Tema 6 Banca centrală şi rolul ei în cadrul sistemului bancar
Esenta și rolul băncii centrale
Funcţiile și operațiunile băncii centrale Banca Națională a Moldovei: obiective și atribuții 1. Esenta și rolul băncii centrale Analiza sistemelor bancare contemporane evidenţiază că acestea sunt structurate pe două nivele, respectiv Banca centrală şi băncile de rang secundar, denumite şi bănci de sistem. Rolul băncii centrale rezultă din monopolul asUpra emisiunii monetare şi din funcţia de autoritate monetară pe care a preluat-o treptat şi pe măsură ce s-a implicat în afacerile statului şi, în mod special, în politica economică. În acest context, este necesară precizarea faptului că în momentul iniţial al formării sistemelor bancare, nu exista o delimitare între operaţiunile realizate de băncile comerciale şi cele centrale (sau de emisiune). În perioada convertibilităţii monetare, activitatea de emisiune nu constituia un privilegiu al băncilor centrale. Identificarea celor două tipuri de bănci s-a înfăptuit, în timp, prin concentrarea emisiunii de monedă la nivelul unei singure bănci, banca centrală, care începe, astfel, să obţină monopolul asupra operaţiunii de emisiune. Acest proces poate fi situat, în timp, la momente diferite, în funcţie de gradul de evoluţie economică şi socială a ţărilor. Astfel, în Anglia, Banca centrală se înfiinţează în anul 1694, sub forma de societate privată pe acţiuni; în anul 1800 se organizează Banca Franţei, iar în anul 1863, băncile naţionale din SUA. Instituirea monopolului asupra emisiunii, prin reglementări ale statului s-a realizat mai târziu printr-o serie de legi, care au marcat evoluţia sistemelor monetare. Pot fi enumerate câteva momente: în 1844 în Anglia se stabileşte sistemul de emisiune (prin legea lui Robert Peel); în 1848, în Franţa se elimină dreptul de emisiune monetară al băncilor departamentale; în 1913, în SUA se creează Sistemul Federal de Rezerve, constituit din 12 bănci federale de rezerve. Deşi în perioada actuală băncile centrale ale tuturor ţărilor, cu excepţia celor 12 bănci de rezervă din SUA sunt bănci cu capital de stat, de-a lungul evoluţiei lor în timp, s-au identificat mai multe categorii de bănci, în funcţie de provenienţa capitalului. Astfel, în Anglia, banca de emisiune a fost cu capital privat; în Suedia, Finlanda, Austria, Bulgaria, băncile s-au constituit prin participarea capitalului de stat, iar în ţări precum România şi Belgia, capitalul băncilor a fost mixt. Apariţia banilor în economie a impus crearea unei instituţii care să asigure emisiunea, dar şi supravegherea circulaţiei în bune condiţii a acestora. Pe de altă parte, funcţionarea instituţiilor statului, a condus la nevoia acoperirii cheltuielilor suplimentare prin emisiune monetară. Ca urmare, crearea autorităţii monetare a avut la baza monopolul emisiunii deţinut de stat la momentul respectiv. Existenţa băncii centrale, ca instituţie ierarhică superioară celorlalte instituţii bancare, s-a impus tocmai ca urmare a nevoii coordonării activităţii bancare în economie, dar şi ca urmare a intensificării presiunilor inflaţioniste la nivel internaţional. Orice activitate bancară presupune crearea de monedă. Băncile, mai ales cele comerciale creează o cantitate mult mai mare de monedă decât banca de emisiune, deoarece chiar volumul monedei scripturale este mult mai mare decât moneda efectivă pusă în circulaţie de aceasta din urmă. Ceea ce este specific băncii centrale este faptul că aceasta emite moneda legală sau, altfel spus, moneda centrală care are putere liberatorie nelimitată pe teritoriul naţional. Celelalte forme de monedă (moneda scripturală) reprezintă aşa-numita monedă privată care nu dispune de capacitate liberatorie decât ca urmare a clauzelor de răscumpărare ataşate acestui tip, clauze care implică posibilitatea transformării monedei private în monedă centrală. În condiţiile economiei actuale, s-a ajuns ca banca centrală să joace un rol cheie – de manager economic, în ultima perioadă aceasta acumulând din ce în ce mai multe responsabilităţi legate de stabilizarea propriei economii, în condiţiile practicării de cursuri valutare flexibile. Banca centrală are, astfel, drept obiectiv definirea şi aplicarea măsurilor de politică monetară a statului, păstrarea rezervelor valutare ale ţării, realizând, în acelaşi timp, supravegherea băncilor din sistem, refinanţarea acestora şi, nu în ultimul rând, administrarea conturilor statului. Istoric, prima bancă centrală creată a fost Banca Regală Suedeză (1668), Banca Angliei creându- se 30 de ani mai târziu (1694). Banca Naţională a României a fost înfiinţată