1.

Autonomii locale si institutii centrale in spatiul

romanesc

În secolele VII-IX, forma de organizare specific

românească era reprezentată de obştiile săteşti.
Obştea sătească era o formă de comunitate umană
caracterizată prin coexistenţa proprietăţii private cu
proprietatea obştească asupra pământului şi prin
preponderenţa legăturii teritoriale asupra celei de rudenie
în cadrul aşezării.
În fruntea obştii se afla judele (atribuţii militare, fiscale,
administrative, judiciare) sau cneazul.
Cu timpul, obştile s-au grupat în uniuni de obşti numite de
Nicolae Iorga „romanii populare” din care vor lua naştere
cnezatele şi voievodatele ca formaţiuni politice.
Cnezatele erau formaţiuni politice prestatale formate din
mai multe obşti, iar voievodatele erau formaţiuni rezultate
din unirea sau supunerea mai multor cnezate.
Prin unificarea acestora sub o autoritate centrală s-au
constituit statele medievale.
Factori care au favorizat apariţia statelor medievale:
- creşterea demografică;
- o viaţă economică dinamică; spaţiul nostru era străbătut
de drumuri comerciale care veneau din nordul şi centrul
Europei la gurile Dunării şi Marea Neagră;
- contextul extern: cumanii, şi mai apoi tătarii(marea
invazie din 1241-1242), au împiedicat expansiunea
maghiară dincoace dde Carpaţi; luptele pentru tron din
Ungaria odată cu stingerea dinastiei arpadiene din 1301.

1.1 Transilvania

Cronica notarului anonim al regelui Bela al Ungariei (gesta

hungarorum) menţionează, pentru sfârşitul secolui 9, în
spaţiul intracarpatic şi Banat, trei formaţiuni:
- voievodatul lui Glad, în Banat, cu reşedinţa la Cuvin;
- Voievodatul lui Gelu, în centrul Transilvaniei, cu
reşedinţa la Dăbâca;
- voievodatul lui Menumorut, în crişana, cu reşedintţa la
Biharea.

Legenda sfântului Gerard menţionează, pentru secolul 11:

- voievodatul lui Ahtum, în Banat, cu reşedintă la
Morisena;
- Voievodatul lui Gyla, în centrul Transilvaniei, cu
reşedinţa la Bălgrad.
La sfârşitul secolului 9, maghiarii se stabilesc în Panonia.
Pe la anul 1000, ducele Vaik se creştinează, luându-şi
numele de Ştefan şi este încoronat rege în 1001. Va adopta
catolicismul.
Maghiarii vor organiza cucerirea Transilvaniei. Mai întâi,
este cucerit Voievodatul lui Menumorut, apoi şi celelalte.
Pe măsura înaintării spre centrul Transilvaniei, cucerirea
maghiară va căpăta un caracter organizat. Ungurii
organizează comitate (unităţi administrativ-teritoriale
conduse de un comite numit de rege). Episcopatul catolic a
încadrat, sub raport religios, teritoriile cucerite. Primul
comitat înfiinţat a fost Bihorul (1111). S-au înfiinţat şi alte
comitate în secolele XII-XIII: Trazna, Dăbâca, Cluj, Arad,
Târnava.
Maghiarii au încercat să înlocuiască vechea formă de
organizare specific românească (voievodatul) cu
principatul. Astfel, la 1111-1113, apare menţionat în
documente „Mercurius princeps ultransilvanus”. Acţiunea
nu a avut succes, din moment ce, la 1177, în documente
este menţionat „Leustachiu voievod”.
În faţa presiunilor exercitate de maghiari, românii s-au
grupat în structuri social-economice şi politice autonome
numite ţări: Ţara Maramureşului, Ţara Făgăraşului etc.
Pentru a-şi consolida dominaţia în Transilvania, maghiarii
i-au colonizat pe secui şi saşi. Secuii i-au însoţit pe
maghiari în expediţiile de cucerire. Saşii au fost aduşi din
regiunea Rinului, zona Flandrei, şi mai ales Saxonia. S-au
bucurat de privilegii.
La 1211, regele Andrei II i-a colonizat pe teutoni în Ţara
Bârsei, cu dublu scop: stăvilirea expansiunii cumane şi
crearea premiselor înaintării maghiarilor în spaţiul
extracarpatic. Teutonii intră în conflict cu regalitatea
maghiară şi sunt alungaţi la 1225.
Românii, majoritari, vor fi excluşi din viaţa politică a
Transilvaniei, iar religia ortodoxă, nerecunoscută. Un
decret din 1366 al regelui Ludovic I condiţiona calitatea de
nobil de apartenenţa la catolicism.

1.2 Ţara Românească

În spaţiul românesc sud carpatic, documentul care atestă

existenţa autonomiilor locale şi caracteristicile esenţiale ale
acestora este Diploma cavalerilor ioaniţi (1247). Sunt
menţionate cinci formaţiuni prestatale:
- Ţara Severinului;
- cnezatele lui Ioan şi Farcaş;
- voievodatele lui Litovoi şi Seneslau.

Unele dintre acestea au fost anexate de maghiari (cnezatele

lui Ioan şi Farcaş), altele erau dependente de regatul
ungariei (voievodatele lui Litovoi şi Seneslau).
În procesul de unificare vor fi parcurse mai multe etape.
O primă etapă se leagă de numele lui Litovoi, care refuză
plata tributului către ungaria. În bătălia ce va avea loc pe la
1277-1279, Litovoi moare, iar fratele său Bărbat este luat
prizonier. Se răscumpără şi va accepta suveranitatea
maghiară.
La formarea Ţării Româneşti au contribuit şi românii din
Transilvania. Tradiţia istorică vorbeşte despre descălecatul
lui Negru vodă din Făgăraş (1291). Anihilarea autonomiei
Ţării Făgăraşului de către regalitatea maghiară îl determină
pe Negru vodă să treacă la sud de Carpaţi, întemeind Ţara
Românească, cu reşedinţa la Câmpulung. Potrivit lui
Gheorghe Brătianu, descălecatul lui Negru vodă a fost
însoţit de întemeierea ţării, adică de unificarea cnezatelor şi
voievodatelor.
Desăvârşirea unificării teritoriale se produce în timpul lui
Basarab I, 1310[1352. Acesta intră în conflict cu regele
ungariei Carol Robert de Anjou. Regele ungar atacă Ţara
Românească. Bătălia se dă la Posada (reflectată în cronica
pictată de la Viena, 9-12.11.1330 şi este câştigată de
Basarab. Victoria marca independenţa Ţării Româneşti.
Statul se va consolida sub urmaşii lui Basarab:
Nicolae Alexandru(1352-1364): în 1359, îşi ia ditlul de
domn autocrat, înfiinţează o mitropolie la Argeş;
Vlatislav Vlaicu (1364-1377): respinge acţiunile ungariei;
în 1370 înfiinţează o mitropolie la Severin; bate monedă
proprie.

1.3 Moldova

Şi pentru acest spaţiu izvoarele istorice atestă prezenţa

unor formaţiuni politice prestatale:
- Ţara Berladnicilor;
- Ţara Brodnicilor;
- Ţara Bolohovenilor;
- Ţara Volohilor.
Într-o primă etapă, regalitatea maghiară organizează
expediţii de alungare a tătarilor. La jumătatea secolului 14,
în urma unei astfel de expediţii, tătarii sunt alungaţi şi
pentru a împiedica revenirea lor se organizează o marcă
(provincie de graniţă cu rol de apărare) cu reşedinţa la
Baia. La conducerea acesteia se afla Dragoş (primul
descălecat).
A doua etapă este legată de numele lui Bogdan, un voievod
din Maramureş. În faţa presiunilor maghiarilor, acesta trece
Carpaţii şi-i înlătură pe urmaşii lui Dragoş (Balc şi Sas)
supuşi coroanei maghiare (1359).
Încercările regelui Ludovic de Anjou de a-l înlătura pe
Bogdan nu au succes.
Statul se va consolida sub urmaşii lui Bogdan(1359-1365):
Petru Muşat (1376-1391): bate monedă proprie; înfiinţează
o mitropolie la Suceava; inaugurează tradiţia depunerii
jurământului de credinţă către regele Poloniei;
Roman I (1392-1394): desăvârşirea teritorială se realizează
în timpul său, intitulându-se stăpânitor a toată ţara
moldovei, de la munte până la mare.
După constituirea statelor medievale româneşti s-a
desăvârşit organizarea internă prin consolidarea
principalelor instituţii: domnia şi biserica.

1.3.1 Domnia

Domnia reprezenta instituţia centrală. Domnia era electivă,

ereditară şi viageră.
Pentru a asigura succesiunea la domnie şi a împiedica
discutele pentru tron, domnitorul îşi asocia fiul la domnie
În documente domnitorul apare cu titulatura de “mare
voievod şi domn“. Calitatea de voievod însemna că era
şeful armatei. Domn (dominus) însemna că era stăpânul
ţării şi al supuşilor.
Atribuţiile domnitorului erau:
- Avea drept de preemţiune asupra întregului fond funciar
(dominium eminens);
- Conducea administraţia dispunând de un aparat
centralizat în care un rol important îl juca spaţiul domnesc;
- Elabora politica externă şi internă împreună cu sfatul
domnesc;
- Avea dreptul de a bate monedă
- Declara război, încheia pace, tratate internaţionale
- Avea drept de confiscare a proprietăţii boiereşti şi de
aplicare a pedepsei cu moartea pentru cei vinovaţi de
trădare (hiclenie)
- Convoca oastea cea mare
- Reprezenta instanţa supremă de judecată
Prin ungere domnii deveneau conducători politici “din mila
lui Dumnezeu “ceea ce le conferea întreaga autoritate în
faţa supuşilor, poziţie întărită de sine stator (autocrator în
bizantină) adoptată de Alexandru cel bun.
Introducerea în titulatura domnilor înaintea numelui “io”
prescurtare a lui Ioannes (cel ales de Dumnezeu) sursa
divină a puterii.
Evoluţia instituţiei până la sfârşitul secolului 16
Instituţia centrală evoluează în condiţiile raporturilor cu
categoria privilegiată.
Domnii puteau confisca proprietatea boierilor care
unelteau s-au trădau şi puteau aplica pedeapsa cu moartea.
În acest context putem aminti domn precum Vlad Ţepeş,
Ştefan cel mare care au reuşit să întărească autoritatea
domniei În raport cu marea boierime.
Atunci când dominaţia otomană se accentuează începe să
se restrîngă autoritatea domnilor, iar boierii încep să
exercite o tutelă asupra domnului. Aceştia controlează
viaţa politică susţinând candidaturi la tron sau semnând
înţelegeri cu suverani creştin şi chiar cu otomani.

1.3.2 Evoluţia instituţiei centrale în secolele XVII-

XVIII

Eşecul lui Mihai Viteazu de restabilire a autorităţii

domneşti avea să anunţe schimbarea raportului între
domnie şi boieri în favoarea boierilor. Profită otomani care
îşi impun controlul asupra domniei.
Turcii instaurează în secolul 18 regimul fanariot înlocuind
domnul pământean cu unul adus dintr-un cartier al
Istambulului (fanar). În acest context domnia îşi pierde nu
numai caracterul pământean ci şi poziţia, căci domnul este
considerat un alt dregător al imperiului otoman putând fi
schimbat sau numit în funcţie de interese. Durata domniei
este scurtă, este limitat accesul boierilor pământeni în
instituţiile statului. Aceştia grupaţi în partidă naţională vor
acţiona la revenirea domnilor pământeni

1.3.3 Biserica

A jucat un rol important în societatea medievală

românească.
înfiinţarea mitropoliei româneşti la Argeş în 1359 (de către
Nicolae Alexandru), la Severin 1370 (Vladislav Vlaicu) şi
recunoaşterea mitropoliei de la Suceava de către patriarhia
de la Constantinopol a dat legitimitate bisericii ortodoxe
române.
Organizarea bisericii continuă şi în perioada următoare
când se înfiinţează şi alte eparhii în Moldova şi în Ţara
Românească (episcopia Romanului, Rădăuţiului; pentru
Ţara Românească episcopia Raului, Buzăului)
Biserica din Ţara Românească şi Moldova şi-a exercitat
influenţa şi asupra altor teritori. În secolul 14 mitropolitul
Ţării Româneşti primeşte titlul de “exarh: al întregii
Ungarii şi a plaiurilor ceea ce îi conferea autoritatea asupra
ortodocşilor din regatul Ungariei.
Mitropolitul era întâiul sfetnic al domnului, îl încorona pe
domn, era al 2 lea demnitar în stat, locţiitor al domnului în
caz de vacanţă a tronului, membru marcant al sfatului
domnesc, asista la scaunul de judecată al domnului.
Mitropolitul era subordonat instituţiei centrale putând fid at
jos de domnitor.
O serie de domnitori au susţinut biserica şi au susţinut
dezvoltarea vieţii monarhale.

2. Constituțiile din / în România

2.1 Constituția din 1866

Una din primele realizări ale domniei lui Carol I de

Hohenzollern Sigmaringen, si una dintre cele mai
importante realizări ale epocii moderne a fost promulgarea
primei Constituții a României în data de 1 iulie 1866.
Aceasta a fost una democratică, realizată după modelul
Constituției din Belgia, 1831. Prin acestă lege
fundamentală, România devenea monarhie constituțională
ereditară, tronul se mostenea pe linie masculină în baza
dreptului de primogenitură, femeile fiind excluse.
Constituția era de factură liberală si cuprinde principi
democratice: separarea puterilor în stat, pluralism politic,
guvernare reprezentativă si suveranitatea națională.
În privința Drepturilor Românilor se enunțau drepturile
civile si politice de care se bucurau cetățenii români. De
exemplu: libertatea constiinței, libertatea învățământului, a
presei, a intrunirilor, a asocierii, respectarea proprietății
private care era sacră si inviolabilă, etc. Tot aici se
specifica în articolul 7 faptul că, cetățenia română era
dobândită numai de crestini.
Puterile statului erau deținute în conformitatea cu
principiul separărilor puterilor în stat: puterea
executivă deținută de domn/rege si guvern; puterea
legislativă de către parlament si domn/rege iar puterea
judecătorească de către instituții judecătoresti.
Adunările reprezentative( Parlament- bicameral) erau:
Senat si Camera Deputaților. Atribuțiile Parlamentului
erau: de adoptarea legilor si bugetului statului; dreptul de
autoconducere; de autodizolvare si interpelare.
Parlamentarii erau alesi prin vot censitar, în colegii
electorale: patru pentru Camera Deputaților şi două pentru
Senat.
Guvernul,era alcătuit din ministri în frunte cu un prim-
ministru. Ministri aveau responsabilitatea legilor si
răspundeau în fața Parlamentului.
Puterea judecătorească avea în frunte „ Curtea de
Casațiune”( Înalta Curte de Casație si Justiție).
Domnul avea o domnie electiv ereditară, în cazul în care se
îmbolnăvea sau deceda s-a stabilit clar cine conduce statul(
fie o locotenență domnească, fie o Regență în funcție de
situația dată). Atribuțiile domnului erau executive: sef al
statului, al armatei, al administrației având atribuții
executive, numea si revoca ministri si funcționarii statului,
administrația fiind condusă de către acestia. Astfel
persoana domnului este neviolabilă, toate actele trebuie
contrasemnate de ministrul de resort, alte atribuții: bate
monedă, acorda amnistie si grațiere, este comandantul
suprem al armatei, acorda distincții si decorații, conferă
gradele militare, încheie tratate, convenții si pacte; declară
război si încheie pace; deschide sesiunea parlamentară prin
adresarea mesajului tronului; conduce sedințele
guvernului. De asemenea domnul are si atribuții
legislative: sancționează legile si le promulgă, în plus
Carol I a dobândit si „dreptul de veto absolut”( prin
intermediul căruia putea respinge orice lege).
Această Constituție a contribuit din plin la evoluția
României din perioada ce a urmat, prin elaborarea ei viața
politică s-a modernizat, monarhia devenind elementul de
echilibru al acesteia. Prin adoptarea Constituției, România
s-a comportat ca un stat independent, deoarece nu aținut
cont nici de puterea suzerană, Imperiul Otoman si nici de
Marile Puteri Garante. Chiar dacă a fost revizuită de mai
multe ori, prin modificarea articolului 7, prin reducerea
colegiilor electorale, formarea regatului, etc., legea
fundamentală, elaborată în 1866 se menține până în 1923.
Evenimentele din 1918, care au dus la realizarea Marii
Uniri, au dus la cresterea teritoriului si a populației de
aproape 3 ori, la înmulțirea minorităților naționale si
confesionale, fapt ce a făcut necesară o nouă constituție.

2.2 Constitutia din 1923

După ce a fost promulgată de regele Ferdinand I,

Constituția intră în vigoare la data de 29 martie 1923.
Aceastați are aceeasi structură ca cea din 1866, păsrând
majoritatea articolelor din legea fundamentală.
Modificări esențiale s-au adus în titlul Despre teritoriu
României : prin care „ Regatul României este un Stat
național unitar si indivizibil(...) este nealienabil (...)”. În
privința drepturilor Românilor se păstreză toate drepturile
si libertățile civile si politice ale românilor , în plus se
introduce dreptul de vot” universal, egal, direct, obligatoriu
si secret”, exceptându-se femeile, magistrații si militarii,
desi femeile au aceleasi drepturi civile cu bărbații.
Proprietatea nu mai este un drept absolut ci devine
garantată de stat si are funcție publică.
Numărul mare de minorități naționale si confesionale face
ca în constituție să fie prevăzută egalitatea tuturor
cetățenilor indiferent de religie si etnie.
Puterile statului sunt în general aceleasi ca în 1866, cu mici
modificări: monarhul pierdea dreptul de veto
absolut( astfel încât monarhia este cu adevarat
constituțională), se introduce un Consiliu Legislativ, cu rol
consultativ, etc. Această Constituție rămâne în vigoare
până în 1947, cu o pauză între 1938-1940.

2.3 Constituția din 1938

Modificări importante există în Constituția din 1938 ,

intrată în vigoare în urma referendumului organizat de
regele Carol al II-lea si promulgată la 27 februarie 1938.
Constituția din 1938 introducea domnia autoritară a lui
Carol al II-lea, prin faptul că regele devenea un factor
politic activ, participând efectiv la activitatea de guvernare:
convoacă Parlamentul, numeste si revoacă ministri, poate
să guverneze prin decretelege.
Se menține formal principiul separării puterilor în stat,
deoarece prerogativele executive regelui sunt extinse în
dauna celor legislative, Parlamentul având mai mult un rol
de decor. De asemenea sunt este desființat
pluripartidismul, fiind înfiintat un singur partid-Frontul
Renasterii Naționale care îl avea drept conducător pe
Carol al II-lea, iar dreptul de vot este restrâns, prin
impunerea vârstei de 30 de ani pentru alegători.

2.4 Constituția din 1965

Constituția din 1965 , la fel ca cea din 1948 si 1952

menține regimul comunist prin : proclamarea suveranității
populare(nu cea națională); unicitatea puterilor în stat( în
loc de separarea puterilor); sublinia rolul conducător al
partidului unic în stat si al clasei muncitoare; reprezentarea
poporului print-un singur organ ales(Marea Adunare
Națională) si reafirmă centralismul democratic ( în plan
economic, politic, administrativ).
România devenea Rebublică Socialistă si era condusă prin
principiul conducerii colective. În privința drepturilor si
libertăților civile si politice ale românilor, acestea sunt
încălcate, introdus încă din 1948 dreptul de vot universal
( pentru toți cetățenii peste 18 ani, mai puțin cei cu anumite
condamnări) este totusi păstrat deConstituția din 1965.

2.5 Constituția din 1991

Constituția din 1991, revizuită în 2003, a fost necesară

deoarece s-a revenit la democrație. Prin aceasta s-a impus
Statul de Drept, în care cetățenii sunt egali în fața legii, s-a
format o Societatea Civilă, s-a revenit la sistemul
Pluripartid, etc.
Constituțiile statului român au evoluat asa cum s-a văzut
mai sus, privind drepturile si libertățile civileale românilor,
instituțiile statului român, formele de organizare politică
ale statului si a teritoriului în funcție decontextul intern si
internațional în care au fost elaborate. Astfel am trecut de
la monarhie constituțională(1866)la monarhie
autoritară(1938), apoi o republică cu un regim
comunist(1947) si iar la republică cu regim
democrat(1991). De la vot censitar(1866), la vot universal
cu restricții(1923), iar în 1948 la vot universal pentru toți
cetățenii. De la domn la rege(1866-1881), apoi la secretar
general (1948), iar în 1974 la presedinte al RSR.
În revizuirea lor a trebuit să se țină cont si de contextul
internațional, cele mai bune exemple pot fi, modificarea
articolului 7 al Constituției din 1866 pentru recunoasterea
Independenței si adaptarea legislatiei românesti la cea a
Uniunii Europene, în 2003.

3. Evoluţia statului român în a doua jumătate a

secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al
XX-lea.

