Alexandru Lapusneanul de Costache Negruzzi

[Comentariu]

Literatura paşoptistă se dezvoltă sub semnul romantismului european şi

este marcată de sincronizarea manifestului romantismului francez şi al
articolului-program al lui Kogălniceanu, publicat în 1840. în perioada
paşoptistă literatura ocupă un loc din ce în ce mai important şi începe să
se îndepărteze de celelalte domenii culturale. Scriitorii epocii sunt, în
primul rând luptători ai creării unei conştiinţe naţionale puternice, ceea
ce este de fapt oglindirea ideologiei Revoluţiei de la 1848 nu numai în
viaţa socială, ci şi în cea cultural- literară.

Articolul lui Mihail Kogălniceanu, „Introducţia” din revista „Dacia

literară” este considerat programul romantismului românesc deoarece
cuprinde câteva idei importante: cum ar fi unificarea limbii şi a literaturii,
realizarea unei critici obiective, înlăturarea traducerilor şi crearea de
opere originale româneşti. în acest sens Kogălniceanu propune trei teme;
istoria, natura şi folclorul, teme care vor marca literatura acestei perioade.
Publicat în perioada paşoptistă, în primul număr al revistei „Dacia
literară”, în anul 1840, nuvela ilustrează una din sursele de inspiraţie
romantică, potrivit recomandării făcute de Kogălniceanu. Opera literară
„Alexandru Lăpuşneanul” este o nuvelă romantică de inspiraţie istorică,
este prima nuvelă istorică a literaturii române, o capodoperă a speciei.

Este nuvelă, deoarece este o specie epică în proză, cu o construcţie

riguroasă, având un fir narativ central, un conflict concentrat, puţine
personaje care sunt evidenţiate în relaţie cu conflictul operei. Se poate
observa concizia intrigii, tendinţa spre obiectivare a perspectivei narative
şi verosimilitatea faptelor prezentate.

,Alexandru Lăpuşneanul” este nuvelă romantică în primul rând pentru

că se inspiră din istoria naţională, fiind prezentat un moment zbuciumat
din istoria Moldovei: timpul celei de- a doua domnii a lui Alexandru
Lăpuşneanul (1564-1569). în afara temei istorice, nuvela are şi un conflict
romantic, bazat pe antiteza dintre boieri şi domnitorul Lăpuşneanu. O
trăsătură specifică romantică este antiteza, vizibilă nu doar prin conflictul
operei, ci şi prin caracterul contradictoriu al personajului central sau prin
personaje create în antiteză, cum ar fi Lăpuşneanu şi boierii Spancioc şi
Stroici, Ruxandra şi Lăpuşneanu. O altă trăsătură romantică este şi
naraţiunea lineară, urmărindu-se a doua domnie a lui Lăpuşneanu de la
intrarea în ţară până la sfârşitul lui dramatic. Personajul principal este
un personaj romantic, un erou excepţional în situaţii excepţionale, în
jurul căruia gravitează evenimentele. Culoarea epocii este redată prin
descrieri amănunţite, cu valoare documentară, cum ar fi de exemplu
descrierea vestimentaţiei unor personaje, a obiceiurilor de la curtea
domnească, a mesei,a ospăţului domnesc, a slujbei religioase. Hiperbola
este un alt procedeu artistic tipic romantic, care în nuvelă este prezent
prin ilustrarea unor trăsături a domnitorului, cum ar fi cruzimea sa în
punctul culminant şi deznodământul nuvelei. Pedeapsa domnitorului şi
atitudinea lui în faţa morţii este romantică.

Nuvela este istorică deoarece evocă un moment istoric, a doua domnie a

lui Lăpuşneanu în Moldova, acţiunea are desfăşurare cronologică, se
reface atmosfera epocii şi conţine replici memorabile, ca de exemplu
primul motto, care conţine cuvintele domnitorului.