în anul 1880. Crearea băncilor centrale a impus însă nenumărate probleme legate de: forma de proprietate asupra capitalului băncii; gradul de independenţă vis-a-vis de autorităţile politice; Dacă avem în vedere forma de proprietate, la prima vedere se poate spune că orice bancă centrală trebuie să fie proprietatea statului. Cu toate acestea, există şi excepţii de la regulă, în prezent existând numeroase bănci centrale care se află în proprietate mixtă (a statului şi a sectorului privat) sau în proporţie de 100% în proprietate privată. În condiţiile existenţei acţionariatului privat, banca centrală trebuie să distribuie dividendele aferente acestora (de cel mult 12% din profitul net) înainte de a vărsa restul profitului (minus fondul de rezervă) la bugetul statului. Cu toate acestea, există un puternic argument împotriva acţionariatului privat la nivelul băncilor centrale, argument ce rezultă tocmai din rolul jucat de banca centrală în economia respectivă: instituţie implicată în corectarea disfuncţionalităţilor macroeconomice, acestea reprezentând, de cele mai multe ori, acţiuni contraciclice (opuse intereselor acţionarilor de maximizare a profiturilor). Exemple de bănci în funcţie de forma de proprietate asupra capitalului: Bănci cu capital mixt: Banca Austriei (statul deţine 50% din capitalul băncii); Banca Greciei (statul deţine 10% din capital); Banca Turciei (statul deţine 25% din capital); Bănci cu capital privat: Banca Italiei (care, conform statutului acesteia, este inclusă în cadrul companiilor publice şi trebuie deţinută numai de astfel de companii); Banca Elveţiei (63% proprietatea mixtă a cantoanelor, restul proprietate privată); FED (proprietatea băncilor din sistemul bancar american); Bănci cu capital de stat: Majoritatea băncilor centrale sunt bănci cu capital de stat. Problema gradului de independenţă al băncii centrale apare ca urmare a implicării structurilor politice în administrarea economiei naţionale. Acest aspect se impune tocmai pentru a se realiza o separare a politicului de deciziile monetare. Această abordare evidenţiază două aspecte de manifestare a independenţei băncii centrale: independenţa relativă (activitatea băncii centrale fiind subordonată autorităţii executive); independenţa absolută ( în sensul că activitatea băncii centrale este coordonată de autoritatea legislativă, dar politica monetară este realizată în cadrul amplu al politicii macroeconomice a statului). Această problemă a independenţei băncii centrale a făcut obiectul a nenumărate studii, cel mai interesant în acest sens fiind studiul realizat de Cukierman în 19921, acesta analizând independenţa băncilor centrale din prisma obiectivelor statutare ale acestora. Astfel, o bancă centrală este cu atât mai independentă cu cât are drept principal obiectiv (preferabil şi unic) asigurarea stabilităţii preţurilor, beneficiind de discreţie deplină în utilizarea instrumentelor specifice atingerii acestui obiectiv, la nevoie chiar împotriva voinţei autorităţii executive. Conform acestui studiu, cea mai independentă bancă centrală era Bundesbank, la aceasta adăugându-se Banca Centrală a Filipinelor. Având în vedere independenţa totală a băncii centrale, se desprind atât argumente, dar şi contraargumente. Printre argumentele favorabile independenţei se află: necesitatea independenţei totale a politicii monetare faţă de procesul politic, politica monetară vizând evoluţia ulterioară a economiei, în timp ce interesele politice sunt specifice fiecărei legislaturi; imposibilitatea atribuirii acestei responsabilităţi unui departament al guvernului, autoritatea monetară având o structură mult mai complexă decât cea a executivului; asigurarea imparţialităţii legate de relevanţa datelor, caz care nu ar putea fi asigurat în cazul angajării politice. Necesitatea corelării politicii monetare cu politica macroeconomică elaborată de executiv Din aceste aspecte se desprind principalele elemente care determină orientarea independenţei băncii centrale spre o latură sau alta: forma de proprietate asupra capitalului; atribuţiile legale ale băncii centrale; modalitatea de numire a conducerii băncii; reprezentarea guvernului în organele de conducere ale băncii şi invers; finanţarea statului de către banca centrală; repartizarea profiturilor. Toate aceste elemente conduc la conturarea a câteva principii care ar trebui să reliefeze relaţiile ce trebuie să se stabilească între banca centrală şi mediul economic în care acţionează aceasta: 1) definirea clară a mandatului băncii centrale, cu cât mai puţine obiective; 2) autonomie în utilizarea ratei dobânzii şi a altor instrumente monetare pentru a se realiza obiectivele propuse; 3) corelarea politicii cursului de schimb cu cea a ratei dobânzii; 4) renunţarea la finanţarea deficitului bugetar de către banca centrală; 5) realizarea unei politici monetare transparente; Activitatea băncilor centrale, gestionarea şi execuţia politicii monetare, este coordonată de anumite organisme, în a căror componenţă se află membri numiţi după diverse criterii. Astfel, în funcţie de măsura în care alegerea guvernatorului şi a membrilor Consiliului de Administraţie depind de raportul dintre puterea politică şi banca de emisiune, se poate stabili gradul de independenţă al băncii centrale. 