În urma Războiului Crimeii (1853-1856), în timpul

Congresului de Pace de la Paris (1856), Franţa a pus
problema unirii Principatelor Române. În condiţiile care
Imperiul Otoman şi Austria au susţinut faptul că românii
nu vor să se unească reprezentantul Franţei, contele
Walewski a propus consultarea românilor şi s-a decis
formarea Divanurilor Ad-hoc, adunări cu rol consultativ.
Alese după rezolvarea numeroaselor probleme create de
Turcia şi Austria, Adunările Ad-hoc au hotărât, în
decembrie 1857, că dorinţele românilor presupun în primul
rând unirea Moldovei cu Muntenia într-un singur stat cu
numele de România, stat autonom şi neutru, condus de un
prinţ străin şi de o Adunare legiuitoare. Dar, Marile Puteri
reunite în cadrul Conferinţei de la Paris (1858) au prevăzut
existenţa a doi domni, două guverne şi a două adunări
pentru statul numit Principatele Unite ale Moldovei şi
Valahiei.
Pe baza Convenţiei de la Paris, document care organiza
Principatele Române, românii au ales ca domn al Moldovei
şi al Ţării Româneşti, pe 5 şi 24 ianuarie 1859, aceeaşi
persoană: Alexandru Ioan Cuza, astfel prin dubla alegere
realizându-se Unirea celor două ţări. în acelaşi an, actul de
la 24 ianuarie a obţinut acordul Marilor Puteri şi în 1861
firmanul otoman de unire instituţională.
În decembrie 1863, primul-ministru Mihail Kogălniceanu
pune în discuţia Adunării, legea secularizării averilor
mănăstireşti, lege indispensabilă pentru reforma agrară.
De fapt, discuţiile pe marginea reformei agrare l-au
determinat pe domn să dizolve, pe 2/14 mai 1864,
Adunarea şi să propună modificări la Convenţia de la
Paris. Modificările s-au concretizat în Statutul Dezvoltător
al Convenţiei de la Paris, un nou document cu rol
constituţional.
Având poziţia consolidată în interior şi exterior, Cuza a
putut trece la înfăptuirea reformei agrare, reformă fără de
care nu se poate discuta despre modernizarea statului
român. La 14/26 august 1864 a fost promulgată prin decret,
legea rurală care desfiinţa claca şi împroprietărea foştii
clăcaşi.
Legea rurală a avut importante consecinţe economice şi
sociale. A întărit proprietatea ţărănească şi a îmbunătăţit
situaţia unei bune părţi a locuitorilor satelor. Această lege a
avut, însă şi limite: au fost împropietărite 511 896 de
familii, cu toate acestea mulţi ţărani au rămas fără pământ
sau aveau pământ foarte puţin, multe terenuri nu au fost
luate în proprietate, mulţi ţărani continuând să le
muncească prin învoiala cu proprietarii, iar altele au rămas
nelucrate.
Cu toate neajunsurile, ea s-a dovedit una dintre cele mai
importante reforme pentru modernizarea societăţii şi a fost
urmată în 1865 de alte 32 de legi printre care organizarea
sistemului judecătoresc sau a bursei de comerţ.
Silit să abdice pe 11 februarie 1866, Alexandru Ioan
Cuza a lăsat o ţară unita şj în plin proces de modernizare,
ţară care era gata să pună în aplicare un alt punct a
dorinţelor Adunărilor Ad-hoc din 1857: numirea unui prinţ
străin.

Principalele instituţii care au contribuit la consolidarea

statului naţional au fost monarhia şi Parlamentul.
Drepturile şi îndatoririle acestora erau reglementate prin
Constituţia din 1866. Conţinut: numele ţării era România,
se proclamau principiul monarhiei ereditare, libertăţile şi
drepturile fundamentale ale cetăţeanului, suveranitatea
naţională. Guvernământul era reprezentativ, proprietatea
era declarată sacră şi inviolabilă, se consacra principiul
egalităţii în drepturi şi al separării puterilor în stat, nu erau
amintite raporturile cu Imperiul Otoman. Puterea executivă
era exercitată de către domnitor şi miniştrii numiţi şi
revocaţi de către acesta. Domnitorul-avea dreptul de veto
absolut, drepturi în materie legislativă, putea convoca,
amâna sau dizolva Adunarea Deputaţilor şi Senatul,
sancţiona sau nu o lege, forma guvernul, avea dreptul de a
bate monedă, era conducătorul armatei, numea sau
confirma în toate funcţiile publice, avea dreptul de
amnistie, graţiere, de a încheia tratate sau convenţii, de a
conferi decoraţii, etc.

Puterea legislativă deţinută de Reprezentanţa Naţională

formată din două Camere: Adunarea Deputaţilor şi
Senatul. Adunarea Deputaţilor avea drept de legiferare,
drept de autoconducere, dezbătea şi adopta bugetul, dreptul
de interpelare, răspundea la mesajul tronului etc.
Puterea judecătorească era încredinţată judecătoriilor,
instanţa supremă era Curtea de Casaţie.
Constituţia a fost completată de un sistem electoral. în
plan extern a fost percepută ca o manifestare a
independenţei.

În 1877, România se alătură Rusiei, în războiul împotriva

Imperiului Otoman. Domnitorul Carol, împreună cu
oamenii politici din România au încercat obţinerea
independenţei pe cale paşnică. în condiţiile în care nu a
fost posibil acest lucru în aprilie 1877 România a intrat în
stare de război cu Poarta, iar la 9 mai 1877 Mihail
Kogălniceanu a declarat în cadrul Adunării Deputaţilor
independenţa României. Armata română s-a remarcat în
luptele purtate la Plevna, Smârdan, Vidin, Opanez etc. În
urma tratatelor încheiate la San Stefano şi Berlin, în 1878
Marile Puteri au recunoscut independenţa României.
În aceste condiţii, în 1878, Carol a primit titlul de Alteţă
Regală, iar în 1881 România a devenit regat, la 10 mai
Carol I şi Elisabeta de Wied au fost încoronaţi ca rege şi
regină a României, la 14 mai 1881a fost reglementată
succesiunea la tron prin „pactul de familie", moştenitor al
tronului fiind proclamat prinţul Ferdinand de Hohenzollem
-Sigmaringen.
Carol a colaborat cu personalităţile politice ale vremii
Ion C. Brătianu, D.A. Sturdza, Lascăr Catargiu. El a
demonstrat reale calităţi de om politic şi în ciuda unor
dificultăţi pe care le-a avut la începutul domniei a ştiut să
apere interesele românilor.
În 1883 România a aderat, alături de Germania, Italia şi
Austro-Ungaria la Tripla Alianţă, acest lucru a fost realizat
atât din motive obiective, încercarea României de a evita
izolarea politică, dar şi din motive subiective,
„slăbiciunea", firească, a regelui Carol I faţă de Germania.
Aderarea a rămas secretă până la începutul Primului
Război Mondial, în 1914, în condiţiile declanşării acestuia
regele face cunoscut oamenilor politici români existenţa
acestui tratat semnat cu Puterile Centrale. Interesele
României nu coincideau cu ale acestora motiv pentru care
în Consiliul de Coroană întrunit la Sinaia, în 21 iulie 1914,
s-a stabilit neutralitatea României. Deşi i se părea greu să
respecte o asemenea hotărâre Carol I, în ciuda
ameninţărilor din partea rudelor sale germane, conştient
fiind că nu avea sens să se aventureze într-un război din
care românii nu aveau nimic de câştigat, a fost de acord cu
neutralitatea. Era însă clar că aceasta nu va dura mult.
Trebuia deci ca intrarea în război să servească intereselor
naţionale. în urma unor îndelungate negocieri la 4 august
1916 I.I.C. Brătianu şi reprezentanţii diplomatici ai
Franţei, Marii Britanii, Rusiei şi Italiei au semnat
convenţiile militare şi politice care stipulau condiţiile
intrării României în război.În noaptea dintre 14/15 august
1916, trupele române intră în poziţie de luptă.
1918 a reprezentat anul Marii Uniri, an în care s-a
format statul naţional unitar român. La 27 martie 1918, 15
noiembrie 1918 şi 1 decembrie 1918, Basarabia, Bucovina
şi respectiv Transilvania au cerut unirea cu România.
Adunarea Naţională de la Alba Iulia a demonstrat odată în
plus dorinţa transilvănenilor de unire în condiţiile în care
toţi cei 1228 de delegaţi prezenţi acolo au votat unirea în
prezenta a cea. 100000 de persoane, venite acolo pentru a-
şi vedea un vechi vis îndeplinit. în aceste condiţii 15
octombrie 1922, regele Ferdinand şi regina Măria au
fost încoronaţi ca suverani ai României Mari, la Alba
Iulia. în urma realizării Unirii o fost elaborate o serie de
legi printre care cele mai importante au fost introducerea
votului universal, în 1918, reforma agrară, în 1921, sau
legea administrativă, în 1925, care prevedea norme
unitare de organizare teritorială a statului român, iar în
1923 a fost elaborată o nouă Constituţie, completată în
1926 cu o nouă lege electorală. Regele Ferdinand I a
condus în conformitate cu Constituţia din 1923, având o
bună relaţie cu partidele politice, în special cu Partidul
Naţional Liberal, şi cu liderul acestuia I.I.C. Brătianu. în
perioada 1859-1918 statul român a evoluat ascendent,
începând cu unirea Moldovei cu Muntenia, continuând cu
modernizarea legislativă, cu dezvoltarea industriei şi
instaurarea monarhiei şi culminând cu anul 1918, anul
realizării Marii Uniri.

4. România în relaţiile internaţionale, în perioada

maximei confruntări din timpul Războiului Rece.

Deoarece, din 1945, a intrat în sfera de influenţă sovietică,

România nu a mai putut desfăşura legăturile tradiţionale
de politică externă avute în perioada interbelică.
Prin tratatul de pace, semnat la Conferinţa de la Paris, la
10 decembrie 1947, recunoştea anularea dictatului de la
Viena, din 1940, dar consfiinţea şi juridic ocuparea
Basarabiei, nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa de
către U.R.S.S. România a devenit membră a Organizaţiei
Naţiunilor Unite în anul 1955.
După al Doilea Război Mondial, U.R.S.S. a impus
României orientarea politicii sale externe mai cu seamă
către Est şi restrângerea relaţiilor cu lumea occidentală la
minimum. România avea aceeaşi poziţie faţă de
evenimente cu cea a U.R.S.S. şi a lagărului comunist.
Statul român a devenit, în 1949, membru fondator al
Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (organizaţia
economică a ţărilor comuniste, C.A.E.R.), cu sediul la
Moscova, şi a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia,
creată în 1955, alianţa militară a statelor comuniste satelite
ale Uniunii Sovietice, opusă N.A.T.O.
Abia la câţiva ani după moartea lui Stalin, Gheorghe
Gheorghiu-Dej a început să promoveze o politică de
distanţare faţă de U.R.S.S., mai ales după 1958, când
trupele sovietice au fost retrase din România. Însă nu s-a
pus niciodată problema să fie părăsite C.A.E.R. şi
Organizaţia Tratatului de la Varşovia.
România s-a pronunţat, în anul 1964, pentru limitarea
amestecului sovietic în treburile interne ale altor ţări
comuniste, pe fondul neînţelegerilor dintre sovietici şi
chinezi. Tot în 1964, România a condamnat şi planul
Valev, de integrare economică a ţărilor socialiste, prin care
se propunea ca zone din sud-estul României, nord-estul
Bulgariei şi părţi din U.R.S.S. să se specializeze în
producţia agricolă .
Ţara noastră a început, după 1960, să dezvolte relaţii şi
cu state democratice din Occident, pentru a importa
tehnologie necesară industrializării.
4.1 Politica externă a României în perioada destinderii
şi a coexistenţei paşnice.

Rezolvarea crizei rachetelor sovietice din Cuba (1962),

care adusese omenirea pe marginea conflictului nuclear a
fost urmată de o perioadă de destindere în relaţiile
internaţionale şi de coexistenţă paşnică între ţările cu
sisteme social-politice diferite (comunist şi democratic).
În această etapă, România, după venirea la putere a lui
Nicolae Ceauşescu în 1965, a continuat politica începută
în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, de distanţare de
linia sovietică, dar de menţinere în tabăra comunistă.
Statul român a continuat să-şi extindă colaborarea cu
statele occidentale şi a stabilit relaţii diplomatice cu
Republica Federală Germania (1967). Conducătorul
român a efectuat vizite în diferite ţări, precum S.U.A.,
Franţa, Republica Federală Germania, Marea Britanie etc.,
iar mulţi şefi de stat (Charles de Gaulle preşedintele
Franţei, Richard Nixon, preşedintele S.U.A.) au vizitat
România.
Nicolae Ceaşescu a fost apreciat pentru atitudinea sa, mai
ales după ce, în 1968, conducerea României a condamnat
intervenţia militară a armatelor Tratatului de la Varşovia
în Cehoslovacia, pentru a înlătura conducerea comunistă
adeptă a unor reforme interne.
România a devenit membră a Băncii Mondiale şi a
Fondului Monetar Internaţional, din 1972, şi a semnat, în
1975, Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa, de la Helsinki.
În anii ’80, schimbarea climatului politic internaţional
(mai ales după 1985, când Mihail Gorbaciov a preluat
conducerea U.R.S.S.), deschiderea dialogului Est-Vest, dar
şi politica internă rigidă şi abuzivă promovată de Nicolae
Ceauşescu, au dus la izolarea României pe plan extern.
Abia după 1989, statul român a putut relua legăturile
normale cu statele occidentale.

5. Romanitatea românilor in viziunea istoricilor

5.1 Românii în sursele medievale timpurii.

Documentele istorice scrise din primul mileniu al erei

creştine, care îi menţionează pe români, sunt relativ
puţine, dar sunt suplinite de numeroasele descoperiri
arheologice efectuate pe teritoriul actual al României.
Dintre acestea se remarcă cele datând din perioada
secolelor al VII-lea – al XI-lea, din cadrul culturilor
arheologice Ipoteşti-Cândeşti şi Dridu, diverse vase,
unelte, podoabe, arme şi alte obiecte aparţinând
comunităţilor autohtone fiind descoperite în aşezări
precum Brateiu (judeţul Sibiu), Poian (judeţul Covasna),
Alba Iulia sau Izvoru (judeţul Giurgiu). Acestea dovedesc
continuitatea de locuire a românilor pe teritoriul pe care ei
s-au format.
Începând din secolul al VII-lea, autohtonii încep să fie
menţionaţi în izvoarele documentare ale vremii ca un
popor romanic distinct constituit.
Printre acestea s-au numărat tratatul militar Strategikon,
scris de împăratul bizantin Mauricius în secolul al VII-lea,
lucrarea Despre administrarea imperiului, a împăratului
bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul (secolul al
X-lea), corespondenţa împăratului bizantinVasile al II-lea
Macedoneanul (secolele al X-lea – al XI-lea). Alţi autori
bizantini, armeni, arabi, germani etc. au scris despre
prezenţa românilor pe acest teritoriu.
Din secolele al XI-lea – al XII-lea, dovezile scrise despre
strămoşii noştri sunt din ce în ce mai numeroase, ei fiind
numiţi în documentele vremii vlahi, blachi, valahi sau
români

5.2 Preocupări ale cronicarilor şi învăţaţilor din

secolele al XV-lea – al XVIII-lea privind originea
românilor.

Din secolul al XV-lea, o serie de scriitori umanişti din

Europa, călători străini sau cronicari români, au manifestat
un interes deosebit faţă de trecutul poporului român.
Nicolaus Olahus sau Grigore Ureche, în secolul al XVI-
lea, Miron Costin, un secol mai târziu, au afirmat originea
latină a românilor şi unitatea lor de neam.
În secolul al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea,
cărturari precum Dimitrie Cantemir sau membrii Şcolii
Ardelene (Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai,
Ioan Budai Deleanu), au pus în evidenţă originea latină a
limbii române şi continuitatea românilor în spaţiul nord-
dunărean.

5.3 Romanitatea românilor în viziunea istoricilor din

secolele al XVIII-lea – al XX-lea.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în secolul al XIX-lea

au fost formulate o serie de teorii istoriografice referitoare
la procesul etnogenezei româneşti, care porneau de la
contestarea continuităţii de locuire a populaţiei autohtone
la nordul Dunării.
Disputa în jurul continuităţii românilor s-a desfăşurat din
motive politice, într-o perioadă în care românii
transilvăneni şi-au intensificat lupta pentru obţinerea de
drepturi naţionale, atât în epoca stăpânirii habsburgice, cât
şi în timpul regimului dualist austro-ungar (după 1867).

Teoria imigraţionistă, care îi prezenta pe români ca fiind

un popor format la sud de Dunăre, de unde ar fi imigrat la
nord de fluviu abia prin secolul al XIII-lea, a fost
susţinută, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, de Franz
Josef Sulzer, Christian Engel sau de I. C. Eder.
Aceasta a fost combătută de fruntaşii Şcolii Ardelene, care,
în dorinţa lor de a demonstra vechimea şi continuitatea de
locuire a românilor, au pus accent pe caracterul exclusiv
latin al românilor.
În secolul al XIX-lea, Robert Roesler, a dezvoltat teoria
imigraţionistă, în lucrarea intitulată Studii româneşti
(Viena, 1871).De aceea, teoria imigraţionistă se mai
numeşte şi teorie roesleriană.
Faţă de teoria roesleriană au luat poziţie, între alţii,
istoricii B. P. Hasdeu şi A. D. Xenopol, în secolul al XIX-
lea, conturându-se, pe baze ştiinţifice, teoria continuităţii
românilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
În secolul al XX-lea, ca şi în cele precedente, au fost
elaborate lucrări ştiinţifice, care au demonstrat vechimea
şi continuitatea românilor pe teritoriul de la nord şi de la
sud de Dunăre. Dintre acestea, se remarcă lucrarea
istoricului Gheorghe I. Brătianu, O enigmă şi un miracol
istoric: poporul român.

6. Etapele instaurării regimului politic comunist în

România
La 23 august 1944 mareşalul Ion Antonescu a fost
înlăturat de la putere. Armata sovietică, intrată pe teritoriul
României în iulie 1944, va susţine în perioada următoare
P.C.R. în acţiunea sa de preluare a puterii politice.
Septembrie 1944 - martie 1945: România este condusă de
guverne având în frunte pe generalii Constantin Sănătescu
şi respectiv Nicolae Rădescu, în care sunt incluşi şi
reprezentanţi ai P.C.R.
În urma înţelegerii sovieto-britanice de la Moscova
(octombrie 1944), România intră în sfera de influenţă
sovietică.
6 martie 1945: supus presiunilor Moscovei, regele Mihai
este obligat să accepte formarea guvernului condus de dr.
Petru Groza, aflat sub controlul total al P.C.R.
Greva regală, manifestată prin refuzul regelui Mihai I de a
sancţiona actele guvernului (1945-1946), s-a dovedit
ineficientă, nefiind sprijinită efectiv pe plan extern de
statele democratice.
Noiembrie 1946: au fost organizate primele alegeri
parlamentare postbelice care au avut scopul de a legitima
prin vot puterea comunistă. Deşi au fost câştigate de
partidele democratice de opoziţie, rezultatul a fost falsificat
pentru ca P.C.R. să deţină controlul complet al
Parlamentului şi guvernului.
1947: partidele politice democratice (P.N.L., P.N.Ţ.) au
fost desfiinţate, liderii lor arestaţi şi condamnaţi la
închisoare.
30 decembrie 1947: regele Mihai I a fost obligat să abdice.
România a fost proclamată Republică Populară, procesul
preluării puterii politice de către P.C.R. fiind încheiat.
În această perioadă, în conducerea P.C.R. s-au manifestat
două grupuri: cel "naţional", care activase înainte de 1944
în ţară (Gh. Gheorghiu-Dej, Lucreţiu Pătrăşcanu) şi grupul
"moscovit" format din cei care activaseră în URSS (Ana
Pauker, Vasile Luca).

6.1 Regimul stalinist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej

(1948-1965)

De la 30 decembrie 1947, România devine un stat totalitar,

de tip stalinist. Regimul politic este bazat pe concentrarea
puterii în mâna unui singur partid: Partidul Comunist
Român (care între 1948 şi 1965, în urma fuziunii din 1948
cu Partidul Social-Democrat, a purtat numele de Partidul
Muncitoresc Român). Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretarul
general al partidului a fost primul dictator comunist
român.

6.1.1 Politica internă

Statul a fost organizat prin Constituţiile de inspiraţie

stalinistă din anii 1948 şi 1952.
Potrivit acestora:
• monopolul puterii aparţinea partidului
unic;
• principalul organ de conducere al
statului era Prezidiul Marii Adunări
Naţionale;
• toate domeniile vieţii sociale se aflau
sub controlul statului;
• principiul separării puterilor era
desfiinţat;
• drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau
îngrădite, nefiind permisă nici o formă
de opoziţie politică.
La nivelul conducerii de partid au apărut aprige lupte
pentru putere şi rivalităţi, marcate de:
• înlăturarea în 1952 a "grupării
moscovite";
• executarea în 1954 a lui Lucreţiu
Pătrăşcanu (liderul "grupării naţionale").

Monopolul ideologic comunist s-a manifestat prin:

• înlăturarea vechii elite politice şi

intelectuale;
• întreruperea relaţiilor cu lumea
occidentală;
• promovarea proletcultismului (cultura
care se bazează pe ideea luptei de clasă şi
negarea valorilor tradiţionale);
• organizarea după sistem sovietic a
învăţământului şi culturii;
• supravegherea de către stat a cultelor
religioase; interzicerea Bisericii greco-
catolice (1948);
• falsificarea istoriei naţionale în
conformitate cu interesele politice
sovietice.
După retragerea trupelor sovietice din România (1958) s-a
trecut la o relativă îmbunătăţire a situaţiei interne,
caracterizată prin:
• desovietizarea şi destalinizarea treptată a
vieţii sociale şi culturale;
• eliberarea deţinuţilor politici;
 • încurajarea legăturilor în domeniile
culturii şi ştiinţei cu statele occidentale;
• promovarea unei orientări "naţionale" în
cultură.

6.2 Naţional–comunismul – regimul politic al lui

Nicolae Ceauşescu (1965-1989).

6.2.1 Politica internă

1965: se desfăşoară Congresul Partidului Muncitoresc

Român, care stabileşte revenirea la vechea denumire de
P.C.R. şi alegerea în funcţia de secretar general al
partidului a lui Nicolae Ceauşescu. Este adoptată noua
Constituţie, prin care România devenea Republică
Socialistă (R.S.R.).
1967: Nicolae Ceauşescu este ales preşedinte al
Consiliului de Stat.

Perioada 1965-1971 s-a caracterizat prin:

• continuarea procesului de desovietizare
şi destalinizare început de Gh.
Gheorghiu-Dej după 1958);
• relativa îmbunătăţire a condiţiilor de
viaţă ale populaţiei;
 • atenuarea politicii represive a Securităţii,
eliberarea şi reabilitarea unora dintre
deţinuţii politici;
• creşterea popularităţii regimului, mai
ales în urma exploatării sentimentelor
naţionale;

• apropierea de statele occidentale,

reluarea legăturilor politice, economice,
culturale cu acestea;
• distanţarea faţă de URSS, evidenţiată în
mod special prin refuzul ca România să
intervină alături de statele membre ale
Tratatului de la Varşovia, în 1968,
împotriva mişcării democratice din
Cehoslovacia.

