1. Noţiunea şi modalităţile cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei.

 Există situaţii când fapta care formal conţine toate semnele unei componenţe de infracţiune
este social utilă, ori este lipsită de semnul vinovăţiei.

 De exemplu:

 Cauzarea de vătămări corporale medii (art. 152 CP RM) tâlharului pentru a respinge atacul,

 Sau pentru a-l reţine,

 Transmiterea bunurilor unei terţe persoane de către şeful depozitului la ordinul superiorului nu
este delapidare (art. 191 CP RM) dacă sunt respectate prevederile art. 40/1. “Executarea
ordinului sau dispoziţiei superiorului”

Respectiv legiuitorul a permis comiterea acestor fapte în prezenţa circumstanţelor indicate, adică, ele nu
mai sunt ilegale – cauzele date înlătură caracterul penal al acestor fapte.

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei reprezintă acele împrejurări, stări, condiţii, prezenţa
cărora în timpul săvârşirii faptelor prevăzute de Codul penal înlătură caracterul ilegal al acestora,
respectiv ele nu constituie infracţiuni.

Modalităţile CÎCPF:

 Codul penal în vigoare atribuie la aceste cauze:

 a) legitima apărare;

 b) reţinerea infractorului;

 c) starea de extremă necesitate;

 d) constrângerea fizică sau psihică;

 e) riscul întemeiat;

 f) executarea ordinului sau dispoziţiei superiorului.

Provocarea infracţiunii reprezintă situaţia în care făptuitorul a fost special determinat să comită fapta
infracţională cu scopul atragerii lui ulterioare la răspundere penală.

Respectivele decizii CEDO vizau exclusiv situaţii când făptuitorii au fost determinaţi de către
reprezentanţii statului (poliţişti, procurori etc.)

 Deoarece conform alin. (3) art. 1 CP “Dacă există neconcordanţe cu actele internaţionale privind
drepturile fundamentale ale omului, au prioritate şi se aplică direct reglementările
internaţionale”.

 Astfel conform hotărârilor CEDO provocarea infracţiunii la fel constituie o cauză care înlătură
caracterul penal al faptei.

Exemple de provocare a infracţiunii

  Deci, nu persoana a anunţat poliţia că i se cere mită, ci poliţiştii i-au propus “să verifice” o
persoană publică. Art. 324 nu poate fi aplicat.

 O domnişoară – colaborator netitular al poliţiei – i-a spus unui tânăr că consideră că el nu are
destul curaj să procure droguri. În momentul în care el a adus droguri – a fost reţinut de
poliţie.Nu se aplică art. 217 (după caz 217/1) CP RM.

2. Legitima apărare.
Definiţia conform alin. (2) art. 36 CP RM:

Legitimă apărare reprezintă starea când persoana săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală pentru a
respinge un atac direct, imediat, material şi real, îndreptat împotriva sa, a altei persoane sau împotriva
unui interes public şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public.

Fapta dată: omor, vătămări, distrugere de bunuri.

Definiţia legitimei apărări :

Conform alin. (3) art. 36 “Este în legitimă apărare şi persoana care săvârşeşte fapta, prevăzută la
alin.(2), pentru a împiedica pătrunderea, însoţită de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea
persoanei ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, într-un spaţiu de locuit sau într-
o altă încăpere.

Natura juridică a legitimei apărări :

 A cauza daune atacantului în stare de legitima apărare este un drept al fiecărui om.
 Poliţiştii tot au acest drept.Ei au obligaţia să apere interesele sociale, însă nu obligatoriu prin
cauzare de daune atacanţilor.

De exemplu:

Poliţistul are o altă posibilitate să salveze victima considerând-o mai sigură (de ex. o evacuează);

Dacă atacul este îndreptat împotriva sa.

 Doar dacă nu sunt alte căi de a salva o altă persoană sau un interes public poliţistul este
obligat să cauzeze daune atacantului.
 În condiţiile art. 163. CP RM şi alte persoane sunt obligate să procedeze similar (dacă nu-şi
pun viţa sau sănătatea în pericol).

Condiţiile legitimităţii

Pentru a recunoaşte caracterul legitim al apărării este necesar de a stabili existenţa anumitor condiţii,
care tradiţional se împart în două grupuri:

1. Condiţii la atac

2. Condiţii referitoare la actul de apărare.

Condiţiile privitoare la atac:

 Atacul este intenţionat, sau cel puţin cel care se apără îl percepe întemeiat ca intenţionat.
 Atacantul este responsabil, sau cel puţin cel care se apără nu cunoaşte despre
iresponsabilitatea lui.
  Existenţa unui act de atac, adică a unei acţiuni sau inacţiuni socialmente periculoase dezlănţuite
de agresor care ia forma unei infracţiuni.Inacţiuni mai rar.

De ex.: nu dă medicamente care por salva viaţa.

 Atacantul a atins vârsta răspunderii penale sau cel puţin cel care se apără îl percepe întemeiat
aşa.
 Apărarea contra atacurilor minorilor şi iresponsabililor este admisă doar dacă el nu poate fi
evitat altfel.
 Atacul trebuie să fie direct – periclitează nemijlocit interesul protejat.
 Atacul trebuie să fie imediat – pericolul prejudicierii a apărut sau cel puţin cel care se apără âl
percepe aşa.
 Atacul trebuie să fie material – se exercită prin mijloace fizice şi este îndreptat contra existenţei
fizice a unor valori sociale.
 Atacul trebuie să fie injust – nu are temei legal, precum legitima apărare sau reţinerea
infractorului sau cel puţin cel care se apără nu cunoaşte despre caracterul lui legal.
 Atacul trebuie să fie real – există obiectiv, nu este presupus (poliţişti speriaţi de infractori
înarmaţi).

