Prin cererea introductivă de instanța, Ministerul Justiției 

(M.J.), în calitate de
Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției de la
Haga din 1980, în calitate de reprezentant legal al reclamantului F.A. (tatăl minorei), a
solicitat în contradictoriu cu pârâta D.I.S.(mama minorei) și cu citarea Autorității
Tutelare Sector 5 București, înapoierea minorei F.N., născută la data de 06.11.2007 la
tatăl său, la reședința obișnuită din Italia. 

În motivarea în fapt, M.J. a arătat că, potrivit informațiilor autorității solicitante, minora

F.N a fost deplasată în cursul lunii septembrie 2012 în România de către pârâtă, inițial în
scopul unei vacanțe, însă aceasta a refuzat să se mai întoarcă în Italia, reținând și minora în
București, fără acordul tatălui.

Totodată, s-a arătat că potrivit art. 316 din Codul civil italian, părinții au drepturi și obligații
comune cu privire la copiii minori, ceea ce înseamnă că pârâta nu are dreptul de a decide
singură cu privire la reședința minorului, astfel că reținerea acestuia pe teritoriul României
fără acordul tatălui este ilicită conform art. 3 din Convenția de la Haga.

S-a mai arătat că, chiar dacă pârâta ar deține o hotărâre provizorie de încredințare și stabilire
a domiciliului minorei la adresa acesteia până la soluționarea irevocabilă a acțiunii de divorț,
instanța trebuie să dea eficiență mecanismului de returnare sumară reglementat de Convenție
care nu pune în discuție dreptul privind încredințarea copilului către un părinte sau altul.

Decizia cu privire la încredințare trebuie să aparțină instanței de la reședința obișnuită a

copilului. De aceea, până în momentul în care instanța competentă din Italia se va pronunța
asupra fondului dreptului privind încredințarea minorul trebuie să se întoarcă la reședința
obișnuită, neexistând niciun temei legal în virtutea căruia tatăl să fie privat de exercitarea
drepturilor părintești recunoscute de lege. 

În drept, M.J. în calitate de reprezentant legal al reclamantului F.A. a invocat dispozițiile

Convenției de la Haga, ale Legii nr. 369/2004 precum și ale art. 11 din Regulamentul nr.
2201/2003 al Consiliului CE. 

Ce apărări concrete a formulat pârâta  în cauză?

Pârâta a formulat întâmpinare  ce a fost depusă la dosarul cauzei prin care aceasta

a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată. 

Ce a decis instanţa de judecată în cazul mai sus menţionat și cum a argumentat instanța hotărârea
respectivă?

Prin sentința civilă nr. 2068 din 11.12.2013, Tribunalul București – Secția a V-a
civilă, a  admis cererea formulată de Ministerul Justiției, în calitate de Autoritate
Centrala pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției de la Haga din
1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, pentru reclamantul
F.A., în contradictoriu cu pârâta D.I.S. și cu Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei
Sector 5 București, a dispus înapoierea minorei F.N., născută la data de 06.11.2007,
la reședința obișnuită din Priverno, Italia și a fixat termen pentru executarea
obligației de înapoiere a copilului – 3 zile de la rămânerea definitivă a prezentei
hotărâri, sub sancțiunea unei amenzi civile în cuantum de 2.500 lei în favoarea
Statului Român.

Pentru a pronunţa hotărârea respectivă instanţa de fond a avut în vedere

următoarele considerente: 

Minora F.N. s-a născut la data de 06.11.2007 în Italia, Priverno, din căsătoria
părinților săi F.A. și D.I.S., soții având domiciliul comun în Italia, acolo unde s-a aflat
și reședința obișnuită a minorei. La data de 26.09.2012 pârâta s-a deplasat
împreună cu minora în România, având acordul reclamantului pentru a vizita rudele
din România, acord exprimat așadar pentru o deplasare temporară.

Întrucât pârâta a refuzat să revină în Italia, intenționând să stabilească domiciliul

său și al copilului în România și promovând totodată, pe rolul instanțelor din
România, atât acțiune de divorț cât și o cerere pentru măsuri provizorii (autoritate
părintească și stabilire domiciliu minor) pe calea ordonanței președințiale,
reclamantul a solicitat, prin intermediul mecanismului instituit de Convenția de la
Haga din 1980, înapoierea copilului în statul reședinței obișnuite, Italia.