2. Funcţiile și operațiunile băncii centrale Indiferent de caracterul mai mult sau mai puţin centralizat al băncilor centrale, acestea exercită funcţii generale şi, uneori, ocazionale, prin care se evidenţiază rolul în cadrul sistemelor bancare şi al economiilor contemporane. Astfel, pot fi enumerate următoarele funcţii: funcţia de emisiune monetară; funcţia de centru al politicii monetare; funcţia de creditare a economiei naţionale; funcţia de centru valutar; funcţia de bancă a băncilor; funcţia de bancă a statului. FUNCŢIA DE EMISIUNE MONETARĂ Această funcţie se poate spune că reprezintă una dintre primele activităţi atribuite băncii centrale, istoric, privilegiul emisiunii fiind acordat de stat în schimbul obligaţiei băncii centrale de a subscrie oricărui împrumut solicitat de stat. Dacă iniţial emisiunea monetară era asigurată atât de banca de emisiune cât şi de băncile din sistem, treptat s-a impus ca necesară reglementarea de către stat a sistemului de emisiune, aceasta realizându-se prin instaurarea monopolului asupra emisiunii. Chiar dacă acesta a fost instituit în momente diferite, a vizat, de fapt, realizarea aceluiaşi lucru – crearea unei singure autorităţi monetare care să finanţeze economia prin emisiune monetară şi, în acelaşi timp, să urmărească circulaţia produsului pus în circulaţie. În Anglia în 1844 – Legea Peel – se stabilea regimul de emisiune, la acesta aderând mai târziu şi Franţa – 1848. Momentul cel mai important a fost însă reprezentat de Constituirea FED în SUA, prin care se crea, astfel, instituţia care să înlocuiască emisiunea monetară a celor 7500 de bănci naţionale ce dispuneau de dreptul de emisiune. FUNCŢIA DE CENTRU AL POLITICII MONETARE În condiţiile punerii în circulaţie a monedei, banca centrală trebuie să urmărească şi evoluţia valorică a monedei puse în circulaţie, de cele mai multe ori obiectivul băncii centrale fiind cel al stabilităţii monedei, pentru a se asigura, la nivel macroeconomic, stabilitatea preţurilor. Toate aceste aspecte sunt cuprinse în măsurile precizate în programul de politică monetară. După cum am mai afirmat, monopolul emisiunii monetare a fost atribuit băncii centrale cu condiţia finanţării în orice moment a împrumuturilor solicitate de către stat. În aceste condiţii, problema care trebuia rezolvată viza finanţarea Trezoreriei statului fără a afecta puterea de cumpărare a monedei emise, asigurându-se, în acelaşi timp, o creştere economică neinflaţionistă şi menţinerea echilibrului macroeconomic. Prin politica monetară banca centrală asigură, tocmai, urmărirea circulaţiei monedei emise şi menţinerea valorii acesteia. FUNCŢIA DE CREDITARE A ECONOMIEI Creditarea economiei naţionale se realizează prin intermediul băncilor din cadrul sistemului bancar, acestea apelând la resursele de refinanţare ale băncii centrale. Dar cum banca centrală este creditorul de ultimă instanţă al băncilor, în prezent se pune accent deosebit pe obţinerea de resurse de pe piaţa interbancară, apelul la refinanţare reprezentând măsura extremă de finanţare. FUNCŢIA DE CENTRU VALUTAR Sub această denumire este desemnată o triplă funcţie a băncii centrale: asigurarea, singură sau în concurenţă cu băncile de rang secundar, a schimbului de monedă naţională în devize; păstrarea şi gestionarea rezervelor valutare; supravegherea ratei de schimb a monedei naţionale. În anumite ţări, în perioade critice, schimburile valutare sunt controlate de banca centrală, iar piaţa valutară nu funcţionează liber. Toate schimburile de monedă naţională în orice devize, trebuie să se realizeze printr-un oficiu de schimb valutar, constituit ca anexă a Băncii Centrale, numai tranzacţiile în scopuri turistice, putând fi efectuate liber. În toate ţările, băncile centrale, la concurenţă cu băncile comerciale, furnizează devize agenţilor economici solicitanţi în condiţii mult mai atractive, comparativ cu cele impuse de celelalte bănci. Totodată, băncile centrale îşi menţin monopolul