Tema 1.

CONCEPTUL ÎNTREPRINDERII DE PRODUCȚIE

1.1. Întreprinderea de producție – obiectul managementului producției

În economia de piață, întreprinderea este situată în prim-planul activității economice,

potrivit premisei că dacă aceasta desfășoară activități eficiente toți cei implicați, inclusiv
economia națională, sunt afectați pozitiv.
Potențialul și calitatea unei economii naționale depind în măsură decisivă de capacitatea
de creare și funcționare a unui număr cât mai mare de întreprinderi care să furnizeze produse și
servicii de bună calitate, la costuri și prețuri reduse și în cantități concordante cu cerințele pieței
interne și externe [31, p.21].
Întreprinderea reprezintă un agent economic care ocupă un loc important în crearea
de bunuri materiale, în executarea de lucrări și servicii, totodată fiind și utilizator de
resurse. De aceea, întreprinderea trebuie studiată sub multiple aspecte, pentru a putea valorifica
la maximum potențialul ei productiv și a asigura dezvoltarea ei în condițiile unei concurențe
puternice [12, p.6].
Întreprinderea mai este definită ca o unitate economică ce dispune de personalitate
juridică, fiind compusă dintr-un grup organizat de persoane care desfăşoară procese de muncă
utilizînd mijloace materiale (maşini-unelte, echipamente, materii prime etc.), în vederea realizării
de produse şi servicii destinate vînzării pe piaţă şi obţinerii unui profit cât mai mare [45].
Indiferent de mărime, forma de proprietate şi organizare – produce bunuri şi servicii destinate
vînzării pe piaţă, scopul urmărit fiind obţinerea de profit. Cu alte cuvinte, întreprinderea este
veriga organizatorică unde are loc fuziunea dintre factorii de producţie (resurse umane şi
material-organizatorice) în scopul de a produce şi desface bunuri economice în structura,
cantitatea şi calitatea impusă de cererea de pe piaţa şi obţinerea de profit [3].
În cadrul oricărei economii, întreprinderea urmăreşte realizarea obiectivelor:
■ economic;
■ social.
Obiectivul economic se concretizează în:
– optimizarea permanentă a combinării factorilor de producţie utilizaţi în vederea obţinerii
celor mai bune rezultate economice cu costuri cât mai reduse şi având în permanenţă în vedere
situaţia pieţelor de aprovizionare şi desfacere;
– distribuirea veniturilor obţinute din procesul de producţie.
Obiectivul social este determinat de faptul că activitatea oricărei întreprinderi se
desfăşoară într-un context social dat. Rolul social al întreprinderii se manifestă:
 □ faţă de salariaţi, deoarece aceştia âşi consumă o mare parte din timpul lor în cadrul
întreprinderii, unde trebuie să existe condiţii favorabile, atât din punctul de vedere al muncii
desfăşurate, cât, şi din punctul de vedere al salarizării acestora. Prin măsurile întreprinse,
managerii trebuie să creeze condiţii favorabile pentru promovarea atât a personalului cât şi a
tehnologiei;
□ faţă de consumatori, pentru care întreprinderea trebuie să producă cele mai bune produse
şi servicii cerute de către aceştia. Pentru aceasta întreprinderea trebuie să furnizeze o informaţie
cât mai completă şi obiectivă asupra produselor sale, prin politici de publicitate şi reclamă cât
mai adecvate [3].
Potrivit opiniei expuse mai sus, întreprinderea, folosind resurse materiale, umane și
financiare, produce bunuri, efectuînd anumite cheltuieli și obținând un anumit volum de venituri,
toate acestea determinînd fluxuri, care ar putea fi reprezentate prin schema din Figura 1.1 [12, p.
7].

Factorul
muncă

Piața
Factorul Combinații de Producția Produse
capital factori obținută

Factorul Finanțe
material

Fig. 1.1. Relații între factorii de producție și piață

Sursa: Cotelnic A. Managementul activității de producție, p. 7.

În realizarea obiectivelor sale, întreprinderea îndeplineşte funcţii complexe, care

grupează activităţi omogene sau complementare ce au o anumită finalitate. Principalele funcţii
ale întreprinderii sunt:
– funcţia cercetare-dezvoltare grupează activităţile care asigură dezvoltarea întreprinderii în
concordanţă cu evoluţia mediului înconjurător (cercetare, investiţii, organizare, planificare etc.);
– funcţia de producţie grupează activităţile care asigură transformarea materiilor prime în
produse sau succesiunea de lucrări necesare pentru prestarea unor servicii;
– funcţia comercială grupează activităţile care asigură comercializarea produselor şi
serviciilor şi procurarea mijloacelor de producţie;
 – funcţia de personal grupează activităţile prin care se realizează valorificarea şi
dezvoltarea resurselor umane;
– funcţia financiar-contabilă grupează activităţile prin care se asigură obţinerea şi
administrarea resurselor financiare [31, p.22].

