Sunteți pe pagina 1din 7

Minciuna în comunicare

„Minciuna este vacanţa adevărului. Să nu


Aibă oare şi adevărul nevoie de vacanţă?”
Lucian Blaga

Minciuna există încă din cele mai vechi timpuri, şi tot dintotdeauna este şi
dezaprobată. Însă, în ultimul timp, ea începe să fie prezentă tot timpul, la toate nivelurile
sociale, începând chiar să fie aprobată şi chiar recomandată.
Treptat, minciuna a ajuns să exercite o adevarată fascinaţie, fiind cea care ajută la
salvarea aparenţelor, la obţinerea unor câstiguri, la ieşirea din diferite încurcături.
De-a lungul timpului, minciuna a primit numeroase accepţiuni, definiţii.
Astfel, Fr. Paulhan în Le mensonge du monde, definind natura minciunii, spune că
„aceasta este o discordanţă între ceea ce se gandeşte despre realitate şi ceea ce exprimă.
Minciuna este deci, o încercare de a transmite altora, cu un anumit interes, o imagine
denaturată în parte sau falsă pe de-a-ntregu, despre o anumită realitate”.
Într-un manual de doctrină, A. Boulenger, La doctrine catholique, spune că „a minţi
înseamnă a exprima, prin cuvinte, semne sau scris, contrariul a ceea ce se gandeşte cu
intenţia de a înşela”
Conform DEX-ului, minciuna este o denaturare intenţionată a adevărului, având de
obicei, ca scop, înşelarea cuiva, neadevăr.
În încercarea mea de a da o definiţie minciunii, am întâmpinat fără să vreau unele
dificultăţi; am încercat totuşi, să surprind câteva aspecte legate de faptul că minciuna o
folosim mai tot timpul, că deşi am învaţat încă din fragedă pruncie, că nu e un lucru bun să
minţi, minciuna ne iese în cale la tot pasul.
Cel mai simplu exemplu (şi aici voiam să adaug „din zilele noastre”, însă se ştie că
exista din vechi timpuri, chiar dacă s-a realizat prin alte metode, specifice, de altfel,
vremurilor) este acela că, în fiecare zi, femeile se machiază, uneori se vopsesc, îşi pun
peruci, cu toţii folosim deodorante şi parfumuri, toate acestea pentru a ne „ameliora”
aparenţele.
O lume întreagă s-a creat pe marginea acestor obiceiuri, face parte atât de mult din
viaţa noastră încât, nici nu putem concepe să trăim altfel; şi întrebarea mea este că, prin
această „ameliorare” a aparenţelor, prin această schimbare a ceea ce biologic suntem, nu
înseamnă că ne minţim pe noi înşine, dar şi pe cei din jurul nostru?
Un alt exemplu este atunci când încercăm să comunicăm, dar practic lansăm o
minciună prin simplul răspuns la întrebarea „Ce mai faci ?”, atât de bine-cunoscută. Această
întrebare se adresează, de fapt, stării generale: dacă suntem fericiţi, dacă suntem
sănătoşi...însă, ce facem fiecare dintre noi ? Răspundem „Bine”, chiar dacă nu suntem
tocmai în al nouă-lea cer şi nici nu debordăm de sănătate sau prosperitate.
Constatăm, astfel, că atât întrebarea, cât şi răspunsul, sunt de cele mai multe ori nişte
formalităţi, obligatorii de îndeplinit, înainte de a atinge miezul unei discuţii, care ne poartă
adevăratul interes de a aborda acea persoană.
Dacă stăm să analizăm această situaţie, care de fapt are în substrat o minciună,
constatăm că este un rău necesar, mai bine zis, o minciună necesară, deoarece atunci când
suntem întrebaţi ce facem, nu ne apucăm să îi povestim interlocutorului că de dimineaţa ne-
am certat cu partenerul de viaţa sau că la birou am primit o mustrare din partea şefului sau că
banca ne-a mărit rata creditului. Într-un cuvânt, minţim.
Minciuna se dovedeşte a fi întrucatva necesară şi interesant este că tocmai acele
persoane care mint îşi vor croi un drum mai bun în viaţă, consecinţa societăţii în care trăim.