Perioada 1971-1989 debutează cu "revoluţia culturală", de

inspiraţie chineză şi nord-coreeană (exacerbarea culturii
comuniste, şi a cultului personalităţii lui N. Ceauşescu,
proiectarea trecerii la o nouă treaptă a socialismului -
societatea socialistă multilateral dezvoltată). Elementele
definitorii ale acestei perioade sunt:
• instaurarea dictaturii personale a lui N.
Ceauşescu (preşedinte al Republicii din
1974);
• promovarea în funcţiile de conducere a
membrilor familiei Ceauşescu
(socialismul dinastic);
• reluarea industrializării forţate şi
realizarea marilor construcţii cu scop
propagandistic (Canalul Dunăre-Marea
Neagră, Casa Poporului - Bucureşti)
 care determină secătuirea resurselor ţării
şi creşterea rapidă a datoriei externe a
României;
• achitarea datoriei externe (începând din
1980) prin restrângerea drastică a
consumului populaţiei;
• scăderea accelerată a nivelului de trai;
• politica de teroare internă exercitată de
securitate şi alte instituţii ale statului
asupra populaţiei, reprimarea drastică a
revoltelor (greva minerilor din Valea
Jiului - 1977, manifestaţiile muncitoreşti
de la Braşov - 1987);
• iniţierea programului de sistematizare
urbană şi rurală care a dus la
distrugerrea bisericilor, a centrelor
istorice urbane şi a satelor româneşti;
• încălcarea flagrantă a drepturilor omului;
• izolarea ţării în relaţiile cu statele
occidentale;
• respingerea oricăror sugestii de
schimbare a politicii interne (în special
după 1985, când Mihail Gorbaciov, în
URSS, iniţiază programul său de reforme
politice şi economice).

6.3 Disidenţa anticomunistă

6.3.1 Represiunea politică în timpul regimului

comunist.
Încă din 1945, acţiunile P.C.R. îndreptate împotriva
opoziţiei democratice, de intimidare şi manipulare a
opiniei publice, anunţau politica represivă ce avea să fie
aplicată odată cu preluarea puterii depline.
Ulterior, sub acuzaţiile de "colaboraţionism", "duşmani de
clasă", "duşmani ai poporului", "fascişti", au fost arestaţi
şi închişi membri ai P.N.L. şi P.N.Ţ., foşti demnitari din
perioada interbelică, bancheri, industriaşi.
Securitatea, înfiinţată în 1948 după modelul poliţiei
politice sovietice, a instaurat un regim de teroare internă,
îndreptată împotriva tuturor celor socotiţi indezirabili de
către puterea comunistă şi a celor bănuiţi că ar putea
opune cea mai mică rezistenţă faţă de sovietizarea ţării.
Opozanţi sau intelectuali de marcă (Iuliu Maniu, Ion
Mihalache, Radu Rosetti, Mihail Manoilescu, Ioan Lupaş,
Mircea Vulcănescu, Gheorghe Brătianu, dar şi mulţi alţii)
au fost condamnaţi la închisoare sau la muncă forţată în
lagăre, un mare număr de persoane pierzându-şi viaţa în
detenţie.
Sistemul penitenciar românesc a cunoscut o dezvoltare fără
precedent, acoperind, practic, întregul teritoriu al ţării. În
închisori precum Sighet, Aiud, Miercurea-Ciuc, Piteşti,
Gherla sau Râmnicu-Sărat ori la muncă forţată, la Canalul
Dunăre-Marea Neagră, s-au aplicat măsuri de tortură,
execuţii, sau aşa-numita “reeducare”.
Represiunea politică din perioada 1948-1964 s-a mai
caracterizat prin utilizarea deportării împotriva unor
comunităţi întregi (germanii din Transilvania, sârbii din
Banat); controlul strict al întregii societăţi (prin intermediul
reţelelor de informatori) pentru a fi preîntâmpinată orice
formă de opoziţie.
Ulterior, s-a trecut la eliberarea deţinuţilor politici, fără a
se renunţa însă la supravegherea populaţiei şi reprimarea
opozanţilor.
Represiunea politică din perioada regimului condus de
Nicolae Ceauşescu s-a manifestat prin impunerea
domiciliului obligatoriu, supravegherea foştilor deţinuţi
politici, a foştilor membri ai partidelor democratice,
utilizarea spitalelor de psihiatrie ca locuri de recluziune .

6.3.2 Forme de rezistenţă anticomunistă.

Principalele manifestări ale luptei anticomuniste au fost:

rezistenţa armată a grupurilor din munţi, cea a
ţăranilor, revoltele muncitoreşti, activitatea disidenţilor.
Rezistenţa din munţi a fost specifică anilor 1944-1960,
fiind organizată de grupurile înarmate de partizani
alcătuite din foste cadre militare, foşti legionari, membri ai
partidelor de opoziţie, ţărani, intelectuali. Printre acestea s-
au numărat grupurile din Banat şi Oltenia, cel din zona
Muscel-Făgăraş (grupul “Haiducii Muscelului” al
colonelului Arsenescu şi al fraţilor Arnăuţoiu), rezistenţa
din Bucovina, reprezentată de Vladimir Macoveiciuc,
Gavril Vatamaniuc, Cozma Pătrăucean, Dimitrie Rusu. La
rândul lor, femeile au susţinut mişcarea de rezistenţă,
plătind uneori cu viaţa. Sunt cunoscute numele Mariei
Plop şi al Mariei Jumbleanu, membre ale grupului
Arsenescu-Arnăuţoiu, ca şi cel al Elisabetei Rizea din
Nucşoara (Muscel). Această formă de rezistenţă a fost
reprimată cu o violenţă extremă de organele de represiune
ale regimului comunist.
Rezistenţa din mediul rural a corespuns cu deosebire
perioadei colectivizării agriculturii, manifestându-se prin
refuzul înscrierii în formele colective de asociere, al
predării cotelor obligatorii de produse agricole; atacarea şi
devastarea sediilor locale ale P.C.R.; revolte spontane.
Conform unor estimări, peste 80 000 de ţărani au căzut
victime represiunii.
Revoltele muncitoreşti au apărut în anii '70-'80, ca formă
de reacţie a populaţiei faţă de scăderea nivelului de trai, şi
au cuprins Valea Jiului (revolta minerilor din anul 1977) şi
Braşovul (manifestaţiile din 1987). În urma unui proces
trucat, dintre cele peste 300 de persoane arestate la
Braşov, 88 au fost deportate în alte zone ale ţării sau li s-a
instituit domiciliul obligatoriu.
Disidenţii, precum Paul Goma, Doina Cornea sau
Gheorghe Ursu, au opus o rezistenţă individuală, acţiunile
lor fiind specifice anilor ’70 şi ’80. Inclusiv foşti membri
ai conducerii P.C.R. au protestat, în 1989, faţă de politica
dictatorială a lui Nicolae Ceauşescu (Scrisoarea celor
şase).

7. Secolul XX – Între democraţie şi totalitarism

7.1. Ideologii şi practici politice democratice

7.1.2 Caracteristici generale ale evoluţiei regimurilor

democratice din
Europa

La încheierea Primului Război Mondial, regimurile

democratice s-au instaurat în unele dintre statele nou
constituite în centrul şi estul Europei, aşa cum a fost cazul
Cehoslovaciei.
Totuşi, perioada interbelică, a fost dominată de instaurarea,
inclusiv în noile state europene, a regimurilor autoritare
sau dictatoriale (Polonia, Iugoslavia, Austria etc.).
Regimurile democratice, bazate pe principiul separării
puterilor în stat, vot universal, alegeri libere, respectarea
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, pluripartidism, s-au
consolidat în ţările nordice, precum Danemarca, Suedia
sauNorvegia, şi în cele mai multe state din vestul Europei.
Trăsăturile regimurilor democratice erau conforme
principiilor înscrise fie în programele partidelor bazate pe
ideologii politice de dreapta (liberale, conservatoare,
creştin-democrate), fie în acelea ale ormaţiunilor socialiste
sau social-democrate, exponente ale ideologiei de stânga.

7.1.2 Trăsături specifice ale regimurilor democratice.

În Marea Britanie, unde se aplică principiul regele

conduce, dar nu guvernează, prim-ministrul, şef al
majorităţii parlamentare, are un rol însemnat, îşi alege
miniştrii şi are puteri executive extinse.
Cele mai puternice formaţiuni politice au fost, după 1918,
Partidul Conservator şi Partidul Laburist. În prima
jumătate a secolului al XX-lea, s-a remarcat personalitatea
lui Winston Churchill, prim-ministru, din partea Partidului
Conservator, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial
(1940-1945; apoi, după război, în 1951-1955).
În perioada postbelică, alt prim-ministru conservator,
Margaret Thatcher, s-a afirmat prin acţiunile de
consolidare a economiei, prin rivatizarea unor întreprinderi
şi servicii de stat, cât şi prin cele care au vizat creşterea
prestigiului extern al ţării.
Franţa, a avut între anii 1918 şi 1940 un regim democratic
republican, caracterizat însă prin instabilitate
guvernamentală (au funcţionat 42 de guverne).
După al Doilea Război Mondial, a fost adoptată o nouă
Constituţie, care instituia un regim parlamentar clasic.
Charles de Gaulle(1959-1969,presedinte al Frantei),
preşedinte al ţării din anul 1959, a susţinut ideea
consolidării puterii şefului statului acesta având dreptul să
se pronunţe asupra liniilor generale ale politicii interne şi
externe a ţării.
Reforma constituţională din anul 1962, a stabilit ca
preşedintele Franţei să fie ales de cetăţeni prin vot
universal, nu de un colegiu electoral, ca până atunci.
În timpul preşedintelui Georges Pompidou, a fost
continuată politica lui de Gaulle, Franţa înregistrând
progrese economice importante, dar problemele sociale s-
au menţinut. Unul dintre preşedinţii de stânga a fost
François Mitterand, din partea Partidului Socialist. Datorită
flexibilităţii articolelor Constituţiei, în Franţa a fost
posibilă şi coabitarea la putere a unui preşedinte şi a unui
prim-ministru de orientări diferite.
Astfel s-a întâmplat, de exemplu, în anul 1986,
preşedintele Mitterand fiind de orientare politică de stânga,
iar prim-ministrul Jacques Chirac, de dreapta.
În primul deceniu interbelic,Germania a fost organizată
prin Constituţia de la Weimar(1919) ca o ţară cu un regim
politic democratic. Situaţia s-a schimbat însă, din 1933,
când puterea a fost preluată de regimul
dictatorial naţional-socialist.
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, germanii au fost
nevoiţi să trăiască în două state separate. În zona de
ocupaţie militară a aliaţilor occidentali, s-a constituit un
stat democratic, având ca formă de guvernământ republica
federală, care a devenit apoi membru NATO şi al
Comunităţii Economice Europene (Republica Federală
Germană).
Un rol însemnat în istoria germană l-a avut cancelarul
creştin-democrat Helmuth Kohl(1982-1998), în timpul
căruia s-a realizat reunificarea Germaniei (1990).

7.2. Ideologii şi practici politice totalitare. Fascismul şi

nazismul
7.2.1 Caracteristici comune ale regimurilor politice
totalitare.

Secolul al XX-lea mai este desemnat în istorie şi prin

sintagma de secolul extremelor, deoarece mai multe state
(Germania, Italia, Spania, Portugalia etc.) au cunoscut
regimuri politice dictatoriale.
Opuse celor democratice, regimurile politice totalitare au
avut o serie de trăsături comune:
- existenţa partidului unic şi a unui dictator în fruntea
statului
- încălcarea de către regim a drepturilor omului
- cultul personalităţii
- controlul absolut al statului asupra societăţii
- lichidarea oricărei forme de opoziţie
- supravegherea populaţiei de către poliţia politică
- cenzura presei etc.

7.2.2 Ideologia fascistă şi practicile politice ale

regimului.

Mişcarea fascistă a apărut după încheierea Primului Război

Mondial, în condiţiile în care Italia se găsea într-o criză
profundă.
Aceasta era susţinută atât de populaţia debusolată de război
şi de sărăcie, cât şi de mulţi industriaşi şi bancheri, care
sperau ca noua formaţiune politică să reprezinte o
contrapondere eficientă la ideile comuniste propagate în
ţară.
Mişcarea fascistă a ajuns la putere prin presiune (Marşul
asupra Romei, 1922). În aceste condiţii, prim-ministrul
Benito Mussolini a început să pună în aplicare ideile
cuprinse în programul Partidului Naţional Fascist. Printr-o
lege specială, lui Mussolini i se acordau puteri sporite.
Acesta a interzis orice formă de opoziţie, ca şi toate
organizaţiile care nu erau fasciste (partide, sindicate etc.).
Instituţiile statului, ca monarhia, au fost reduse la un rol
simbolic.
Partidul Naţional Fascist a devenit formaţiune politică
unică. Regimul fascist era susţinut de poliţia politică
(OVRA) şi de organizaţiile paramilitare Cămăşile negre şi
Ballila. Mussolini a inaugurat cultul propriei personalităţi,
proclamându-se Il Duce(Conducător).
Prin măsurile adoptate, Italia a fost transformată în „stat
corporatist”, în care nu primau interesele individului, ci ale
„corporaţiei” din care acesta făcea parte. Îndoctrinarea
cetăţenilor se făcea prin propagandă şi prin diferite
organizaţii fasciste.

7.2.3 Naţional-socialismul german, ideologie şi practici

politice.

Ideologia naţional-socialistă a fost ultranaţionalistă, rasistă

şi antisemită, fiind expusă de Adolf Hitler în lucrarea sa,
Mein Kampf. Potrivit acestei ideologii, rasa germană a
arienilor ar fi superioară, motiv
pentru care ar trebui să conducă lumea, iar celelalte,
considerate inferioare (precum evreii), trebuia să fie
exterminate.
Pentru că rasa germană ar fi avut nevoie de spaţiul vital,
naţional-socialismul susţinea necesitatea cuceririi acestuia
prin război.
Prin propagandă abilă, valorificând nemulţumirile
populaţiei faţă de greutăţile din timpul Marii Crize
economice, Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor
Germani, condus de Adolf Hitler, a câştigat alegerile
pentru Reichstag (Parlamentul german), din anul 1933.
În cadrul regimului naţional-socialist, Hitler, instalat în
funcţia de cancelar, a fost învestit cu puteri speciale,
devenind F ührer (conducător).
Toţi germanii au fost înregimentaţi în organizaţii controlate
de Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani,
precum Frontul Muncii, care a înlocuit sindicatele sau
Hitlerjügend (Tineretul hitlerist).
Orice formă de opoziţie a fost distrusă, chiar şi în interiorul
partidului.
Presa a fost cenzurată, iar propaganda regimului prin
publicaţii, radio, cinematografe s-a intensificat.
Temuta poliţie politică a regimului,Gestapo, supraveghea
orice activitate. Regimul naţional-socialist a transformat
antisemitismul în politică de stat, în numele aşa zisei
purificări a rasei ariene.
Astfel, a început discriminarea evreilor, care au fost
înlăturaţi din slujbe, au fost supuşi legilor rasiale (legile de
la Nürnberg) şi cărora le-au fost interzise drepturile
politice şi civile.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, din 1942,
regimul hitlerist a hotărât să aplice soluţia finală împotriva
evreilor. Astfel a început drama Holocaustului, până în
anul 1945, fiind ucişi aproximativ 6 milioane de evrei, dar
şi romi proveniţi atât din Germania, cât şi din ţările
ocupate de armatele hitleriste, în lagăre de exterminare,
precum cele de la Auschwitz, Treblinka sau Maidanek.

7.3. Ideologii şi practici politice totalitare. Comunismul

7.3.1 Acţiuni pentru instaurarea comuniştilor la putere

în Rusia.
În luna februarie a anului 1917, Rusia se transformase într-
un colos cu picioare de lut, din cauza sărăciei generalizate
şi a înfrângerilor de pe front.
În aceste condiţii, a izbucnit, la Petrograd, revoluţia
condusă de Partidul Constituţional Democrat (al burgheziei
liberale) şi de menşevici(membrii Partidului Social-
Democrat). A fost instaurat un guvern
provizoriu la 16 februarie/1 martie 1917, iar a doua zi,
ţarul a abdicat.
Însă bolşevicii (comuniştii) au profitat de anarhia din
Rusia, sporindu-şi popularitatea în rândul muncitorilor, al
sovietelor (comitetelor) acestora, pe fondul grevelor tot
mai numeroase.
Conduşi de V.I. Lenin, bolşevicii au declanşat acţiunile în
forţă pentru preluarea puterii, realizată prin lovitura de stat

de la 25 octombrie/7 noiembrie 1917, de la

Petrograd . Denumită Revoluţia din Octombrie, aceasta
este considerată actul de naştere al statului sovietic.

7.3.2 Ideologie şi practică politică în statele comuniste.

În Rusia, apoi în Uniunea Republicilor Sovietice

Socialiste, stat creat de Rusia Sovietică, Ucraina,
Bielorusia şi Transcaucazia, toate domeniile de activitate
au fost organizate conform concepţiei lui Lenin, expuse în
Tezele din Aprilie 1917.
Încă de la preluarea puterii, teroarea a fost instituită în stat.
Orice formă de opoziţie a fost desfiinţată, fiind interzisă
funcţionarea tuturor partidelor, în afara celui comunist
(bolşevic) rus, denumit apoi Partidul Comunist al Uniunii
Sovietice (P.C.U.S.).
A fost creată, în anul 1917, poliţia politică a regimului,
cunoscută cu abrevierile C.E.K.A., N.K.V.D. apoi K.G.B.
Viaţa religioasă a fost obstrucţionată. Statul şi-a impus
controlul în economie, prin naţionalizarea întreprinderilor.
Proprietatea privată a fost înlocuită cu cea de stat sau
colectivă.
Teroarea asupra populaţiei s-a intensificat în perioada în
care s-a aflat la conducere Iosif Visarionovici Stalin (1924-
1953). Acesta a impus o economie centralizată şi
planificată rigid.
Din 1929 s-a trecut la colectivizarea forţată a agriculturii
(căreia i-au căzut victime milioane de ţărani ce nu vroiau
să-şi cedeze pământurile în gospodăriile colective sau de
stat), în paralel cu industrializarea forţată şi planificarea
producţiei prin planurile cincinale.
Opozanţii politici fie au fost executaţi, fie li s-au înscenat
procese în urma cărora au fost trimişi la închisoare sau în
lagărele de muncă forţată din ţară, care formau GULAG-
ul.
Marii Terori, desfăşurate la ordinul lui Stalin între anii
1936 şi 1939, i-au căzut victime oameni din rândul tuturor
categoriilor sociale şi profesionale, inclusiv din rândurile
armatei.
În acelaşi timp, cultul personalităţii lui Stalin a căpătat
proporţii fără precedent, presa era cenzurată sever, iar
întreaga creaţie culturală se găsea în slujba intereselor
Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi al dictatorului.
Regimul stalinist şi-a păstrat caracteristicile în anii celui
de-al Doilea Război Mondial, ca şi în primii ani postbelici,
când regimul comunist a fost impus şi în alte state
europene.
După moartea lui Stalin, noul secretar general al partidului,
Nikita Hrusciov, a dezvăluit, în 1956, unele crime comise
din ordinul lui Stalin şi a condamnat cultul personalităţii
acestuia, fără ca esenţa regimului să
fie modificată.
Deşi au aplicat modelul sovietic, regimurile comuniste
europene au avut şi trăsături specifice. Astfel, au existat o
mai mare libertate economică în Iugoslavia, păstrarea
proprietăţilor asupra pământului în Polonia, naţionalismul
şi interzicerea vieţii religioase în Albania etc.
Unii conducători comunişti au dorit reformarea sistemului,
ca Alexander Dubček în Cehoslovacia, în 1968, dar
sovieticii au înăbuşit prin intervenţia armată această
mişcare.
Abia după anul 1985, Mihail Gorbaciov, noul secretar
general al partidului, a iniţiat politica perestroika i
glaznosti (reconstrucţie şi deschidere), prin care a încercat
reformarea partidului şi statului sovietic.
Anul 1989 a înregistrat înlăturarea regimurilor dictatoriale
din majoritatea statelor europene foste comuniste. Criza în
care se zbătea Uniunea Sovietică nu a putut fi depăşită,
comunismul s-a prăbuşit, iar statul s-a destrămat (1991).

7.4. Ideologii şi practici politice în România

7.4.1 Ideologii şi practici politice în România până în

anul 1918

Sistemul politic românesc de la începutul secolului al XX-

lea era organizat potrivit Constituţiei României din anul
1866.
România era o monarhie constituţională, bazată pe
principiul separării puterilor în stat, iar regele Carol I
(1866 – 1914) şi-a îndeplinit rolul de arbitru al vieţii
politice.
În condiţiile exercitării votului censitar (doar de către
bărbaţi), în primii ani ai secolului al XX-lea, cele două
formaţiuni care au dominat viaţa politică, Partidul Naţional
Liberal şi Partidul Conservator, au guvernat alternativ
(potrivit principiului rotativei guvernamentale, practică
introdusă în 1895).
Acestea erau exponentele a două ideologii diferite cu
privire la evoluţia României:
-Liberalismul, reprezentat de oameni politici precum Ion I.
C. Brătianu (preşedinte al P.N.L. din 1909), se pronunţa
pentru dezvoltarea rapidă a ţării, după model occidental, pe
baza capitalului autohton.
-Conservatorismul, reprezentat de politicieni ca Gh. Gr.
Cantacuzino (conducător al Partidului Conservator între
anii 1899 – 1907), dorea o dezvoltare organică a statului,
prin crearea instituţiilor moderne pe măsură ce societatea
simţea nevoia apariţiei lor.

7.4.2 Ideologii şi practici politice după Primul Război

Mondial.