Fig. 1.2. Funcțiile întreprinderii, relațiile dintre ele, relatiile cu mediul extern

Sursa: http://www.creeaza.com/referate/management/PARTICULARITATI-IN-
MANAGEMENTU428.php

Atenție sporită, în prezenta lucrare, va fi acordată funcției de producție, care reprezintă

,,ansamblul activităţilor de bază; auxiliare şi de servire, prin care se realizează obiectivele din
domeniul fabricării produselor, elaborării lucrărilor şi/sau prestării serviciilor care fac obiectul de
bază al organizaţiei” [8, p.199].

Activităţile componente ale funcţiei de producţie sunt:

a) fabricaţia sau exploatarea, care constă în transformarea materiilor prime,
materialelor în produse, servicii, lucrări, care fac obiectul de bază al întreprinderii;
b) întreţinerea şi repararea utilajelor în vederea menţinerii acestora în stare de
funcţionare,
preîntâmpinarea şi evitarea pe cât posibil a efectelor uzurii fizice şi morale a acestora;
c) transportul intern pentru asigurarea deplasării materialelor în cadrul
întreprinderii;
d) producţia auxiliară, prin care se asigură condiţiile pentru buna desfăşurare a
fabricaţiei în cadrul întreprinderii [8, p.199].
Pornind de la expunerile anterioare, întreprinderea poate fi definită prin trei caracteristici
esențiale:
 reprezintă o organizație economică, în cadrul acesteia putând fi delimitate următoarele
structuri de organizare:
– structura de organizare a resurselor umane, care definește ansamblul compartimentelor
funcționale și operaționale; sarcinile, competențele și responsabilitățile atribuite fiecărui loc de
muncă; relațiile ierarhice, funcționale și de colaborare sau cooperare între diferite
compartimente / locuri de muncă;
– structura de organizare a informațiilor, care definește ansamblul fluxurilor și circuitelor
informaționale vehiculate între diferite compartimente sau locuri de muncă; procedurile de
procesare a datelor, transmitere și stocare a informațiilor; necesarul cantitativ și calitativ de
informații pentru adoptarea deciziilor la nivelurile de conducere strategic, tactic și operațional;
– structura de organizare a resurselor financiare, care definește modul de contabilizare a
fluxului de venituri și cheltuieli; modul de finanțare a investițiilor și rambursare a creditelor;
fluxul de trezorerie al întreprinderii;
– structura de organizare a resurselor materiale, care definește ansamblul clădirilor
administrative și de producție; ansamblul și dispunerea în spațiu a mașinilor, utilajelor și
echipamentelor de producție.
 are o finalitate economică, care se concretizează în realizarea obiectivelor stabilite, prin
fabricarea unor produse sau executarea unor lucrări, ceea ce presupune integralitatea elementelor
componente şi a obiectivelor întreprinderii.
 dispune de o anumită autonomie de decizie, în ceea ce privește gestionarea resurselor.
Gradul de autonomie depinde de sistemul economiei naționale, cadrul juridic și alți factori care
pot frâna libertatea de acțiune, cum ar fi: presiunea grupurilor sindicale, ecologice sau accesul la
informații [12, p. 6-7].

