Adumitroaiei Denisa Gabriela

Facultatea de Istorie
Grupa A

Unirea cu biserica Romei

1
 Unirea cu biserica Romei

Cadrul intern și international.

Pentru Transilvania, anul 1688 reprezintă intrarea într-o perioadă nouă, de stăpânire
habsburgică. Această perioadă s-a împărțit în două etape distincte: prima între anii 1688-1867,
când Transilvania reușește să se mențină ca „principat” în cadrul imperiului; iar cea de a doua
perioadă aflată între anii 1867-1918, când îi va fi anexată Ungariei, care devine noul stat dualist
Austro-Ungaria1.
Deoarece raportul de forțe în Europa Centrală și la Dunăre se rupe în defavoarea
Imperiului Otoman, care intră într-o criză ireversibilă și generalizată fiind nevoită să se retragă,
Imperiul Habsburgic preia controlul și în decursul unui deceniu și jumătate ocupă majoritatea
stăpânirilor otomane din centrul Europei și nord-vestul Peninsulei Balcanice. Victoriile succesive
ale acestora au adus sub stăpânirea Vienei întreaga Ungarie, Transilvania și Croația. Trecerea
acestor teritorii sub stăpânire habsburgică a fost acceptată de către otomani, pe 26 ianuarie 1699,
prin pacea de la Karlowitz. Încorporarea Transilvaniei de habsburgi a fost favorizată de criza
politică internă, mai exact de lipsa de autoritate a lui Mihai Apafi care prin tratatul de la Blaj ( 27
octombrie 1687) se obliga să cedeze 12 orașe și cetăți ale principatului. Deși unele orașe s-au
opus,adică Bistrița și Brașov, aceștia au fost obligați să accepte suzeranitatea habsburgică în
pofida celei otamane „Transilvania, deoarece ține de Ungaria, trebuie să se predea în ascultarea
Maiestății sale și întreaga Transilvanie s-a supus să accepte miliția [armata] Maiestății.
Brașovenii însă, prin câțiva cetățeni adunați, s-au împotrivit, cu toate că întregul Magistrat și
Capitlu al Țării Bârsei […] i-au sfătuit să nu se împotrivească, pentru că întreaga Transilvanie a
celor trei Stări a trebuit să accepte să primească garnizoanele imperiale.”2 țel atins pe 9 mai 1688
când Dieta Transilvaniei acceptă „protecția” Vienei3.
O dată cu trecerea Transilvaniei sub stăpânire Habsburgilor catolici, era nevoie să fie
slăbită puterea calvinilor, care avea o situație privilegiată în principatul transivănean, astfel
misionarii iezuiți și-au îndreptat atenția către români ortodocși, care erau foarte numeroși. Prin
1
Mircea Păcurariu, Istoria bisericii românești din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, Cluj-Napoca, 1992,
p.193.
2
Bogdan Murgescu (coordonator), Istoria României în texte, București, Editura Corint, 2001, p. 154.
3
Vasile Mărculeț, Ioan Mărculeț, Cătălina Trăistaru-Mărculeț, Biserica Română Unită cu Roma Prezentare istorio-
demografică, Mediaș, 1998, p. 6-7.

