Sunteți pe pagina 1din 13

Van Gend en Loos

Aspecte de fapt și de drept

Situația de fapt și procedura

Faptele care stau la baza prezentei cauze și desfășurarea procedurii pot fi rezumate după cum
urmează:

1. La 9 septembrie 1960, societatea N. V. Algemene Transport-en Expeditie Onderneming van


Gend en Loos (denumită în continuare „Van Gend en Loos”), conform declarației vamale din 8
septembrie, pe formularul D 5061, a importat din Republica Federală Germania în Țările de Jos
o anumită cantitate de uree-formaldehidă, denumită în documentul de importat ca „Harnstoffharz
(rășină U.F.) 70, emulsie apoasă de uree-formaldehidă”.

2. La data importului, produsul în cauză era clasat la poziția 39.01-a-1 din tariful vamal de
import inclus în „Tariefbesluit”, care a intrat în vigoare la 1 martie 1960; acesta reia
nomenclatura din Protocolul încheiat între Regatul Belgiei, Marele Ducat al Luxemburgului și
Regatul Țărilor de Jos la Bruxelles la 25 iulie 1958, ratificat în Țările de Jos prin legea din 16
decembrie 1959.

4. Poziția 39.01-a-1 era formulată astfel:

Drepturi aplicabile

„Produse de condensare de plicondensare și de gen. % spec.%

adiționare multiplă, modificate sau nu, polimerizate

sau nu, liniare sau nu (fenoplaste, aminoplaste,

alchide, poliesteri alilici și alți poliesteri nesaturați,


siliconi, etc.):

a. produse lichide sau în formă de pastă, inclusiv

emulsiile, dispersiile și soluțiile: 1.aminoplaste în

emulsii, dispersii sau soluții apoase 10% 8%

4. Pe această bază, administrația fiscală olandeză a aplicat dreptul de import de 8% ad valorem la


importul în litigiu.

5. La 20 septembrie 1960, Van Gend en Loos a introdus o reclamație împotriva aplicării acestui
drept în prezenta speță la inspectoratul pentru dreturile de import și accize din Zaandam.

Societatea a prezentat în special următoarele argumente:

-la 1 ianuarie 1958, data intrării în vigoare a Tratatului CEE, aminoplastele în emulsie erau
clasate la poziția 279-a-2 a tarifului vamal cuprins în „Tariefbesluit” din 1947 și erau supuse
unui drept de import ad valorem de 3%;

-în „Tariefbesluit”, care a intrat în vigoare la 1 martie 1960, poziția 279-a-2 a fost înlocuită cu
poziția 39.01-a;

-În loc să aplice în mod uniform, în cadrul schimburilor intracomunitare, tuturor produselor din
vechea poziție 279-a-2, un drept de imort de 3%, a fost creată o subdiviziune: poziția 39.01-a-1
care includea doar aminoplastele în emulsie, dispersie sau soluții apoase, pentru care dreptul de
import a fost stabilit la 8%; pentru celelalte produse de la poziția 39-01-a, care, de asemenea,
figurau la vechea poziție 279-a-2, dreptul de import de 3% aplicat la 1 ianuarie 1958 a fost
menținut;

-majorând astfel, după intrarea în vigoare a Tratatului CEE, dreptul de import asupra produsului
în litigiu, guvernul olandez a încălcat articolul 12 din acest tratat, care prevedea că statele
membre trebuie să se abțină de la introducerea între acestea a aunor drepturi vamale la import și
la export sau a unor taxe cu efect echivalent și de la majorarea acelora pe care le aplică în
relațiile comerciale reciproce.
6. Reclamația societății Van Gend en Loos a fost respinsă ca inadmisibilă de către inspectoratul
pentru drepturile de import și accize din Zaandam la 6 martie 1961, întrucât nu viza aplicarea
tarifului, ci a ratei.

7. Împotriva acestei decizii, la 4 aprilie 1961, Van Gend en Loos a introdus o acțiune în fața
Tariefcommissie din Amsterdam.