1.2. Trăsăturile de bază ale întreprinderii de producție

Prin obiectul său de activitate, o întreprindere are rolul de a-şi folosi cu eficienţă
mijloacele de producţie pe care le deţine în condiţiile folosirii cât mai complete a capacităţilor de
producţie, a unei calităţi ridicate a produselor şi a obţinerii de profit.
O întreprindere de producţie se caracterizează prin trei trăsături de bază [3]:
□ unitatea tehnico-productivă;
□ unitatea organizatorico-administrativă;
□ unitatea economico-socială.
 Unitatea tehnico-productivă este determinată de faptul că întreprinderea de producţie
dispune de un complex de factori de producţie, în anumite raporturi cantitative şi calitative, astfel
încât să fie realizat în condiţii de eficiență obiectivul stabilit de către aceasta. În cadrul acestei
trăsături de bază se evidenţiază două aspecte principale:
a) omogenitatea procesului tehnologic în toate subunităţile de producţie de bază
specializate în
executarea anumitor produse sau componente ale acestora;
b) unitatea producţiei fabricate în întreprindere.
Pentru întreprinderile caracterizate prin omogenitatea procesului tehnologic, în cadrul
subunităţilor sale de producţie de bază, procesul tehnologic este asemănător, utilizîndu-se maşini
şi utilaje cu aceeaşi destinaţie tehnologică, muncitorii având aceeaşi profesie şi grad de
calificare.
În cadrul celui de-al doilea aspect, și anume, al unităţii producţiei fabricate, o întreprindere
reuneşte subunităţi de producţie specializate în realizarea unui număr mic de produse sau
componente ale acestora.
Unitatea organizatorico-administrativă este dată de faptul că la înfiinţarea întreprinderii
se stabileşte pentru aceasta un sediu, un obiect al activităţii, o denumire, un complex de mijloace
de producţie, un personal şi o conducere proprie.
Prezenţa acestor elemente face ca întreprinderea sa aibă din punct de vedere
organizatorico-administrativ următoarele caracteristici:
□ poate decide asupra produselor sau serviciilor care pot fi oferite pe piaţă;
□ poate decide asupra activităţilor de management care vor fi utilizate;
□ poate decide asupra modului de utilizare a resurselor financiare şi a modului de
împărţire a profitului.
Unitatea economico-socială este dată de faptul că întreprinderea este organizată şi
funcţionează pe baza principiilor de rentabilitate şi de eficienţă economică.
Din acest motiv, o astfel de întreprindere se caracterizează prin următoarele:
□ indiferent de forma de proprietate, orice întreprindere are în dotare mijloace de
producţie proprii;
□ funcţionează pe baza strategiei şi tacticii stabilite de conducerea acesteia în
vederea realizări obiectivului propus;
□ poate fi desfiinţată, reorganizată sau poate să-şi modifice obiectul de activitate,
denumirea sau sediul, pe baza unor hotărâri ale organelor care au constituit-o;
□ îşi desfăşoară activitatea pe bază de autofinanţare;
 □ trebuie să asigure cunoaştere temeinică a pieţelor de desfacere, în vederea
realizării integrale a producţiei [3].
Întreprinderea, în literatura de specialitate, este abordată nu numai ca organizaţie, ci şi ca
sistem, aceasta prezentîndu-se ca un ansamblu de elemente în permanentă interacţiune, orientate
spre realizarea anumitor obiective. Ca sistem, o întreprindere se defineşte printr-o anumită
structură cu elemente interdependente, prin o sumă de obiective strategice stabilite de
managementul acesteia. Întreprinderea abordată din acest punct de vedere reprezintă un tot unitar
a mai multor subsisteme, ce se află într-o strânsă interacțiune: sistemul productiv, sistemul uman,
sistemul social, sistemul socio-economic [12, p.8].

Fig. 1.3. Întreprinderea abordată ca sistem deschis

Sursa: Zahiu L. Economia întreprinderilor: Note de curs.