2
atragerea românilor ortodocși la unirea cu Biserica Romei se urmărea: creșterea numărului de
catolici, creșterea rolului politic al „statului catolic ardelean” cât și ruperea legăturilor de orice
natură cu cei din Țara Românească și Moldova. De asemenea situația economico-socială a
preoților ortodocși era una critică, fiind nevoiți să presteze robotă, iar în cursul războiului turco-
austiac (1683-1699) au fost solicitați să plătească diferite dări extraordinare de război, dări de
care catolici, calvini, luterani și unitarieni erau scutiți. Se crede că „ Încercările de a converti pe
Românii din Ardeal la unirea în credință cu Roma s’au început nu sub Teofil, ci sub înaintașul
său mitropolitul Varlaam, sub ochii căruia turma credincioasă era atacată din două părți”4 și că
iezuitul Nicolae Nilles ar fi tipărit trei procese verbale ale unui pretins sinod în februarie 1697 la
Alba Iulia, unde s-ar fi hotărât unirea cu Biserica Romei, decizie semnată și de mitropolitul
Teofil la 21 martie 1697. Însă niște cercetători au dovedit ca semnătura nu era a lui Teofil, ci o
imitație a ei dovedind că era vorba despre niște acte false, plăsmuite de iezuiți mai târziu5.
Schimbarea regimului politic
Autoritatea austriacă se instalează prin „Diploma leopoldină” din 4 decembrie 1691,
când este publicată ca lege fundamentală a țării pentru a confirma definitiv privilegiile Marelui
Principat. Această diplomă includea Transilvania în imperiu, îi menținea autonomia și structura
internă, Dieta își păstrează funcțiile, însă principele este înlocuit printr-un guvernator numit de
Curte, iar la Sibiu se instalează un comandament militar austriac.
Odată cu instalarea puterii habsburgice, în cadrul principalelor transformări care au avut
loc se regăsește și statutul catolicismului, prin a cărui program de consolidarrea a Bisericii
romane în Transilvania s-a urmărit convertirea populației românești la catolicism, atât din motive
religioase cât și politice. Pentru realizarea acestui obiectiv s-a implicat și a depus foarte multe
eforturi Ordinul iezuit, întemeiat de Ignatiu Loyola, care se reîntorc în Transilvania în secolul al
XVII-lea unde vor extinde celebra lor rețea de scoli. Aceste școli „vor juca un rol esențial în
modelarea unei intelectualități transilvănene, de formație umanistă, europeană”6
La scurt timp după semnarea diplomei au fost deschise școlii superioare iezuite la Sibiu
(1692), Cluj (1694) și Alba Iulia; școli catolice la Odorhei, Canta și Târgu Mureș, iar în Ardeal,
tot de patronaj iezuit a fost deschisă prima școala de fete, Institutul Ursulinelor din Sibiu (1733).
Un rol esențial obținerii unirii din Ardeal îî este datorat iezuitului Paul Ladislau Baranyi (1657-

4
Ștefan Meteș, Istoria Biserici românești din Transilvania, vol I,Sibiu, 1935, p. 319.
5
Mircea Păcurariu, op. cit., p.194-196.
6
Maria Someșan, Începuturile Bisericii Române Unite cu Roma, ALL, București, 1999, p. 34.

3
1719), care a fost trimis de Ordin la Alba Iulia, ca misionar dacic, sub ordinul iezuit stând atât
inițiativa creării Bisericii române unite cât si organizarea ei în primii ani.7
Acțiuni de unire sub mitropolitul Teofil.
Tactica abordată de iezuiți pentru unire, era acțiunea de convertire „de sus în jos”,
încercând să-i convingă mai întâi pe ierarhi bisericești și apoi pe protopopi, care urmau să
lămurească credincioși. Astfel se crede ca părintele Baranyi ar fi încercat să-l convingă pe
mitropolitul de la Alba Iulia, Teofil prin argumente materiale. Conform izvoarelor iezuite, Teofil
a convocat un sinod în 1697 pentru Unirea cu Roma a Bisericii ortodoxe din Ardeal, însă aceste
izvoare sunt foarte suspecte din mai multe motive, unul din aceste motive fiind de ordin
cronologic deoarece sinodul s-a ținut în februarie dar actele au fost subscrise în martie și iunie,
ba mai mult se crede ca semnatură lui Teofil a fost plastografiată.
Argumentele materiale aduse de misionari au fost legate de starea socială și materială
umilitoare a bisericii ortodoxe, majoritatea fiind iobagi, fiind supuși și autorității laice, astfel prin
integrarea lor într-o religie ”receptă”, aceștia se bucurau de aceleași drepturi ca și preoții
celorlalte biserici. O astfel de promisiune era prezentă într-o Diplomă semnată de împăratul
Leopold I la 23 august 1692, împreună cu instrucțiunile Congregației de Propaganda Fide, prin
care era reglementata activitatea Ordinului iezuit astfel încât la toți uniții din imperiu li se asigura
un statut identic cu cel de care se bucura și clerul de rit latin. Acest privilegiu a permis
deziobăgirea preoților și a fiilor lor. Sinodul accepta perceptele catolice în cele 4 puncte, adică
conducerea bisericii se făcea de către instituția papală; era recunoscută existența unei sentințe
intermediare de ispășire a păcatelor, purgatoriul ( posibilitatea de mântuire după un stagiu de
suferință purificatoare); era acceptată acțiunea cuminecării8 și cu pâine nedopsită(azimă); iar
ultimul punct recunoștea că Duhul Sfânt purcede „de la Tatăl și de la Fiul”, nu doar de „la Tatăl”.
De asemenea în cadrul sinodului nu s-au făcut concesii cu referire la ritualul,calendarul și dreptul
bisericesc precizându-se că nu vor fi luate in vedere concesiile suplimentare. Acest decret al
unirii a fost „semnat de mitropolitul Teofil la 21 martie și întărit prin semnătura a doisprezece
protopopi la 10 iunie 1697”9.
Acțiuni de unire sub mitropolitul Athanasie Anghel.

