I.

Conceptul de crimă

„Reprezentând o instituţie de bază a dreptului penal, infracţiunea este o faptă antisocială,

ilicită, care lezează o serie de valori şi relaţii sociale, faptă imputabilă anumitor persoane şi
constitutivă de efecte juridice, adică de răspundere penală”.1
Reluând clasificarea din legislaţia românească interbelică, existentă şi în alte legislaţii,
Noul Cod Penal împarte faptele prevăzute de legea penală ca infracţiuni în crime şi delicte, după
criteriul gravităţii faptei comise.
Ca și faptă a omului, infracţiunea se produce în societate şi se răsfrânge negativ asupra
ei, fiind, ca geneză, un fenomen social. Datorită efectului său negativ la nivelul ansamblului
raporturilor sociale, ca urmare a atitudinii şi comportamentului infractorului faţă de valorile,
respectiv regulile sociale stabilite de o societate dată pentru apărarea acestora, infracţiunea
reprezintă un fenomen antisocial, acesta fiind, de altfel esenţa infracţiunii.
Potrivit art. 17, alin. 1, din Codul Penal, ”infracţiunea este fapta prevăzută de legea
penală, care prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie” (în NCP - actualizat 2016 - art.
5, al. 1: infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și
imputabilă persoanei care a săvârșit-o).
Infracţiunea reprezintă aspectul material, uman, moral şi juridic al unei anumite fapte
considerată periculoasă şi sancţionată de societate. 2 Infracţiunea este acţiunea sau inacţiunea,
care fiind socotită doloasă sau culpoasă, legiuitorul a sancţionat-o penaliceşte.
Din aceste definiţii, rezultă că pentru a fi considerată infracţiune, o faptă trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii, care constituie şi trăsături esenţiale ale infracţiunii:
a) fapta să fie prevăzută de legea penală; comparativ cu vechea legislaţie, Noul Cod
Penal pune pe primul loc această condiţie, din raţiuni de « democratizare» a politicii penale: este
necesar ca mai întâi să se verifice dacă o faptă este prevăzută de legea penală şi doar după aceea
să se determine dacă prezintă pericol social.
b) fapta să prezinte pericol social; pericolul social al unei fapte este determinat, în
conformitate cu prevederile art. 18, din Codul Penal de următoarele elemente:
- fapta să fie o acţiune sau inacţiune, ceea ce presupune existenţa sa reală, rezultat al unei
atitudini volitive şi conştientizate;
- prin producerea faptei să se aducă atingere uneia dintre valorile sociale prevăzute la art.
1, din Codul Penal, care menţionează ca valori apărate de legea penală împotriva infracţiunilor:

1
Banciu, D., Elemente de sociologie juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 179
2
Stănoiu R.M., Criminologie, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1998, p. 25
"… România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana,
drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept.";
- fapta să fie sancţionată cu pedeapsă penală, ceea ce presupune ca atingerea adusă unei
valori sociale să fie atât de gravă, încât pentru prezervarea ei să fie necesară aplicarea unei
pedepse prevăzute de Codul Penal.
Inexistenţa uneia sau a mai multor trăsături esenţiale ale infracţiunii conduce la
inexistenţa acesteia, indiferent de categoria în care se încadrează: crimă sau delict penal.
Definirea şi circumscrierea infracţiunii (crimă sau delict) prin cele trei trăsături
menţionate are o importanţă atât teoretică – generală, cât şi una practică, deoarece permite:
a) includerea în categoria delictelor şi crimelor numai a acelor acţiuni şi fapte care
întrunesc cumulativ cele trei trăsături: ilicitate, vinovăţie, incriminare;
b) delimitarea delictelor şi crimelor de alte abateri sau încălcări ale normelor de drept
care nu afectează grav ordinea socială şi normativă şi nu periclitează viaţa şi securitatea
indivizilor, grupurilor, instituţiilor.3
În vederea înțelegerii fenomenului infracţional este necesar a fi considerate dimensiunile
acestuia. Sociologul Dan Banciu analizează criminalitatea după cum urmează:
a) delincvenţa (criminalitatea) reală; reprezintă totalitatea actelor şi faptelor antisociale
cu caracter penal, săvârşite în realitate, ţinându-se cont de condiţiile existenţei delictului,
indiferent dacă ele au fost descoperite şi înregistrate de organele penale; această dimensiune a
criminalităţii reprezintă adevărata dimensiune a ilicitului penal, dar redarea ei în cifre, cu
exactitate, este imposibilă, datorită faptului că nu toate faptele antisociale ajung să fie reclamate,
din diferite cauze;
b) delincvenţa (criminalitatea) descoperită, este acea parte a criminalităţii care a fost
descoperită de către organele specializate de control social; aici se poate vorbi despre date
statistice exacte;
c) delincvenţa (criminalitatea) judecată, cantitativ diminuată faţă de criminalitatea
descoperită, reprezintă o parte din aceasta, care este judecată şi urmează a fi sancţionată de
instanţele penale (tribunal);
d) cifra neagră a criminalităţii - considerată de către unii sociologi a fi chiar
criminalitatea reală, o reprezintă diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea
descoperită, desemnând acele fapte penale care rămân necunoscute din diferite motive.