Abordată ca un sistem, întreprinderea prezintă mai multe caracteristici, care trebuie avute
în vedere pentru a-i asigura funcționalitatea [34, 12]:
a) Întreprinderea este un sistem complex, deoarece include resurse umane, materiale și
financiare, fiecare dintre acestea fiind alcătuite dintr-o varietate de elemente. Resursele umane
sunt compuse din personalul întreprinderii, care prezintă caracteristici din punctul de vedere al
nivelului de pregătire, specialității, postului ocupat, vârstei, vechimii în unitate etc.
Disponibilitățile bănești în numerar și la bancă, aflate la dispoziția întreprinderii formează
resursele sale financiare.
 b) Întreprinderea este un sistem social, întrucât în cadrul acesteia o componentă
esențială sunt oamenii (conducători și executanți) care acționează asupra celorlalte componente
(resurse materiale, energie, capacități de producție, informații) pentru a realiza obiectivele
propuse; în ultimă instanță, finalitatea sistemului este creșterea bogăției.
c) Întreprinderea este un sistem economic, deoarece reunește resurse de diferite tipuri,
urmărind valorificarea lor optimă.
d) Întreprinderea este un sistem deschis, în sensul, că are schimburi permanente cu
mediul de afaceri (de unde își procură inputurile și unde își externalizează outputurile).
e) Întreprinderea este un sistem organic adaptiv, în permanentă legătură cu mediul de
care este influențat, dar pe care îl și influențează, fapt care determină modificarea parametrilor
sistemului. Un sistem ai carui parametri sunt variabili, ca răspuns la condițiile mediului este un
sistem adaptiv.
f) Întreprinderea este un sistem dinamic, deoarece își modifică starea în timp.
g) Întreprinderea este un sistem complex, reunind un mare număr de elemente,
subsisteme, părți cu funcții bine precizate.
h) Întreprinderea este un sistem cu comportament finalist, cu echifinalitate.
i) Întreprinderea este un sistem relativ stabil. Dacă o perturbație a mediului a produs
variația unor parametri, întreprinderea reacționează pentru a conduce evoluția în regim staționar.
În acest scop, în cadrul sistemului întreprinderii identificăm un subsistem specific (subsistemul
conducător) având rolul de a pune în practică măsurile corective care să permită atingerea
regimului staționar, a stabilității. Obiectivul subsistemului conducător este reglarea sistemului și
asigurarea funcționalității optime. Dispersia activităților în teritoriu, ca și complexitatea
proceselor care au loc, fac ca reglarea să se desfășoare în condiții grele, uneori chiar în lipsa unor
informații pertinente.
j) Întreprinderea este un sistem probabilist datorită acțiunii factorilor aleatori care tind
să perturbe echilibrul. Menținerea stabilității, preântâmpinarea și anihilarea factorilor
perturbatori, evitarea tendințelor entropice necesită din partea conducerii intervenții reglatoare
active și permanente.
k) Întreprinderea este un sistem autoreglabil si autoorganizabil în care coexistă două
tipuri de activități: o activitate tehnico-productivă și o activitate de conducere.
Caracterul de sistem autoreglabil și autoorganizabil are la bază conceptul de retroacțiune
sau de conexiune inversă (feed-back), care presupune capacitatea sistemului de a-și modifica
intrările și starea sa, în raport cu modul în care ieșirile răspund comenzii sociale. În acest context,
întreprinderea abordată în viziune sistemică este formată dintr-un sistem reglat sau condus, în
care au loc procese tehnice și biologice de transformare a factorilor de producție în produse
finite, conform obiectivelor propuse inițial și un sistem reglator sau conducător, care are rolul
de a asigura funcționarea sistemului reglat, în limitele parametrilor tehnici, organizatorici și
structurali pentru atingerea finalității, concretizată în cererea de produse pe piața produselor.
Sistemul reglator se justifică prin acțiunea permanentă asupra factorilor entropici perturbatori și
își concretizează activitatea în procesul decizional [34].
Perturbaţiile sunt schimbări ale stării sistemului generate fie de mediul ambiant al
întreprinderii, constituit din beneficiari, furnizori, pieţe, bănci, precum şi de natura
înconjurătoare, fie de interacţiunile dintre elementele aflate în interiorul întreprinderii.
Perturbaţiile pot conduce la modificarea anumitor indicatori, cum ar fi nivelul de stocuri,
volumul de afaceri, numărul personalului angajat [45].
Schematic relația dintre sistemul conducător și cel condus al întreprinderii este prezentată
în Figura 1.4.

Fig. 1.4. Relația dintre sistemul conducător și sistemul condus al întreprinderii

Sursa: Zahiu L. Economia întreprinderilor: Note de curs.

Informaţiile obţinute la ieşirea sistemului sunt utilizate pentru corectarea intrării, proces
care se realizează prin intermediul mărimii de reglare (ΔX).
X – elemente de intrare, constituite din: materiale, energie, resurse umane, informaţii,
decizii;
Y – elemente de ieşire: bunuri materiale, servicii, energie, informaţii, decizii;
ΔX – mărimea de reglare;
p – perturbaţii [45].
Abordarea sistemică permite înțelegerea necesității conducerii și coordonării subsistemelor
(elementelor sistemului), astfel încât fiecare dintre acestea să contribuie la realizarea finalității
întregului sistem care este întreprinderea. După cum s-a observat, între subsisteme se stabilesc
legături, conexiuni care conduc la ,,organizarea” părților într-un întreg. De cele mai multe ori,
această organizare apare ca o structură ierarhizată, care asigură circulația informației necesare
conducerii întregului sistem [34].