valutar chiar şi în perioadele de practicare a cursurilor libere, întrucât sunt obligate să garanteze convertibilitatea monedei naţionale în devize, la cursurile stabilite prin sistemul de cursuri fixe. FUNCŢIA DE BANCĂ A BĂNCILOR Această funcţie reuneşte trei activităţi, strâns corelate între ele, pe care le desfăşoară banca centrală. În primul rând, fiecare bancă de rang secundar (bancă din sistemul bancar) are un cont la banca centrală, care nu poate fi debitor, şi pe baza căruia pot fi realizate viramente şi compensări interbancare. În a doilea rând, dacă în procesul compensărilor, anumite bănci au nevoie de refinanţare, atunci banca centrală poate, în anumite condiţii să furnizeze resursele necesare, alimentând piaţa monetară. Se poate manifesta şi situaţia în care banca centrală poate absorbi lichidităţi de pe piaţă, dacă se consideră că acestea sunt în surplus. În al treilea rând, banca centrală trebuie să utilizeze intervenţiile pe piaţa monetară pentru a menţine masa monetară şi rata dobânzii în limitele fixate de către autoritatea monetară. Această funcţie decurge tocmai din faptul că banca centrală reprezintă autoritatea care gestionează riscul aferent sistemului bancar, reprezentând, în fapt interesele întregii economii în preîntâmpinarea problemelor ce pot să apară în onorarea de către bănci a cererilor de retragere a depozitelor din partea clientelei. Un prim aspect legat de această funcţie este faptul că banca centrală este cea care autorizează funcţionarea băncilor în cadrul sistemului bancar, etapa imediat următoare vizând impunerea aplicării normelor prudenţiale bancare elaborate de autoritatea monetară. În acelaşi timp, banca centrală este cea care supraveghează şi participă la reglementarea şi buna funcţionare a sistemului de plăţi din cadrul economiei. Supravegherea sistemului de plăţi al ţării, în general, şi a plăţilor bancare, în special (cele fără numerar), este un mijloc, dar şi o consecinţă a realizării politicii monetare în sensul urmăririi şi menţinerii stabilităţii monedei naţionale, precum şi a încrederii publicului în propriul sistem bancar. Ideea de bază este cea legată de bancarizarea sistemului de plăţi, banca centrală jucând un rol important în derularea operaţiunilor de compensare a plăţilor interbancare. În unele situaţii, banca centrală se constituie şi în singurul finanţator al băncilor din sistemul bancar, aceasta fiind considerată creditorul de ultimă instanţă al băncilor din sistem, aceasta deoarece este ştiut că acordarea de credite de către banca centrală are implicaţii asupra masei monetare aflate în circulaţie, dar şi în scopul disciplinării activităţii băncilor aflate în subordine. FUNCŢIA DE BANCĂ A STATULUI Această funcţie decurge, întâi de toate, din natura formei de proprietate a capitalului, în majoritatea cazurilor vorbind de proprietatea statului. Un alt aspect este legat de momentul apariţiei băncilor centrale, când, în schimbul monopolului emisiunii, statul impunea posibilitatea obţinerii de finanţare. În prezent, chiar dacă băncile centrale evită finanţarea deficitului bugetar, au apărut diverse procedee care să elimine diluţia puterii de cumpărare ca urmare a emisiunii monetare fără acoperire. În unele ţări este chiar interzisă prin lege finanţarea cheltuielilor bugetare prin emisiune monetară. Pentru finanţarea directă a trezoreriei statului, banca centrală poate cumpăra titluri emise de stat, de pe piaţa primară, dar în cele mai multe cazuri banca centrală acţionează pe piaţa secundară a acestor titluri, influenţând oferta şi cererea pentru aceste titluri în funcţie de conjunctura economică şi de obiectivele de politică monetară stabilite. În multe ţări, banca centrală este şi cea care gestionează contul trezoreriei statului. Pe de altă parte, ca urmare a poziţiei deţinute în cadrul instituţiilor publice, banca centrală este abilitată, prin statutul său, să reprezinte statul în relaţiile financiare internaţionale şi în organismele financiare internaţionale. Datorită intervenţiilor de finanţare directă sau indirectă, băncile centrale îndeplinesc rolul esenţial de consilier şi realizator al emisiunilor de titluri pentru contul statului. Astfel, băncile centrale organizează sindicate pentru achiziţia de împrumuturi, administrează datoria publică şi plata anuală a dobânzilor la titlurile de stat, toate aceste atribuţiuni atestând, într-o măsură considerabilă funcţia de bancă a statului. Operaţiunile Băncii Centrale. Toate funcţiile sale banca centrală le realizează prin operaţiunile sale – pasive şi active. Operaţiunile pasive. Principala sursă a resurselor băncii centrale, în