Maitreyi

-eseu-

Datorită dublei sale vocații, savant și scriitor, s-a afirmat în literatura universală, în secolul al
XX-lea, într-o epocă a specializării și a limitării domeniilor de investigație. Eliade, istoric al religiilor,
aspiră spre totalitate, iar dorința acestuia de a cunoaște relația dintre sacru și profan se materializează în
operele mult apreciate la nivel mondial “Sacrul și profanul”, “Imagini și simboluri”, “Istoria credințelor și
ideilor religioase”.
Apărut în anul 1933, romanul experienței “Maitreyi” este o creație confesivă care cultiva
documentul biografic, fiind construită pe baza monologului interior care este perceput ca un discurs
pentru sine. Naratorul relatează la persoana I, singular, fără să aibă alt narator decât propriul EU. Lectorul
știe că ceea ce stă la baza ficțiunii sunt experiențele trăite de autor și transfigurate în operă. Prin urmare,
romanul experienței se definește ca experiența biografismului, fragmentarismului narațiunii datorat
folosirii tehnicii jurnalului, a confesiunii și a memoriilor.
Acest roman concretizează experiența lui Mircea Eliade în călătoria sa pentru studii în India, la
universitatea din Calcutta, aceasta marcându-i decisiv evoluția de scriitor si savant. De asemenea,
“Maitreyi” există ca roman exotic prin imaginea Indiei prezentată prin fascinație, invazia tinerilor
europeni veniți în India la studiu, viața de la Calcutta, prezentarea relațiilor familiale în casa unui
intelectual indian, un ritual erotic indian ce are la baza arta așteptării, fascinația atingerii, împreună creând
o poezie a iubirii. Tematic, se poate observa o totală deschidere a autorului spre arta românească de tip
modern. Eliade va insera în romanul său pagini de jurnal, întărind astfel sentimentele descrise.
Ca în orice roman modern subiectiv, regăsim în persoana naratorului, pe autorul însuși, identificat
ca personaj. Astfel, autorul, naratorul și personajul se suprapun cu numele Allan. Eliade transmite direct
emoția cu ajutorul utilizării introspecției, prin notele propriului jurnal. Experiența acestuia în casa lui
Narendra Sen este copleșită de superstițiile de orice natură, care împiedică drumul ființei spre esența
vieții. Maitreyi devine obstacolul definitoriu, dar și ființa care ispitește. Se observă simetria dintre incipit
și final ce contribuie la accentuarea temei romanului- iubirea-, cu rol în detalierea celui mai înălțător
sentiment al ființei umane, dragostea dintre un european și o fată exotică. Incipitul se află sub semnul
ezitării, Allan arătând că nu este deloc sigur atât în privința acestui caiet pentru că nu a reușit să își
amintească ziua precisă când a întâlnit-o pe Maitreyi, cât și în legătură cu relația sa cu aceasta, aflându-se
într-o accentuată contradicție cu sentimentele descrise ulterior. Finalul romanului este deschis, fiind
alcătuit dintr-o serie de întrebări retorice care exprimă o anumită nesiguranță în privința “fostei iubiri”.