Că o definim sau nu, minciuna este o prezenţă cotidiană. O întalnim pretutindeni,
pentru că în fiecare dintre noi ea nu ţine cont de definiţii, obiecţii, reguli juridice sau morale.
Ne urmăreşte atât în viaţa personală, cât şi în cea publică. Încă de mici învătăm că minciuna
ne salvează de la veşnica „bătaie ruptă din Rai” sau mai bine ştiuta muştruluială.
Minciuna, spune Robert Feldman, este o deprindere de bază, pe care o învaţăm de la
vârsta de trei ani. Mai mult, o vom folosi ca mijloc de a atinge succesul social, profesional,
familial.
Unii sunt de părere că un copil mic nu minte, ci doar alterează adevărul, din cauza
faptului că face cu greu distincţie între real şi imaginar. Adevarata minciună apare după
vârsta de şase sau şapte ani, constituind aproape întotdeauna o conduită de eschivare, în
general destinată să evite o mustrare.
Este clar că înca din copilărie, descoperim că părinţii, colegii, prietenii, pot fi
manipulaţi dacă apelăm la mici minciuni, care ţin de comportamentul, de atitudinea noastra.
Învătăm foarte devreme să apelăm la minciună; chiar de când suntem mici.
Mai mult, concluziile a două studii recent publicate de Psychological Science sunt că, la
sugestiile părinţilor, copiii de numai trei ani sunt deja în măsură să îşi ascundă dezamăgirea
în faţa unui cadou urât şi să mulţumească politicos cu surâsul pe buze.
În opinia mea, în acest caz, nu este nicidecum vina copiilor, ci dimpotrivă, a
părinţilor, care în loc să susţină copiii în a fi sinceri, susţin perpetuarea minciunilor şi
dezvoltarea unei personalităţi artificiale; până la urmă, aşa este asigurat succesul în societate,
prin mici sau mari păcăleli.
De-a lungul vieţii, începând chiar cu perioada copilăriei, ne-am format un
comportament strategic, în baza minciunii.
Dacă stăm să ne gândim, sociabilitatea, fără de care ar însemna să trăim în întuneric,
practic, să nu mai existăm, ne determină să comunicăm. Ea este de fapt, principalul motiv
pentru care uneori, suntem puşi în situaţia de a nu comunica pe deplin sincer. Dacă nu am fi
fiinţe sociabile, fapt ce implică o comunicare interpersonală, nu am mai fi mânaţi de
incapacitatea de a spune adevarul. Totul pleacă de la construirea relaţiilor cu cei din jur; de
la familie, până la colegii de şcoală, de lucru, cu fiecare din aceste persoane cu care suntem
în continuă interacţiune de-a lungul vieţii, având un fel de relaţie, mai mult sau mai puţin
sinceră la un moment dat.
Un alt autor, Barnes J. A., considera că omului i-a fost dat cuvantul, nu numai pentru
a comunica, ci şi pentru a-şi putea ascunde gândurile, oprind asfel cunoaşterea de către
celălalt.
Omul minte pentru că ceva nu îi este pe plac, este nemulţumit de ceea ce este sau ceea
ce are. Minţim pentru că ne dorim succes, pentru a obţine anumite avantaje, sau pentru a fi
acceptaţi într-un anumit mediu. Altfel spus, minciuna îşi lasă amprenta mai tot timpul asupra
noastră, conştienţi fiind sau nu.
Exagerăm, adăugăm, inventăm, omitem sau pur şi simplu păstrăm tăcerea, pentru că
trăim într-o societate în care interesele materiale ne învăluie.
Am învătat să minţim şi astfel ne-am încărcat conştiinţa.
Minţim pentru că ne e frică de consecinţele adevărului, minţim pentru a ne ascunde,
pentru că suntem egoişti şi ne este mai usor să „înflorim” adevărul, decât să îl exprimăm
direct, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Minciuna este o cale de împlinire facilă a scopului. Se minte la tot pasul din motive
dintre cele mai diferite: din dorinţa de a ataca pe cineva, pentru disculpare, pentru a pune în