În prezent, minora locuiește în București, împreună cu mama sa, urmează cursurile

clasei I din cadrul unei instituții de învățământ și se află în evidența unui medic de
familie.

În intervalul de timp de la data deplasării, reclamantul a menținut legăturile

personale cu minora, atât telefonic și prin alte mijloace de comunicare (skype),
efectuând totodată 4 vizite în România în acest scop (vizitele s-au realizat inclusiv
prin luarea copilului din domiciliul mamei pentru câteva zile și aducerea sa în
locuința închiriată în București de tată în respectivele ocazii).

Refuzând înapoierea sa și a minorei în Italia și manifestând intenția fermă de a se

stabili în România, pârâta a invocat disensiunile ce au apărut în relația conjugală,
nevoia de a fi alături de familia sa pe fondul unor probleme de sănătate cu care s-a
confruntat bunica acesteia (străbunica maternă a minorei), refuzul reclamantului de
a veni în România și de a fi alături de familia pârâtei, integrarea minorei în mediul
din România, riscul grav căruia i-ar fi expusă minora urmare înapoierii sale în Italia,
ce ar presupune despărțirea de mamă, Tribunalul a reținut însă că niciunul din
aceste argumente nu justifică reținerea minorei în România, reținere ce îmbracă un
caracter ilicit.

Față de situația de fapt reținută, tribunalul a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile

art. 3 Convenția de la Haga din 1980 și art.2 pct.11 din Regulamentul 2201/2003. 

În privința dreptului privind încredințarea, a reținut instanța de fond că la data

deplasării ambii părinții erau în mod egal titularii acestui drept, prin efectul
legii, aspect ce rezultă din art. 316 din codul civil italian. 

Întrucât intențiile pârâtei de a petrece doar o perioadă limitată de timp în

România împreună cu minora s-au transformat în hotărârea de a se stabili
definitiv în țară și de a intenta acțiunea de desfacere a căsătoriei, cu care a
învestit instanța română, deplasarea minorei din data de 26.09.2012 și
refuzul de a o înapoia la reședința obișnuită din Italia au caracter ilicit, în
sensul Convenției de la Haga din anul 1980. 
Nu a putut fi reținută susținerea pârâtei în sensul că reședința obișnuită a minorei ar
fi în România, chiar dacă ulterior deplasării, pârâta și-a stabilit domiciliul în România
și părțile au petrecut o perioadă mare de timp și în România. 

Stabilirea domiciliului unuia dintre părinți în alt stat, survenită după

momentul deplasării, nu prezintă relevanță pentru determinarea reședinței
obișnuite a copilului a cărui înapoiere se solicită.

Atât din perspectiva Convenției de la Haga, cât și în optica Regulamentului

2201/2003, direct aplicabil în statele membre UE, noțiunea de reședință
obișnuită, deși nu este în mod expres definită, impune a avea în vedere intenția
părților de a se stabili într-un anumit stat, intenție concretizată prin
elemente factuale precum achiziționarea unei locuințe care să constituie
domiciliul familiei, înscrierea copilului în cadrul unei instituții de învățământ
și frecventarea acesteia, integrarea în comunitatea locală, obținerea de
către părinți (sau chiar și de unul dintre aceștia) a unui loc stabil de muncă
și alte asemenea elemente ce denotă intenția urmărită de părți de a
dobândi un domiciliu statornic într-un anume stat. 

În cauza de față, toate criteriile anterior enumerate au rezultat din probatoriul

administrat și au relevat cu suficientă claritate că, anterior deplasării din septembrie
2012, reședința statornică, obișnuită a minorei F.N. a fost în Italia, unde a locuit
alături de părinții săi; imobilul ce a constituit domiciliul comun din Italia a fost
achiziționat, astfel cum însăși pârâta afirmă și dovedește, în timpul căsătoriei de
către ambii soți, în regim de comunitate legală a bunurilor; reclamantul deține un loc
stabil de muncă în acest stat, minora a frecventat regulat cursurile preșcolare
(grădinița din Priverno), “comportamentul asumat de ambii părinți în raport cu
cadrele didactice fiind de colaborare și participare activă”, astfel cum rezultă din
ancheta socială efectuată de autoritățile locale italiene.