8. Cauza a fost audiată de Tariefcommissie la 21 mai 1962.

În sprijinul cererii sale de anulare a deciziei atacate, Van Gend en Loos a prezentat motivele deja
înaintate în reclamația din 20 septembrie 1960.

Administrația fiscală a răspuns în special că la intrarea în vigoare a Tratatului CEE produsul în


itigiu nu era supus, în temeiu poziției 279-a-2, unui drept vamal de doar 3% însă, datorită naturii
și destinației sale, era clasat la poziția 332 bis („adezivi sintetici și produse similare, nedenumite
și necuprinse în altă parte”) și supus unui drept vamal de 10% astfel încât, în fapt, nu a existat
nicio majorare.

9. Tariefcommissie, fără a se pronunța în mod formal asupra întrebării dacă produsul în litigiu se
clasifică la poziția 332 bis sau poziția 279-a-2 din „Tariefbesluit” din 1947, a estimat că
argumentele părților ridicau o întrebare privind interpretarea Tratatului CEE; în consecință,
acesta a suspendat procedura și, în conformitate cu articolul 177 al treilea paragraf din tratat, a
sesizat Curtea de Justiție, la 16 august 1962, cu cele 2 intrebări preliminare precizate mai sus.

10. Decizia Tariefcommissie a fost notificată la 23 august 1962 de către grefierul Curții părților
în cauză, statelor membre și Comisiei CEE.

11. În temeiul articolului 20 din Protocolul privind statutul Curții CEE, au fost depuse observații
scrise de către părțile în acțiunea principală, de către Guvernul Regatului Belgiei, Guvernul
Republicii Federale Germania, Comisia CEE și Guvernul Regatului Țărilor de Jos.

12. În ședința publică a Curții din 29 noiembrie 1962, au fot ascultate observațiile orale ale
reclamantei în acțiunea principală și ale Comisiei CEE.

În cadrul aceleiași ședințe, Curtea a adresat întrebări acestora; răspunsurile scrise au fost depuse
în termenul acordat.
13. Avocatul general și-a prezentat concluziile orale și motivate în ședința din 12 decembrie
1962, acesta i-a propus Curții să răspundă în hotărârea sa numai la prima întrebare care a fost
adresată și să declare că articolul 12 din Tratatul CEE conține doar o obligație pentru statele
membre.

Argumente:

Cu privire la admisibilitate

Guvernul olandez, guvernul belgian și administrația fiscală olandeză (care, în memoriul său, a
declarat că este în totalitate de acord cu observațiile prezentate de guvernul olandez) constată că
Van Gend en Loos reproșează în principa guvernelor țărilor Benelux că, prin Protocolul de la
Bruxelles din 25 iulie 1958, au încălcat articolul 12 din Tratatul CEE prin majorarea, după
intrarea în vigoare a acestui tratat, a unui drept vamal aplicat în relațiile cu celelalte state membre
ale Comunităților.

Guvernul olandez contestă faptul că o pretinsă încolcare a tratatului de către un stat


membru poate fi supusă controlului Curții printr-o procedură diferită de cea de la articolele 169
sau 170, și anume la inițiativa unui alt stat membru sau a Comisiei; acesta susține în mod special
că pentru acest aspect Curtea nu poate fi sesizată prin procedura pentru pronunțarea unei hotărâri
preiliminare de la articolul 177.

În opinia acestuia, în cadrul prezentei acțiuni, Curtea nu se poate pronunța cu privire la o


astfel de problemă, care nu vizează interpretarea, ci aplicarea tratatului întrun caz concret.

Guvernul belgian susține că prima întrebare prezintă Curții o dificultate cu caracter


constituțional. care este doar de competenta instanței naționale olandeze.

Această înstanță este în prezenta a 2 acte internaționale. ambele integrate în legislația națională;
aceasta trebuie să decidă, pe plan național - presupunând că actele sunt în realitate contradictorii
- în privința supremației unui tratat asupra altuia sau, mai exact, a supremației unei legi naționale
de ratificare anterioare asupra unei legi naționale de ratificare posterioare.
Este, în mod tipic, o chestiune de drept constituțional intern, care nu are nicio legătură cu
interpretarea unui articol din Tratatul CEE și care, fără a se putea rezolva decât conform
normelor constituționale și de jurisprudență ale dreptului intern olandez, țin numai de instanța
olandeză.

