Carol Davila

Carol Davila, pe numele de naștere Carlo Antonio Francesco d’Avila. 

Cel mai vestit medic şi farmacist de origine franceză, care avea să
capete ulterior cetăţenie română s-a născut la Parma, în Italia, pe 8 aprilie 1828. Deşi nu
s-a putut demonstra cu documente şi tatăl nu şi-a asumat niciodată paternitatea, se
spune că medicul ar fi fost fiul celebrului compozitor Franz Liszt.  Compozitorul a avut
mulţi ani o relaţie cu scriitoarea franceză, contesa Marie d’Agoult, o femeie frumoasă şi
cultă. De pe urma relaţiei celor doi au rezultat patru copii. Primii trei au fost recunoscuţi
de tatăl lor şi crescuţi chiar de mama lui Liszt. Al patrulea nu a beneficiat însă de
recunoaşterea parentală, din motive necunoscute.
Despre copilăria lui Carlo Antonio Francesco d’Avila, cel de-al patrulea copil al
scriitoarei, devenit ulterior Carol Davila, nu s-au păstrat informaţii. Potrivit unei ipoteze
agreate de unii istorici, copilul ar fi fost adoptat de familia unui medic care i-a insuflat
pasiunea pentru acest domeniu.
A urmat Facultatea de Medicină din Paris, pe care a absolvit-o în februarie 1853.
A sosit în Țara Românească în data de 13 martie 1853, la 25 de ani, după ce și-a dat
doctoratul la Paris și după ce a ajutat la stingerea epidemiei de holeră din 1849, în
Champagne și Cher. În anul absolvirii sale, la Facultatea de Medicină din Paris existau
două cereri de medici. Una venea din Persia, din partea şahului care ruga Guvernul
francez să-I trimită un absolvent pentru a îi servi drept medic personal. Cealaltă cerere
venea din partea domnitorului Ţării Româneşti, Barbu Ştirbei. 
Carol Davila a acceptat sa vina în România. Tânărul medic cu doctoratul susţinut
la Paris intenţiona să rămână în Ţara Românească doar trei ani. A rămas însă pe
pământ românesc până la finalul vieţii. Odată ajuns în ţară a primit din partea lui Barbu
Ştirbei gradul de maior. A fost numit medic-şef la Spitalul Militar, iar domnitorul i-a dat
mână liberă să reformeze unitatea şi sistemul. 
Davila a realizat că pentru a schimba ceva în sistemul sanitar românesc are
nevoie de medic işi a pus bazele prime şcoli de medicină românească. După fuga lui
Barbu Ştirbei, la un an de la sosirea lui Davila în ţară, considerat apropiat al fostului
domn, medicul a fost demis din funcţia de şef de la spitalul militar. 1854 a fost şi anul în
care Davila s-a îmbolnăvit de reumatism poliarticular, boală care va lăsa sechele pentru
tot restul vieţii. Medicul a rămas de atunci cu cotul drept anchilozat, motiv pentru care
îşi va folosi mai mult mâna stângă.  
După revenirea lui Barbu Ştirbei în ţară, Davila a fost repus în funcţie şi a putut
să-şi demareze proiectele. A reorganizat spitalul miliar pe secţii, a îmbunătăţit îngrijirea
medicală acordată bolnavilor şi a reuşit să realizeze, în 1855, prima transfuzie de sânge
din România.

 
Creatorul Facultăţii de Medicină
A pus bazele Şcolii de Mică Chirugie după modelul şcolii din Angers, unde îşi
începuse studiile medicale. Un an mai târziu, în 1856, în această şcoală crează secţia de
farmaceutică, prima înfiinţată în România. După trei ani de la înfiinţare, Davila reuşeşte
să transforme Şcoala de Mică Chirurgie în Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie. Un
an mai târziu, pe lângă această unitate, Davila crează o nouă secţie: Medicină
Veterinară. La şcoala sa, Davila a predat încă din 1856 cursul de chimie.

Tot el a fost iniţiatorul unor conferinţe publice având drept subiect

chimia. Şcoala creată în 1855 a devenit în 1869 Facultate de Medicina, Chirurgie şi
Farmacie. Davila şi-a văzut astfel îndeplinit visul pe care l-a avut de la venirea în Ţara
Românească, acela de a face din sistemul de învăţământ medical românesc unul egal cu
cel din ţări care aveau centre universitare cu tradiţie. 

A înfiinţat primul azil pentru orfani 

Prima soţie a lui Davila, Maria Marsille, a murit la un an de la căsătorie. Dupa

moartea soţiei, Davila s-a concentrat pe un proiect care viza copiii orfani. A luat singur în
întreţinere 40 de fetiţe orfane, găsite în diferite mahalale ale Bucureştiului. Le-a ţinut în
casa lui, le-a îngrijit şi a înfiinţat primul azil de fete din România, în 1861. A înfiinţat apoi
un orfelinat pentru patruzeci de băieţi. Tot prin grija lui s-a înfiinţat în cartierul
Pantelimon din Bucureşti prima scoala de surdo-muţi din România.

A decedat la 24 august 1884, la 56 de ani.