Negruzzi este întemeietorul nuvelei istorice, primul scriitor care valorifică

într-o operă literară cronicile moldoveneşti. Astfel, sursa de inspiraţie este
„Letopiseţul Ţării Moldovei” scris de Grigore Ureche, capitolul „Cându au
omorât Alixandru-Vodă 47 de boieri”. Din cronica lui Ureche Negruzzi
preia imaginea domnitorului, respectiv scene, momente, fapte şi replici,
însă se îndepărtează de realitatea istorică prin apelul la ficţiune şi prin
viziunea romantică asupra istoriei. Această licenţă istorică înseamnă de
fapt transfigurarea artistică a faptelor istorice, cu scopul de a grada şi a
mări tensiunea narativă, pentru a scoate în evidenţă caracterul puternic
al eroului, pentru a-1 face un personaj memorabil. Astfel acţiunile
personajului precum şi unele trăsături de caracter sunt hiperbolizate.
Ficţiunea auctorială este şi aceea că Moţoc nu a trăit în timpul celei de- a
doua domnii a lui Lăpuşeanu, iar Spancioc şi Stroici au fost executaţi în
Polonia în timpul lui Ştefan Tomşa.

Imitând stilul cronicăresc, perspectiva narativă a nuvelei impune o

naraţiune obiectivă, la persoana a IlI-a şi un narator omniscient, distanţat
de evenimente, dar care uneori intervine direct prin câteva cuvinte prin
care îşi caracterizează personajele („tiran”, „mişelul boier”, „deşănţată
cuvântare”). Perspectiva spaţială este reală, acţiunea se desfăşoară în
Moldova secolului al XVI-lea, iar perspectiva temporală este lineară, are o
desfăşurare cronologică, acţiunea fiind situată într-un trecut istoric mai
îndepărtat.

Tema nuvelei este prezentarea celei de a doua domnii a lui Lăpuşneanu în

Moldova, temă care evidenţiază lupta pentru impunerea autorităţii
domneşti şi urmările deţinerii puterii de un domnitor crud şi tiran.
Conflictul este complex, bine-conturat de la bun început, fiind vorba
despre un conflict social între boieri şi domnitor, punând în evidenţă
personalitatea puternică a personajului principal.

Coexistenţa elementelor romantice cu elementele clasice într-o operă

literară este o caracteristică a literaturii paşoptiste. De factură clasică este
caracterul obiectiv al naraţiunii, aspectul verosimil, credibil al faptelor,
respectiv echilibrul compoziţional şi construcţia simetrică a operei.

începutul şi finalul se remarcă prin sobrietatea ei. în începutul nuvelei, cu

precizia şi obiectivitatea unui cronicar, Negruzzi povesteşte pe scurt,
rezumă evenimentele care explică venirea pentru a doua oară pe tron a lui
Lăpuşneanu. Finalul este concis, rezumativ, obiectiv, autorul afirmând:
„Acest fel fu sfârşitul lui Alexandru Lăpuşneanul, care lăsă o pată de
sânge în istoria Moldovei”.
Naraţiunea se desfăşoară linear, cronologic, prin înlănţuirea secvenţelor
narative şi a episoadelor, conferind nuvelei o compoziţie echilibrată şi
simetrică. Textul narativ este organizat pe patru capitole, care fixează
momentele subiectului. Fiecare capitol are câte un motto sugestiv, cu
caracter rezumativ, care este construit din replicile memorabile ale
personajelor. în primul capitol motto-ul este „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă
vreu…”, care este răspunsul dat de Lăpuşneanu soliei boierilor care îl
întâmpină la graniţa ţării, la Tecuci şi îi spun să renunţe la tronul
Moldovei deoarece poporul nu-1 vrea. Motto-ul celui de- al doilea capitol
este „Ai să dai samă, doamnă!”, care este replica văduvei unui boier ucis
de domnitor, o ameninţare indirectă la adresa lui Lăpuşneanu. Cel de-al
treilea motto „Capul lui Moţoc vrem!” reprezintă cuvintele mulţimii de
ţărani veniţi la curte în timpul ospăţului pentru a-şi exprima
nemulţumirea faţă de Moţoc, care îi exploata. Motto-ul celui de-al
patrulea capitol „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu…” este
ameninţarea rostită de Lăpuşneanu celor care îl călugăriseră.