Guvernul belgian mai arată că o decizie asupra primului punct supus Curții, nu doar că nu este
necesară pentru Tariefcommissie în scopul pronunțării unei hotărâri, dar nici nu poate exercita
vreo influență asupra soluționării dificultății reale pe care aceasta trebuie să o rezolve.

Întradevăr, indiferent de răspunsul Curții, Tariefcommissie va trebui să rezolve aceea;i problemă;


aceasta are dreptul să nu țină seama de Legea din 16 decembrie 1959 privind aprobarea
protocolului de la Bruxlles, sub pretextul că este o contradicție cu o lege -anterioară- din 5
decembrie 1957 de ratificare a Tratatului de instituire a CEE?

Întrebarea adresată nu este, așadar, o veritabilă întrebare preliminară, deoarece soluționarea


acesteia nu îi poate permite instanței de fond să pronunțe o hotărâre definitivă cu privire la
litigiul pendinte în fața acesteia.

Comisia CEE, dimpotrivă, subliniază că efectul dispozițiilor din tratat asupra dreptului intern al
statelor membre nu poate fi determinat prin dreptul antional propriu fiecăreia dintre acestea, ci cu
ajutorul tratatului: este vorba, așadar, de o problema care tine de interpretarea tratatului.

Comisia semnaleaza de asemenea, ca o decizie de inadmisibilitate are drept consecinta


paradoxala si spcanta faptul că drepturile persoanelor particulare sunt protejate in toate cazurile
de incalcare a dreptului comunitar cu exceptia cazlui in care aceasta incelcare este realizata de un
stat membru.

Cu privire la fond

Van Gend en Loos raspunde afirmativ la intrebarea daca aritcolul are efect intern.

Aceasta sustine in special ca:


-articolul 12 se aplica fara a fi necesar ca in prealabil sa fie integrat in legislatia nationala a
statelor membre, deoarece nu impune decat o singura obligatie de a nu face;

-acesta are efect direct, fara a fi nevoie de alte masuri de punere in aplicare din partea
legiuitorului comunitar, toate drepturile vamale aplicate de statele membre in relatiile comerciale
reciproce fiind obligatorii de la 1 ianuarie 1957 (aricolul 14 din tratat);

-cu toate ca nu vizeaza in mod direct resortantii statelor membre, ci autoritatile nationale,
incalcarea acestuia aduce atingere principiilor fundamentale ale Comunitatii, iar Comunitatea, ca
si persoanele de drept privat, trebuie sa fie protejate impotriva unei astfel de incalcari;

-in special, articolul 12 este adaptat aplicarii directe de catre instantele nationale care au obligatia
de a inlatura aplicarea drepturilor vamale introduse ori majorate cu incalcarea dispozitiilor sale.

Comisia subliniaza interesul fata de raspunsul Curtii la prima intrenare: aceasta va avea
consecinte nu numai in privinta interpretarii, intrun caz special, a dispozitiei in cauza si in
privinta efectului recunoscut in ordinea juridica a statelor membre, ci și in privinta altor
dispoztitii din tratat, la fel de clare si la fel de complete ca articolul 12.

Conform Comisiei, din anaiza structurii juridice a tratatului si a ordinii juridice pe care o
instituie, reiese, pe de o parte, ca statele membre nu au intentionat doar sa.si asume angajamente
reciproce, ci sa institutie un sistem de drept comunitar si, pe de alta parte, ca acestea nu au dorit
sa sustraga aplicarea acestui drept competentei normale a instantelor judiciare nationale.

Este necesar ca dretul comunitar sa fie aplicat in mod efectiv și uniform in intreaga COmuntiate.

Rezuta in primul rand, că efectul dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre
nu poate fi determinat de dreptul intern amintit, ci numai de catre dreptul comunitar; de
asemenea instantele nationale sunt obligate sa aplice in mod direct normele dreptului comunitar;
in cele din urma instanta nationala are obligatia de a acorda prioritate normelor dreptului
comunitar fata de legile antionale contrare, chiar posterioare.

