Moromeții de Marin Preda este un roman realist postbelic, în două volume, 

cu
elemente de modernitate, care înfățișează în mod realist viața sătenilor din Câmpia
Dunării, înainte și după cel de-al Doilea Război Mondial.

Opera se încadrează în literatura postbelică, caracterizându-se prin trăsături ale

realismului, dar așa cum afirmă Eugen Simion, este vorba despre un realism
psihologic în care accentul este pus pe drama personajului principal și modul în care
acesta se transformă, înțelegând că omul nu se poate opune istoriei.

Realismul este dat de reprezentarea vieții în toată complexitatea ei,  fiind ilustrată

prin relația echilibrului dintre mediu și societate cu refacerea fundalului social
economic de dinainte şi după cel de-al Doilea Război Mondial, respectiv prin
utilizarea tehnicii detaliului, care creează impresia de verosimil. Acțiunea se petrece
într-un spațiu real, familiar scriitorului, satul Siliștea-Gumești din câmpia Dunării şi
este centrată în jurul unei familii de țărani, reprezentativă pentru această categorie
socială. Scenele în care sunt prezentate aspectele din viața colectivității se constituie
într-o adevărată monografie a satului tradițional: hora, călușul, întâlnirile duminicale
din poiana lui Iocan, serbarea școlară, secerișul, treierișul. Romanul prezintă disputele
vieții rurale, insistând pe modul în care evoluează colectivizarea. Întâlnirile de
Duminică din poiana lui Iocan, al căror element principal este Moromete, reprezintă o
oglindă profundă a societății pe care se bazează lumea satului, un prilej de a dezbate
teme de natură politică și de a discuta despre problema colectivizării. Sunt scoase în
evidență relațiile dintre membrii comunității, precum relația lui Moromete cu
autoritățile, reliefată în scena apariției agenților fiscali pe care acesta încearcă să-i
păcălească. Opera încearcă să prezinte în mod realist relațiile dintre familiile țărănești,
și anume cea a lui Moromete, în care conflictele sunt stârnite de viziuni diferite asupra
vieții, dar și de imaginea unei familii hibride.

O altă trăsătură a modernismului postbelic o reprezintă perspectiva omniscientă

limitată prin prezența personajelor de tip reflector și informator. Relatarea
întâmplărilor este realizată la persoana a III-a, de către un narator preponderent
omniscient și obiectiv. Însă, spre deosebire de romanele realiste interbelice,
perspectiva narativă se multiplică. Perspectiva omniscientă a naratorului alternează cu
perspectivele interne-subiective ale unora dintre personaje. Astfel, omnisciența
naratorială este limitată prin introducerea personajelor cu rol de reflectori sau cu rol
de informatori. Naratorul pierde privilegiul omniscienței în lumea pe care o
construiește, o lume nesigură și frământată de conflicte. Personajele reflectoare sunt
Ilie Moromete în primul volum și Niculae în cel de-al doilea, iar rolul lor este de a
conduce cititorul, de a construi lumea ficțională din perspectiva lor și ca urmare a
acțiunilor lor. De exemplu, imaginea satului este construită la începutul primului
volum, în timp ce naratorul îl urmărește pe Ilie Moromete mergând pe drum, casele și
oamenii apar parcă în ritmul pașilor personajului. Personajele informatoare sunt cele
care relatează evenimente inaccesibile naratorului, cum ar fi viața lui Moromete la
București, relatată de Parizianul.