Primul capitol cuprinde expoziţiunea şi intriga nuvelei. Expoziţiunea

prezintă sosirea la graniţa ţării, la Tecuci a lui Alexandru Lăpuşneanu
pentru a-şi reocupa tronul. El a fost înlăturat de la domnie de boieri, iar
acum îl întâmpină o solie formată din vornicul Moţoc, postelnicul
Veveriţă, spătarii Spancioc şi Stroici. Aceştia îi spun că „norodul nu te
vrea, nici te iubeşte”, dar de fapt lor le este frică de furia, de răzbunarea
lui Lăpuşneanu. Intriga prezintă conflictul nuvelei. Lăpuşneanu este
hotărât să-l înlăture de la domnie pe Tomşa şi cu ochii scânteind „ca un
fulger” le răspunde solilor: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu… şi dacă voi
nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi… să mă-ntorc? Mai degrabă-şi va
întoarce Dunărea cursul îndărăpt!”.

Capitolul al doilea corespunde desfăşurării acţiunii şi prezintă

răzbunarea crudă a lui Lăpuşneanu, care revine pe tron în ciuda voinţei
tuturor. Speriat de ameninţări, Moţoc îi cere iertare şi jură domnitorului
credinţă şi devotament. Lăpuşneanu îi promite că nu-1 va ucide „sabia
mea nu se va mânji de sângele tău”, pentru că are nevoie de serviciile
boierului dar ştie că va veni vremea şi pentru pedepsirea boierului
linguşitor şi ipocrit. Răzbunarea este cruntă şi tiranică: ia averile
boierilor, le incendiază casele, la cea mai mică greşeală îi spânzură pe
poarta cetăţii, le taie capetele, braţul, le scoate ochii, le taie urechile. Soţia
lui, doamna Ruxandra, înspăimântată de cruzimile soţului ei, îl roagă să
înceteze cu răzbunarea, fiind impresionată de cuvintele unei văduve.
Zâmbind cu ipocrizie, Lăpuşneanu îi promite soţiei „un leac de frică”.

Capitolul al treilea conţine mai multe scene romantice cu caracter

memorabil şi excepţional, conţinând punctul culminant al operei
Simulând împăcarea, Lăpuşneanu merge la biserică, se roagă, apoi invită
la masă boierii ca să se împace cu ei. Spancioc şi Stroici îşi dau seama că e
o capcană şi fug din ţară. La ospăţ sunt tăiate capetele celor 47 de boieri,
din care Lăpuşneanu face o piramidă, aceasta fiind leacul de frică promis
doamnei Ruxandra. Mulţimea adunată în curtea domnească, auzind cele
întâmplate, cere pedepsirea lui Moţoc, strigând „capul lui Moţoc vrem…!”.
Lăpuşneanu, profitând de ocazie, îl aruncă pe boier mulţimii, care va fi
sfâşiat şi capul lui va ajunge în vârful piramidei.

în capitolul al patrulea este înfăţişat deznodământul, care prezintă

sfârşitul domniei lui Lăpuşneanu. După patru ani de la fapta sângeroasă,
se retrage la cetatea Hotinului şi fiind bolnav, cere să fie călugărit.
Trezindu-se din starea de inconştienţă, devine din nou ameninţător,
spunând călugărilor: „de mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu…”. La
sfatul lui Spancoic şi Stroici, întorşi între timp în ţară, doamna Ruxandra
îl otrăveşte pe Lăpuşneanu care astfel „îşi dete duhul în mâinile călăilor
săi”.

Costache Negruzzi prin această nuvelă, conform principiilor paşoptiste,

valorifică o epocă istorică şi transfigurează adevărul istoric. Autorul face
din Alexandru Lăpuşneanul un domnitor crud, un tiran, sugerând astfel
caracterul excepţional al domniei sale, deşi comportamentul său seamănă
cu comportamentul celorlalţi domnitori medievali. Nuvela nu aduce un
model de patriotism, ci un antimodel de conducător şi reconstituie
culoarea de epocă, în aspectul ei documentar. Prin urmare, nuvela
,Alexandru Lăpuşneanul” este o creaţie valoroasă nu numai în ceea ce
priveşte raportul dintre realitate şi ficţiune, ci şi în ceea ce priveşte
măiestria ei artistică, capacitatea de evocare a unei epoci, îmbogăţind-o cu
semnificaţii noi, cu întâmplări şi tipuri umane memorabile.