Din anul 1918, a fost introdus în România votul universal,

pentru bărbaţii de peste 21 de ani, cu excepţia magistraţilor
şi cadrelor militare .
În aceste condiţii, numărul partidelor parlamentare sau al
celor care au reuşit să ajungă la guvernare a sporit, iar cele
de orientare conservatoare au dispărut de pe scena politică.
În perioada interbelică, în viaţa politică românească, adepţi
numeroşi au avut ideologii politice democratice,
precumneoliberalismul, reprezentat, în esenţă, de Partidul
Naţional Liberal, şiţărănismul, având ca exponent principal
Partidul Naţional Ţărănesc. Aceste formaţiuni politice s-au
aflat şi cele mai lungi perioade la guvernare.
În condiţiile afirmării în Europa a unor ideologii
antidemocratice, extremismul de stânga (comunismul) şi
de dreapta (legionarismul) s-au manifestat şi în viaţa
politică românească, începând din deceniul al treilea al
secolului al XX-lea.
Monarhia a reprezentat, şi în perioada interbelică, centrul
funcţionării sistemului politic din România, bazat pe
prevederile Constituţiei din anul 1923.
Regele în timpul căruia a fost înfăptuită Marea Unire,
Ferdinand I (1914 – 1927), nu a încălcat principiile vieţii
politice democratice.
Un aspect specific al vieţii politice a fost acela că regele îl
numea pe prim-ministru, după care guvernul organiza
alegerile, pe care, de cele mai multe ori, le şi câştiga.
Evoluţia monarhiei a marcat şi practicile politice în stat.
Criza dinastică din decembrie 1925, când prinţul Carol a
renunţat la moştenirea tronului, a fost rezolvată de
Parlament în ianuarie 1926, când moştenitor al
tronului a fost proclamat Mihai.
După moartea regelui Ferdinand I, acesta a condus ţara
tutelat de o Regenţă, fiind minor.
Dar, după ce a revenit în ţară, în anul 1930, şi a fost
proclamat rege de Parlament în locul lui Mihai I, Carol al
II-lea a urmărit reducerea roluluipartidelor politice şi
instaurarea unui regim în care monarhul să aibă
puteri sporite.
Astfel, în anul 1938, acesta a instaurat un regim autoritar,
în timpul căruia singura formaţiune care a funcţionat a fost
cea care îl susţinea pe rege, Frontul Renaşterii Naţionale,
denumită, din 1940, Partidul Naţiunii.
În condiţiile pierderilor teritoriale din anul 1940, după
abdicarea regelui Carol al II-lea (septembrie 1940) şi după
ce Mihai I a revenit pe tron,puterea reală în stat a fost
deţinută de generalul Ion Antonescu,
preşedinte al Consiliului de Miniştri.
Acesta a guvernat, până în ianuarie 1941, alături de
legionari. Neînţelegerile cu legionarii, care doreau să
obţină întreaga putere în stat, au determinat înlăturarea lor,
după rebeliunea din 21 – 23 ianuarie 1941.
Apoi, Ion Antonescu s-a aflat în fruntea unui regim militar
până la 23 august 1944, în condiţiile participării României
la războiul antisovietic.
După înlăturarea regimului democratic, cetăţenilor români
le-au fost restrânse drepturile, iar începând din anul 1940,
asupra celor de origineevreiască au fost aplicate măsuri
antisemite (deportări, pogromuri, muncă
forţată în Transnistria etc.).

8. Situatia Romaniei in prima jumatate a secolului XX

Evoluţia României din prima jumătate a secolului al

XX-lea este caracterizată de marile realizări datorate
războaielor balcanice, realizării Marii Uniri, a iluziilor
legate de alianţele interbelice, dar şi marilor deziluzii
provocate de pierderile teritoriale datorate creşterii politicii
revizioniste la sfârşitul perioadei, în ajunul celui de-Al
Doilea Război Mondial.
În 1914 a început Primul Război Mondial. Deşi făcea
parte din Tripla Alianţă, România s-a declarat neutră la
începutul conflictului. Regele Ferdinand împreună cu
liderul liberal J.I.C.Brătianu au discutat cu reprezentanţii
Triplei înţelegeri, care insistau a România să intre în război
de partea acesteia. Intrarea în război însă era strâns legată
de problema întregirii naţionale. în august 1916, au fost
perfectate înţelegerile cu Franţa, Rusia şi Anglia, motiv
pentru care România a intrat în conflict de partea Antantei,
în noaptea de 14/15 august armata română a trecând
Carpaţi în Transilvania. La sfârşitul războiului, în 1918, s-a
format România Mare.
Desfaşurându-se în contextul afirmării pe plan
internaţional a principiului autodeterminării şi al celui al
naţionalităţilor, unirea Basarabiei, Bucovinei şi a
Transilvaniei cu Regatul României s-a realizat în mod
diferit în etape trecând de la autonomie, la independenţă şi
unire.
Primul teritoriu unit cu România a fost Basarabia. Aceasta
a fost ocupată de către Imperiul Ţarist în 1812 şi
transformată în gubernie. în martie 1917 s-a format la
Chişinău, Partidul Naţional Moldovenesc, acesta a
organizat în octombrie „Congresul ostaşilor moldoveni"
care a proclamat autonomia Basarabiei şi a decis
constituirea Sfatului Ţării în calitate de organ
reprezentativ, condus de Ion Inculeţ. Pe 2 decembrie
1917, a fost proclamată Republica Democratică
Moldovenească.În contextul agitaţiilor bolşevice, la cerea
Sfatului Ţării guvernului român a trimis trupe pentru
menţinerea ordinii, motiv pentru care Rusia a rupt relaţiile
diplomatice cu România. După ce pe 24 ianuarie 1918, a
fost proclamată independenţa, pe 27 martie 1918 tot printr-
o decizie a Sfatului Ţării, s-a hotărât unirea Basarabiei cu
România. Decizia a fost sancţionată de regele Ferdinand
prin Decretul regal din 22 aprilie 1918.
Bucovina a fost ocupată de austrieci în 1775.La 14
octombrie 1918 a fost convocată o adunare naţională la
Cernăuţi. Proclamându-se Adunare Constituantă ea a
hotărât „unirea Bucovinei integrale" cu celelalte provincii
româneşti din Imperiul Austro-Ungar într-un stat naţional
independent şi formarea unui Consiliu Naţional şi a unui
Birou Executiv condus de Iancu Flondor.
În condiţiile în care Adunarea Ucrainiană acţiona pentru
încorporarea nordului Bucovinei, Consiliul Naţional a
proclamat autonomia pe 12 noiembrie şi a intrat în tratative
cu guvernul de la Iaşi. în urma tratativelor a fost convocat,
pentru 15 noiembrie
1918, Congresul General al Bucovinei care a votat în
unanimitate unirea necondiţionată
a Bucovinei cu România, unire consfiinţită de rege
prin.Decretul-lege din 18 decembrie
1918.
În Transilvania, la 24 septembrie 1918 s-a format la Paris
Consiliul Naţional pentru Unitatea Românilor. în vederea
realizării unirii au colaborat în Transilvania Partidul
Naţional Român şi Partidul Social-Democrat, acestea au
formulat Declaraţia de la Oradea, din 29 septembrie 1918,
adresată Parlamentului Ungariei. Aceasta a căpătat
valoarea unei declaraţii de independenţă.
La 18 octombrie 1918 s-a format Consiliul Naţional
Român Central, ca organ Politic unic al românilor din
Transilvania. Acesta a devenit centul de coordonare al
mişcării naţionale din Transilvania. Acesta la 9 noiembrie
adresează o notă ultimativă guvernului ungar cerând
„întreaga putere de guvernare", în acest context s-au
desfăşurat la Arad, între 13-14 noiembrie, tratativele
româno-maghiare, tratative în cadrul cărora maghiarii au
oferit românilor doar autonomia Transilvaniei.
La 18 noiembrie /l decembrie 1918 a avut Adunarea
Naţională de la Alba-Iulia, la care au participat 1228 de
delegaţi şi peste 100000 de oameni. Adunarea deschisă de
către Gheorghe Pop de Băseşti a adoptat decizia de unire a
Transilvaniei cu România, s-a format de asemenea Marele
Sfat Naţional (rol de for legislativ), care a desemnat ca
organ executiv Consiliul Dirigent.
Prin Decretul nr.3631 din 11 decembrie 1918, regele
Ferdinand ratifica unirea Transilvaniei cu România, astfel
se desăvârşea formarea României Mari.
După realizarea Marii Uniri era necesară o nouă lege
fundamentală care să consacre hotărârile luate de români în
1918, astfel a fost elaborată Constituţia din 1923. Se
menţinea principiul separării puterilor în stat, puterea
legislativă aparţinea Parlamentului, puterea executivă:
regelui care o exercita prin intermediul guvernului, iar cea
judecătorească înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
În materie administrativă a fost dată la 14 iunie 1925
legea administrativă, care avea la bază menţinerea
caracterului naţional unitar al ţării şi aplicarea
descentralizării administrative.
În viaţa politică, problema principală a fost menţinerea şi
consolidarea democraţiei parlamentare. Adoptarea votului
universal, în 1918, oferea, teoretic, posibilitatea
desfăşurării unei vieţi politice democratice bazate pe
pluripartidism şi viaţă parlamentară şi caracterizată prin:
dispariţia partidelor conservatoare, consolidarea poziţiilor
Partidului Naţional Liberal, înfiinţarea de noi partide,
integrarea partidelor naţionale din provinciile unite cu
România, fondarea Partidului Naţional Ţărănesc- al
doilea mare partid de guvernământ, apariţia şi afirmarea
partidelor minorităţilor naţionale, apariţia şi impunerea
unor organizaţii extremiste, sciziuni şi grupări disidente. în
sensul pluripartidismului, partidele politice interbelice au
ocupat tot spectrul politic, dar dominante au fost P.N.L. şi
P.N.Ţ..
Condus de aşa-numita oligarhie financiară, grupată în jurul
marilor familii de bancheri şi industriaşi în frunte cu
familia Brătianu, Partidul Naţional Liberal şi consolidat
poziţiile, devenind cel mai puternic partid al perioadei
interbelice. Considerându-se „partidul naţiunii", liberalii
considerau că partidele care reprezentau doar interesele
unei clase (Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Social-
Democrat) erau străine de spiritul românesc şi ameninţau
bazele statului naţional.
Perioada sa de apogeu a fost însă cea cuprinsă între 1922 şi
1926 când, aflat la putere, partidul condus cu autoritate de
Ion I.C. Brătianu a reuşit să rezolve probleme dificile ale
organizării noului stat întregit, ale unificării din punct de
vedere administrativ şi legislativ a celor patru regiuni.
După 1930, deşi era încă partid de guvernământ, rolul
P.N.L. a scăzut treptat şi datorită faptului că vechii
conducători Ionel Brătianu, Vintilă Brătianu muriseră, iar
Gheorghe Duca va fi asasinat în 1933, în 1930 au părăsit
partidul grupările conduse de Gheorghe Brătianu şi
Constantin Argetoianu, iar partidul nu a recunoscut
restauraţia carlistă. La decăderea partidului a contribuit în
mod deliberat şi regele Carol al II-lea (1930-1940) care nu
1-a numit prim-ministru pe preşedintele partidului, ci pe
Gh. Tătărăscu.

Partidul Naţional Ţărănesc s-a format în 1926. îi avea în

frunte pe Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. Nu au reuşit să se
impună ca un autentic partid de guvernare. Au condus
1928-1931 şi 1932-1933.
Problemele deosebite în perioada interbelică au fost
generate de către fiul regelui Ferdinand, prinţul moştenitor
Carol. Acesta a renunţat în 1925 la calitatea de moştenitor
a1 tronului pentru ca în 1930 să revină în România pentru a
fi încoronat care rege, dată devenit rege a dorit instaurarea
monarhiei autoritare astfel încât între 1930 şi 1938 a
încercat prin toate mijloacele să compromită partidele
politice, a iniţiat o campanie de presă împotriva sistemului
pluripartit şi a încurajat disidenţii şi sciziunile. Toate
măsurile luate de Carol al II-lea, măsuri vizând sistemul
partidelor politice au culminat cu dizolvarea partidelor
politice (30 martie 1938) şi constituirea ca partid unic a
Frontului Renaşterii Naţionale (decembrie 1938), după ce
în februarie 1938 regele impusese o Constituţie potrivit
căreia atribuţiile regelui sporeau foarte mult. Carol a reuşit
în felul acesta să instaureze un regim monarhic autoritar.
România a trebuit să-şi modifice şi politica externă după
ce, la 23 august 1939 se semnase pactul sovieto-german pe
baza căruia Uniunea Sovietică a cerut României cedarea
Basarabiei şi a Nordului Bucovinei (26 iunie 1940).
încercarea guvernului român de a negocia a eşuat, deoarece
U.R.S.S. a dat un nou ultimatum în noaptea de 27/28 iunie
1940.
Ca urmare a cedării Basarabiei, România a renunţat pe 1
iulie la garanţiile anglo-franceze şi a început tratativele
pentru o alianţă cu Germania. Hitler însă a cerut mai întâi
rezolvarea problemelor cu Bulgaria şi Ungaria, rezolvare
care însă a presupus noi cedări teritoriale. Astfel în urma
Dictatului de la Viena, în noaptea de 29/30 august
România a fost nevoită să cedeze Nord-vestul
Transilvaniei, Ungariei iar în septembrie 1940 a cedat
sudul Dobrogei, Cadrilaterul, Bulgariei. In total, România
a pierdut în vara anului 1940 aproximativ 100 000 de km,
dar abandonarea lui fără luptă a fost considerată de către
clasa politică o soluţie total dezonorantă şi a dus la
abdicarea regelui (6 septembrie 1940).

9. Ţările Române în context european, în timpul

domniei lui Mihai Viteazul.
• Domnia lui Mihai Viteazul (1593 – 1601)
este considerată de unii istorici o
perioadă de trecere de la medieval la
modern în istoria românilor.
• Politica şi acţiunile voievodului
evidenţiază atât elemente specifice
Evului Mediu (tipologia conflictului cu
otomanii, politica socială), dar şi de
modernitate (alianţa cu puterilor
creştine, tratatele încheiate cu diferiţi
principi).
• Membru al Ligii Creştine (coaliţie
antiotomană de state, iniţiată de
Imperiul Habsburgic, aflată în război cu
Imperiul Otoman între anii 1593 şi
1606), Mihai Viteazul a combinat
acţiunile militare cu cele diplomatice.
• A obţinut victorii asupra otomanilor, în
anii 1594 – 1595, la Călugăreni,
Târgovişte, Bucureşti, Giurgiu.
• Pentru sprijinirea luptei antiotomane,
Mihai Viteazul acceptase şi condiţiile
nefavorabile ale tratatului de la Alba-
Iulia, de la 20 mai 1595, semnat, în
numele său, de o delegaţie de boieri şi
clerici, prin care domnitorul devenea
doar locţiitor al principelui Sigismund
Báthory pe tronul Ţării Româneşti).
• Prin tratatul de la mănăstirea Dealu, din
1598, semnat cu trimişii împăratului
Rudolf al II-lea de Habsburg, Mihai
obţinea susţinere pentru continuarea
luptei antiotomane.
• Deoarece noul principe transilvănean,
Andrei Báthory, ducea o politică filo-
otomană şi filo-polonă şi în condiţiile în
care domnul Moldovei, Ieremia Movilă,
 era sprijinit de poloni cu acordul
otomanilor, ambii fiindu-i adversari
politici, Mihai Viteazul a iniţiat acţiunile
pentru unirea Ţărilor Române.
• Transilvania a fost unită cu Ţara
Românească după victoria obţinută de
Mihai asupra lui Andrei Báthory, la
18/28 octombrie 1599, în bătălia de la
Şelimbăr, iar Moldova i s-a supus în
primăvara anului 1600.
• Unirea Ţărilor Române nu a durat decât
câteva luni, Mihai fiind înfrânt de oastea
nobilimii maghiare şi de trupele
generalului Gheorghe Basta, la Mirăslău
(septembrie 1600), apoi pierzând şi
controlul asupra Moldovei şi Ţării
Româneşti. Sprijinit din nou de Rudolf al
II-lea, Mihai Viteazul a obţinut o ultimă
victorie, în Transilvania, la Gurăslău
(august 1600), împotriva nobilimii
maghiare, dar a fost ucis pe Câmpia
Turzii, la 9/19 august 1601.

9.1 Spaţiul românesc şi marile puteri în secolul al

XVII-lea.

• Dacă în prima jumătate a secolului al

XVII-lea, regimul suzeranităţii otomane
a fost mai puţin aspru, din a doua
jumătate a veacului, obligaţiile
economice către otomani au crescut
 (tributul, la care s-au adăugat obligaţiile
ocazionale, obligaţiile în muncă etc.).

• În condiţiile complexe ale jocului de

interese dintre marile puteri din zonă,
Ţările Române şi-au apărat autonomia,
inclusiv prin acţiuni diplomatice.
Principele Gabriel Bethlen al
Transilvaniei, având şi acordul
Habsburgilor, a încercat să refacă unirea
politică a Ţărilor Române. El dorea să se
proclame rege al Daciei, proiect
nerealizat, dar care a suscitat atenţia
marilor puteri europen.
• Transilvania şi-a sporit prestigiul pe plan
extern, prin participarea la Războiul de
30 de ani (1618-1648), şi la tratativele
de pace din Westfalia (1648).
• Pentru a asigura un anume echilibru în
relaţiile cu otomanii, voievozii Ţării
Româneşti şi Moldovei, Matei Basarab
şi, respectiv, Vasile Lupu, au încheiat
tratate de alianţă cu principii
Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi I şi
Gheorghe Rákóczi al II-lea .
• Creşterea puterii Habsburgilor şi
încercările lor de a se amesteca în Ţările
Române, au determinat Transilvania să
încheie o alianţă cu Franţa, prin tratatul
de la Făgăraş (1677), dar aceasta nu a
împiedicat pătrunderea armatelor
imperiale în principat şi staţionarea lor
în 12 oraşe şi cetăţi, conform tratatului
de la Blaj (1687).
 • În 1699, otomanii recunoşteau pierderea
Transilvaniei, în contextul declanşării
crizei orientale, prin tratatul de pace cu
Imperiul Habsburgic, de la Karlowitz.
• În vederea realizării unei alianţe
antiotomane a Ţării Româneşti, după
1684, voievodul Şerban Cantacuzino a
iniţiat acţiuni diplomatice secrete cu
Habsburgii, continuate de Constantin
Brâncoveanu. Moldova era ameninţată
de Polonia, astfel că voievodul
Constantin Cantemir a încheiat un tratat
secret cu Habsburgii (1690), iar Antioh
Cantemir, a încercat o politică de
echilibru faţă de otomani şi poloni.

9.2 Acţiuni de politică externă ale domnitorilor fanarioţi

(secolul al XVIII-lea)

• După acţiunile de politică antiotomană

ale lui Constantin Brâncoveanu (ucis din
ordinul sultanului, la Constantinopol, în
anul 1714) şi ale lui Dimitrie Cantemir
(refugiat în Rusia, în 1711), Poarta a
instaurat regimul domniilor fanariote.
• Chiar dacă domnitorii fanarioţi erau
numiţi direct de către sultan, totuşi
acestea au continuat să fie considerate
ca având un statut internaţional distinct
faţă de Imperiul Otoman. La
 Constantinopol continuau să activeze
capuchehăi (reprezentanţi diplomatici ai
domnitorilor), iar otomanii au
recunoscut, prin acte solemne, statutul
deosebit al Principatelor Române.
• De asemenea, în Ţara Românească şi în
Moldova au fost deschise şi primele
agenţii şi consulate ale Rusiei, Austriei,
Prusiei, Franţei şi Marii Britanii, la
sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la
începutul secolului al XIX-lea.
• Încălcarea autonomiei Principatelor de
către otomani s-a manifestat şi prin
cedarea de către aceştia a unor teritorii
româneşti, prin tratatele de pace
încheiate în urma războaielor ruso-
austro-otomane: Banatul şi Oltenia,
cedate Habsburgilor, prin pacea de la
Passarowitz, în 1718 (Oltenia a revenit la
Ţara Românească în 1739, prin pacea de
la Belgrad), Bucovina, cedată
Habsburgilor, în 1775, după pacea de la
Kuciuk-Kainargi, Basarabia, cedată
ruşilor, prin pacea de la Bucureşti, din
1812.
• Unii domnitori fanarioţi au avut curajul
să protesteze la Poartă faţă de aceste
cedări teritoriale, precum domnitorul
fanariot al Moldovei, Grigore al III-lea
Ghica (1774 – 1777), ucis de otomani
pentru atitudinea sa.
10. Spaţiul românesc în contextul relaţiilor cu marile
puteri, în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

• Criza orientală declanşată spre sfârşitul

secolului al XVII-lea a afectat
Principatele Române, prin consecinţele
negative ale războaielor ruso-austro-
otomane, inclusiv prin pierderile
teritoriale din secolului al XVIII-lea
(Banatul şi Bucovina, ocupate de
Imperiul Habsburgic), cărora li s-a
adăugat Basarabia, ocupată de Imperiul
Rus în 1812.

• Primele decenii ale secolului al XIX-lea

s-au caracterizat printr-un context extern
complicat, marcat de adâncirea crizei
orientale, de care Ţara Românească şi
Moldova au fost nevoite să ţină seama.
• După revenirea la domniile pământene
în Principate, în anul 1822, Rusia s-a
implicat din nou în problemele acestora.
• În anul 1826, Rusia a impus Imperiului
Otoman încheierea unei convenţii, la
Akkerman (Cetatea Albă), act adiţional
tratatului de pace de la Bucureşti, din
anul 1812, pentru a îngrădi posibilitatea
sultanului de a se amesteca în
Principate. Nerespectarea Convenţiei de
la Akkerman de către otomani a dat
 posibilitatea Rusiei să desfăşoare un nou
război împotriva turcilor (1828 – 1829).

• Acesta a început cu ocuparea

Principatelor şi, chiar dacă războiul s-a
încheiat cu victoria Rusiei, Moldova şi
Ţara Românească s-au aflat sub ocupaţia
trupelor ţariste până în anul 1834. La
încheierea războiului, statutul
internaţional al Principatelor s-a
schimbat. Acestea rămâneau sub
suzeranitatea Porţii, dar intrau sub
protectoratul Rusiei. Tratatul de pace
de la Adrianopol (1829) conţinea şi un
Act separat cu privire la Prinţipaturile
Moldova şi Valahia.

10.1 Transformarea problemei româneşti în problemă

europeană.