marea majoritate a ţărilor, o constituie emisiunea de bancnote (de la 54 – 85% din totalul activelor). La etapa contemporană, emisiunea de bancnote este fiduciară, adică, nu este convertibilă în aur. Convertibilitatea în aur a bancnotelor este suspendată în prezent, însă, necătând la aceasta, în unele ţări formal continuă să existe restricţii privind emisiunile fiduciare. Mecanismul contemporan al emisiunii bancnotelor este bazat pe creditarea băncilor comerciale, a statului şi mărirea rezervelor de aur-valute. Emisiunea bancnotelor, în cazul de creditării băncilor comerciale este asigurată de cambii şi alte obligaţiuni bancare; în cazul creditării guvernului – obligaţiuni publice la termen; iar când are loc cumpărarea aurului şi valutelor – corespunzător cu aur şi valute. Cuantumul operaţiunilor pasive este în dependenţă de cuantumul operaţiunilor active: credite acordate băncilor, trezoreriei; cumpărarea de valute şi aur, etc. Nu fiecare creditare a băncilor comerciale sau a statului este însoţită de o nouă emisiune de bancnote. Aceste credite pot fi transferate pe conturile băncilor comerciale şi trezoreriei deschise în banca centrală. În aşa caz, are loc emisiunea depozitară. Drept sursă de creditare servesc depozitele comerciale şi rezervele obligatorii ale băncilor comerciale (ce se află pe conturi speciale deschise în banca centrală), precum şi depozitele trezoreriei. Operaţiunilor active ale băncii centrale li se atribuie: operaţiunile de reescontare, investiţiile bancare, operaţiunile cu aur şi cu valute. Operaţiunile de reescontare sunt de două tipuri: credite băncilor comerciale şi statului. În calitate de gaj se utilizează cambiile comerciale, cambiile trezoreriale, obligaţiunile emise de autorităţile publice, etc. şi operaţiuni de reescont – cumpărarea de către banca centrală a cambiilor de la autorităţile publice şi de la băncile comerciale. Cumpărarea cambiilor de la băncile comerciale se numeşte reescontare, deoarece are loc scontarea a doua oară. Diferenţa dintre suma pe care banca centrală o plăteşte băncii comerciale cumpărând cambia, şi suma ce va fi primită de la debitor, când va sosi cadenţa, formează venitul băncii centrale. Rata dobânzii, în baza căreea banca central acordă credite băncilor comerciale şi reescontează cambiile lor se numeşte rată de reescont sau rată de refinanţare. Investiţiile bancare – reprezintă cumpărarea de către bancă a hârtiilor de valoare. Investiţiile băncii centrale constau din alocări în hârtii de valoare ale statului. Cumpărarea de către banca centrală a obligaţiunilor publice, în majoritatea ţărilor industrial-dezvoltate servesc ca formă de creditare a guvernului. Creditarea directă a guvernului în aceste ţări lipseşte (S.U.A., Canada, Japonia, Marea Britanie, Elveţia, Suedia) sau este limitată de lege (Germania, Franţa, Olanda). În portofoliul băncii centrale se află o parte neînsemnată a hârtiilor de valoare de stat – marea majoritate a acestor hârtii de valoare circulă pe piaţa de capital. Corespunzător, principalii creditori ai statului sunt nu băncile centrale, ci băncile comerciale, instituţiile financiar-creditare, corporaţiile şi populaţia. Cauza principală a cumpărării de către banca centrală a hârtiilor de valoare de stat este reglarea lichidităţii sistemului bancar şi gestiunea împrumutului public, în procesul desfăşurării politicii monetar-creditare.
3. Banca Națională a Moldovei: obiective și atribuții
Băncii Naţionale a Moldovei îi revine un rol important în procesul de tranziţie la economia de piaţă a Republicii Moldova. Din 1991 şi pînă în prezent au fost elaborate şi implementate un şir de măsuri eficiente în vederea stabilizării mediului monetar şi de credit. Cel mai important pas în acest sens a constituit introducerea în circulaţie la 29 noiembrie 1993 a monedei naţionale - leul moldovenesc - cu promovarea ulterioară a unei politici monetare şi de credit antiinflaţioniste. În anul 1995 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei şi Legea instituţiilor financiare. Conform primei legi, B.N.M. este independentă în exercitarea atribuţiilor sale, fiind responsabilă faţă de Parlament. Cea de-a doua lege sus-menţionată are drept scop crearea unui sector financiar puternic şi competitiv, neadmiterea riscului excesiv în acest sistem, protejarea intereselor deponenţilor. Începand cu anul 1998 Banca Naţională a renunţat la practica stabilirii cursului oficial de schimb al monedei naţionale faţă de dolarul SUA la Bursa valutară şi a procedat la determinarea acestuia ca medie aritmetică simplă a mediilor ponderate a cursurilor de cumparare şi vînzare