Împrejurarea că părțile veneau deseori în România, la rudele pârâtei, relevă atât

prin frecvență cât și prin durată caracterul de vizite al acestor deplasări, obișnuite în
cadrul unor relații familiale firești, și nu denotă integrarea minorei în mediul din
România, ce ar împiedica înapoierea acesteia în Italia în condițiile art. 12 din
Convenție.

Ca și excepție de la regula înapoierii imediate a minorilor, pârâta invocă de

asemenea dispozițiile art. 13 alin. 1 lit.b din Convenție, și anume că există un risc
grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice
alt chip să-l situeze într-o situație intolerabilă.

Tribunalul a constatat că pârâta nu a dovedit în ce ar consta riscul grav la care ar fi

expusă minora ca urmare a înapoierii sale în Italia.

Incontestabil, minora este atașată de mama sa care, astfel cum a învederat, nu

dorește să revină în Italia și nu dorește să reia conviețuirea cu reclamantul.

Pe de altă parte însă, nici vârsta copilului (în prezent de 6 ani), nici împrejurarea că
este fetiță nu justifică o dependență absolută, continuă și exclusivă de îngrijirea
maternă, astfel încât să se poată aprecia că înapoierea minorei la reședința
obișnuită, chiar și în ipoteza în care pârâta se împotrivește ca personal să revină în
Italia, ar expune copilul vreunui pericol fizic, psihic sau l-ar pune într-o situație
intolerabilă.

Drept urmare, instanța a apreciat că nu este în interesul copilului ca acesta să nu fie

înapoiată la reședința obișnuită, o hotărâre în acest sens echivalând cu legalizarea
unei situații de fapt injustă generată de mama pârâtă care a decis, unilateral,
deplasarea minorei în România și neînapoierea sa la reședința obișnuită din Italia,
substituind, astfel, forului reședinței copilului, forul ales de aceasta. În acord cu
scopul Convenției, astfel cum a fost explicat în Raportul Perez Vera, atunci când se
constată că deplasarea sau reținerea minorilor într-un stat contractant s-a
făcut ilicit, instanța de judecată este obligată să dea eficiență mecanismului
de returnare reglementat de Convenția de la Haga din 1980, care nu pune în
dezbatere dreptul privind încredințarea copilului către un părinte sau altul,
ci doar reintegrarea acestuia în mediul lui obișnuit de viață, din care a fost
deplasat, fiind în interesul acestuia de a nu fi deplasat sau reținut în baza
unor drepturi mai mult sau mai puțin discutabile asupra persoanei sale
(Rap. Vera Perez, explicativ al Convenției).

În cauza de față, atașamentul minorei se manifestă față de ambii părinți, copilul are
deja o vârstă la care se presupune că și-a însușit unele deprinderi elementare care
să-i confere independența minimă necesară față de îngrijirea maternă, astfel încât
înapoierea sa la reședința obișnuită, chiar și în lipsa mamei, să nu prezinte riscuri
grave de natura celor menționate în art. 13 Convenția de la Haga, cu atât mai mult
cu cât nu s-a relevat că minora ar prezenta probleme deosebite de sănătate sau care
să necesite îngrijiri speciale, exclusiv din partea mamei. 

Împrejurarea că pârâta a obținut în România o hotărâre judecătorească prin

care s-a stabilit locuința copilului la mamă nu înlătură caracterul ilicit al
reținerii, atâta vreme cât hotărârea invocată de pârâtă instituie o măsură
provizorie și nu definitivă, iar dosarul având ca obiect divorț și stabilirea
autorității părintești aflat pe rolul instanței române a fost suspendat în
temeiul art. 16 din Convenție. 

Dacă hotărârea instanţei de fond a fost atacată de către pârâta şi, în caz afirmativ, hotărârea a fost
confirmată sau infirmată de instanţa superioară?

Da, sentinţa instanţei de fond a fost atacată cu apel de către pârâta D.I.S. , iar
Curtea de apel București, prin Decizia civilă nr. 229A/02.06.2014 a reţinut că acesta
este neîntemeiat, drept pentru care l-a respins, apreciind că instanța de fond a
pronunțat o soluție legală și temeinică. 

Extras din Sentința civilă nr. 2068/11.12.2013, Tribunalul București – Secția a V-a
civilă, www. portal.just.ro