Comisia observa in acest context ca faptul ca o norma comunitara este, in privinta formei,
destinata statelor nu este suficient pentru a nega persoanelor de drept privat, care au un interes in
acest sens, dreptul de a solicita aplicarea acesteia in fata instantelor nationale.
In ceea ce priveste in special intrebarea adresata Curtii, Comisia considera ca articolul 12 contine
o norma de drept care poate fi pusa efectiv in aplicare de instantele nationale.

Este vorba de o dispozitie perfect clara, in sensul ca aceasta introduce, pentru statele membre, o
obligatie concreta si lipsita de ambiguitate, referitoare la elaborarea dreptului intern intrun
domeniu care vizeaza in mod direct resortantii acestora; si aceasta nu este afectata sau atenuata
de o alta dispozitie din tratat.

Este vorba de o dispozitie completa si suficienta, in sensul ca nu necesita pe plan comunitar nicio
masura noua pentru a concretiza obligatia pe care o defineste.

Guvernul olandez stabileste o distinctie intre problema efectului intern si cea a efectului direct
(sau a aplicabilitatii directe), în opinia acestuia primul conditionandu-l pe al doilea.

Acesta considera ca nu se poate raspunde afirmativ la intrebarea daca o anumita dispozitie din
tratat are un efect intern numai daca fiecare dintre elementele esentiale, intentia partilor
contractante si continutul material al dispozitiei in discutie permit o astfel de concluzie.

In ceea ce priveste intentia partilor la tratat, guvernul olandez sustine ca analiza termenilor
acestuia este suficienta pentru a stabili ca articolul 12 creeaza o obligatie doar pentru statele
membre, care au libertatea de a decide modul in care intentioneaza sa respecte aceasta obligatie;
o comparatie cu alte dispozitii ale tratatului confirma aceasta constatare.

Neavand un efect intern, articolul 12 nu poate, a fortiori, sa aiba un efect direct.

Chiar in cazul in care se considera ca efect intern numai faptul de a crea o obligatie pentru statele
membre, articolul 12 nu poate avea efect direct in sensul ca le permite resortantilor statelor
membre sa invoce drepturi subiective pe care instantele trebuie sa le protejeze.

In subsidiar, guvernul olandez sustine ca Tratatul CEE nu este diferit de un tratat international
clasic in ceea ce priveste conditiile necesare pentru a putea avea efect direct. Elementele decisive
in aceasta materie sunt intentia partilor si termenii tratatului.

Intreabarea de a sti daca, in temeiul dreptului constitutional olandez, articolul 12 este direct
aplicabil, tine de interpretarea dreptului olandez si nu este de competenta Curții de Justiție.
In cele din urma, guvernul olandez arata consecintele pe care le antreneaza, in opinia sa, un
raspuns afirmativ la prima intrebare adresata de Tariefcommissie:

-acesta poate bulversa sistemul pe care autorii tratatului au intentionat sa il instituie;

-acesta poate crea, in privinta numeroaselor dispozitii ale regulamentelor comunitare care impun
in mod explicit obligatii statelor membre, o insecuritate juridica de natura sa puna in discutie
colaborarea acestor state;

-acesta antreneaza raspunderea statelor printr-o procedura care nu a fost prevazuta in acest sens.

Guvernul belgian sustine ca articolul 12 nu figureaza printre dispozitiile - care sunt exceptia in
tratat - cu efect intern direct.

Articolul 12 nu constituie o norma juridica de aplicare generala care prevede absenta validitatii
din oficiu sau nulitatea absoluta a oricarei introduceri a unui nou drept vamal sau a oricarei
majorari a unui drept existent; aceasta obliga numai statele membre sa se abtina sa ia astfel de
masuri. Aceasta nu creeaza un drept imediat aplicabil, pe care cetatenii il pot invoca si valorifica;
acesta solicita din partea guvernantilor o interventie ulterioara pentru a atinge obiectivul stabilit
de tratat: respectarea acestei obligatii nu poate fi solicitata in fata instantei nationale.