a dolarului SUA contra lei moldoveneşti pe piaţa inter- şi intrabancară. Faptul a permis descentralizarea pieţei valutare interne în corespundere cu practicile ţărilor dezvoltate. Banca Naţională a Moldovei a fost înfiinţată în anul 1991. Atribuţiile de bază ale B.N.M. sunt: stabilirea şi implementarea politicii monetare şi valutare în stat; activitatea de bancher şi agent fiscal al statului; autorizarea, supravegherea şi reglementarea activităţii instituţiilor financiare; supravegherea sistemului de plăţi în Republica Moldova şi facilitarea funcţionării eficiente a sistemului de plăţi interbancare; emisiunea monedei naţionale; stabilirea, prin consultări cu Guvernul, a regimului cursului de schimb al monedei naţionale; gestionarea rezervelor valutare ale statului; întocmirea balanţei de plăţi a statului reglementarea valutară pe teritoriul Republicii Moldova s.a. Ca urmare a lichidării riscurilor excesive în bănci şi creării condiţiilor necesare pentru menţinerea stabilităţii situaţiilor financiare ale acestora, care se bazează pe acţiunea forţelor de piaţă, începînd cu 1 iulie 2004 a fost înfiinţat sistemul de garantare a depozitelor, care prin garanţiile sale acoperă circa 90 la sută din depozitele persoanelor fizice. La sistemul de garantare a depozitelor participă în mod obligatoriu toate băncile autorizate. Mijloacele destinate pentru garantarea depozitelor se acumulează din contribuţiile băncilor, iar statutul legal al sistemului de garantare a depozitelor asigură independenţa juridică, operaţională, financiară şi administrativă a acestuia. De asemenea, în contextul alinierii la standardele internaţionale, în anul 2006 Banca Naţională a Moldovei a implementat un nou sistem automatizat de plăţi interbancare (SAPI). Acesta este compus din sistemul de decontare pe bază brută în timp real destinat procesării plăţilor urgente şi de mare valoare şi sistemul de compensare cu decontare pe bază netă destinat procesării plăţilor de mică valoare. Astfel, a fost realizată o infrastructură modernă de plăţi, care a determinat premise importante pentru prestarea serviciilor de plată de o nouă calitate şi facilitarea efectuării plăţilor fără numerar în ţară. Banca Naţională a Moldovei este banca centrală a Republicii Moldova.Banca Naţională este o persoană juridică publică autonomă şi este responsabilă faţă de Parlament. Banca Naţională nu este supusă înregistrării în Registrul de stat al întreprinderilor şi în Registrul de stat al organizaţiilor.Banca Naţională poate să deschidă filiale şi reprezentanţe în ţară şi în străinătate unde consideră necesar. Obiectivul fundamental al Băncii Naţionale este asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor. Fără prejudicierea obiectivului său fundamental, Banca Naţională promovează şi menţine un sistem financiar bazat pe principiile pieţei şi sprijină politica economică generală a statului. Banca Naţională conlucrează cu Guvernul în realizarea obiectivelor sale şi, conform prezentei legi, întreprinde acţiunile necesare pentru a realiza o astfel de conlucrare. Banca Naţională furnizează organelor economice şi financiare ale Guvernului, la cererea acestora, informaţii referitoare la problemele monetare şi financiare. Organele menţionate, la rîndul lor, furnizează Băncii Naţionale, la cererea ei, informaţii referitoare la problemele macroeconomice, monetare sau financiare. Orice proiect de act normativ al autorităţilor publice care priveşte domeniile în care Banca Naţională are atribuţii va fi adoptat după ce, în prealabil, s-a solicitat avizul Băncii Naţionale. Avizul va fi transmis în termen de cel mult 30 de zile de la solicitare. Banca Naţională este independentă în exercitarea atribuţiilor sale stabilite de prezenta lege şi nu va solicita sau primi instrucţiuni de la autorităţile publice sau de la orice altă autoritate. Banca Naţională reprezintă Republica Moldova la întrunirile, consiliile şi organizaţiile interguvernamentale în problemele politicii monetare, licenţierii activităţii bancare, în problemele controlului bancar şi în alte probleme ce ţin de competenţa ei. Banca Naţională poate acorda servicii bancare instituţiilor guvernamentale, financiare şi bancare străine, precum şi organizaţiilor internaţionale publice, la care Banca Naţională sau Republica Moldova participă. Banca Naţională poate participa la organizaţii internaţionale, care urmăresc scopul de a obţine stabilitatea financiară şi economică prin intermediul cooperării internaţionale. În limita оmputernicirilor sale, Banca Naţională ca agent al Republicii Moldova poate să-şi asume obligaţii şi să execute tranzacţii