• Generaţia care a pregătit Revoluţia de la

1848 a urmărit înlăturarea regimului
impus Principatelor de marile puteri,
realizarea unirii şi obţinerea
independenţei.
• Marile puteri conservatoare vecine
Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus şi
Imperiul Otoman s-au implicat în
înfrângerea revoluţiei din Ţările
Române.
• În aprilie 1849, Rusia şi Imperiul
Otoman au încheiat Convenţia de la
Balta-Liman, prin care se restrângea
autonomia Principatelor.
• După anul 1848, foştii participanţi la
evenimentele revoluţionare au
popularizat cauza românească în
Occident.
• Declanşarea Războiului Crimeei, în anul
1853, şi ocuparea militară a Principatelor
de către trupele ruse, apoi de cele
otomane şi austriece, a determinat
abordarea problemei româneşti la
Congresul de pace de la Paris (1856).
• Unirea Principatelor a deschis ulterior
procesul constituirii şi consolidării
statului român modern.
• Necesitatea obţinerii independenţei
României a fost discutată, în anul 1873,
de principele Carol I (1866-1914), în
cadrul unei şedinţe a Consiliului de
Miniştri. Declanşarea unui nou război
ruso-otoman, în 1877, a creat cadrul
favorabil proclamării acesteia.

• Rusia nu a acceptat, la început, ca

România să participe la războiul
antiotoman, fapt menţionat în întâlnirea
dintre ţarul Alexandru al II-lea şi
cancelarul Gorceakov cu o delegaţie
română din care au făcut parte prim-
ministrul Ion C. Brătianu şi ministrul de
Externe, Mihail Kogălniceanu. Totuşi,
 Rusia a fost interesată să semneze o
convenţie de reglementare a trecerii
trupelor pe teritoriul românesc, în
drumul lor spre Balcani (4 aprilie 1877).
• După încheierea războiului prin
înfrângerea otomanilor, Rusia nu a
respectat angajamentul cu privire la
integritatea teritorială a României,
asumat prin convenţia din aprilie 1877.
• Astfel, prin tratatul de pace de la San
Stefano (19 februarie/3 martie 1878),
Rusia şi-a rezervat dreptul de prelua
sudul Basarabiei de la România, în
schimbul Dobrogei, Deltei Dunării şi
Insulei Şerpilor, primite de la Imperiul
Otoman. Tratatul de la Berlin (1/13 iulie
1878) reconfirma independenţa
României, dar şi pierderea sudului
Basarabiei şi revenirea în graniţele ţării a
Dobrogei, Deltei Dunării şi Insulei
Şerpilor.

11.Statul roman modern de la proiect politic la

realizarea Romaniei Mari (sec XVIII-XX)

Secolul al XVIII-lea şi prima jumătate al secolului al XIX-

lea au marcat intrarea societăţii româneşti într-o nouă fază
a evoluţiei sale istorice, identificată prin apariţia semnelor
modernizării şi afirmarea conştiinţei necesităţii unităţii
politice naţionale. Statul român modern, înainte de a
deveni o realitate instituţională, a existat ca proiect politic-
proiect care a fost raportat întotdeauna la realităţile
autohtone, pe deoparte şi la raportul de forte dintre marile
puteri vecine, pe de altă parte.
Proiectul politic care a dus la modernizarea societăţii
româneşti şi realizarea României Mari este definitivat însa
de revoluţia de la 1848. Pregătite de reprezentanţii Partidei
Naţionale, programele politice elaborate în teritoriile
româneşti aveau în vedere un tip de guvernare bazată pe
principiile suveranităţii poporului, separării puterilor în
stat, responsabilităţii ministeriale, precum şi drepturi şi
libertăţi cetăţeneşti în sens modern.
După 1848, ideea de unire a cuprins întreg poporul român.
Marile puteri, întrunite în Congresul de pace de la Paris -
în anul 1856, ca urmare a Războiului Crimeii (1853-
1856), au luat în discuţie problema unirii principatelor şi
statutul juridic al acestora. În ţară, programul politic
unionist a fost adoptat în rezoluţiile Adunărilor ad-hoc –
1857. Dorinţele românilor (autonomia principatelor, unirea
într-un singur stat sub numele de România, prinţ străin,
neutralitatea statului, adunare legiuitoare reprezentativă) au
fost supuse atenţiei reprezentanţilor celor şapte mari puteri
garante, întruniţi în Conferinţa de la Paris din 1858.
Aceasta conferinţă s-a soldat cu o Convenţie prin care
Marile puteri se implicau atât în unirea principatelor cât şi
în modernizarea noului stat. Convenţia de la Paris (1858)
menţinea suzeranitatea Porţii şi garanţia colectivă a
Marilor Puteri, iar Principatele Unite ale Moldovei şi
Valahiei urmau să aibă fiecare câte un domnitor, un
guvern şi o adunare legislativă proprie. Se înfiinţau două
instituţii comune: Comisia Centrală de la Focşani şi Înalta
Curte de Justiţie şi Casaţie.
Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza la 5, respectiv 24
ian 1859, deschidea una dintre perioadele cele mai intense
în reforme şi înnoiri din istoria modernă a românilor astfel
statul s-a consolidat prin reforma agrară, reforma
electorală, reforma învăţământului, Codul Civil, Codul
Penal, Legi de organizare a armatei şi a administraţiei.
O perioadă deosebit de importantă pentru procesul de
modernizare a statului român este inaugurată de Constituţia
din 1866 şi aducerea pe tron a lui Carol de Hohenzollern.
Într-un răstimp de 48 ani de domnie s-au înregistrat
progrese noi: au apărut partidele politice, statul şi-a
dobândit independenţa în 1878, a fost proclamat Regatul
României la 1881, s-a instalat rotativa guvernamentală şi s-
au făcut demersuri importante în direcţia realizării
României Mari.
În plan internaţional Statul Român modern începe să joace
un rol activ. Între 1875-1878 Criza orientală înregistrează
un nou capitol. Sub pretextul „protejării fraţilor creştini”,
în 1876 Rusia intenţiona să se amestece în războiul
declanşat de sârbi şi muntenegreni împotriva Imperiului
Otoman. România a întrevăzut în această situaţie ocazia de
a obţine independenţa printr-o alianţă cu Rusia. Refuzată
iniţial, alianţa româno-rusă s-a concretizat prin Convenţia
de la 4 aprilie 1877. Rusia dădea asigurări cu privire la
respectarea integrităţii României, iar România permitea
armatei ruse să treacă în Bulgaria. Înfrângerea forţelor
ruseşti la Plevna a determinat solicitarea intervenţiei
grabnice a României în război. Sacrificiile făcute de
România pe câmpul de luptă din Bulgaria aveau să fie
răsplătite prin recunoaşterea independenţei sale de către
Tratatul de Pace de la Berlin, semnat la 1 iulie 1878. Un
merit major al Congresului de la Berlin (pe lângă
recunoaşterea independenţei) este de a fi adus în
componenţa statului Român Dobrogea, Delta Dunării şi
Insula Şerpilor; în acest fel România dobândea deschiderea
la Marea Neagră şi şansa de a se dezvolta economic şi
politic pe un alt nivel.
Primul Război Mondial (1914-1918), pentru România a
avut caracterul unui război de întregire a neamului. Deşi a
necesitat mari sacrificii, dezideratul naţional s-a împlinit
prin actele de la 27 martie 1918 (când Sfatul Ţării de la
Chişinău a decis unirea Basarabiei cu România) de la 28
noiembrie 1918 (când Congresul General al Bucovinei a
hotărât unirea acestei provincii cu România) şi de la 1
decembrie 1918 când în cadrul Marii Adunări Naţionale de
la Alba Iulia românii din Ardeal au adoptat Rezoluţia de
unire a Transilvaniei cu România.
Prin actul de la 1 decembrie 1918 s-a desăvârşit astfel
procesul de constituire a Statului Naţional Unitar Român.
În istoria românilor, anul 1918 reprezintă triumful idealului
naţional.
În secolul al XIX-lea şi prima jumătate din al XX-lea
spaţiul românesc a cunoscut o perioada de accelerată
modernizare, realizarea statului naţional român ieşirea lui
de sub suzeranitate otomană, ieşirea de sub stăpânire
străină a Dobrogei, Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei şi
Banatului, constituirea Statului Naţional Unitar.
Modernizarea societăţii româneşti a fost un proces
ireversibil, evidenţiat prin reforme de natură politică,
economică şi socială. În perioada interbelică România a
ajuns, astfel, un exemplu privind sistemul politic
democratic, echilibrul promovat în relaţiile internaţionale
şi dezvoltarea economică accentuată.

12. Viziuni despre modernizare in Europa secolelor

XIX-XX.
12.1. Europa secolelor XIX-XX si modernizarea

Secolul al XIX-lea in Europa poate fi considerat un secol

al revolutiilor. Fie ca au fost revolutii sociale sau nationale,
industriale sau culturale ele au ca rezultat modernizarea
statelor europene. In acelasi timp, secolul al XIX-lea a fost
secolul in care s-au cristalizat noi ideologii cu o contributie
marcanta la schimbarile majore pe care le cunoaste Europa
in secolul al XIX-lea, cu prelungire si in secolul urmator.
Societatea europeana a cunoscut in s 535g62f ecolul al
XIX-lea transformari fundamentale in domeniile cultural,
economic, politic si social prin comparatie cu Vechiul
Regim. Aceste transformari poarta generic numele de
modernizare. Procesul modernizarii s-a manifestat in viata
culturala si sociala a europenilor prin extinderea instructiei
scolare, in consecinta prin alfabetizare, prin crearea unei
culturi omogene, care sa fie liantul societatii de masa ce isi
facuse aparitia in urma exploziei demografice si a
urbanizarii. Explozia demografica, urbanizarea si
societatea de masa au fost expresia in plan social a
modernizarii economice si politice europene din veacul al
XIX-lea, care s-a manifestat prin revolutia industriala,
respectiv prin afirmarea ideologiei liberale ori a ideii
democratice.
In secolul al XX-lea procesul de modernizare a continuat.
Acesta se desfasoara accelerat in conditiile create de
globalizare. Globalizarea este un fenomen controversat,
dar obiectiv. Datorita globalizarii sunt puse in legatura
zone ale globului aflate la mare distanta unele de altele. De
exemplu, activitati economice sunt transferate in arii in
care forta de munca este mai ieftina, ceea ce provoaca
mutatii sociale profunde in structura ocupationala din acea
zona. Existenta unor resurse naturale intr-o anumita parte a
pamantului transfera in acel loc resurse financiare si
schimba modul de viata traditional; se schimba functiile
traditionale ale statului.
Atitudini in fata modernizarii. Modernizarea a generat
atitudini diverse, in functie de problemele pe care
societatile trebuiau sa le rezolve. In societatea romaneasca,
odata cu intrarea in epoca moderna au existat dezbateri in
ceea ce priveste calea dezvoltarii si modernizarii. Astfel,
adeptii unei dezvoltari dupa modelul occidental sustineau
necesitatea industrializarii si urbanizarii (Dionisie Pop
Martian, A. D. Xenopol, Petre S. Aurelian etc). Adeptii
dezvoltarii prin conservarea societatii traditionale
romanesti considerau ca un astfel de tip de modernizare se
indeparta de dezvoltarea naturala, organica a tarii noastre.
Modernizarea ar trebui sa se realizeze tinandu-se cont de
structurile si valorile culturale romanesti traditionale;
institutiile aduse din Occident alcatuiesc forme care nu au
nimic in comun cu fondul constituit din structurile
traditionale romanesti (teoria „formelor fara fond”
sustinuta de junimistii din jurul revistei „Convorbiri
literare”). Ideea dezvoltarii cu prioritate a agriculturii a stat
in atentia asa-numitilor samanatoristi (grupati in jurul lui
Nicolae Iorga) si a poporanistilor (condusi de Constantin
Stere). Dupa realizarea Marii Uniri, disputa a continuat
intre europenisti (intre care Eugen Lovinescu, Stefan
Zeletin) si traditionalisti (Nechifor Crainic, Lucian Blaga,
Constantin Radulescu-Motru). Dupa 1989, in general, s-a
considerat ca modernizarea Romaniei este facilitata si
incurajata de revenirea la democratie si de reluarea
legaturilor cu lumea occidentala prin aderarea Romaniei la
Uniunea Europeana, eveniment care a avut loc la 1
ianuarie 2007.
Exista si pareri conform carora problemele omenirii sunt
produse chiar de dezvoltare; astfel, au fost respinse
modernizarea si civilizatia, propunandu-se intoarcerea la
epoca preindustriala; astfel de opinii erau sustinute de
membrii miscarii hippy din anii '60 si inceputul anilor '70,
in SUA si Europa occidentala.

12.2. Modernizare in plan politic

Alexis de Tocqueville (1805-1859), autorul faimoasei
lucrari „Despre democratie in America” considera ca
modernizarea se realizeaza prin democratizarea societatii.
A vizitat Statele Unite (1830-1832) cu scopul de a studia
sistemul de penitenciare din aceasta tara. Acolo a vazut
insa functionand un sistem de guvernare mai democratic
decat oricare din Europa acelei vremi. Alexis de
Tocqueville a extras anumite concluzii: pe termen lung
democratia este superioara oricarui alt sistem de organizare
a statului, chiar daca pe termen scurt viciile sistemului sunt
foarte vizibile; statul democratic asigura prosperitatea
pentru intreaga societate, nu numai pentru anumite grupuri
sociale; baza statului democratic o constituie principiul
suveranitatii poporului; statele democratice nu sunt
interesate sa poarte razboi impotriva altor state
democratice etc. In secolul al XX-lea au continuat
discutiile asupra democratiei. Amenintata de aparitia
regimurilor totalitare, democratia se dovedeste a fi cea mai
viguroasa forma de organizare a societatii, in ciuda
imperfectiunilor sale. Ea a asigurat o lunga crestere
economica, prosperitatea cetatenilor, protectia drepturilor
si libertatilor omului, o lunga perioada de pace. La aceste
realizari au contribuit mai multi factori ca, de exemplu,
faptul ca exista o capacitate de reinnoire manifestata prin
alternanta la putere a oamenilor si a ideilor data de
competitia dintre partide. Este necesar, insa, ca sistemul
democratic sa se perfectioneze datorita necesitatii adaptarii
la schimbarile sociale si la amenintarile la care este supusa
societatea prin: globalizare, terorism, criza de materii
prime si surse de energie, pericolul unei catastrofe
ecologice (de exemplu, incalzirea globala), pericolul unui
nou conflict generalizat.
Ideologiile semnificative ale secolului al XIX-lea au fost
conservatorismul, liberalismul, socialismul, iar cele ale
secolului al XX-lea fascismul si comunismul. Fiecare
dintre aceste ideologii au exercitat influente in plan
cultural, dar si invers: actul cultural a reprezentat o sursa
de inspiratie pentru unele ideologii.

12.2.1. Conservatorismul. Nascut ca o critica a violentei

Revolutiei Franceze, a rationalismului ei exacerbat care
inventa o societate artificiala, conservatorismul secolului al
XIX-lea a fost o ideologie a moderatiei, ce nu ignora
experienta timpurilor trecute si traditia politica ori
culturala. Din aceasta perspectiva, conservatorii sustineau
ca modernizarea societatii nu se putea realiza prin
schimbarea brusca, necontrolata a institutiilor existente,
validate in timp, ci printr-un reformism lent, progresiv,
care sa fie initiat si condus de autoritatile politice legitime.
Asadar, din punctul de vedere al conservatorismului
politic, progresul (notiune inseparabila de cea a
modernizarii), nu era un proces infinit, continuu, ci unul
gradual si atent contextualizat. In ultimele doua secole
termenul de conservatorism a fost folosit mai mult in
sensul de opozitie fata de progres. Conservatorismul nu
trebuie confundat cu traditionalismul care se opune la ce este
nou fata de schimbare si reforma. Ideologia conservatoare a
aparut ca o reactie la schimbarile provocate de revolutia
franceza, dar si fata de liberalism pe care il considera a fi o
conceptie revolutionara. Esenta acestei ideologii se afla in
dictonul contelui Falkland care spunea: „atunci cand nu
este necesar sa schimbi ceva, este necesar sa nu schimbi
nimic”.
Cel care a fundamentat ideologia conservatoare a fost
englezul Edmund Burke. In lucrarea „Reflectii pe marginea
revolutiei din Franta” arata ca a distruge o veche ordine
sociala pentru a o inlocui cu alta duce la o inutila varsare de
sange si la despotism. Numai statul poate garanta libertatea
oamenilor. In afara statului nu poate exista nici libertate si nici
drepturi. Conservatorii resping conceptul burghez de egalitate.
Oamenii sunt prin natura lor intima inegali. Nu se opun
reformelor, dar doresc sa amelioreze o situatie si nu sa o
schimbe, fiind preocupati de continuitate cu trecutul,
sustinand respectarea ordinii traditionale, in care fiecare om
sa-si accepte pozitia mostenita in ierarhia sociala. Monarhia si
aristocratia trebuie pastrate, iar biserica trebuie sa-si mentina
autoritatea spirituala. Conservatorismul romanesc se
aseamana cu cel european. A aparut ca o reactie la liberalism
si a militat pentru dezvoltarea organica a societatii prin
pastrarea traditiilor. Crearea institutiilor moderne trebuia sa se
faca, in conceptia lor, in masura in care societatea insasi le
simtea nevoia. Promova politica „pasilor marunti”, ceea ce
insemna un ritm mai lent dar temeinic de infaptuire a
progresului.

12.2.2. Liberalismul. In veacul al XIX-lea, concurentul

ideologic principal al conservatorismului in lupta politica a
fost liberalismul. Liberalii promovau proiectul politic al
unei societati in care primau libertatea individuala si
rationalitatea actiunii umane, crezand sincer ca
modernizarea era un proces neintrerupt, ce-si avea izvorul
in progresul continuu, intretinut de competitia dintre
oameni. Din punct de vedere politic, cetatenii participau la
conducerea statului prin reprezentantii lor alesi in
parlament. Votul era cenzitar, intrucat liberalii se aratau
reticenti fata de sufragiul universal, idee centrala a miscarii
democratice de la mijlocul secolului al XIX-lea. Treptat,
pana catre 1918, regimurile liberale europene au acceptat si
ideea democratica a sufragiului universal. Modelul politic
liberal se mai definea si prin separatia puterilor in stat sau
prin neinterventia statului in mecanismele de functionare
ale pietei libere.
Liberalismul este o doctrina politica si economica care
proclama principiul libertatii politice si economice a
indivizilor si se opune colectivismului, socialismului,
etatismului si in general tuturor ideilor politice care pun
interesele societatii, ale statului sau natiunii inaintea celor
individuale. Liberalismul „clasic” a aparut in Europa
secolelor XVII-XVIII ca un curent filosofic ce pleca de la
ideea ca fiecare fiinta umana are, prin nastere, drepturi
naturale precum: dreptul la viata, la libertate si proprietate. A
fost fundamentat teoretic de ganditorii englezi Thomas
Hobbes, Benedict Spinoza si John Locke si de iluministii
francezi, iar ca ideologie politica, de englezul John Mill si
fiul acestuia John Stuart Mill. Liberalismul economic este
componenta cea mai importanta a ideologiei liberale. Bazele
lui au fost puse de creatorii englezi ai economiei politice
moderne, in primul rand de Adam Smith si de fiziocratii
francezi. Adam Smith publica in 1776 cartea „Bogatia
natiunilor”, considerata a fi la originea economiei politice ca
stiinta. El considera ca bogatia unui popor consta in marfurile
create atat in industrie cat si in agricultura. Pentru a asigura
cresterea acestei bogatii trebuie asigurate diviziunea muncii si
libertatea concurentei. Dupa Adam Smith statul nu trebuie sa
intervina in economie, deoarece oamenii actioneaza liber in
cautarea propriului interes. Fiziocratii sunt promotorii unui
suflu nou, lansand lozinca „laisser faire, laisser passer”
(lasati sa se faca, lasati sa treaca) care a devenit deviza
liberalismului de mai tarziu. Bogatia unei natiuni nu consta
numai in bani sau metalele pretioase pe care le detin, ci si in
produsele utile care pot satisface diferitele trebuinte.
Pornind de la aceste idei din secolul al XIX-lea se afirma
ideologia liberala, considerand ca economia se dezvolta
atunci cand este asigurata libertatea individuala, care
impune concurenta si reglementeaza raporturile economice
pe baza legii „cererii si ofertei”. Este totodata respinsa
orice interventie a statului in economie. In conceptia
liberalilor, statul trebuie sa asigure ordinea publica si sa
realizeze protectia intreprinzatorilor, sa respecte libertatile
individuale si sa aplice aceeasi lege pentru toti. In Romania
liberalismul a avut pronuntate trasaturi nationale. Liberalii
romani au adoptat principiul protectionismului, sustinand
politica „prin noi insine” care sa duca la dezvoltarea
societatii prin propriile eforturi. Nu excludeau participarea
capitalului strain, insa considerau ca acesta trebuie sa fie
subordonat intereselor tarii. Liberalii romani au constituit
in 1875 Partidul National Liberal, participand la
guvernarea tarii, in alternanta cu Partidul Conservator,
pana la primul razboi mondial. Liberalismul a fost unul din
cele mai reprezentative curente social politice ale secolului
al XIX-lea. Aplicarea modelului liberal a asigurat
dezvoltarea si modernizarea societatii prin sustinerea
liberei initiative si larga participare a cetatenilor la viata
publica.

12.2.3. Socialismul. Ideologia socialista este un produs al

lumii moderne si in special al dezvoltarii capitalismului
industrial in secolul al XIX-lea. Ea apare ca un protest la
adresa liberalismului, a burgheziei in ascensiune.
Socialistii preconizau o forma de organizare sociala, in
care interesul societatii primeaza in fata interesului
individual sau al unui grup restrans. Primele manifestari
ale ideologiei socialiste aveau un caracter utopic deoarece
solutiile propuse se bazau pe existenta egalitatii depline
intre membrii societatii. Cei mai de seama reprezentanti ai
socialismului utopic din secolul al XIX-lea au fost
englezul Robert Owen si francezii Charles Fourier si
Saint Simon.
Ideologia socialista propriu-zisa, asa numitul „socialism
stiintific”, a fost fundamentata de germanii Karl Marx si
Friedrich Engels. Acestia publica in 1848 lucrarea
„Manifestul Partidului Comunist” care devine baza
teoretica a ideologiei socialiste. Marx sustinea ca
societatea capitalista este impartita in clase sociale
antagonice datorita modului inechitabil de repartitie a
mijloacelor de productie si a bunurilor. Socialismul
marxist este o teorie bazata pe conceptia materialismului
istoric care sustine ideea ca „lupta de clasa” este motorul
istoriei. Clasa muncitoare este cea oprimata si munca ei
exploatata de burghezie. De acea „proletariatul” era clasa
revolutionara care va inlocui capitalismul cu o noua
societate, cea socialista in care se va institui proprietatea
comuna, va avea loc o repartitie echitabila a bunurilor, iar
membrii societatii se vor bucura de egalitate deplina.
Ideologia socialista a cunoscut insa forme diverse de
interpretare, determinand ample confruntari ideologice in a
doua jumatate a secolului al XIX-lea. Socialistii anarhisti
criticau mult mai radical societatea capitalista si toate
formele de guvernare, inclusiv statul si partidele politice.
Ei sperau ca o greva generala spontana va provoca
prabusirea acestuia. Folosesc atentatul ca instrument politic
de destabilizare a societatii. Spre sfarsitul secolului al XIX-
lea castiga tot mai multi adepti socialismul reformator, care
preconiza folosirea mijloacelor nonviolente de cucerire a
puterii. Spre sfarsitul secolului al XIX-lea ideile socialiste
au patruns si in Romania. Principalul teoretician al
socialismului a fost Constantin Dobrogeanu Gherea,
care a publicat in 1886 manifestul „Ce vor socialistii
romani?”. Ideile cuprinse in acest manifest au stat la baza
programului Partidului Social Democrat al Muncitorilor
din Romania, infiintat in 1893.