Apărarea de un atac presupus este numită şi apărare fictivă.

Se evidenţiază trei variante:

1. nu sunt temeiuri de a considera că există atac – fapta săvârşită de cel care se apără se califică ca
infracţiune intenţionată;

2. sunt temeiuri de a suspecta un atac, însă cel care se apără avea posibilitatea să clarifice
inexistenţa lui

De ex.: poliţiştii urmăresc un infractor înarmat care evadează de ei prin grădini, ogrăzi străine. Un
cetăţean alertat de gălăgie a ieşit în ogradă cu arma sa de vânătoare şi a strigat: “Ieşi că trag”. Un poliţist
crezând că el e infractorul a deschis foc din “Kalaşnikov” omorându-l. Deoarece el putea şi era obligat să
clarifice în cine împuşcă, fapta lui va fi apreciată conform art. 149 “Lipsirea de viaţă din imprudenţă”.

3. În circumstanţele date cel care se apără nu putea să-şi dea seama că nu există atac.

Atunci fapta sa este justificată ca fiind comisă în stare de legitimă apărare.

Condiţii privitoare la actul de apărare:

1. Pot fi apărate doar interesele protejate de lege.

2. Acţiunea de apărare se exprimă printr-o faptă prevăzută de legea penală.

3. Acţiunea de apărare trebuie să fie strict necesară doar pentru respingerea atacului (nu pentru
răzbunare).

4. Dauna se va pricinui doar atacantului.

5. Apărarea să fie oportună – să nu să se înfăptuiască după terminarea atacului

6. Să nu fie depăşite limitele apărării: mijloacele să fie proporţionale.

 3. Reţinerea infractorului:
Conform alin. 1 art. 37 CP al RM:

Reţinerea infractorului constă în comiterea unei fapte, prevăzute de legea penală, în scopul reţinerii
persoanei care a comis o infracţiune şi al predării ei organelor de drept.

Exemple de fapte: omorul, vătămări, distrugeri de bunuri.

Condiţii cu privire la legalitatea reţinerii:

1. Persoana reţinută să fi comis o infracţiune

2. Ea se eschivează de răspundere.

3. Dauna se cauzează doar persoanei reţinute.

4. Dauna să fie proporţională faptei infracţionale comise de infractor.

5. Dauna să fie strict necesară doar pentru reţinerea infractorului şi cel mai neprejudiciabil mijloc
de realizare al ei.

4.Starea de extremă necesitate.

Conform art. 38 CP RM:

Stare de extremă necesitate constă în săvârşirea faptei prevăzute de legea penală pentru a salva viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane ori un interes public de la un pericol iminent
care nu poate fi înlăturat altfel, cu condiţia că dauna evitată era mai mare decât cea real cauzată.

Starea de extremă necesitate reprezintă o ciocnire de interese ocrotite de legea penală, în care
menţinerea unuia poate fi obţinută numai prin violarea altuia.

Condiţiile legitimităţii:

Pentru a recunoaşte caracterul legitim al extremei necesităţi este necesar de a stabili existenţa anumitor
condiţii, care tradiţional se împart în două grupuri:

 referitoare la pericol
 referitoare la actul de salvare.

Condiţiile referitoare la pericol

1. Este iminent – a apărut.

2. Este inevitabil – nu poate fi înlăturat prin alte metode.

3. Este real.

4. Ameninţă interesele apărate de legea penală (indicate în art. 38 CP RM).

5. Pericolul poate avea diverse surse: atât fapte umane (inclusiv imprudente), cât şi alte cauze.

6. 6. Confruntarea pericolului nu poate fi o consecinţă a executării obligaţiilor profesionale sau de

serviciu.

7. Este inadmisibilă invocarea stării de extremă necesitate pentru persoanele datoria profesională
sau de serviciu a cărora constă în expunerea la pericol.
Condiţiile referitoare la actul de salvare:

1. Se exprimă printr-o faptă prevăzută de legea penală.

2. Reprezintă singura cale de salvare (cea mai puţin prejudiciabilă).

3. Să fie oportun (la timpul potrivit).

4. Să nu cauzeze urmări mai grave decât cele, care s-ar fi produs în cazul neînlăturării pericolului
dat.

5. Dauna se cauzează terţelor persoane.

Deosebirea legitimei apărări de starea de extremă necesitate:

1. In caz de extremă necesitate dauna se cauzează terţelor persoane în raport cu sursa pericolului.

2. Urmările sunt mai puţin prejudiciabile decât cele, care s-ar fi produs în cazul neînlăturării
pericolului dat, iar la legitimă apărare ele pot fi mai grave.

3. 3. În caz de legitimă apărare aceasta se consideră legitimă chiar dacă persoana care se apără
avea posibilitatea să evite atacul pe alte căi.

4. În caz de extremă necesitate cauzarea prejudiciului este unica cale de salvare a unei valori mai
importante.