Guvernul german considera, de asemenea, ca articolul 12 din Tratatul CEE nu constituie o norma
de drept imediat aplicabila in toate statele membre; acesta impune in sarcina statelor membre o
obligatie internationala (in domeniul politicii vamale) care trebuie sa fie pusa in aplicare de
organele nationale care au competenta legislativa.

Drepturile vamale aplicabile unui cetatean dintrun stat membru al Comunitatilor, cel putin in
perioada de tranzitie, nu rezulta, asadar, din Tratatul CEE sau din actele juridice ale institutiilor,
ci din acte juridice promulgate de statele membre. Articolul 12 doar enunta normele pe care
acestea trebuie sa le respecte in legislatia vamala.

Obligatia prevazuta nu exista, de altfel, decat fata de celelalte state contractante.

In dreptul german, o norma juridica care stabileste un drept vamal contrar dispozitiilor de la
articolul 12 este perfect valabila.
In cadrul Tratatului CEE, protectia jurisdictionala a cetatenilor unui stat membru este asigurata
prin dispozitii care deroga de la cele ale sistemului constitutional national al acestora numai cu
privire la actele institutiilor COmunitatii care ii preivesc in mod direct si individual.

A2-a intrebare cu privire la admisibilitate

Guvernul olandez si guvernul blegian condidera ca a doua intrebare, la fel ca prima, este
inadmisibila.

In opinia acestora, raspunsul la intrebarea daca, in fapt, Protocolul de la Bruxelles din 1958
reprezinta o neindeplinire a obligatiilor definite la articolul 12 din Tratatul CEE din partea
statelor semnatare, nu poate fi dat in cadrul unui aviz preliminar, fiind vorba de punerea in
aplicare a tratatului si nu de interpretarea acestuia.

De altfel, un asemenea raspuns presupune o analiza aprofundata si o apreciere concreta a faptelor


si imprejurarilor proprii unei situatii determinate, care nu intra nici sub incidenta articolului 177.

Guvernul olandez arata, de asemenea, ca in cazul in care o neindeplinire a obligatiilor


comunitare ale unui stat poate fi invocata in fata curtii printro procedura diferita de cea de la
articolele 169 si 170, protectia jurisdictionala a acestui stat este diminuata in mod considerabil.

Guvernul german, pe de alta parte, fara a ridica in mod formal o exceptie de inadmisibilitate,
sustine ca articolul 12 nu face decat sa impuna o obligatie in vederea punerii sale in aplicare nu
indeplineste aceasta obligatie, nu poate depinde de o hotarare a Curtii in temeiul articoluilui 177,
deoarece nu priveste interpretarea tratatului.

Van Gend en Loos considera, de asemenea, ca sub forma indirecta in care a fost adoptata, a doua
intrebare necesita o examinare a faptelor care nu tine de competenta Curtii, care hotaraste in
temeiul articolului 177.

In opinia acesteia, adevarata intrebare adresata privind interpretarea poate fi formulata astfel:

Este posibil ca o derogare de la normele aplicate anterior datei de 1 martie 1960 (sau mai exact,
anterior datei de 1 ianuarie 1958) sa nu aiba caracterul unei majorari interzise de articolul 12 din
tratat cu toate ca aceasta derogare reprezinta o majorare din punct de vedere aritmetic?
Cu privire la fond

Van Gend en Loos reia in detaliu evolutia clasificarii aminoplastelor in cadurl tarifelor succesive
pentru a dovedi ca, in mod constient, si nu ca un efect inevitabil al adaptarii vechiului tarif la cel
nou, acestea au fost supuse unui drept vamal de 8% în loc de 3%.

De asemenea, guvernul olandez a majorat, cu incalcarea articolului 12 din Tratatul CEE, un drept
vamal aplicat in relatiile sale comerciale cu celelalte state membre.

Guvernul olandez și guvernul belgian raspund că urea-formaldehidă era supusă, înainte de


adaptarea tarifului din Benelux din 1958, unui drept vamal de import de 3% prevăzut la poziția
279-a-2 din „Tariefbesluit” din 1947, ci dreptului vamal de import de 10% prevazut la pozitia
322 bis (adezivi).