Romanul începe prin dorința naratorului autor de a-și explica o experiență. Viziunea despre lume
înfățișează experiența unui tânăr de 23 de ani, Allan, găzduit de inginerul Narendra Sen după ce a ieșit
din sanatoriu, suferind de malarie. Deși locuise doi ani în Calcutta, Allan ignorase obiceiurile indiene și
farmecul misterios al unui pământ sacru, elemente ce, ulterior, vor sta în calea iubirii față de Maitreyi. El
este, după cum se autocaracterizeaza, “un tânăr inteligent și lucid”, fiind împins spre căutare, supune unei
analize atente pasiunea și senzualitatea. Personajul narator, Allan, un tânăr inginer european, aparține
comunității albe din Calcutta, fiind mândru de originile sale, preia de la eurasiatici un anumit dispreț față
de indieni. Acesta este accentuat de vorbele europeanului cu privire la trăsăturile fizice ale lui Maitreyi
“Mi se pare urâtă, cu ochii ei prea mari și prea negri, cu buzele cărnoase și răsfrânte, cu sânii puternici, de
fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt.”. Însă, pe parcursul șederii sale în casa lui
Narendra Sen, timp în care își afirmă potențialul intelectual prin faptul că, preocupat să descopere
caracteristicile civilizației indiene, începe împreună cu Maitreyi să învețe limba bengaleză. Astfel, Allan
își schimbă percepția asupra acesteia. O consideră mult mai frumoasă, o ființă mistică “sari de culoarea
ceaiului palid, cu papuci albi cusuți în argint, cu șalul asemenea cireșelor galbene, și buclele ei prea negre,
ochii prea mari și buzele ei prea roșii”, pătrunzând în tainele senzualității ei “creau parcă o viață mai puțin
umană în acest trup, înfășurată și totuși transparentă, care trăia, s-ar fi spus, prin mira, nu prin biologie”,
dorind să-i descopere felul de a gândi, delicatețea, timiditatea “O priveam cu oarecare curiozitate, căci nu
izbuteam să înțeleg ce taină ascunde făptura aceasta”, “delicatețea, timiditatea din zâmbet și glas, ce
întotdeauna ascundea panică”, “mai ales glasul ei atât de schimbat în fiecare clipă”. Astfel, se observă
cum în construcția personajului se reflectă ideea că iubirea este un mijloc de cunoaștere, o experiență
decisivă prin care acesta ajunge să înțeleagă până la un anumit nivel sufletul indian, dar și un mijloc de
distrugere al echilibrului interior.
Maitreyi se situează la polul opus, fiind o ființă ce reprezintă sacrul. Aceasta evoluează de la
simpla apariție în viața lui Allan, până la obsesie în mintea îndrăgostitului. Prezența ei devine
miraculoasă, fiind marcată de o natură exotică și de obiceiurile, lumea indiană. Aceasta, fiind
reprezentanta iubitei sacre, iubește cu pasiune familia, arborele cu șapte frunze și pe gurul ei, Robi
Thakur. Pe tot parcursul romanului, Maitreyi apare ca ființa care umple întreaga existență a bărbatului pe
care-l iubește, stârnindu-i gelozie, caracterizată ca fiind un suflet “nepătruns și neînțeles”, “himeric și
sfânt”. Cuplul Maitreyi-Allan săvârșește un ritual mistic, prin logodna realizată de aceștia în pădure “Mă
leg de tine Pământule, că eu voi fi a lui Allan și a nimănui altuia. Voi crește din el ca iarba din tine, și
cum aștepți tu ploaia, așa voi aștepta eu venirea sa, și cum iți sunt ție razele, așa îmi va fi trupul lui mie”.
De asemenea, apar conflictele interioare și exterioare. Fiind fermecat de mirajul și naivitatea lui
Maitreyi, Allan se gândește la o căsătorie cu ea, însă diferența dintre culturi și obiceiurile indiene îl
determină să se simtă lipsit de libertate într-o astfel de căsnicie, sentimente ce conduc spre realizarea unui
conflict interior în mintea și sufletul lui Allan, precum și în momentul când acesta decide să se refugieze
în munți, după ce relația celor doi este distrusă de părinții ei, care nu sunt de acord cu aceasta căsătorie.
Acolo, el trăiește un conflict interior creat de sentimentele de dragoste și ură față de Maitreyi. În plus, în
viața acesteia, se declanșează un conflict interior datorat îndrăgostirii de Allan, prin care ea încalcă
obiceiurile indiene. Un conflict exterior este prezent în viața familiei gazdă, din clipa în care aceștia află
de relația fiicei lor, determinându-l pe Allan să plece.
În concluzie, romanul stă sub semnul unei experiențe încheiate care trezește emoții, atât
cititorului, cât și scriitorului care o retrăiește prin povestire. Așa se explică și motto-ul romanului care
proiectează întreaga narațiune într-un timp al recitirii: “Oare iți mai aduci aminte de mine, Maitreyi? Și
dacă îți amintești, cum poți să mă ierți?”.