Antonio Vivaldi

Antonio Lucio Vivaldi (n. 4 martie 1678, Veneția - d. 28

iulie 1741, Viena) a fost un compozitor italian, de profesie
preot catolic. Este considerat drept cel mai de seamă
reprezentant al barocului muzical venețian. A murit ca
urmare a unei îmbolnăviri subite și a fost înmormântat în
cimitirul din dreptul Porții Carintiei (Kärtnertor) din Viena,
pe locul în care se află în prezent clădirea centrală
a Universității Tehnice din Viena

Îmbrăţişând de timpuriu calea preoţiei, Antonio Vivaldi a

fost supranumit şi Il Prete Rosso (Preotul Roşu), datorită
culorii părului său (moştenire probabil genetică). Primul nucleu al familiei Vivaldi, despre
care există referinţe documentare certe, a ajuns la Veneţia în prima jumătate a anului 1665
. Bunicul Agostino, fusese brutar sau croitor şi murise la Brescia, probabil în 1665 sau
1666. Bunica Margherita, părăsise acest oraş fie cu puţin înainte, fie după moartea soţului
său şi era insoţită de cei doi fii ai lor, Agostino ([n vârstă de 21 de ani) şi Giovanni Battista
(de 11 ani). Cel din urmă avea să devină în 1678, tatăl compozitorului Antonio Vivaldi.
Atins de o maladie cronică despre care se presupune că era astm, Il Prete Rosso s-a
îndepărtat cu încetul de îndatoririle sale ecleziastice începând din 1703, iar din acel
moment a putut să se consacre compoziţiei şi învăţământului. Numit profesor (insegnante,
instructor) de vioară la Ospedale della Pietà (aşezământ rezervat orfanelor şi copilelor
ilegitime ale oraşului), în pofida unor întreruperi, uneori foarte lungi (mai mult de doi ani la
Mantova, între 1718 şi 1720), Vivaldi avea să rămână fidel acestei funcţii până în 1740.

Totuşi, a început să călătorească din ce în ce mai mult ca virtuoz şi compozitor la Roma, în

1722 şi 1724, unde a cântat în faţa Papei; probabil la Dresda şi în Darmstadt; cu siguranţă
la Amsterdam, unde a fost publicată cea mai importantă parte a creaţiei sale; la Florenţa,
Praga şi la Viena, unde a murit, uitat de prieteni şi de rude. La Ospedale della Pietà, avea
să înfiinţeze o orchestră de fete (devenită celebră în întreaga Europă) şi să compună
intens pentru concertele publice pe care aşezământul le oferea duminica.

Importanţa creaţiei lui instrumentale, simbolizată ideal de seria celor patru concerte
inspirate de cele patru anotimpuri, vine din autoritatea cu care el a ştiut să respingă
structura de concerto grosso a lui Corelli, pentru a impune foarte repede forma mai scurtă
(între opt şi zece) a concertului cu solist în doar trei părţi simetrice (repede-lent-repede).
Solist el însuşi, Vivaldi, practica cu mare naturaleţe această formă concertantă, atunci
când sonata, simfonia sau cvartetul erau, de asemenea, pe punctul de a-si face apariţia.

Figura marelui maestru della Pieta devenise aproape un simbol pentru locuitorii Veneţiei.
Despre ascensiunea sa, abatele Conti spunea: „Vivaldi a făcut trei opere în mai puţin de
trei luni, două pentru Veneţia şi a treia pentru Florenţa; ultima a restabilit starea financiară
a teatrului din acest oraş şi i-a adus mulţi bani“. Este vorba de celebrul Teatro degli
Immobili, pe care operele compuse de Vivaldi îl salvau pentru a doua oară de criza

1
financiară din care se părea că de data aceasta nu o să mai iese. A fost nevoie doar de o
singură lucrare artistică cu muzică frumoasă, bine prezentată şi cântată de cântăreţi buni,
chiar dacă nu erau dintre cei mai mari, pentru a reface starea bănească a teatrului şi
pentru a-l elibera din cele mai stringente nevoi. Spectacolul lui Vivaldi a fost a avut un
succes fantastic, sălile erau de fiecare dată arhipline, iar biletele se epuizau cu săptămâni
înainte.

Experienţa pe care a acumulat-o în seminar l-a ajutat pe tânărul Vivaldi să-şi construiască
o personalitate puternic ancorată în pluritatea cunoştiinţelor timpului său. Tot aici şi-a
adâncit şi cunoştinţele muzicale. Însă, pe lângă toate acestea, Biserica „San Marco“ va
juca un rol capital în formarea sa ca viitor muzician.

Aici îl va cunoaşte pe marele maestru Giovanni Legrenzi, care era şi preot slujitor al
capelei. Era un om înzestrat cu multe calităţi, iar în domeniul său de activitate, în arta
sunetelor, era un adevărat deschizător de drumuri. De foarte multe ori locuinţa sa era plină
de elitele veneţiene, care veneau să asculte într-un cadru intim noile compoziţii ale
maestrului Legrenzi. Unii biografi au contestat că Vivaldi ar fi fost elevul lui Legrenzi. În
sensul acesta dovezile scrise sunt inexistente, însă apar numeroase prezumţii care se
coroborează şi duc la concluzia că odată cu intrarea micului violonist pe uşile acestui
sanctuar al muzicii, a fost luat sub tutela marelui maestru care îi anticipase potenţialul.