3
Banciu, D., Elemente de sociologie juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 177.
 II. Conceptul de “reacţie specială a societăţii împotriva criminalităţii”

Actualmente, problemele criminalităţii şi justiţiei penale, preocupă cele mai înalte foruri
mondiale, inclusiv ONU, care a constituit, în cadrul Consiliului Economic şi Social (ECOSOC)
o secţie pentru justiţie penală şi combaterea criminalităţii.
1. Caracteristicile şi importanţa reacţiei sociale împotriva criminalităţii
Conceptul de reacţie socială, combină două aspecte separate, respectiv: reacţia oficială a
instituţiilor de control social şi a instituţiilor judiciare, pe de o parte, şi, în acelaşi timp, reacţiile
personale ale indivizilor şi ale grupurilor sociale, pe de altă parte.
Se are în vedere, în acest sens, în primul rând faptul că, indivizii şi grupurile îşi
construiesc norme comportamentale, bazate pe propriile lor valori şi interese, astfel încât, ei
reacţionează la anumite comportamente, care le violează normele şi valorile, deoarece le
consideră deviante. În al doilea rând, indivizii şi grupurile care au norme şi valori
comportamentale diferite, intră într-o competiţie, în care fiecare încearcă să îşi impună propriile
norme, inclusiv în faţa instituţiilor de control social. În al treilea rând, politicile oficiale, sunt
rezultat al acestui conflict şi al procesului de compromisuri între grupuri.
Deşi există o multitudine de teorii şi opinii, care susţin că, comportamentul uman este
influenţat de impulsuri de natură socială, psihologică sau biologică, care îi determină pe oameni
să comită fapte de natură infracţională, teoriile controlului social nu le agreează.
Teoria controlului social şi a reacţiei sociale împotriva criminalităţii, studiază acele
tehnici şi strategii care reglează comportamentul uman şi îl conduce către conformare, către
respect faţă de regulile sociale, fie că acesta comportă influenţe ale familiei şi şcolii, credinţe
religioase, valori morale, prietenii etc..
Valoarea controlului social şi a reacţiei sociale, constă în considerarea sa ca un adevărat
mecanism, după care societatea îşi ţine sub control membrii săi, astfel încât, controlul social
ajunge să definească ce este comportamentul deviant, raportat la ce este bine şi ce este rău,
inclusiv ce înseamnă încălcarea legii.
2. Modele de reacţie socială împotriva criminalităţii
Reacţia socială împotriva criminalităţii, este asociată cu lupta împotriva criminalităţii,
care trebuie să fie realizată prin mijloace specifice apărării unor valori sociale atât de importante
ocrotite prin lege, respectiv prin mijloace juridice de drept penal şi procesual penal. Termenul de
"reacţie", desemnează, în condiţiile utilizării acestor mijloace juridice, atât un mod de a
reacţiona al autorităţilor, de a răspunde la o acţiune neconformă normelor şi valorilor societăţii,
cât şi o contrareacţiune necesară din partea acestora, în sensul că, pentru a combate un rău, este
necesar să lovească în izvoarele sale, adică în cauzele acelui rău.
Principalele modele de reacţie socială la cere ne vom referi în continuare, sunt cele
referitoare la: modelul represiv de reacţie socială, modelul preventiv de reacţie socială, modelul
dual şi modelul curativ de reacţie socială.
2.1. Modelul represiv de reacţie socială. Foarte mult timp, reacţia socială
antiinfracţională a avut un caracter sancţionator, strict represiv. În acest sens, sunt relevante
reglementările juridice inscripţionate, care confirmă evoluţia sancţiunilor sub forma unor cutume
străvechi, atât sub forma răzbunării private nelimitate, cât şi diferite forme ale răzbunării private
limitate şi ale compoziţiei. O dovadă importantă, în acest sens, o reprezintă plăcuţele de
ceramică de la Esnunna, aparţinând civilizaţiei summeriene, care, în opinia specialiştilor, ar avea
o vechime de 7 milenii, precum şi alte reglementări specifice ale acelor timpuri.
Conform celor mai vechi cutume ale justiţiei private, se considera că, ofensa adusă unui
individ se repercuta, în mod automat, şi asupra clanului din care făcea parte acel individ, astfel
încât, responsabilitatea ripostei şi aplicării unei sancţiuni, aparţinea întregului grup din care
făcea parte individul căruia i-a fost adusă ofensa. În mod similar, responsabilitatea individuală,
pentru fapta comisă de un individ, devenea responsabilitate colectivă, astfel că responsabilitatea
se răsfrângea asupra întregului clan din care făcea parte făptuitorul, clan care, sub imperiul
acelor cutume, trebuia să suporte diferite sancţiuni, pentru fapta considerată ca fiind antisocială,
comisă de către unul din membrii săi.
Răzbunarea privată nelimitată, consta în aceea că, în conformitate cu acele cutume,
reacţia socială primitivă era nelimitată, sancţiunea nefiind proporţională cu gravitatea faptei, ci
mult mai dură. Ca urmare, în timp, întrucât excesele ripostei aveau un efect negativ concret, prin
aceea că duceau la slăbirea forţei ofensive şi defensive a întregii comunităţi (ca urmare a
eliminării membrilor săi), s-a impus necesitatea limitării răzbunării.
Răzbunarea privată limitată, rod al cutumelor ulterioare, consta în restrângerea ripostei,
de la nivelul grupului, care nu mai era considerat responsabil de fapta comisă de membrul său,
numai asupra făptuitorului. Astfel, legea talionului, în care pedeapsa stabilită era echivalentă
faptei, după principiul proporţionalităţii "dinte pentru dinte" şi "ochi pentru ochi", şi, mai târziu,
compoziţia, constând în compensarea victimei în bani sau alte valori, în care un rol important
revenea autorităţii, au constituit un progres juridic real. În condiţiile acestor reguli cutumiare,
considerându-se că pedeapsa care trebuie să fie aplicată făptuitorului, reprezintă o "răzbunare
divină", conducătorul şi, mai târziu, judecătorul, putea impune aplicarea legii şi pedepsirea
făptuitorului.