ce ţin de participarea Republicii Moldova la organizaţiile internaţionale. Banca Naţională aduce periodic la cunoştinţa publicului rezultatele analizei macroeconomice, evoluţiei pieţei financiare şi informaţia statistică, inclusiv privind masa monetară, acordarea creditelor, balanţa de plăţi şi situaţia pieţei valutare. Banca Naţională conlucrează cu Guvernul în problemele financiare şi bugetare: a) Guvernatorul Băncii Naţionale: - poate asista şi lua cuvîntul la şedinţele Guvernului, alocuţiunea fiind consemnată în procesulverbal; - poate prezenta în scris opinii cu privire la problemele abordate în urma participării în şedinţe; b) miniştrii responsabili de problemele economice şi financiare pot asista la şedinţele Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale. Guvernatorul Băncii Naţionale sau membrii Consiliului de administraţie trebuie să explice Parlamentului sau comisiilor lui permanente politica Băncii Naţionale, să avizeze proiecte de legi, la cererea Parlamentului. În scopul îndeplinirii atribuţiilor sale Banca Naţională are dreptul să emită hotărîri, regulamente, instrucţiuni şi ordonanţe. Actele normative ale Băncii Naţionale, care sînt obligatorii pentru instituţiile financiare şi alte persoane juridice şi fizice, se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova şi intră în vigoare fie la data publicării lor, fie la o altă dată prevăzută în textul actului respectiv, cu condiţia informării publicului. Banca Naţională este formată din departamente, direcţii, servicii şi alte subdiviziuni şi este condusă de Consiliul de administraţie. Consiliul de administraţie este alcătuit din cinci membri: - Guvernatorul Băncii Naţionale - preşedintele Consiliului; - primul-viceguvernator al Băncii Naţionale - vicepreşedinte al Consiliului; - trei viceguvernatori ai Băncii Naţionale. Guvernatorul Băncii Naţionale se numeşte de Parlamenț la propunerea Preşedintelui Parlamentului. Primul-viceguvernator şi viceguvernatorii Băncii Naţionale sînt numiţi de Parlament la propunerea Guvernatorului Băncii Naţionale. Un candidat poate fi propus Parlamentului pentru numire, în caz de respingere, nu mai mult de două ori. Candidaţi la funcţia de membru al Consiliului de administraţie pot fi persoanele care deţin exclusiv cetăţenia Republicii Moldova, au domiciliul în ţară, au reputaţie ireproşabilă şi o experienţă de muncă de 10 ani în domeniul financiar şi monetar. Membrii Consiliului de administraţie se numesc pe termen de 7 ani cu condiţia ca pe cît posibil expirarea termenului fiecăruia să fie repartizată uniform pe parcursul perioadei de 7 ani. La încadrarea în serviciu şi ulterior în fiecare an, membrii Consiliului de administraţie sînt obligaţi să depună, în condiţiile legii, declaraţie cu privire la venituri şi proprietate. Membrii Consiliului de administraţie nu pot fi reţinuţi, arestaţi ori traşi la răspundere administrativă sau penală decît la decizia Procurorului General. Guvernatorul se destituie din funcţie de Parlament cu votul a 2/3 din numărul total al deputaţilor. Membrii Consiliului de administraţie se destituie din funcţie de Parlament cu majoritatea simplă de voturi (50% + 1) de la numărul total al deputaţilor. Membrii Consiliului de administraţie pot demisiona cu condiţia informării în scris a Parlamentului cu trei luni înainte. Timp de un an după eliberarea lor din funcţie de la Banca Naţională nu pot activa în calitate de conducători ai instituţiilor financiare. Banca Naţională acţionează ca bancher şi agent fiscal al statului şi al organelor acestuia. Nici o tranzacţie sau operaţiune efectuată de Banca Naţională nu poate avea ca rezultat acordarea de asistenţă financiară organelor menţionate. Banca Naţională este datoare să ofere Guvernului consultaţii în problemele monetare şi financiare importante ce ţin de competenţa sa, iar Guvernul este dator să ofere consultaţii Băncii Naţionale în problemele ce ţin de competenţa lui. Anual, la elaborarea proiectului bugetului de staț Guvernul se consultă în problemele economice şi financiare cu Banca Naţională, care оi prezintă un raport în aceste probleme. Consultări şi informaţii asupra оmprumuturilor sectorului public Anual, Guvernul se consultă cu Banca Naţională referitor la obiectivele sale în domeniul оmprumuturilor interne şi externe sectorului public pentru următorul an financiar, inclusiv la sumele şi condiţiile la care aceste оmprumuturi vor fi contractate. Оmprumuturile statului şi organelor lui trebuie raportate Băncii Naţionale în modul stabilit de bancă. Toate aceste оmprumuturi se efectuează în conformitate cu legislaţia. Depozite şi operaţiuni de