STRUCTURA PARODONŢIULUI MARGINAL

Parodonţiul marginal cuprinde totalitatea ţesuturilor care asigură menţinerea şi

susţinerea dinţilor în oasele maxilare. în plan vertical, parodonţiul marginal se
întinde de la nivelul marginii gingivale până în apropierea apexului.
Limita superioară gingivală a parodonţiului marginal se situează, în condiţii
normale, în jurul coletului anatomic al dintelui, dar poate fi situată deasupra
acestuia, în cazul creşterilor anormale de volum ale gingiei (hipertrofii,
hiperplazii) sau dedesubt, în cazul refracţiilor gingi¬vale patologice (resorbţii
osoase subiacente) ori prin involuţii precoce şi de senescenţă (atrofii ale osului
alveolar).
Limita dintre parodonţiul marginal şi cel apical nu este netă, nu este marcată de
un element sau o structură anatomică anumită.
Parodonţiul apical este afectat, de regulă, pe cale endodontică, dincolo de apex,
prin complicaţii ale cariei dentare, cu manifestări clinirp acute sau cronice.
Parodonţiul marginal prezintă, mai frecvent, afecţiuni cu evoluţie cronica cu
punct de plecare cel mai adesea de la nivelul gingiei şi al şanţului gingival.
Evoluţia bolii parodontale se face pe cale desmodontală, cu o_ simptomatologie
subiectivă mai puţin manifestă, chiar nedureroasă. în timp, parodontopatiile
marginale cronice de tip inflamator conduc la apariţia pungilor parodontale,
retracţie gingivală, mobilitate dentară patologică şi netratate au drept
complicaţie majoră şi finală avulsia dinţilor.
PRINCIPALELE COMPONENTE ALE PARODONŢIULUI MARGINAL
Parodonţiul marginal are două componente principale:

A. Parodonţiul superficial sau de înveliş format din: gingie cu: epiteliu

gingival; corion gingival; ligamente supràalveolare;
B. Parodonţiul profund, de susţinere sau „funcţional", format din: cement
radicular, desmodonţiu, os alveolar.
PARODONŢIUL MARGINAL SUPERFICIAL SAU DE ÎNVELIŞ
Mucoasa cavităţii bucale poate fi împărţită în trei zone principale:
1. Gingia şi mucoasa care acoperă bolta palatină osoasă (formată din
apofizele palatine ale oaselor maxilare şi lamele orizontale ale oaselor palatine),
denumită şi mucoasa masticatorie.
2. Mucoasa de pe faţa dorsală a limbii specializată în receptarea stimulilor
care produc senzaţiile gustative.
3. Mucoasa de căptuşire a cavităţii bucale, slab keratinizată şi cu o
submucoasă bine reprezentată de ţesut conjunctiv lax, este mucoasa buzelor,
obrajilor, suprafeţei ventrale a limbii, a planşeului bucal, a palatului moale şi
uvula, precum şi mucoasa alveolară.
GINGIA
Este porţiunea mucoasei masticatorii care acoperă extremitatea coronară a
osului alveolar (limbusul alveolar). Gingia se împarte în trei zone:

1. Marginea qinqivală liberă: este porţiunea coronară a gingiei şi corespunde

peretelui extern al şanţului gingival. Limita dintre marginea gingivală
liberă şi gingia fixă este marcată de şanţul marginii gjngjvale libere, care,
uneori, poate fi şters sau lipseşte.
2. Papila interdentară: ocupă spaţiul interdentar (ambrazura gingivală
vestibulo-orală) în mod normal sub punctul de contact; când acesta
lipseşte (diastema primară, incongruenţa dento-alveolară cu spaţiere),
papila interdentară prezintă forma de platou sau chiar de şa, ca o
depresiune concavă.
3. Gingia fixă aderă ferm de dinte şi osul alveolar subiacent.