7
Ibidem, p.34-36.
8
CUMINECARE s. (BIS.) cuminecătură, euharistie, împărtășanie, împărtășire, împărtășit, (la catolici) sacrament,
(înv. și pop.) grijanie, grijire, pricestanie.
9
Ibidem, p. 37.

4
 În vara anului 1697, mitropolitul Teofil moare la scurt timp după semnarea documentelor,
fapt ce a ridicat multe suspiciuni asupra morții lui, fiind luată în calcul ipoteza unei morți prin
otrăvire. În locul său este numit mitropolit Athanasie Anghel Popa, care era un călugăr tânăr de
origine nobilă, educat în spirit calvin la școala reformată de la Alba Iulia și susținut de nobilii
protestanți.
Încă de la hirotonisirea sa la București, Athanasie este avertizat împotriva influenței
catolice de către patriarhul Teodosie al Ungro-Vlahiei și patriarhul Dositei al Ierusalimului. Deși
balanța parea să se încline în favoarea calvinilor, Athanasie era foarte deschis către unirea cu
biserica Romei, astfel în 1968 îi trimite „o scrisoare lui Baranyi, la Viena, semnată și de
protopopii din sinodul mic și de câțiva laici, în care se arăta gata să semneze din nou actul de
unire și îi cerea să intervină pe lângă cardinalul Kollonich pentru a fi recunoscute privilegiile
clerului unit”10.
Printr-un document, semnat la 14 aprilie 1698, împăratul recunoaște Unirea cu Roma a
Mitropoliei din Bălgrad iar sinodul care trebuie să proclame Unirea cu Roma se întrunește în
octombrie 1698 la Alba Iulia iar documentul lor final, care a fost semnat de treizeci și opt de
protopopi, declară trecerea la „Biserica Romei cea catholicească”. În urma acestei acțiuni, în anul
1699, statusul romano-catolic și preoții catolici din Secuime semnează proteste împotriva unirii,
actul unirii fiind văzut drept o amenințare a statu-quo-ului, menționând într-un protest ca unirea
nu este în esență adevărată ci o eliberare a oamenilor de impozite și iobăgie. Pentru a remedia
situația Athanasie insistă să fie redactată o Diplomă „care să prevadă explicit drepturile și
privilegiile acordate Bisericii unite, precum și obligația administrației guverniale și a armatei de
a asigura aplicarea lor”11. Astfel la 16 februarie 1699 este semnată prima Diplomă leopoldină,
referitoare la uniți, de către Leopold, arhiepiscopul primat Kollonich și vicecancelarul Kalnoky,
prin care preoți uniți erau scutiți de impozite si se bucurau de aceleași drepturi.
Însă Dieta și guvernul Transilvaniei s-au opus eliberării uniri deoarece ea nu era
percepută ca o problemă de ordin religios, ci politic: ea reprezenta o amenințare la adresa
pozițiilor sociale, ba mai mult, pe lângă dările obișnuite, țara trebuia să plătească și o sumă de un
milion de florini pentru a acoperi cheluielile războiului cu turcii, nobilimea reprezentată în dietă
alegând să voteze împotriva scutiri de dare a clerului român pentru a-și proteja propiile