12.3. Modernizare in plan economic

Revolutia industriala, aparuta in Anglia sfarsitului de veac
al XVIII-lea, s-a generalizat in Europa Occidentala pe
parcursul secolului urmator. Inventarea masinilor cu aburi,
folosirea lor in industria textila, in minerit si in transporturi
au avut drept consecinta o crestere fara precedent a
productivitatii muncii. Productia obtinuta in fabricile si
uzinele europene a luat drumul pietei, care, reglata de
mecanismul liber al cererii si al ofertei, punea in circulatie
produse din ce in ce mai ieftine pentru o populatie din ce in
ce mai numeroasa.
Dupa 1880, lumea a trecut prin „a doua revolutie
industriala”. Inlocuirea in industria siderurgica a fierului cu
otelul, descoperirea si generalizarea unor noi surse de
energie (electricitatea, petrolul, gazele naturale etc.), care
se impuneau treptat in fata celei clasice, carbunele, au
constituit doua dintre cele mai importante elemente ale
acesteia. Era perioada in care suprematia economica a
Angliei lua sfarsit, locul ei fiind ocupat in spatiul european
de Germania, iar in competitia mondiala de Statele Unite
ale Americii.
Secolul al XIX-lea este secolul revolutiei industriale, cauza
marelui avans al Europei si a prelungirilor sale (in primul
rand America de Nord) asupra restului lumii.
Modernizarea economica a continuat in secolul al XX-lea,
in special in a doua jumatate a veacului, prin introducerea
noilor tehnologii. Utilizarea computerului personal (PC), a
comunicatiilor prin satelit, a robotilor si a Internetului
reprezinta cateva dintre marile inventii ale epocii
contemporane. A crescut enorm cantitatea de informatie
care circula prin diferite medii (in special prin Internet).
Toate evenimentele care au loc sunt transmise in timp real
pe intreg globul datorita acestor noi tehnologii. In
fenomenele economice contemporane cel mai important
element al procesului de productie a devenit informatia. In
acest mod, cei mai calificati oameni nu mai participa in
mod direct la fabricarea bunurilor materiale, ci prin
crearea, stocarea si prelucrarea informatiei cu ajutorul
noilor tehnologii.

12.4. Urbanizarea si lumea oraselor

Activitatile industriale, comerciale si de credit erau in
veacul al XIX-lea in mare masura urbane. Numarul
angajatilor in aceste domenii a crescut sensibil, initial prin
migratia populatiei rurale catre oras, unde se castiga mai
bine si erau mai multe oportunitati. Ulterior, populatia
urbana a cunoscut o crestere spectaculoasa ca urmare a
revolutiei demografice, determinata in mare masura de
imbunatatirea conditiilor de viata si de progresele din
medicina. Daca in prima parte a secolului al XIX-lea,
oamenii de curand veniti in orase se stabileau in cartiere
periferice, insalubre si acceptau salarii mici, in cea de-a
doua jumatate a veacului, statele moderne s-au preocupat
de imbunatatirea conditiilor de viata ale populatiei urbane:
apar serviciile publice, orasele se sistematizeaza, iar
reteaua sanitara si invatamantul primar obligatoriu devin
constante ale vietii cotidiene.
Aceasta populatie urbana, cu o cultura omogena, nutrita
din lectura foiletoanelor la moda din periodicele populare
de mare tiraj ale timpului, dobandea o noua identitate. Ea
nu mai apartinea unei lumi ierarhizate, inchise, traditio-
nale, ci uneia egalitare, deschise, moderne. Se transformase
intr-o asa-numita societate de masa, in interiorul careia
diferentele dintre diversele categorii sociale care o
compuneau erau minime, atat din punctul de vedere al
conditiilor de trai, cat si din cel al instructiei scolare.
Totodata, in Europa celei de-a doua parti a veacului al
XIX-lea a aparut si clasa mijlocie, o categorie care avea
castiguri financiare insemnate si o cultura consistenta.
Atenta la modul de viata al elitelor burgheze ori
aristocratice, clasa mijlocie isi conturase un mod de viata
care includea investitia in locuinte mai aspectuoase, o
anumita moda in vestimentatie sau frecventarea anumitor
productii culturale.

12.5. Modernizarea prin stiinta

Stiinta a cunoscut o dezvoltare spectaculoasa care a
schimbat viziunea oamenilor asupra lumii. La inceputul
secolului al XIX-lea se credea ca stiinta reprezinta speranta
pentru un viitor mai bun al omenirii bazat pe posibilitatea
de cunoastere a adevarului pus in slujba crearii unei
societati apropiate de perfectiune. Secolul al XX-lea este
veacul unei dezvoltari uluitoare a stiintei. Descoperirile in
fizica, chimie, biologie, cercetarea spatiului cosmic au fost
utilizate in economie si in viata cotidiana, ducand la
cresterea calitatii vietii. In ziua de astazi exista opinii
autorizate care considera ca problemele complexe cu care
se confrunta omenirea (criza de materii prime, criza
energetica, poluarea, incalzirea globala etc.) isi vor gasi
rezolvarea cu ajutorul cuceririlor stiintei.
Increderea neconditionata in progresul continuu, idee
preluata de la enciclopedistii francezi ai secolului al XVIII-
lea, a dus la un optimism excesiv al oamenilor de stiinta,
care si-au inchipuit ca pot explica totul in mod rational.
Progresul epocii industriale a fost sustinut de o schimbare
radicala a modului de a gandi. Secolul al XIX-lea este
dominat de pozitivismul lui Auguste Comte, curent care
exprima increderea in puterea ratiunii si a cunoasterii.
Aflata intr-un proces de evolutie, societatea umana este
guvernata de legi asemanatoare universului fizic, totul
fiind supus observatiei si experimentului. Increderea
nemarginita in puterea stiintei eliberate de orice implicatii
metafizice a dus la combaterea Bisericii si la tendinta de
laicizare a societatii. Oamenii de stiinta erau sfintii epocii
industriale. Pe aceeasi directie se inscrie si evolutionismul
lui Charles Darwin, potrivit caruia toate fiintele vii se
inscriu pe o linie de dezvoltare ascendenta, de la simplu
spre complex.
Inceputul secolului XX a amendat insa radacinile
pozitivismului si ale evolutionismului. Sigmund Freud
(1916) si Carl Gustav Jung pun in evidenta rolul
inconstientului in viata omului, sustinand ca indivizii nu
sunt condusi in actiunile lor de ratiune, ci de instincte.
Albert Einstein redefineste bazele newtoniene ale fizicii,
punand totul sub semnul relativitatii (teoria relativitatii –
1905). William James propune o abordare pragmatica,
potrivit careia orice idee care „functioneaza” este
adevarata, iar adevarul nu mai este imuabil, ci creat prin
actiunea umana. Henri Bergson analizeaza timpul, spatiul
sau libertatea dintr-o perspectiva metafizica, respingand
abordarile materialiste si mecaniciste ale realitatii. Din
perspectiva sa, elanul vital este forta creatoare care
determina evolutia vietii, iar intuitia este metoda de
cunoastere cu adevarat profunda. Friedrich Nietzsche se
opune cu vehementa credintei in existenta unei structuri
obiective a lumii, unei realitati profunde, propunand in
schimb simturile si simtul comun ca mijloace utile de
intelegere a lumii. Avand puternice radacini in secolul al
XIX-lea, materialismul dialectic si istoric exprima viziunea
marxist-leninista despre evolutia societatii. Intuitionismul
lui Henri Bergson, fenomenologia lui Edmund Husserl
sau existentialismul reprezentat de Martin Heidegger si
Jean-Paul Sartre vor influenta puternic dezvoltarea
stiintei, literaturii si artei secolului XX.

12.6. Modernizare in cultura si arta

Formarea societatii moderne a impus conditii favorabile
infloririi literaturii si artelor. Mai multi factori au facut ca
realizarile culturale, pana atunci accesibile unui numar
restrans de oameni, sa poata fi apreciate de cercuri din ce
in ce mai largi de cetateni: dezvoltarea presei si a tiparului,
deschiderea saloanelor de expozitie in care erau expuse
publicului larg productiile artistilor plastici, cresterea
procentului de populatie instruita in urma extinderii retelei
de invatamant. Democratizarea accesului la cultura a fost
posibila cu precadere datorita fotografiei,
cinematografului, radioului si presei scrise. Stralucirea
marilor capitale, Paris, Berlin, Viena, Londra, a atras
circulatia ideilor si a curentelor culturale si a demonstrat
unitatea intelectuala a elitelor europene occidentale.
Principalele curente culturale si artistice apar in contextul
in care omul este capabil sa descopere mecanismele
universului si incearca sa dirijeze evolutia societatii
omenesti. Modernizarea structurilor politice si economice,
sociale si juridice in Europa Rasariteana a generat, in
contextul afirmarii fiintei nationale, o noua ideologie.
Conflictul de idei in lumea europeana a condus la noi
viziuni despre modernizare in randul elitei intelectuale,
reflectat prin manifestarea succesiva, dar si concomitenta a
curentelor culturale precum: romantismul, realismul,
impresionismul, naturalismul, parnasianismul,
simbolismul.

12.6.1. Romantismul. In domeniile literaturii si artei,

secolul al XIX-lea a debutat prin afirmarea romantismului,
curent cultural care respingea canoanele impuse de
academism. Exprimarea libera a sentimentelor si trairilor,
cautarea modelelor eroice in istorie, valorizarea idealurilor
nationale si democratice au reprezentat trasaturi definitorii
ale operelor artistice si literare romantice, manifestandu-se
* in proza lui Victor Hugo si Walter Scott, in poezia
lordului Byron, a lui Heinrich Heine sau Aleksandr Puskin,
* in creatia muzicala a lui Schubert, Schumann sau
Chopin,
*in pictura lui Eugene Delacroix.
Romantismul romanesc se adreseaza deopotriva istoriei si
folclorului ca surse pentru afirmarea unei spiritualitati
nationale. La aceasta au contribuit deopotriva istorici si
oameni politici revolutionari - Balcescu si Kogalniceanu –
scriitori – Ion Heliade Radulescu, Carlova, Bolintineanu,
Asachi – pictori – Constantin Lecca, Theodor Aman –
poeti ca Alecsandri si, mai apoi, ca ultimul mare romantic
al Europei, Mihai Eminescu – innoitor neegalat si profund
al expresiei poetice romanesti, ganditor si spirit superior,
carturar de impresionanta eruditie.

12.6.2. Realismul. Daca romantismul a insemnat

exteriorizarea sentimentelor, a emotiilor, realismul a cautat
sa descrie cu atentie si raceala societatea acelor vremuri,
constituindu-se astfel intr-o reactie antiromantica. La
mijlocul secolului al XIX-lea, realismul aducea o viziune
noua in creatia artistica, incercand sa realizeze o fotografie
a societatii contemporane asa cum era ea, prin reprodu-
cerea fidela si obiectiva a realitatii si a psihologiei umane,
se manifesta un nou curent cultural si artistic, realismul.
Realismul a lansat in literatura nume prestigioase:
* Balzac si Flaubert - in Franta,
* Dickens - in Anglia, Ibsen – in Norvegia,
*Lev Tolstoi si Feodor Dostoievski - in Rusia, Mark Twain
- in Statele Unite ale Americii.
 Realismul romanesc – pus in slujba idealurilor nationale in
epoca Razboiului de Independenta – a oferit creatii atat in
literatura, cat si in pictura Nicolae Grigorescu si Ion
Andreescu. Critica sociala a burgheziei a dat nastere
creatiei dramaturgice a lui Ion Luca Caragiale.
Progresul cultural romanesc se realiza pe fondul infruntarii
de idei in jurul problemei necesitatii modernizarii, a
ritmului si cailor acesteia. In acest context, dand glas
temerilor ca un ritm rapid ar putea altera fondul spiritual
national, ar crea o societate bazata pe valori false si
imitatie, Titu Maiorescu lanseaza teoria „formelor fara
fond”, fara a respinge insa nevoia de modernitate. Adeptii
progresului rapid si profund justificau greutatea
schimbarilor si nu le considerau un motiv de respingere a
progresului.
Catre sfarsitul veacului, dar mai ales in secolul urmator,
cultura si arta moderna au depasit granitele impuse de
realism, cautand sa dea glas impresiilor abstracte ale
artistilor, ca reflex al irationalitatii umane. Astfel, au
aparut, spre exemplu, impresionismul sau cubismul in
artele plastice ori simbolismul in literatura. Societatea de
masa, nascuta in amurgul veacului al XIX-lea, nu aprecia
insa cultura moderna, ea fiind atrasa de spectacole de
varietati, de cinematograf, de reviste ilustrate etc., adica de
asa-numita cultura de masa urbana.
La cumpana secolelor al XIX-lea – al XX-lea, simbolismul
si parnasianismul exprimau dorinta de desprindere de
realitatea imediata si de cautare a unor noi valori culturale.
In artele plastice, ultimele decenii ale secolului al XIX-lea
au fost marcate de impresionism, exprimare a cautarilor
pentru redarea unor nuante si fenomene subtile ale luminii
si ale miscarii. Mijloacele de expresie utilizate de oamenii
de cultura sunt atat de noi si de neasteptate, incat se poate
vorbi, in a doua jumatate a veacului al XIX-lea, de o
revolutie in creatia literara si artistica.

12.6.3. Impresionismul. Aparitia impresionismului

reprezinta un moment revolutionar in istoria artelor.
Artistii isi arata trairile si sentimentele fara a se mai
preocupa de reprezentarea fidela a realitatii, asa cum este
perceputa de ochiul omenesc. Pictand in aer liber,
impresionistii fac din lumina elementul principal al
compozitiilor lor. Figurile, obiectele sunt estompate de
culoarea stralucitoare care irumpe din tablourile artistilor.
O astfel de maniera de a picta nu era inteleasa de publicul
vremii, picturile impresionistilor nefiind expuse in
saloanele oficiale de expozitie. Franta este centrul unde
apar aceste inovatii revolutionare, numele unor artisti
precum Monet, Manet, Renoir, Pissaro, Degas, fiind
intalnite astazi in cele mai de seama muzee ale lumii.
Curajul impresionistilor de a se indeparta de modul
traditional de a face arta a deschis camp larg inovatiilor
celor mai indraznete. Spre sfarsitul secolului al XIX-lea si
inceputul celui urmator a aparut o multitudine de curente
artistice care se indepartau de modul traditional in care
artistii creasera timp de doua milenii, pe baza regulilor
puse in aplicare inca in antichitatea greaca. Intre cele mai
insemnate sunt: postimpresionismul (Van Gogh, Cezanne,
Gauguin), fovismul (Matisse), cubismul (Picasso) etc.

12.6.4. Curente culturale europene in secolul al XX-lea.

Realitatile si problemele societatii secolului al XX-lea,
evenimentele istorice majore si transformarile petrecute in
istoria omenirii au generat noi forme de gandire
intelectuala si de atitudine culturala. Protestul fata de
razboi, fata de uniformizare si tehnicizare, cautarea unor
noi forme artistice au reprezentat cateva dintre trasaturile
culturii perioadei interbelice. Totodata, aparitia culturii de
masa a dus la decaderea culturii traditionale si, prin
intermediul publicitatii, la incurajarea consumului de masa,
dar si la standardizarea gusturilor publicului, la impunerea
unor modele comportamentale noi. In tarile cu regimuri
politice totalitare, cultura de masa a reprezentat un
instrument de propaganda in slujba puterii politice.
O noua miscare culturala, modernismul, incluzand dome-
niile artei, arhitecturii, muzicii si literaturii, a aparut inainte
de 1914, cand artistii se revolta impotriva traditiilor
academice si istorice, refuza ideea de frumos, de
perfectiune. Temele abordate si, mai ales, formele noi de
expresie artistica sunt in stransa legatura cu ideile si starea
de spirit generate de realitatile istorice. Modernismul se
caracterizeaza printr-o varietate de curente literar-artistice
sau doar artistice; cubismul, expresionismul, futurismul,
dadaismul, suprarealismul. Proza genereaza productii
literare moderne in:
*romanul istoric, romanul de analiza interioara (Marcel
Proust, James Joyce);
*romanul existentialist (Franz Kafka, Albert Camus,
William Faulkner).
*In creatia poetica se remarca poezia revolutiei, a
rezistentei, cea militanta socialista si lirica personala.
* In dramaturgie, modernizarea creatiei se reflecta in
teatrul de idei de catre Bernard Shaw, Luigi Pirandello,
Eugene O'Neill, Federico Garcia Lorca.
In arta exceleaza cubismul, prin picturile francezului Georges
Braque si ale spaniolului Pablo Picasso, expresionismul
germanilor Ernst Ludwig Kirchner, Emile Nolde, dar si al
norvegianului Edvard Munch,
futurismul promovat de pictorii italieni Umberto Boccioni,
Gino Severini,
 suprarealismul lui Salvador Dali, dar si al romanului Victor
Brauner.
Filosofia europeana interbelica a fost dezvoltata de ganditori
si scriitori ca Jean Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Albert
Camus. Cultura europeana a continuat sa fie perceputa, in
mare parte, datorita diplomatiei culturale, ca un model pentru
restul lumii. Aceasta s-a dezvoltat cu precadere dupa al Doilea
Razboi Mondial, urmarind strangerea legaturilor dintre state.
Dupa al Doilea Razboi Mondial, progresele in plan tehnic si
social, mai ales in statele occidentale, dezvoltarea rapida a
mijloacelor de comunicare in masa au produs anumite
modificari ale practicilor culturale in favoarea
cinematografiei, a televiziunii si a noilor tehnologii
informatice. In perioada postbelica, modelele arhitecturale au
accentuat caracterul functional si social al edificiilor, printre
arhitectii epocii numarandu-se Le Corbusier, A. Aalto, M.
Breuer, R. Bofil.
Incepand cu mijlocul secolului XX, a inceput sa se
manifeste o noua forma de cultura, specifica tinerilor, care,
imbracand forma unei „contra-culturi”, se constituie intr-o
alternativa la cultura oficiala. Foarte influenta, cultura
tinerilor indica existenta unor valori, idealuri si aspiratii
specifice, o schimbare profunda a raportului dintre
generatii. Din aceasta perspectiva, secolul XX poate fi
perceput si ca o epoca a protestelor tineretului, a unui
conflict tot mai evident intre valorile promovate si maniera
de exprimare a diferitelor generatii. Din punct de vedere al
artelor, dar si al filosofiei, ultimele decenii ale secolului
XX fac trecerea de la modernism la postmodernism.

12.6.5. Preocupari culturale in spatiul romanesc, pana

la Primul Razboi Mondial. Dezvoltarea literaturii si artei
a fost caracterizata, pe de o parte, de racordarea mediului
cultural romanesc la cel occidental si, pe de alta parte, de
cultivarea specificului national, prin alegerea temelor de
inspiratie din creatia folclorica sau din trecutul istoric. Au
aparut primele publicatii in limba romana (Curierul
romanesc, Albina romaneasca - 1829; Gazeta de
Transilvania - 1838). Un rol deosebit in promovarea
culturii nationale a revenit societatilor literare, artistice si
stiintifice ca de pilda, Societatea Academica Romana
(Bucuresti, 1867), devenita, din 1879, Academia
Romana.
In plan cronologic si tematic, literatura romana moderna s-
a structurat pe doua etape: pasoptismul, atasat valorilor
romantismului, reprezentat de I.H. Radulescu, V
Alecsandri, C. Negruzzi, si epoca marilor clasici, ilustrata
de T. Maiorescu, M. Eminescu, I. Creanga, I.L. Caragiale,
G. Cosbuc, O. Goga, I. Slavici. Arta romaneasca a
secolului al XIX-lea fost reprezentata de Th. Aman, Gh.
Tatarescu, N. Grigorescu, I. Andreescu, St. Luchian
(pictura).