Culoarea, normală este roz deschis. Consistenţă gingiei este fermă în special în
zona de gingie fixă; marginea gingivală liberă şi vârful papilelor prezintă o
consistenţă mai laxă, uşor depresibilă la comprimare cu o sondă butonată.
Poziţia gingiei faţă de dinte: Nivelul la care gingia se fixează pe dinte este, în
mod obişnuit, situat în Jurul coletului anatomic al dintelui, astfel încât marginea
gingivală liberă se proiectează pe smalţ în porţiunea cea mai decliva a acestuia.
Gingia este vascularizată din trei surse:
- plexul periostal;
- plexul interalveolar;
- plexul periodontal.
ŞANŢUL GINGIVAL
Este spaţiul situat între suprafaţa dintelui şi epiteliul care căptuşeşte marginea
gingivală de la creasta acesteia până la epiteliul jonctional- epiteliul sulcular
Şanţul gingival este delimitat de: peretele intern, dentar, peretele extern,
gingival, baza şanţului, conturul coronar al epiteliului joncţional.
Adâncimea şanţului gingival, măsurata clinic cu o sondă parodontală, variază în
mod normal între 1 şi 3 mm, fiind în medie de 1,8 mm.
Adâncimea clinica a şanţului gingival nu corespunde cu adâncimea histológica,
aceasta fiind mai mare.
Lichidul şanţului gingival - în mod normal, provine, în cantităţi mici,
continuu, din venulele corionului gingival, situat sub epiteliul sulcular. Studii
experimentale, pe animale, au arătat că fluorosceina injectată intravenos este
regăsită în şanţul gingival după numai trei minute (BRÎLL şi KRASE).

PARODONŢIUL MARGINAL PROFUND, DE SUSŢINERE SAU

FUNCŢIONAL
Principalele componente ale parodonţiului marginal profund sunt:
- cementul radicular;
- desmodonţiul;
- osul alveolar.
CEMENTUL RADICULAR
Este un ţesut de tip conjunctiv, cu un grad ridicat de mineralizare, care acoperă
suprafaţa radiculară a dinţilor şi, uneori, o mică porţiune din coroana dintelui.
Cementul este interfaţa dintre rădăcina dintelui şi desmodonţiul din spaţiul
dento-alveolar.
Raportul topografic între cement şi smalţ poate fi:
- cementul acoperă smalţul cervical în 60-65% din cazuri
- cementul vine în contact cu smalţul în 30% din cazuri
- cementul nu se întâlneşte cu smalţul, lăsând o mică porţiune de dentină
descoperită în 5-10% din cazuri. Cele trei situaţii se pot întâlni chiar la acelaşi
dinte.
DESMODONŢIUL
Totalitatea structurilor din spaţiul dento-alveolar formează un complex
morfofuncţional denumit desmodonţiu. Spaţiul dento-alveolar are o formă de
clepsidră, fiind mai îngust în zona de rotaţie a dintelui , şi mai larg în zona
cervicală, respectiv apicală.
Principalele grupe de fibre ale ligamentului periodontal

1. Fibrele crestei alveolare, uşor oblice, se întind de la marginea osului

alveolar spre cementul radicular, sub epiteliul joncţional.
2. Fibrele orizontale sunt dispuse în unghi drept faţă de axul longitudinal
al dintelui, de la creasta alveolară la cementul radicular.
3. Fibrele oblice sunt cele mai numeroase şi constituie suportul principal
de susţinere a dintelui în alveolă. Se întind de la osul alveolar, spre
cement, unde se insera mai apical decât pe os.
4. Fibrele apicale se întind radiar, oblic sau chiar vertical de la vârful
rădăcinii la osul înconjurător.
OSUL ALVEOLAR
Osul alveolar reprezintă acea parte derivată din oasele maxilar şi mandibulă,
care serveşte la susţinerea şi menţinerea dinţilor. Osul alveolar este o prelungire
apofizară a oaselor maxilare şi este format din:
1. Osul alveolar propriu-zis;
2. Osul alveolar susţinător.
1. Osul alveolar propriu-zis este format dintr-o lamă subţire de os care
înconjoară rădăcina şi serveşte drept suport de inserţie capătului osos al fibrelor
ligamentului periodontal. El reprezintă corticala internă a osului alveolar.
2. Osul alveolar susţinător are doua componente osul medular si corticala
externa. Cele mai bogate zone in os medular tuberozitatea maxilara si molarii si
premolarii inferiori. Osul medular este folosit in autotransplante.

INERVAŢIA PARODONŢITDUI MARGINAL

Filamentele nervoase aferente şi eferente formaţiunilor senzitive şi senzoriale
ale parodonţiului marginal urmează de regulă calea vaselor, cu care formează
complexe neuronale, ghidate şi susţinute de fascicule de ţesut conjunctiv.
Gingia osului maxilar este inervată de nervii alveolari superiori anteriori,
mijlocii şi posteriori, ramuri din nervul infraorbital, nervul palatin mare
(posterior), nervii nazopalatini.
Gingia osului mandibular este inervată de nervul bucal, nervul mentonier pe
versantul vestibular şi nervul sublingual pe versantul lingual.
Ramurile terminale ale nervului alveolar inferior asigufă inervaţia senzorială.
Fibrele nervoase pătrund în desmodonţiu prin zona periapicală şi prin orificiile
laminei dura.