valoare, pentru ascunderea timidităţii, din nevoia de protecţie, pentru a face plăcere, pentru a
ascunde un adevăr dureros, pentru a apăra pe cineva sau a ne apăra de cineva, pentru a
rezista presiunilor şi normelor comunităţii. Minţim ca să rezistăm.
Nietzsche spunea la un moment dat că: „avem nevoie de minciuni pentru a trăi”.
În cercetările de specialitate, unii autori susţin că, din nevoia permanentă de a-i
impresiona pe cei cu care interacţionează, oamenii tind să folosească minciuna
înaproximativ o treime din interacţiunile zilnice. De asemenea, alte studii susţin că între
bărbaţi şi femei nu există o diferenţă semnificativă în privinţa numărului minciunilor, ci mai
degrabă o diferenţă în preferinţele bărbaţilor şi femeilor pentru anumite tipuri de minciuni.
Astfel, bărbaţii sunt mai înclinaţi să spună minciuni care să-l facă pe interlocutor să se simtă
bine, în timp ce femeile sunt în general mai înclinate să exprime opinii pozitive şi despre
lucrurile care le plac, şi despre cele care nu le plac.
De reţinut este faptul că minciuna trebuie menţinută în anumite limite, dar nu putem
absolutiza spunând că trebuie evitată cu orice preţ. Ar fi ca şi cum am cere unui om să nu
mai fie om, să fie perfect, să fie o maşină, ca şi cum nu ar mai avea sentimente şi impulsuri
cărora să le facă faţă.
Un alt aspect al minciunii este acela că ea este o desconsiderare a capacităţii de
întelegere şi a inteligenţei celorlalţi, despre care presupunem că nu vor observa înselăciunea.
Nimeni, sau poate puţini, realizează că nu poţi câstiga respectul cuiva, dacă este astfel
desconsiderat.
Unii oameni văd minciuna ca o parte componentă a vieţii de zi cu zi, în timp ce alţii
văd minciuna ca pe un pacat. Cert este că minciuna este ceva ce aparent toata lumea o face
din când în când.
De altfel, la unele popoare, minciuna are un rol social mai important decât la altele.
De exemplu, în cultura chineză, bazată pe armonie şi imagine, copiii sunt învăţaţi să mintă
încă de la gradiniţă, pentru a întări legăturile de grup, iar a spune adevărul este considerat un
comportament prostesc. De asemenea, pentru orientali în general, a fi sincer poate constitui
o încalcare a conduitei sociale.
Hulită de unii, negată de alţii, invocată în împrejurări din cele mai felurite, minciuna
are o prezenţa cotidiană.
Deşi pe de-o parte afirmăm sus şi tare că nu ne place să fim minţiţi, pe de cealaltă
parte, ne lovim de clişeul “adevărul doare”.
Aş concluziona că minciuna este şi continuă să existe pentru fiecare dintre noi. Şi
uneori nu reuşim să îi găsim o explicaţie logică... poate tocmai pentru că minciuna este ceva
relativ şi, chiar dacă presupune lipsa de sinceritate, nu presupune neapărat negarea unui
adevăr (pentru că sinceritate şi adevăr nu înseamnă acelaşi lucru).
Minciuna poate însemna, pâna la urmă, un alt adevăr, unul esenţial, dar înteles doar
de cel care minte.
Bibliografie.

1. Gabriel Liiceanu, Despre minciună, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006.


2. Allan Pease, Barbara Pease, El e cu minciuna, ea vorbeşte într-una, Editura
Curtea Veche, 2007.
3. Minciuna, viclenia şi făţărnicia, Editura Bunavestire, 2010.
4. Constantin Cucoş, Minciună, contrafacere, simulare – o abordare
psihopedagogică, Editura Polirom, Iaşi, 1997.
5. J. A. Barnes, Sociologia minciunii, Editura Institutul European, Iaşi, 1998.
6. Anna Freud, Normal şi patologic la copil, Ed. Fundaţiei Generaţia, Bucureşti,
2002.
FACULTATEA DE LITERE ŞI ŞTIINŢE
ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ ŞI INTEGRARE EUROPEANĂ
MASTER, AN II

GHIŢĂ CRISTINA