12.6.6. Tendinte in cultura romaneasca a secolului al

XX-lea. Constituirea statului national unitar si afirmarea
Romaniei in randul statelor europene moderne s-a reflectat
in plan cultural printr-o ampla efervescenta a formelor si
modalitatilor de expresie, ca si prin deschiderea spre
cultura europeana, fara a nega valoarea specificului
national. Scriitori din perioada interbelica, precum Ion
Barbu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu,
George Bacovia, Mircea Eliade, Lucian Blaga si Al.
Phillipide, au ilustrat curentele culturale ale vremii. Printre
reprezentantii culturii romane s-au numarat si femei,
devenite cunoscute in Europa pentru preocuparile lor
literare, precum Elena Vacarescu, prima femeie primita in
Academia Romana, Martha Bibescu si Anna de Noailles.
Cultura romaneasca a perioadei interbelice este marcata de
confruntarea dintre modernism si traditionalism.
Traditionalismul ramane o componenta fundamentala,
argumentata de Garabet Ibraileanu, teoretician al
„specificului national”, promovata neobosit de revista
Viata Romaneasca, ilustrata de poezia lui Goga, de proza
lui Sadoveanu, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu si chiar de
o parte a creatiei lui Lucian Blaga. Traditionalismul este
accentuat de teoreticienii ideologiei de dreapta, Nae
Ionescu, in special. Aspiratia spre europenism, componenta
opusa, dar fericit complementara era cea de-a doua
orientare a culturii romanesti. In anii '20, raspunzand
curentelor traditionaliste, Eugen Lovinescu sustinea
necesitatea sincronizarii cu modernitatea occidentala.
Revista Sburatorul si cenaclul cu acelasi nume au devenit
principalele tribune de imprimare a modernismului in
evolutia literaturii romane. Ca scriitori modernisti romani
s-au consacrat nume precum Tudor Arghezi, Lucian Blaga,
George Bacovia, Ion Barbu, Camil Petrescu, George
Calinescu. In cultura romana modernismul a luat si formele
avangardismului, promovat de reviste ca Unu,
Contimporanul si ilustrat de nume devenite celebre in
cultura europeana: Tristan Tzara - doctrinarul dadaismului
- si Eugen Ionesco - dramaturgul „absurdului”. Pledoaria
pentru concilierea modernism-traditionalism a pus in
evidenta fundamentul vicios al polemicii „indarjirea unei
superficialitati pe care o ameninta alta superficialitate”
(Camil Petrescu).
Figura centrala in miscarea artistica moderna si un pionier
al abstractizarii, romanul Constantin Brancusi este
considerat parintele sculpturii moderne. Sculpturile sale
(Poarta sarutului, Coloana fara sfarsit, Pasarea maiastra,
Masa Tacerii) se remarca prin eleganta formei si utilizarea
sensibila a materialelor, combinand simplitatea artei
populare romanesti cu rafinamentul avangardei pariziene.
In arhitectura, miscarea artistica Art Nouveau, cu larga
raspandire europeana, dar si nord-americana, face tranzitia
de la specificul secolului al XIX-lea la modernismul
secolului al XX-lea. Stilul arhitectonic Art Nouveau
utilizeaza noile materiale de constructie: fierul, betonul si
sticla. Modernismul este liniar, simplu si ieftin de realizat,
mai apropiat de estetica simplificatoare si relativ bruta a
designului industrial. Postmodernismul respinge granitele
rigide intre stiluri si favorizeaza eclectismul, amestecul de
idei si forme: „Reia elemente gotice la o cladire baroca cu
intrare neoclasica, iar gradina ar putea fi japoneza” (Mircea
Malita).
Arhitectura romaneasca in secolul al XX-lea dezvolta atat
stilul romantic, cat si stilul eclectic, in care vechile forme
arhitectonice se imbina cu cele venite din afara. Stilul
romantic se evidentiaza prin Palatul Sutu si Casa
Filipescu. Stilul eclectic aduce realizari de exceptie ca:
Ateneul Roman, Palatul Cantacuzino, Palatul Justitiei,
Palatul Bancii Nationale, cladirea CEC-ului din Bucuresti,
Teatrul National din Iasi, Casinoul din Constanta, in timp
ce modernismul monumental se regaseste in arhitectura
Facultatii de Drept, a Institutului Agronomic, a Palatului
C.F.R.
In perioada postbelica, legaturile culturale dintre Romania
si restul Europei au fost limitate de regimul comunist.
Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, dirijorul
Sergiu Celibidache, muzicianul Constantin Brailoiu, aflati
in exil, au continuat sa reprezinte cultura romaneasca.
Dupa inlaturarea regimului comunist, deschiderea politica
a Romaniei spre spatiul euro-atlantic a fost insotita de
dorinta de a reveni in marea familie culturala europeana.

12.7. Politici culturale

12.7.1. Politici educationale in secolul al XIX-lea.
Propagarea revolutiei industriale, dezvoltarea economica,
urbanizarea, dar si afirmarea statelor nationale au facut ca,
in secolul al XIX-lea, guvernele sa acorde o atentie sporita
educatiei si invatamantului. Dezvoltarea invatamantului a
fost insotita, pe intregul continent european, de
modernizarea programelor scolare, a manualelor, ca si de
cresterea constanta a numarului de elevi. De o atentie
deosebita s-au bucurat invatamantul primar si cel secundar,
introducerea gratuitatii scolarizarii primare, reducerea
analfabetismului, dezvoltarea invatamantului de stat. In
unele tari, de pilda in Franta, au fost luate masuri in
vederea laicizarii invatamantului. Totodata, obiectivele
educatiei scolare erau acelea de a asigura formarea unor
cetateni devotati statului caruia ii apartineau.
Actiunea de modernizare a invatamantului porneste din
Europa Occidentala aflata in plina revolutie industriala. A
fost elaborata o legislatie scolara corespunzatoare. In
Franta, cu toate schimbarile politice ce au avut loc,
invatamantul a fost o preocupare constanta. Prin „legea
Guizot” din 1833 s-a impus fiecarei comune obligatia de
a intretine o scoala elementara. In celelalte tari europene
atentia guvernelor a fost canalizata in primul rand asupra
invatamantului primar, menit sa asigure baza instruita a
natiunii. In Belgia legislatia scolara a determinat o vie
disputa intre catolici, care doreau mentinerea controlului
biserici asupra invatamantului si liberali care au introdus
invatamantul primar public, laic si partial gratuit. Diferitele
tipuri de scoli au realizat difuziunea culturii in functie de
cerintele fiecarui nivel social. Sporirea numarului
cititorilor, alaturi de inmultirea mijloacelor tehnice au
asigurat extinderea activitatii editoriale, a publicatiilor
periodice.
Daca in secolul al XVIII-lea, in Principate, cursurile
scolare erau sustinute indeosebi in limba greaca, de la
inceputul secolului urmator s-a trecut la promovarea
invatamantului in limba romana, un rol deosebit in acest
sens revenindu-le lui Gheorghe Asachi in Moldova
(fondatorul Scolii de la Trei Ierarhi, Iasi) si lui
Gheorghe Lazar in Tara Romaneasca (Scoala de la
Sfantul Sava, Bucuresti).
Reteaua scolara urbana si rurala s-a dezvoltat in urma
adoptarii unei legislatii menite a incuraja modernizarea
invatamantului. Prima lege speciala adoptata in timpul
domniei lui Alexandru Ioan Cuza (Legea Instructiunii
Publice – decembrie 1864) introducea invatamantul primar
obligatoriu si gratuit. Ea era menita sa asigure educatia
scolara de baza a natiunii, garantata si prin constructia de
scoli in toate localitatile, tiparirea de manuale, plata
salariilor cadrelor didactice din bugetul statului. Acesteia i
s-a adaugat, mai tarziu, legea initiata de Spiru Haret,
sustinatorul celei mai cuprinzatoare reforme scolare din
Romania moderna. Legea Haret (1899) a consolidat
scoala primara romaneasca, prin extinderea retelei
scolare ca urmare a construirii „Scolilor Haret” si a
organizat scoala secundara cu opt clase, ca in majoritatea
statelor europene. Si in Transilvania, prin grija
comunitatilor satesti, ponderea stiutorilor de carte care
frecventau cursurile se ridica la 63%, in ciuda politicii de
maghiarizare a invatamantului public, sustinuta de
guvernul de la Budapesta. Ca institutii fundamentale care
au stat la baza modernizarii Romaniei au fost si societatile
si asociatiile culturale. Dintre acestea, Societatea literara
romana (1866), Academia Romana din anul 1879, s-a
impus ca fiind cea mai importanta institutie de cultura.
Scopul ei principal era promovarea „culturii, limbii si
istoriei nationale, a literelor, stiintelor si artelor frumoase”.
Invatamantul superior din a doua jumatate a secolului al
XIX-lea a fost reprezentat de institutii de prestigiu precum
Universitatile din Iasi (1860), Bucuresti (1864), Cluj
(1871) si Cernauti (1874).
Cultura a fost asumata in secolul al XIX-lea ca o problema
de stat, fiind adoptate masuri politice pentru sustinerea ei.
Trasaturi fundamentale ale epocii au fost perfectionarea
invatamantului si eforturile pentru reducerea
analfabetismului. Totodata, au fost incurajate constituirea
de asociatii culturale, academii nationale manifestarile
expozitionale. Preocuparea pentru urbanism a permis
avantul arhitecturii, construirea unor edificii impresionante
(gari, biblioteci, monumente, cladiri guvernamentale) si
utilizarea unor materiale noi, precum betonul armat, otelul
si sticla.

12.7.2. Scoala si educatia in secolul al XX-lea. Evolutia

regimurilor politice, ca si formarea noilor state europene
dupa Primul Razboi Mondial au determinat guvernele sa
acorde atentie sporita mediului scolar si educatiei in
general. Legislatia scolara din perioada interbelica a pus
accentul pe raspandirea stiintei de carte, pe construirea de
scoli noi si pe dezvoltarea invatamantului secundar si
superior. In acelasi timp, mai ales din anii '20, s-au inmultit
scolile tehnice si de meserii, invatamantul raspunzand
astfel nevoilor crescute ale industriei in privinta mainii de
lucru calificate.
Politica educationala a fost abordata diferit in statele cu
regimuri democratice fata de cele cu regimuri totalitare. In
acestea din urma, educatia avea ca scop manipularea
cetatenilor si transformarea lor in supusi devotati lipsiti de
vointa de a se opune regimului politic. In Italia fascista, in
Germania nazista, in U.R.S.S. sau, dupa al Doilea Razboi
Mondial, in statele europene cu regimuri comuniste, scoala a
reprezentat si un mijloc de inregimentare a tinerilor in
structurile sistemului totalitar. In perioada postbelica, evolutia
invatamantului s-a caracterizat prin cresterea alocarilor
bugetare pentru domeniul educatiei sporirea numarului
elevilor si al absolventilor cu studii medii si superioare,
preocuparea constanta pentru dezvoltarea educatiei
permanente, a educatiei pentru cetatenie democratica
(indeosebi dupa 1989, cand fostele state comuniste europene
au revenit la democratie), pregatirea tinerilor pentru societatea
bazata pe cunoastere.
Cultura este astazi inteleasa ca un factor care exprima
gradul de dezvoltare al unei societati, calitatea vietii,
integrarea sociala a unor grupuri etc. Aderarea la Uniunea
Europeana presupune un proces de echilibru intre valorile
culturale comune si cele nationale, specifice; astfel,
diversitatea culturala este inteleasa ca o bogatie a
patrimoniului european si nu o sursa de divizare si
conflicte. In acest context, o functie importanta a politicilor
culturale vizeaza conservarea identitatii si pastrarea
diversitatilor, dar si stimularea creativitatii cetatenilor,
protectia minoritatilor etc. In elaborarea politicilor
culturale se are in vedere: pastrarea patrimoniului, marturie
a unor momente istorice sau a unor realizari culturale
remarcabile. Pastrarea patrimoniului are un rol deosebit in
conservarea identitatii nationale; dezvoltarea turismului ca
o activitate menita sa puna in valoare patrimoniul cultural
si natural al unei tari, cunoasterea si intelegerea reciproca.
In acelasi timp, turismul aduce venituri necesare pentru
proiectarea altor activitati in cadrul politicilor culturale;
conservarea si dezvoltarea muzeelor, arhivelor si bibliotecilor;
incurajarea industriilor culturale. Acestea includ, radioul,
televiziunea, editurile, casele de discuri, industria mobilei si a
designului, moda, publicatiile (ziarele si revistele) etc.
In acelasi timp, politicile culturale vizeaza respectarea unor
drepturi ale omului, inscrise in documente internationale:
dreptul de acces la viata culturala, dreptul de participare la
viata culturala, dreptul respectarii identitatii culturale,
dreptul de acces la patrimoniul cultural etc. In aceasta
directie, Consiliul European din noiembrie 2001 a
adoptat „Rezolutia cu privire la rolul culturii in
Uniunea Europeana”, care considera cultura „un element
esential al integrarii europene, mai ales in contextul
extinderii Uniunii.” Uniunea sprijina politicile culturale ale
statelor membre prin finantari realizate in cadrul unor
programe, cum ar fi Cultura 2000 sau Media (aprobate de
Parlamentul European si Consiliul European in anul 2000).
De asemenea, fondurile structurale acordate de UE pot fi
utilizate in conditiile in care, de exemplu, dezvoltarea unei
regiuni sau activitati economice prezinta si o componenta
culturala (de exemplu, protejarea unei activitati traditionale
sau lucrari de restaurare).