FIZIOLOGIA PARODONTIULUI MARGINAL:

Cementul radicular indeplineste 3 functii

- Asigura fixarea fibrelor ligamentului periodontal

- Se depune continuu in cursul vietii, mareste suprafata radiculara si
imbunatateste implantarea dintelui.
- Depunerea continua de cement este esentiala pentru mezializarea
fiziologica si pentru eruptia dintelui.

Desmodontiul: functii:

1. Functia de structurare si restructurare tisulara

 2. Funcţia de preluare a solicitărilor dentare asigură:
a. -rezistenţa faţă de forţele ocluzale de impact;
b. -transmiterea forţelor ocluzale către osul alveolar;
c. -protecţia formaţiunilor vasculo-nervoase;
d. -menţinerea une relaţii normale gingivo-dentare.
3. Funcţia de nutriţie Desmodonţiul asigură nutritia cementului, osului
alveolar şi a gjngiei prin vase de sânge şi asigură drenajul sanguin şi
limfatic.
4. Funcţia senzitivă şi senzorială este asigurată prin fibre şi formaţiuni
nervoase specializate în transmiterea senzaţiilor dureroase, tactile, de
presiune şi termice.

Osul alveolar are un important rol funcţional în fixarea dinţilor pe maxilar şi

mandibulă. Complexul morfofuncţional cement -desmodonţiu - os alveolar
asigură această implantare a dinţilor în care osul alveolar acţionează prin:
1. Fixarea fibrelor ligamentului periodontal;
2. Preluarea solicitărilor exercitate asupra dintelui şi transforma¬rea în
tracţiuni dispersate, în mod echilibrat, în osul alveolar propriu-zis şi transmise
osului susţinător prin trabecule osoase;
3. Asigurarea unui suport integru de-a lungul rădăcinii dentare care se
constituie astfel într-un braţ de pârghie intraalveolar de circa 2/3 din lungimea
totală a dintelui. Această proporţie între rădăcina clinică şi coroana clinică a
dintelui caracterizează starea de implantare normală a dintelui.

FIZIOLOGIA LIGAMENTULUI SUPRAALVEOLAR îndeplineşte

următoarele roluri:
1. Asigură fixarea şi meriţinerea gingiei pe dinte la un nivel constant, ceea
ce devine evident in cursul erupţiei active;
2. întăreşte structura corionului gingival, conferă marginii gingivale libere
consistenţă şi rezistenţă faţă de impactul alimentar exercitat în condiţii
fiziologice;

3. Se opune tendinţelor de retractie gingivală prin agresiuni mecanice

directe asupra marginii gingivale libere şi în şanţul gingival;
4. Asigură o transmitere a presiunilor de masticaţie din zonele active la
restul dinţilor prin fibrele dento-dentare sau transseptale în condiţiile unor
arcade integre, fără breşe de edentaţie, chiar în lipsa punctelor de contact,'în
incongruenţe dento-alveolare cu spaţiere;
5. Formează o barieră biologică rezistentă în timp faţă de agresiunea
microbiana, extinderea inflamaţiei şi a proliferării epiteliului joncţional şi
sulcular în desmodonţiu.

Contactul interdentar (punctiform sau în suprafaţă) are următoarele roluri:

1. Transmiterea echilibrată a forţelor din cursul masticaţiei, din zonele active la

restul dinţilor, al căror parodonţiu va primi stimuli funcţionali funcţionali;

2. Protejează papila gingivală de impactul direct, traumatic al alimentelor;

3. Direcţionează bolul alimentar pe versanţii gingivali şi alveolari, ceea

contribuie la stimularea dinamicii vasculare din corion.

Mezializarea fiziologică reprezintă procesul de migrare, a dinţilor în direcţie

mezială către planul mediosagital. Cauzele sunt insuficient cunoscute şi se
presupune, câ acest proces, este datorat succesiunii de erupţie a dinţilor dinspre
mezial spre distal, ultimii dinţi exercitând presiuni dinspre distal către dinţii
erupţi anterior sau, ca urmare a unor rezultante de forţă apărute în cursul
masticaţiei. Ca urmare a mezializării fiziologice, în direcţia de deplasare a
dinţilor se produce resorbţie osoasă iar, în direcţie opusă, apoziţie, în special, de
os lamelar bogat reprezentat în fibre SHARPEY.