10
Vasile Mărculeț, Ioan Mărculeț, Cătălina Trăistaru-Mărculeț, Biserica Română Unită cu Roma Prezentare istorio-
demografică, Mediaș, 1998, p. 8.
11
Someșan, Începuturile Bisericii Române Unite cu Roma, ALL, București, 1999, p. 40.

5
buzunare. Astfel guvernul îi adresează un memoriu împăratului, la 14 iulie 1699 prin care
invoacă Diploma leopoldină din 1691, în care era garantată neschimbarea rânduielilor interne ale
Transilvaniei. Deasemenea au încercat să demonstreze ca unirea este un act dăunător pentru
împărat, țară și români. Drept răspuns, la 26 august 1699, regele Leopold trimite un nou mandat
prin care consolidează „ toate dispozițiile publicate cu privire la unirea românior în decretul din
14 aprilie 1698 și însărcina guvernul ardelean, sub aspră pedeapsă, […] în virtutea căreia
românilor li se cuvine libertatea de a intra, după bunul lor plac, în sânul uneia dintre cele patru
religii recepte”12
După acest mandat, la 8 septembrie Dieta decide să publice Diploma, însă aceștia au
încercat să amortizeze efectele ei prin stabilirea unor reguli care trebuiau sa fie luate în
considerare: nici un sat nu avea voie să aibă mai mult de doi preoți uniți; darul preoției trebuia să
fie oferit de către episcopul unit numai candidaților vrednici, aleși în urma unui examen la care
puteau lua parte și preoți delegați de episcopul respectiv, nu doar cei uniți; candidații la preoție
trebuiau să fie primiți în starea preoțească doar dacă au frecventat școlile confesiunii cu care se
unesc; preoții fără funcție sunt considerați oameni liberi, însă dacă nu dețin nici o proprietate ,
nu au voie să stea în comune rurale până nu-și găsesc o parohie; preoții uniți se pot bucura de
imunitate deplină doar asupra pământurilor care țin de biserică; iar episcopului și clerului unit le
este oprit orice abuz cu excomunicarea.13
Athanasie protestează împotriva politicii antiunioniste a guvernului, schițând, prin
memoriul său din 30 septembrie 1699, intenția contestării autorității constituționale a Dietei și
guvernului, sub pretextul nerecunoașteri unor directive venite din partea împăratului și a
arhiepiscopului primat. Însă pentru a combate uneltirile adversarilor, Arhanasie, convoacă la
Alba Iulia, în data de 4 septembrie 1700 un „Mare Sinod” la care au participat 54 de protopopi,
1563 de preoți și câte 3 delegați mireni14 din fiecare sat. Această aduna
re a fost considerată prima întrunire a românilor ardeleni cu semnificație politică, fiind o
întrunire publică unde ei fugurează ca națiune. La 5 septembrie, sinodul adoptă Actul Unirii în
credință cu biserica Romei, care este semnat de mitropolit și protopopi participanți15.

12
Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol I, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 2002, p. 77.
13
Ibidem, p. 77-80
14
MIREÁN, -Ă, mireni, -e, s. m. și f., adj. (Persoană) care nu aparține clerului; laic. – Din sl. mirjaninŭ.
15
Maria Someșan, Începuturile Bisericii Române Unite cu Roma, ALL, București, 1999, p.40-42.