casă Banca Naţională acceptă depozite de la Trezoreria statului şi de la alte organe ale statului în baza unui demers al Guvernului. În calitate de depozitar Banca Naţională primeşte şi eliberează bani, ţine evidenţa conturilor şi oferă orice alte servicii financiare. Banca Naţională efectuează plăţi în limita soldului în conturile respective. Banca Naţională poate autoriza alte bănci să accepte astfel de depozite la condiţiile stabilite prin înţelegere mutuală. Impozitele, taxele şi alte plăţi obligatorii, care s-au vărsat de la contribuabili în conturile bugetului de stat şi în fondurile speciale din băncile care оi deservesc, se transferă în contul unic al Trezoreriei statului în Banca Naţională sau în conturile respective ale bugetelor unităţilor administrativ- teritoriale nu mai tоrziu de sfоrşitul zilei ce urmează după ziua în care ele s-au vărsat. Pentru fiecare zi de întоrziere băncile plătesc amendă în mărime de 5% din sumele transferate cu întоrziere. Atribuţiile de agent fiscal Banca Naţională, în termenele şi condiţiile stabilite de comun acord cu Guvernul, acţionează ca agent fiscal al statului în organizarea deservirii valorilor mobiliare dematerializate ale statului în următoarele domenii: a) desfăşurarea, pe baza acordului încheiat cu Ministerul Finanţelor, a plasării pe piaţa primară a valorilor mobiliare de stat; b) efectuarea înregistrărilor în sistemul de înscrieri în conturi ale valorilor mobiliare, organizat de Banca Naţională; c) marketingul valorilor mobiliare emise de stat şi organele lui; d) plata sumei de bază la valorile mobiliare menţionate, a dobînzii şi a altor comisioane; e) în alte domenii ce corespund obiectivelor şi atribuţiilor de bază ale Băncii Naţionale. Interdicţia creditării statului Banca Naţională nu acorda împrumuturi şi garanţii sub orice formă statului sau organelor acestuia, inclusiv prin procurarea pe piaţa primară a valorilor mobiliare de stat. Supravegherea şi reglementarea activităţii instituţiilor financiare Banca Naţională este unica instituţie care efectuează licenţierea, supravegherea şi reglementarea activităţii instituţiilor financiare. În acest scop Banca Naţională este împuternicită: a) să emită actele normative necesare şi să ia măsurile cuvenite pentru a-şi exercita оmputernicirile şi atribuţiile ce decurg din prezenta lege, prin acordarea de licenţe instituţiilor financiare şi elaborarea de standarde de supraveghere a acestora şi să stabilească modul de aplicare a actelor normative şi măsurilor menţionate; b) să efectueze, prin intermediul funcţionarilor săi sau al altor specialişti calificaţi antrenaţi în acest scop, controale asupra tuturor instituţiilor financiare, precum şi să examineze registrele, documentele şi conturile acestora, condiţiile la care оşi desfăşoară activitatea, şi respectarea de către aceste instituţii a legislaţiei; c) să ceară oricărui salariat dintr-o instituţie financiară să furnizeze Băncii Naţionale informaţiile necesare în scopul supravegherii şi reglementării activităţii instituţiilor financiare; d) să impună oricărei instituţii financiare măsuri de remediere sau să aplice sancţiunile prevăzute de Legea cu privire la instituţiile financiare, dacă instituţia financiară sau salariaţii ei; - au încălcat legea menţionată sau vreun act normativ al Băncii Naţionale; - au încălcat vreo obligaţiune fiduciară; - s-au angajat în operaţiuni riscante sau incorecte ale instituţiei financiare sau ale oricăreia din sucursalele ei. Banca Naţională poate deschide conturi băncilor care funcţionează în Moldova şi acceptă depozite de la ele în condiţiile stabilite de ea, ce prevăd plata dobînzilor şi stabilirea comisioanelor. Orice instituţie financiară va îndeplini în mod obligatoriu cerinţele actelor normative ale Băncii Naţionale cu privire la: a) conturile de bilanţ, obligaţiunile extrabilanţiere, veniturile şi cheltuielile privind anumiţi indici din conturi; b) restricţiile sau condiţiile privind anumite tipuri de credit sau investiţii ce depăşesc nivelul stabilit; anumite angajamente purtătoare de risc; echilibrarea termenelor de scadenţă a activelor şi pasivelor şi a elementelor extrabilanţiere; poziţiile deschise privind valuta, operaţiunile de swap, opţioanele şi alte poziţii similare; accesul la sistemul de plăţi. Instituţiile financiare sînt obligate să furnizeze Băncii Naţionale orice informaţii şi date, solicitate de aceasta, necesare pentru exercitarea atribuţiilor sale. Banca Naţională poate publica aceste informaţii şi datele agregate integral sau parţial pe categoriile instituţiilor financiare clasificate conform genului lor de activitate.