O altă secvență semnificativă este scena tăierii salcâmului, simbolizând

destrămarea satului tradițional, dar și degradarea familiei. Salcâmul ilustrează
stabilitatea lumii rurale, verticalitatea lui fiind văzută ca un ax. Salcâmul face parte
din viața familiei Moromete și din viața satului și pare o entitate magică, fiind
înfățișat ca martor și păstrător al vieții țărănești „Toată lumea cunoștea acest salcâm”.
Tăierea salcâmului este o decizie pe care Moromete o ia singur deoarece Catrina nu
lasă impresia unei partenere de viață „asta e din pricină că n-are cu cine discuta, cu
sensul că nimeni nu merită să-i asculte gândurile”. Căderea lui în zori, duminica, în
sunet de clopot și bocete ce se aud din cimitirul satului reprezintă un eveniment tragic
și prevestește declinul unei lumi încremenite în rânduieli străvechi. După prăbușirea
salcâmului urmează o tăcere de sfârșit de lume, aceasta însăși părând mai mică, mai
urâtă și mai tristă: „Acum totul se făcuse mic”.
Incipitul și finalul, aflate în relație de simetrie, sunt elemente structurale semnificative
pentru tema romanului. Structura romanului este una simetrică, circulară pentru că
incipitul și finalul sunt poziționate simetric prin referirea explicită la timpul
personificat. Incipitul este marcat de metafora timpului, care este insesizabil în
acțiunea lui continuă „se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare”; „viața se
scurgea aici fără conflicte prea mari”. Incipitul sugerează o liniște şi o stabilitate a
satului pe care Moromete o înțelegea şi de care profita trăindu-și din plin ultimii ani
de independență. Totodată, începutul operei plasează acțiunea și în spațiu ,,în Câmpia
Dunării”, indicele spațial prefigurând locurile natale ale Teleormanului. Simetric,
finalul marchează intrarea într-un timp al crizei, satul simțind agresiunea timpului
care părea „a nu mai avea răbdare”. Personificarea realizată prin locuțiunea ,,a avea
răbdare” conferă timpului regimul unei prezențe personalizate. Incertitudinea marcată
prin verbul ,,se pare” evidențiază un timp bivalent: mai întâi, un timp subiectiv, un
timp al contemplării și bucuriilor spirituale, timp iluzoriu, iar apoi, un timp obiectiv,
istoric, agresiv, imprevizibil.

Conflictele reprezintă un alt element structural semnificativ pentru tema

romanului. Conflictul exterior este unul amplu, elementul central rămânând Ilie
Moromete, acesta nefiind capabil să își gestioneze zbuciumul interior, ducând  în final
la destrămarea familiei. În interiorul acesteia, se observă, de asemenea, trei tipuri de
conflicte majore. Este mai întâi dezacordul dintre tată  și cei trei fii ai săi din prima
căsătorie: Paraschiv, Nilă si Achim, izvorât dintr-o modalitate diferită de a înțelege
lumea și de a prețui valorile – cei trei fii prețuiesc banii, pentru ei proprietatea rurală
trebuie convertită în bani, în timp ce Moromete apreciază proprietatea privată pe care
refuză să o înstrăineze. Cel de-al doilea conflict izbucnește între Moromete și Catrina,
soția lui. Moromete vânduse în timpul secetei un pogon din lotul soției, promițând-i,
în schimb, trecerea casei pe numele ei, dar amână îndeplinirea promisiunii.
Nemulțumită, ea îşi găsește inițial refugiul în biserică, dar în al doilea volum Catrina
îl părăsește pe Ilie, după ce află de propunerea făcută fiilor săi, la București. Al treilea
conflict se desfășoară între Moromete și sora lui, Guica, care și-ar fi dorit ca fratele
văduv să nu se recăsătorească. În felul acesta ea ar fi rămas în casa fratelui, să se
ocupe de gospodărie și de creșterea copiilor, pentru a nu rămâne singură la bătrânețe.
Faptul că Moromete se recăsătorește îi aprinsese ura împotriva lui, pe care o transmite
celor trei fii mai mari. Un alt conflict, secundar, este acela dintre Ilie Moromete și fiul
cel mic, Niculae. Copilul îşi dorește cu ardoare să meargă la școală, în timp ce tatăl,
care trebuie să plătească taxele, îl ironizează „altă treaba n-avem noi acuma! Ne
apucăm să studiem” sau susține că învățătura nu aduce niciun beneficiu. Pentru a-și
realiza dorința de a studia, băiatul se desprinde treptat de familie.  În volumul al
doilea, acest conflict trece pe primul plan, pentru că tatăl și fiul reprezintă două
mentalități diferite.

Moromeții este un roman al deruralizării satului ce surprinde realitatea satului

tradițional, și totodată complexitatea acestuia, urmărind dramele petrecute în micile și
aparent liniștitele comunități ale satului. Criza ordinii sociale se reflectă în criza
valorilor morale, în criza unei familii, în criza comunicării.