6
 Athanasie decide să-i prezinte personal împăratului hotarârile sinodului, așa că după ce a
scăpat de acuzațiile care i-au fost aduse ( de oportunism, de relații prea strânse cu Țara
Românească, de dezinteres față de învățământ și de viață frivolă), pleacă la Viena. Apoi este
rehirotonisit și uns ca episcop de către arhiepiscopul primat Kollonich, după care i se conferă
titlul de consilier imperial și confirmarea papală a numirii sale în frunte Bisericii române din
Ardeal, iar la data de 25 iunie 1701, are loc, printr-o ceremonie fastuoasă, consacrarea solemnă.
În cadrul vizitei de la Viena Athanasie și-a însușit mai multe obligații, a cerut asigurări că
privilegiile oferite de prima Diploma leopoldină vor fi respectate și de asemenea pentru prima
dată, în cadrul discuțiilor, se vorbește și despre drepturile credincioșilor, nu doar a clerului, act
care arată că Biserica română unită se focusează pe repararea nedreptății istorice. Una din
obligațiile asumate de Athanasie la Viena este ruperea legături cu Biserica ortodoxă și ierarhia
bisericească din Țara Românească. Din punct de vedere ierarhic, episcopul unit era subordonat
direct cardinalului primat de la Esztergom, fiind independent față de Biserica romano-catolică
din Transilvania.Însă, în caz de nevoie acesta era de acord să primească sfatul unui consilier
iezuit, delegat la episcopie în calitate de „causarum auditor generalis”16.
Discuțiile purtate la Viena de mitropolit au fost cuprinse într-un act, semnat de împărat la
19 martie 1701 și reprezintă „cea de a doua Diplomă leopoldină, care, spre deosebire de prima,
se referă în mod particular la Biserica unită română”17. De asemenea această diplomă conținea
importante prevederi privind drepturile credinciosilor români care au aderat la unire, iar
obiectivul lor principal era suprimarea statutului discriminatoriu al românilor. Diploma confirma
privilegiile acordate clerului unit; stabilea succesiunea la Scaunul mitropolitan; interzicea
utilizarea catehismului18 calvinesc; puteau întemeia școli românești la Alba Iulia, Făgăraș și
Hațeg; menționa standardele de comportament și moralitate ale clerului; credincioșii se puteau
bucura de aceleași prerogative ca și clerici. Pe scurt „ în cele 15 puncte Biserica și clerul unit se
bucurau de drepturile Bisericii Romano-Catolice, la fel și țărănimea era scoasă din starea de
iobăgie […] bucurându-se de legile sale și de toate beneficiile ei”19.

16
Ibidem, p. 42-43.
17
Ibidem, p. 43.
18
CATEHÍSM s. n. 1. expunere succintă a principiilor unor doctrine religioase sub formă de întrebări și răspunsuri;
(p. ext.) carte cuprinzând o asemenea expunere. 2. lucrare care expune esența unei doctrine, a unei concepții;
credo.
19
Vasile Mărculeț, Ioan Mărculeț, Cătălina Trăistaru-Mărculeț, Biserica Română Unită cu Roma Prezentare istorio-
demografică, Mediaș, 1998, p. 10.