12.8. Identitatile nationale

In Europa centrala si rasariteana, alfabetizarea,
industrializarea si urbanizarea au avut un ritm foarte lent.
Existent inca din Vechiul Regim, decalajul tehnologic sau
de civilizatie fata de Europa occidentala s-a pastrat si
adancit in prima parte a secolului al XIX-lea.
Constientizarea decalajului de catre elita intelectuala sau
politica din centrul si sud-estul batranului continent a pus
in circulatie ideea ca Occidentul este modelul ce trebuia
urmat (imitat) pentru ca Europa orientala sa se
modernizeze. Astfel, isi vor face aparitia in cultura politica
a zonei ideile moderne liberale, care au constituit esenta
codului libertatilor civile. Insa tot pe aceasta cale, a prins
contur si ideea diferentei, a identitatii nationale, cu atat mai
mult cu cat majoritatea popoarelor din Europa centrala si
rasariteana nu aveau un stat propriu si se gaseau in
componenta imperiilor austriac (Austro-Ungaria dupa
1867), german, otoman sau rus.
Din perspectiva politica, concepte precum „natiune”,
„nationalism” sau „identitate nationala” au fost si sunt inca
in centrul proiectelor politice ale lumii moderne. In mod
cert, lupta pentru afirmarea identitatii nationale reprezinta
dominanta secolului al XIX-lea si a avut fundamente
etnice. Italienii, germanii sau romanii, dar si multe alte
popoare ale Europei au incercat sa se reuneasca in granitele
aceluiasi stat. A fost momentul in care, sub influenta
scriitorilor romantici si a artistilor militanti, s-a creat un
sentiment de solidaritate care mergea dincolo de orice alte
interese. Asocierea ideilor de libertate si de natiune a creat
o fantastica emulatie in randul popoarelor europene si a
impins aproape intreaga Europa spre revolutia pasoptista.
Revolutia romantica nu a putut face fata fortei militare
concentrate impotriva sa. Ideea de natiune insa a ramas si
va da roade cativa ani mai tarziu. Trecand de la romantism
la realism, germanii si italienii isi vor realiza obiectivul
national utilizand aceeasi arma a razboiului. La randul lor,
romanii folosesc contextul international favorabil creat de
un alt razboi, cel al Crimeii, si, prin dubla alegere a lui AI.
I. Cuza, fac primul pas spre statul national. In 1867,
ungurii obtin un statut preferential in cadrul Imperiului
Habsburgic, in cazul polonezilor verdictul fiind insa inca o
data amanat, ca si in cel al popoarelor din Balcani.
Constituirea statelor nationale. Expresie a evolutiei
politice si istorice de la sfarsitul secolului al XVIII-lea si
inceputul secolului al XIX-lea, constituirea natiunilor –
comunitati umane coerent structurate, cu o identitate
etnica, lingvistica si istorica proprie, a reprezentat totodata
rezultatul impunerii burgheziei in plan social si politic.
Acest proces a marcat cu deosebire perioada dintre anii
1815 si 1914 („Secolul nationalitatilor”). Astfel, de pilda,
pe continentul european, in aceasta perioada, si-au
indeplinit treptat nazuintele de independenta si unitate
nationala belgienii, romanii, italienii, germanii,
norvegienii, in timp ce imperiile multinationale, austro-
ungar, rus sau otoman, s-au confruntat cu revoltele popoa-
relor supuse, ce au determinat, in cele din urma,
dezagregarea lor. La asigurarea coeziunii statelor nationale
europene au contribuit politicile de stat, manifestate prin
impunerea invatamantului obligatoriu, a limbii oficiale, a
votului universal si a recrutarii obligatorii in sistemul
militar.
Secolul al XIX-lea a fost denumit „secolul nationalitatilor”
deoarece in acest secol a avut loc o puternica afirmare a
ideologiilor nationale si a actiunilor in vederea punerii lor
in practica. In prima jumatatea a secolului al XIX-lea se
afirma cu precadere nationalismul romantic, reprezentat de
ganditori si oameni politici precum Jules Michelet,
Giuseppe Mazzini, Nicolae Balcescu. Ei porneau de la
ideea ca nu se poate construi nimic durabil decat pornindu-
se de la istorie. Lupta pentru eliberarea si unitatea
nationala a popoarelor aflate sub dominatia unor state de
alta nationalitate si religie este legitimata prin
intrebuintarea unei limbi comune si apartenenta la aceeasi
religie. Asociat cu ideea liberala, nationalismul romantic
considera statul national ca fiind ideal pentru dezvoltarea
societatii moderne.
Miscari nationale in prima jumatate a secolului al XIX-
lea. In zona Balcanilor se dezvolta dupa 1815 primele
miscari nationale, care pun in cauza Actul final al
Congresului de pace de la Viena. Zona Balcanilor
formeaza un veritabil mozaic etnic dar intre provinciile din
zona respectiva exista o anumita unitate data de religia
ortodoxa. In 1821 grecii incep lupta de eliberare nationala
prin rascoala antiotomana condusa de Alexandru Ipsilanti
si sprijinita de Rusia. In ianuarie 1822 Grecia isi proclama
independenta la care turcii raspund cu masacrarea a 22.000
de greci din insula Chios. Masacrul de la Chios determina
interventia puterilor Europei. Imperiul Otoman a fost nevoit
sa recunoasca statul grec prin tratatul de la Adrianopol din
1829. La 3 februarie 1830 ia nastere statul national grec.
Miscarea nationala s-a extins in perioada urmatoare. Apar tot
mai multe societati secrete: „carbonarii” in Italia,
„comuneros” in Spania, „Burchenschaften” in statele
germane, „Fratia” in Tara Romaneasca, care vor impulsiona
miscarea liberala si nationalista.
In 1830 in Belgia izbucneste o revolutie burgheza si
nationala impotriva hotararii marilor puteri din 1815, de
unire cu Olanda. Congresul belgian a proclamat
independenta Belgiei la 4 octombrie 1830, independenta
recunoscuta de Olanda in 1839. Aspiratiile nationale au
avut un rol deosebit in Imperiul Habsburgic in timpul
revolutiilor de la 1848. Ele au determinat fie o miscare de
desprindere a natiunilor dintr-un imperiu formandu-se state
nationale – cazul Imperiului Habsburgic – fie una de
reunire intr-un stat national a unor unitati statale separate
(Germania), fie mixta, de deprindere de sub dominatia
straina si de reunire (Italia, Romania).
Unificarea nationala. Dupa 1848 in centrul vietii politice si
social-culturale a Principatelor Romane se afla ideea
infaptuirii unitatii nationale. Situatia internationala de dupa
razboiul din Crimeea (1853-1856) devine favorabila
indeplinirii acestui ideal. Unirea Principatelor Romane este
luata in discutia Congresului de Pace de la Paris din 1856,
devenind o problema europeana. Marile puteri au hotarat aici
consultarea romanilor cu privire la unire, prin intermediul
unor Adunari ad-hoc. Acestea, convocate in anul 1857 la
Bucuresti si Iasi, se pronunta in unanimitate pentru unirea
Principatelor intr-un singur stat sub numele de Romania.
Ignorand propunerile Adunarilor ad-hoc, Conventia de la
Paris din 1858 a trasat un cadru incomplet pentru unirea celor
doua Principate Romane. Trecand peste prevederile
Conventiei si impunandu-si propria vointa romanii aleg, la 5
ianuarie 1859 in Moldova si la 24 ianuarie 1859 in Muntenia,
pe Alexandru Ioan Cuza drept unic domnitor. Alegerea
aceluiasi domnitor in ambele Principate a avut rolul hotarator
in infaptuirea Unirii.
Unificarea Italiei s-a realizat in mai multe etape, prin
mijloace diferite: razboiul, actiunea revolutionara si calea
diplomatica. Initiativa actiunii de unificare a avut-o Piemontul
al carui rege, Victor Emanuel al II-lea (1849-1878) se bucura
de sprijinul nationalistilor italieni. Artizanul acesteia a fost
insa Camillo Cavour, ajuns prim-ministru din 1852. Prima
etapa a fost razboiul contra Austriei pentru eliberarea nordului
Italiei. Cavour a obtinut promisiunea de sprijin din partea
Frantei. Armata franco-piemonteza ii invinge pe austrieci la
Magenta si Solferino. Prin pacea incheiata, Piemontul
elibereaza Lombardia, dar Venetia ramane austriecilor. Franta
primea in schimb Nisa si Savoia. A doua etapa este
reprezentata de cele doua actiuni revolutionare: ducatele
Parma, Modena, Romagna si Toscana care au rasturnat
vechiul regim si s-au unit cu Piemontul, iar apoi s-a declansat
o revolutie nationala in Sicilia care apartinea regatului
Neapole. Sub conducerea lui Giuseppe Garibaldi, 1.000 de
voluntari au eliberat Sicilia si apoi Neapole, care s-au unit cu
Piemontul. Noul stat italian care reunea cea mai mare parte a
teritoriilor italiene l-a proclamat rege al Italiei pe Victor
Emanuel al II-lea. Ramaneau in afara statului italian Venetia,
detinuta de habsburgi si Statul papal aparat de francezi. In
1866, cand izbucneste razboiul dintre Prusia si Austria, Italia
se aliaza cu Prusia si in urma victoriei asupra Austriei, Italia
obtine Venetia. Unificarea Italiei se incheie in 1870, cand
trupele franceze se retrag din Roma care este proclamata
capitala statului italian.
Unificarea Germaniei a fost pregatita economic prin
uniunea vamala (Zollverein) initiata de Prusia in 1828, la
care au aderat cea mai mare parte a statelor germane.
Austria dorea ca unificarea statelor germane sa se realizeze
sub egida sa. Rivalitatea dintre Austria si Prusia a dominat
procesul de unificare al Germaniei. Unificarea, sustinuta de
cancelarul Bismarck, s-a realizat in urma a trei razboaie
initiate de Prusia. Primul, in 1864, impotriva Danemarcei,
pentru ducatele germane Schleswig si Hollstein. Prusia,
aliata cu Austria, declara razboi Danemarcei, pe care o
inving. Danemarca cedeaza ducatele care sunt impartite
intre Prusia si Austria. In 1866 izbucneste conflictul intre
Prusia si Austria din care victorioasa iese Prusia, in batalia
de la Sadova. Prin tratatul de la Praga, din august 1866,
Austria este exclusa din Confederatia Germana. Prusia
pune bazele Confederatiei Germane de Nord. Din
Confederatie nu fac parte statele din sud, care erau
sustinute de Franta. Unificarea Germaniei se incheie in
urma razboiului Prusiei cu Franta, din 1870-1871. Armata
franceza sufera o umilitoare infrangere si capituleaza la
Sedan. Statele germane din sud intra in Confederatie.
Acest moment marcheaza practic incheierea procesului de
unificare a Germaniei. La 18 ianuarie 1871, regele Prusiei
Wilhelm I s-a proclamat imparat al Germaniei in Sala
Oglinzilor din Versailles. Germania anexa doua provincii
franceze: Alsacia si Lorena.
Dupa 1871 ideea nationala si-a schimbat in parte esenta. In
anumite state (Franta, Germania) ideea nationala a fost
exacerbata ajungandu-se uneori pana la sovinism si
xenofobie. La alte popoare, indeosebi la cele care luptau
pentru constituirea statelor nationale sau desavarsirea
unitatii nationale, nationalismul isi pastreaza forma
romantica si liberala. Mentinerea imperiilor multinationale
la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al
XX-lea a facut ca problema nationala sa devina tot mai
tensionata.
Odata constituite, statele-natiune au promovat la sfarsitul
secolului al XIX-lea un alt tip de nationalism, cel al
dominatiei si cuceririi. Este cel care creeaza ierarhii intre
natiuni si chiar neaga dreptul la existenta al unor natiuni. In
mod paradoxal, curentul apare in Franta, este cunoscut si in
Anglia sau in Rusia, dar va fi impins la extrem in Germania,
unde va imbraca forme agresive, xenofobe si antisemite. Noul
context politic international blocheaza dorinta de emancipare
a popoarelor slave din Imperiul Habsburgic (cehi, slovaci,
sloveni, croati, polonezi) sau a romanilor din Transilvania.
Instalarea in 1867 a dualismului austro-ungar a avut
consecinte nefaste pentru Romanii din afara granitelor.
Majoritatea lor, respectiv cei din Transilvania, Banat, Crisana
si Maramures, se aflau sub autoritatea maghiara; cei din
Bucovina traiau sub guvernarea austriaca. Ungaria, sub a carei
autoritate se aflau majoritatea romanilor din monarhia
dualista, a cautat sa dea statului un caracter maghiar,
promovand nationalismul si urmarind asimilarea minoritatilor
din stat. Romanii si-au declarat opozitia categorica fata de
dualism inca din momentul proclamarii sale. Prima
manifestare deschisa impotriva dualismului a fost
Pronunciamentul de la Blaj, o reafirmare a programului din
1848, prin care se solicita autonomia Transilvaniei si se cerea
aplicarea legilor votate de Dieta de la Sibiu in 1863-1864. In
1869, au fost create cele doua partide nationale: Partidul
National al Romanilor din Banat si Ungaria (la Timisoara, in
ianuarie) si Partidul National Roman din Transilvania (la
Miercurea Sibiului, in martie). Partidul National Roman din
Transilvania milita pentru recunoasterea autonomiei
Transilvaniei (obiectiv principal) si impotriva legilor prin
care se urmarea deznationalizarea natiunii romane (legea
nationalitatilor si legea invatamantului, adoptate de
Parlamentul Ungariei in decembrie 1868, potrivit carora in
Ungaria exista o singura natiune, cea maghiara, si o singura
limba oficiala, limba maghiara). Cele doua partide au fuzionat
in 1881, formand Partidul National Roman. Partidul a adoptat
tactica pasivismului politic si nu a participat la alegerile
pentru parlamentul de la Budapesta, declarand ca refuza sa
recunoasca actul din 1867. Programul partidului avea ca
prevedere centrala autonomia Transilvaniei. Apogeul politicii
romanesti bazate pe pasivism a fost Memorandumul din 1892.
Memorandumul nu continea cereri noi, dar se opunea anexarii
Transilvaniei la Ungaria si critica maghiarizarea fortata,
revendicand drepturi pentru nationalitati. Principalilor
conducatori ai actiunii, in frunte cu Ion Ratiu, li s-a intentat
procesul de la Cluj din 1894, fiind condamnati la inchisoare.
La cererea regelui Carol I, imparatul i-a gratiat pe
memorandisti. Desi neimplinita, miscarea memorandista a
reprezentant apogeul tacticii pasiviste, avand un puternic ecou
european. La inceputul secolului al XX-lea s-au afirmat noi
fruntasi politici romani, indeosebi tinerii „tribunisti” (Ioan
Slavici, Eugen Brote s.a.), grupati in jurul gazetei politice
„Tribuna”. Aceasta si-a inceput aparitia in aprilie 1884, la
Sibiu, si sustinea ideea autonomiei etnice a romanilor din
intreaga Ungarie. La inceputul secolului al XX-lea, tinerii
tribunisti au decis aplicarea activismului, idee sustinuta
totodata de liberalii aflati la putere in Romania. Astfel, in
1905, Partidul National Roman a renuntat la pasivismul
politic si la cererea traditionala privind recunoasterea
autonomiei Transilvaniei, reintrand in viata politica a
Ungariei. Obiectivul sau principal era acum recunoasterea
individualitatii politice a romanilor in cadrul statului
maghiar.
In aceeasi situatie se gaseau insa si finlandezii, polonezii
ori locuitorii statelor baltice, precum si celelalte popoare
incluse in Imperiul Rus. Desi in evident declin, si Imperiul
Otoman continua sa blocheze aspiratia spre independenta a
popoarelor balcanice. In 1912 are loc primul razboi
balcanic dintre Grecia, Serbia si Bulgaria pe de o parte si
Imperiul Otoman pe de alta parte, pentru eliberarea de sub
stapanirea otomana a tuturor teritoriilor balcanice.
Neintelegerile privind impartirea acestora duc la
izbucnirea, unui nou razboi, in 1913, intre Bulgaria si
fostele aliate Grecia si Serbia , in care se va implica si
Romania. Pacea de la Bucuresti din 1913 punea capat
conflictului printr-o noua impartire a teritoriilor eliberate.
Se constituia si statul national albanez.
Confruntarea dintre „natiunile dominante”, pe de o parte, si
aspiratia spre libertate a natiunilor dominate, pe de alta parte,
a condus spre declansarea Primului Razboi Mondial. Nu
intamplator, unul dintre principiile care au stat la baza noii
lumi a fost acela al dreptului tuturor popoarelor la
autodeterminare. In fapt insa, desi pacea de la Versailles
recunoaste aspiratiile nationale, nu face acest lucru decat
pentru puterile invingatoare, creand astfel dorinta de revansa.
Primul razboi mondial a reprezentat ultimul act in procesul de
formare a statelor nationale din Europa. De la un continent
dominat de imperii multinationale s-a ajuns la unul in care, in
linii generale, a invins principiul autodeterminarii nationale.
Dreptul popoarelor la autodeterminare a fost unul din cele 14
puncte ale programului propus de presedintele american W.
Wilson la Conferinta de Pace de la Paris (1919-1920).
Aplicarea acestui principiu a permis constituirea a noi state
nationale in urma dezmembrarii Imperiului Austro-Ungar si
Rus. Se formeaza astfel Austria, Cehoslovacia, Ungaria,
Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, Finlanda. Slavii sudici din
fosta monarhie austro-ungara s-au unit cu Serbia in regatul
Sarbo-Croato-Sloven, care din 1929 a luat denumirea de
Iugoslavia. Romania si-a desavarsit unitatea nationala prin
unirea Transilvaniei, Bucovinei si Basarabiei cu Vechiul
Regat. Dupa primul razboi mondial nationalismul a luat forma
radicala a ultra-nationalismului care a stat la baza ideologiilor
fasciste. S-au instaurat regimuri totalitare in mai multe tari
europene, unele dintre ele promovand o politica revizionista,
care a condus la declansarea unui nou razboi mondial.
Primul Razboi Mondial a pus capat definitiv increderii
europenilor in rationalitatea actiunilor fiintei umane. Mai
mult, civilizatia batranului continent era pusa in cauza de
unii ganditori europeni, care, precum Oswald Spengler,
vorbeau despre un declin al Occidentului. In aceasta
atmosfera, marcata si de trauma Marii Conflagratii,
modernizarea si-a continuat totusi drumul in formula
consacrata in veacul al XIX-lea: progres tehnologic si
dezvoltare industriala in economie, urbanizare accentuata,
instructie scolara tot mai accesibila, emancipare intelectu-
ala si americanizare in plan social, respectiv democratie
liberala in spatiul politic. Numai ca au existat reactii
violente la adresa acestui model, favorizate fie de
modernizarea incompleta a unor componente ale
societatilor respective ori de imaturitatea civica a societatii
de masa, fie de dezamagirea provocata de intocmirile
politice interne sau internationale care au urmat Primului
Razboi Mondial. Aceste reactii, materializate prin
instituirea regimurilor totalitare interbelice (comunist,
fascist, nazist etc.) sau a celor autoritare (Polonia,
Portugalia, Romania etc.), vizau in fapt sistemul
democratiei liberale, caruia i se reprosa fragmentarea
puterii si discontinuitatea in urmarirea unui proiect politic.
Imediat ce elitele elene, romanesti, sarbe, bulgare sau
poloneze au fondat propriile state, si-au construit si
promovat, prin ample politici educationale ori de
propaganda, identitatea lor nationala. Cat priveste actiunea
de modernizare culturala, economica, politica sau sociala,
aceasta cadea tot in sarcina statului. In linii mari, partidele
politice din aceste tari, desi apropiate intre ele prin
ideologia nationala, pe care o adoptasera fara echivoc, se
deosebeau cu privire la felul in care vedeau modernizarea.
Partidele de orientare liberala sau de stanga credeau ca
imitatia modelului occidental ducea inevitabil la moderni-
zarea rapida a societatii si la sincronizarea cu civilizatia
Europei vestice. Partidele conservatoare ori de dreapta
sustineau un ritm mai lent al modernizarii pentru a nu
bulversa intocmirile functionale, traditionale, precum si
pentru o mai mare atentie in adecvarea formelor
occidentale imprumutate la fondul autohton.
Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, ideea de natiune
etnica intra intr-un con de umbra, fiind tot mai mult
asociata conflictelor armate, mondiale sau regionale, care
au devastat secolul XX. In locul sau este pusa natiunea
civica, care ignora originea etnica si evidentiaza calitatea
de cetatean al unui stat.
Schimbarea de perspectiva este impusa de evidenta ca pretentia
existentei unor natiuni pure din punct de vedere etnic a devenit o
iluzie in conditiile globalizarii si ale circulatiei tot mai intense a
fortei de munca fara sa se tina cont de granitele etnice. Departe de
a solutiona problematica nationala, crearea unor entitati politice
suprastatale de tipul Uniunii Europene a creat o noua problema:
aceea a respectarii identitatii nationale a cetatenilor sai. Va
reprezenta acest context sursa unei revigorari a sentimentului
national? Sau vom asista la disparitia treptata a natiunilor si,
implicit, a problemei nationale?

12.9. Identitatea europeana

La mijlocul anilor '90, dupa niciun secol de existenta,
statul national constituit pe baze etnice isi demonstrase
avantajele, dar si limitele. Elanul revolutionar specific
secolului al XIX-lea s-a aflat la originea modernizarii
Europei, dar excesele au generat cele mai mari catastrofe
ale umanitatii, cele doua razboaie mondiale. Harta politica
a Europei a fost reconfigurata, raspunzand unor mai vechi
nevoi de identitate nationala, dar au fost frecvente situatiile
in care statele nationale s-au ridicat unul impotriva
celuilalt. Inchis in propriile granite, statul national nu mai
raspundea nici nevoilor dezvoltarii economice. Statelor
europene le era tot mai greu sa faca fata concurentei cu alte
zone economice, in special cu cea nord-americana.
Solutia imaginata de europeni a fost una deosebit de
indrazneata pentru contextul politic al acelui moment
istoric: unitatea. Ideea in sine nu era noua. Au existat
numeroase incercari de a pune lumea europeana sub
semnul unor valori comune si al unei conduceri comune.
Primele tentative temporar reusite apartin antichitatii
greco-romane Imperiul Roman), civilizatia din care si
astazi mai toti europenii isi revendica identitatea. I-a urmat
incercarea de creare a Europei crestine (Imperiul
Carolingian), stindard sub care generatii intregi de cavaleri
si oameni politici au luptat impotriva „necredinciosilor”.
Din acest motiv, baza identitatii europene o constituie civi-
lizatia greaca, alcatuirea politica romana si crestinismul.
De-a lungul istoriei, aceasta identitate s-a imbogatit cu
valori diverse tinand de existenta statului de drept, a
democratiei, respectului pentru drepturile omului,
suprematiei legii, economiei libere de piata si concurentei
loiale etc. Animati de valori mai curand seculare, suveranii
Frantei incearca in doua randuri sa se impuna in fruntea
unei Europe unite (Ludovic al XIV-lea si Napoleon
Bonaparte). Proiectele politice au fost dublate de cele
culturale, Europa incercand in mai multe randuri sa se
autodefineasca fie pe principiile umanismului si
rationalismului, fie pe cele ale libertatii si democratiei. In
ciuda intereselor nationale ale fiecarui stat, a pastrarii
identitatii nationale, un vis vechi al europenilor la o
confederatie europeana, se manifesta in faza unui proiect
propus de contele Henri de Saint-Simon, inca de la
Congresul de pace de la Viena (1814-1815). Mai tarziu,
Mazzini lanseaza proiectul unei federatii de republici
europene (1834), iar cartea lui Joseph Proudhon –
Despre principiul federator (1863) – propune crearea unor
entitati politice pentru securitate si progres economic pe
baza principiului asocierii. In secolul al XX-lea, excesul
ideologic a condus la explozia orgoliilor nationale,
manifestata prin cele doua razboaie mondiale.
In anii 1920, Richard Coudenhove-Kalergi punea in
circulatie ideea PanEuropei (1922), un organism care ar fi
reunit tarile batranului continent, initial intr-o uniune
vamala, apoi intr-un sistem politic confederal parlamentar.
Asemenea lui Kalergi, raspunzand asertiunilor pesimiste
ale celor care vorbeau despre declinul civilizatiei
continentale, Carlo Sforza staruia asupra unor State
Unite ale Europei (precum altadata Victor Hugo), iar
Aristide Briand, ministru de externe al Frantei, propunea
Adunarii Generale a Societatii Natiunilor infiintarea unei
„uniuni federale europene” (7 septembrie 1929). Toate
acestea aminteau de mai vechile proiecte europene datorate
ducelui de Sully (secolul al XVII-lea) ori lui Saint-Simon
(1814). Dupa al Doilea Razboi Mondial, Occidentul a cautat
solutii postnationale pentru viitorul european. Pornind de la
noua realitate geopolitica, la 19 septembrie 1946, fostul
premier englez Winston Churchill, cu prilejul unei
conferinte la Universitatea din Zürich, propune constituirea
unor state unite ale Europei. In acelasi an, Charles de
Gaulle lanseaza ideea Casei Comune a Europei de la
Atlantic la Urali. In tarile care fusesera ocupate de nazisti,
numeroase miscari de rezistenta s-au pronuntat in favoarea
unei viitoare unitati europene: in Franta miscarea „Lupta”, in
Italia grupul numit „Partidul de actiune”. In 1949, intr-un eseu
pe aceasta tema, filosoful spaniol Jose Ortega y Gasset,
identificand coexistenta a doua dimensiuni in cadrul natiunilor
europene, sustinea viziunea „Statelor Unite ale Europei”.
Situatia in care se afla Europa la mijlocul secolului al XX-
lea a impus cu necesitate parcurgerea drumului de la
intentie la realitate. Proiectele privind formarea Europei
unite au fost reluate, avand ca baza reconcilierea franco-
germana si asigurarea, prin legaturi economice stimulative,
a unei piete comune care sa asigure dezvoltarea economica
a statelor membre. In anul 1950, Planul (Declaratia)
Schuman deschidea calea spre construirea cadrului
identitar european, pornind de la valorile democratice
comune, dar fara a contesta traditiile mostenirea nationala
si culturala a statelor membre ale noii structuri politice.
Primul organism politic continental a fost Consiliul
Europei, creat la 5 mai 1949. Apoi, in 1951, sase state
(Franta, Republica Federala Germania, Italia, Belgia,
Olanda si Luxemburg) au format Comunitatea Economica
a Carbunelui si Otelului. In 1957, reprezentantii acestora
au semnat Tratatul de la Roma, fundamentul Comunitatii
Economice Europene, numita si Piata Comuna. In timp,
statele membre ale Comunitatii au dezvoltat politici
comune, care au fost preluate de Uniunea Europeana.
Uniunea Europeana (UE) a fost constituita prin Tratatul de
la Maastricht (7 februarie 1992), care avea o componenta
politica (privind armonizarea sistemului politic european)
si una economica (formarea Uniunii Economice si
Monetare - respectiv adoptarea monedei unice – euro,
intrata in circulatie din anul 2002). In 2004, a fost elaborat
textul unei Constitutii a Uniunii.
Masurile de ordin administrativ au facut ca procesul de
integrare a statelor europene sa ajunga la un nivel foarte
avansat, care a presupus dezvoltarea unei largi zone
economice de liber schimb ce include in acest moment 27
de state membre care functioneaza pe principiile libertatii
de miscare a bunurilor, serviciilor, capitalurilor si
persoanelor. In afara intereselor dictate de competitia
economica, se mai afla ceva in spatele constructiei
europene? Raspunsul dat a fost in general pozitiv si s-a
referit la existenta unei identitati europene. Adica a unui
set de valori comune, a unor idei forta care au traversat
istoria Europei. Prima dintre acestea ar fi ideea de libertate.
Invocata inca din Renastere, nevoia de libertate a fost consa-
crata prin Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului.
Istoria Europei este una a luptei pentru libertate, a taranilor, a
oraselor sau natiunilor. Din secolul al XIX-lea, societatea
europeana se concentreaza pe obtinerea libertatii de opinie si a
libertatii presei, a libertatii individuale si a dreptului la vot
pentru tot mai largi categorii sociale.
Criza liberalismului si punerea sa in discutie de catre
optiunile autoritariste si colectivist-corporatiste (fascismul,
comunismul) a semnalat limitele acestei doctrine, indicand
necesitatea regandirii ei. Dar anii '80 si `90 au propulsat in
avanscena social-politica drepturile omului si ale
cetateanului. Din acest moment, Europa si-a pus intreaga
experienta si pricepere in slujba cetatenilor, conceptelor de
libertate si democratie adaugandu-li-se cele de toleranta si
diversitate, acceptarea valorilor celuilalt, pacea. Sa fie
identitatea europeana un bun castigat odata pentru
totdeauna? Problema de actualitate, problema identitatii
europene are circumscrisa problematica pastrarii identitatii
nationale. Aceasta problematica – intr-o Europa unita,
supranationala - constituie o preocupare pentru noile state
si natiuni care se integreaza, cat si pentru celelalte state
care au initiat procesul si s-au integrat. Chiar si occidentalii
cei mai avansati in „postnationalism” pledeaza totusi
pentru o Europa a statelor, deci a natiunilor, o Europa
„unita in diversitate”, in care „popoarele Europei,
ramanand mandre de identitatea lor si de istoria nationala,
sunt decise sa depaseasca vechile divizari si din ce in ce
mai unite, sa-si faureasca un destin comun “ (Preambul la
Constitutia europeana).
In Romania, miscarea nationala s-a repliat spre interior
dupa realizarea statului national unitar la 1 decembrie
1918. In acest context, apar si manifestari traditionaliste,
de autohtonism si nationalism virulent, apartinand lui Nae
Ionescu, marele guru ideologic al extremei drepte
interbelice. In perioada postbelica, nationalismul de factura
comunista a fost unul artificial si propagandistic, astfel
incat se poate concluziona ca Romania recenta, in ciuda
diversitatii etnice, a disputelor romano-maghiare in curs de
atenuare si a unor manifestari izolate de fals nationalism
rezidual, reprezinta mai degraba un spatiu al sigurantei din
punctul de vedere al unor posibile conflicte interetnice.
In perioada posdecembrista, tara noastra a realizat o baza
legala a relatiilor cu UE, prin semnarea acordului de
asociere la 1 februarie 1993. Prin Declaratia de la Snagov,
21 iulie 1995, Parlamentul Romaniei a sustinut strategii
nationale de pregatire a aderarii. Alte etape ale procesului
de integrare s-au realizat in cadrul summitului de la
Helsinki - decembrie 1999 -, unde s-a hotarat deschiderea
negocierilor pentru aderare, al summitului de la Bruxelles -
decembrie 2004 -, cand statele membre au votat pentru
semnarea tratatului de aderare, si 1 ianuarie 2007, cand,
prin aderarea oficiala la UE, a inceput procesul de
integrare efectiva, ce va dura pana in 2013.
Europa recenta - gratie noilor proiecte integratoare, dar si a
facilitatilor tehnice de comunicare - ofera imaginea unui
spatiu al disponibilitatii pentru cunoasterea si intelegerea
celuilalt. Turismul, contactele si schimburile culturale si
educationale, firmele multinationale si circulatia fortei de
munca atat in spatiul Uniunii, cat si dinspre est spre
Occident creeaza retele de comuniune benefice constructiei
unei familii europene.
Receptivitatea culturii romane la tendintele europene este
sustinuta si de patrunderea contestatului curent
postmodernist, ca reactie la modernismul poetic impus
oficial in regimul comunist. Este contextul in care se
afirma in literatura Generatia '80, cea mai orgolioasa
generatie de scriitori din a doua jumatate a secolului al
XX-lea.
Crizele prin care au trecut natiunile europene in ultimele
doua secole au aparut ca urmare a lipsei de cunoastere
reciproca, a oglindirii in celalalt, a refuzului comunicarii, a
ermetizarii existentelor nationale si a mentalitatii de cetate
asediata. Globalizarea nu a inceput in ultimele doua
decenii, ci este o manifestare a mersului istoriei: ea a
inceput odata cu explozia dezvoltarii transporturilor si a
sistemelor de comunicare electronica, cu cresterea rolului
mass-mediei ca putere supranationala si continua prin
generalizarea Internetului.