Întradevăr, practica a demonstrat ca marfurile in cauza erau cel mai adesea folosite ca adezivi, și,
ca o regula generală, acestea puteau fi folosite ca atare. De asemenea, ministerele interesate au
hotărât că produsul în litigiu trebuia întotdeauna să fie impozitat ca adeziv și să figureze la
poziția 322 bis.

Cu toate că Tariefcommissie, in anumite cazuri, cand destinatia nu era suficient determinata, a


clasat produsul care face obiectul litigiului la pozitia 279-a-2, administratiile tarilor Benelux l.au
supus unui drept de import de 10% inainte de intrarea in vigoare a nomenclaturii de la Bruxelles,
care nu a mai permis alte contestatii.

In speta nu se poate vorbi de o majorare a unui drept vamal și nici de o derogare de la normele
articolului 12 din tratat.

Van Gend en Loos raspunde in aceasta privinta ca nu se puteau clasa la pozitia 322 bis decat
solutiile apoase de aminoplaste, carora li s.au adaugat adezivi de umplutura sau lianti și care nu
mai necesită un adaos de produs care sa.l rigidizeze pentru a obtine un adeziv eficace, cu alte
cuvinte, solutiile care puteau fi considerate simple materii prime.

Comisia CEE estimeaza, in primul rand, ca interdictia de la articolul 12 privește orice marfă care
poate face obiectul unui comert intre statele membre (in masura in care acest comert se refera la
produse care indeplindesc conditiile art. 9 al doilea paragraf).
Art. 12 nu vizeaza numai mentinerea generala a drepturilor vamale apicate, in relatiile reciproce,
de diverse state membre, dar priveste fiecare produs in mod individual; nu exista nicio exceptie
partială sau temporară.

Comisia arată în continuare că în cadrul art. 12, trebuie sa se ia in considerare dreptul vamal
efectiv aplicat la data intrarii in vigoare a tratatuui; acest drept rezulta din ansamblul dispozitiilor
si practicilor dreptului administrativ.

O clasificare ocazionala la o alta pozitie tarifara este in sine insuficienta pentru a nu considera
efectiv aplicat aminoplastelor dreptul vamal de 10% care corespunde pozitiei 322 bis.

Este necesar sa se admita in prezenta cauza, o notiune de regularitate aparenta: atunci cand exista
o interpretare oficiala a administratiei competente si instructiuni conforme acestei interpretari
date agentilor de executare pentru a fixa modalitatele de percepere a unui drept vamal, acesta
este „dreptul aplicat”, in sensul art. 12 dint tratat.

Comisia considera, asadar, dreptul vamal de 10% un drept aplicat la intratea in vigoare a
tratatului; in consecinta, in speta nu exista o majorare contrara articolului 12.

HOTARARE (Dispozitiv)

Articolul 12 din Tratatul de isntituire a Comunitatii Economice Europene produce efecte directe
si creeaza pentru justitiabili drepturi individuale pe care instantele nationale trebuie sa a
protejeze.

Pentru a constata daca drepturile vamale sau taxele cu efect echivalent au fost majorate cu
nerespectarea interdictiei prevazute la articolul 12 din tratat, trebuie sa se ia in considerare
drepturile si taxele aplicate in mod efectiv de statul membru in cauza la data intrarii in vigoare a
tratatului.

Astfel de majorare poate sa rezulte dintr.o revizuire a tratatului care are drept consecinta
clasificarea produsului la o pozitie cu un nivel de taxare mai ridicat cat si dintr-o majorare a ratei
dreptului vamal aplicat.
Este de competenta Tariefcommissie sa se prounte asupra cheltuielilor de judecata in aceasta
procedura.

Pronuntata in sedinta de la Luxemburg, 5 februarie 1963.


N. V. Algemene Transport-en Expeditie Onderneming

van Gend en Loos și Nederlandse Administratie der

Belastingen (Administrația Fiscală Olandeză)

-traducere partiala-