7
 Cea de a doua Diplomă a provocat o reacție mai categorică a Dietei reflectate prin
protestul cancelarului Nicolae Bethlen, însă aceasta a fost publicată în cele din urmă în iunie
1701. Orinalul diplomei s-a pierdut în timpul frământărilor legate de mișcarea antihasburgică a
lui Francisc Rakoczy II, iar mai târziu când Inocențiu Micu Klein a avut nevoie de aceasta pentru
a-și susșine memoriile nu l-a putut găsi. Acesta a fost regăsit două secole mai târziu (1938) de
către istoricul Kurt Wessely în colecția de manuscrise a bibliotecii Bruckenthal. Athanasie
Anghel se retrage la Sibiu în 1707 și moare în 1713. Locul său este ocupat în 1707 de Ion Țirca,
ales de către Francisc Rákoczy II20.
Adversari Unirii.
Încă de la început s-a confruntat cu grave probleme generate de ostilitatea autorităților
politice ale Transilvaniei și ale Bisericilor ortodoxe, dar și de instabilitatea politică provocată de
războiul curuților. Unirea cu Roma a fost o schimbare care a întâmpinat multe rezistențe, atât din
exterior cât și din interior. Rezistența provocată din interior este reprezentată mai ales de mireni,
cărora convertirea nu le-a adus avantaje palpabile. De asemenea au depus rezistență mulți români
fideli credinței ortodoxe care s-au și înrolat în mișcarea antihasburgică a „curuților” lui Rákoczy.
În Țara Bârsei acțiunile antiunioniste ale românilor au început să capete formă sub Gavril
Nagyszegi, fost secretar al Mitropoliei de la Alba Iulia, atât sub Teofil, cât și sub Athanasie.
Gavril Nagyszegi înaintează Guvernului o declarație de protest și încearcă să asigure o nouă
conducere pentru ortodocsi rămași fără ierarhie bisericească, pentru aceasta, el organizează ”un
consiliu director compus din preoți și din mireni”21.
Pentru aceste fapte Gavril este arestat (la Sibiu), însă acesta continuă acțiunea de protest
din închisoare unde redactează memorii în care amenință de izbucnirea unei răscoale.
Un alt factor important al rezistenței este constituit de funcționarea biserici românești
calvine, din acest mediu provenind și Ion Țirca, în jurul lui adunându-se mai mulți protopopi
ostili Unirii. Acesta este arestat, însă reușește să evadeze și se ascunde la Colegiul reformat din
Aiud, revenind mai târziu, în timpul mișcării lui Rákoczy, cand va reuși să ocupe scaunul
mitropolitan de la Alba Iulia. De asemenea soarta bisericii romane unite a fost strâns legată de
conjunctura politică și de sistemul de forțe: Austria-Turcia-Rusia, victoriile Rusiei și ale Turciei
fiind în defavoarea unirii. Astfel două secole jumătate mai târziu, când estul Europei este supus

20
Maria Someșan, Începuturile Bisericii Române Unite cu Roma, ALL, București, 1999, p 44-46.
21
Ibidem, p. 48.

8
hegemoniei rusești, una dintre primele măsuri luate de Moscova a fost desființarea Bisericii
unite22.
Unirea Bisericii Unite a avut importante consecințe la nivel cultural-național și politic. Ea
adus la apariția curentului național de orientare iluministă, adica Școala Ardeleană, care a avut
un rol important în cristalizarea și dezvoltarea conștiinței naționale românești. Bisericii unite îi
aparține și meritul apariției și dezvoltării învățământului în limba română în Transilvania, iar din
punct de vedere politic tot ei i se datorează și declanșarea, încă din deceniul al patrulea al
secolului XVIII-lea, lupta națională a românilor din Transilvania ”trasând astfel definitiv
direcțiile luptei de emancipare națională”23

22
Ibidem, p. 48-51.
23
Vasile Mărculeț, Ioan Mărculeț, Cătălina Trăistaru-Mărculeț, Biserica Română Unită cu Roma Prezentare istorio-
demografică, Mediaș, 1998, p.15.

9
 Bibliografie

1. DRAGOMIR, Silviu, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol I,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002.
2. MĂRCULEȚ, Vasile, MĂRCULEȚ, Ioan , MĂRCULEȚ, Cătălina Trăistaru, Biserica Română Unită cu
Roma Prezentare istorio-demografică, Mediaș, 1998.
3. METEȘ, Ștefan, Istoria Biserici românești din Transilvania, vol I,Sibiu, 1935.
4. MURGESCU, Bogdan (coordonator), Istoria României în texte, București, Editura Corint, 2001.
5. PĂCURARIU, Mircea, Istoria bisericii românești din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș,
Cluj-Napoca, 1992.
6. SOMEȘAN, Maria, Începuturile Bisericii Române Unite cu Roma, ALL, București, 1999.

10