1.3. Structura și conținutul sistemelor de producție

Abordarea sistemică a întreprinderii presupune interacțiunea și interdependența dintre
elementele sale componente. Fiind judicios structurate și organizate, elementele sitemului
formează un tot întreg care-i asigură funcționalitatea.
Sistemele sunt caracterizate de trei elemente, și anume:
a) obiective;
b) sarcini;
c) funcții.
Obiectivul unui sistem este bine definit, atunci când există un mijloc ce poate fi utilizat
pentru obținerea rezultatelor dorite.
Sarcina sistemului derivă din obiectivul sistemului, în sensul că un anumit obiectiv poate fi
atins prin realizarea mai multor sarcini.
Funcția unui sistem este proprietatea acestuia de a transforma intrările în ieșiri și definește
modul cum se realizează sarcina [3].
Sistemul de producţie este unul din componentele principale ale întreprinderii de producție, alături de
sistemul informațional, decizional, contribuind la cristalizarea într-o structură unitară a tuturor celorlalte sisteme,
care contribuie la desfăşurarea proceselor economice şi sociale din cadrul întreprinderii.
Florica Badea [3] definește producţia ca activitate socială în care oamenii cu ajutorul mijloacelor de
producţie, exploatează şi modifică obiectul muncii în vederea realizării de bunuri materiale destinate necesităţilor de
consum. Ion Unguru afirmă că ,,producția reprezintă sistemul de bază al întreprinderii, rațiunea existenței
întreprinderii fiind obținerea de produse și servicii utile societății” [31, p.33]. Dezvoltarea producției în condițiile
principiilor și regulilor economiei de piață necesită definirea și analiza ei ca sistem, respectiv ca un proces sau
procedeu destinat să transforme un set de elemente intrări într-un set de elemente ieșiri.
Punctul de plecare în proiectarea și organizarea unui sistem de producție îl constituie întotdeauna ieșirea din
sistem, acesta fiind obiectul sau scopul sistemului [31, p.33].
Comportamentul sistemului de producţie depinde esenţial de obiectivele acestuia, de structura şi de relaţiile
sale cu mediul înconjuiător şi de sistemul social în care evoluează. Acest comportament este de trei tipuri:

□ comportament anticipativ;

□ comportament activ;

□ comportament pasiv.

Comportamentul anticipativ există atunci când sistemul se adaptează la schimbările din mediul
înconjurător înainte ca aceste schimbări să-şi manifeste efectele.
Comportamentul activ există atunci când sistemul, paralel cu adaptarea la influenţele exterioare, are, la
rândul său, influenţe asupra mediului.
Comportamentul pasiv există atunci când sistemul se adaptează lent, în timp, la schimbările mediului.
 Structura unui sistem de producţie este formată dintr-un ansamblu de elemente care vor acţiona astfel încât
să fie asigurată funcţiunea principală de producţie – transformarea materiei prime în produs finit.
Schema simplificată a structurii sistemului de producție este prezentată în Figura 1.5.

Fig. 1.5. Structura simplificată a unui sistem de producție

Sursa: Badea F., Managementul producției.

Subsistemul de fabricaţie este componenta principală a sistemului de producție, care constituie locul de
desfăşurare al unui proces parţial al producţiei de bunuri prin care se realizează configuraţia şi
proprietăţile finale ale produsului. Considerând subsistemul de fabricaţie ca fiind el însuşi un
sistem, se poate evidenţia pentru acesta o structură minimă formată din patru variante de
subsisteme de rang imediat inferior:
Subsistemul efector are funcţia de a realiza modificarea proprietăţilor obiectului muncii
prin combinarea nemijlocită a fluxurilor de materiale şi a celei de informaţie prin intermediul
fluxurilor de energie. Acest sistem, denumit şi de prelucrare, are caracteristici specifice fiecărui
proces tehnologic în parte şi constituie elementul determinant al sistemului de fabricaţie.
Subsistemul logistic realizează operaţii de transfer poziţional (transport) şi de transfer în
timp (depozitare).
Subsistemul de comandă realizează funcţia de transformare şi distribuţie a fluxurilor
informaţionale, astfel încât prin realizarea unei interacţiuni coordonate a tuturor subsistemelor să
se îndeplinească funcţia generală a subsistemului.
Subsistemul de control are fiincţia de a determina valorile realizate ale parametrilor ce
definesc calitatea pieselor, de a le compara cu valorile prescrise, de a stabili abaterile şi de a
comunica informaţiile rezultate sistemului efector.
 Tabelul 1.1
Structura detailată a subsistemului de fabricaţie la nivelele ierarhice 1 şi 2
Subsisteme de Subsisteme de rangul 2 Funcţii parţiale ale subsistemului
rangul 1
1. Sistem efector 1.1 Sistem mecanic Modifică caracteristicile materialului
sau de prelucrare 1.2 Sistem de antrenare imprimând informaţia tehnologică
2.1 Sistem logistic de Alimentare, poziţionare şi transferul pieselor
2. Sistem logistic transfer în spaţiu
2.2 Sistem de depozitare Depozitarea pieselor
3.1 Sistem de conducere Prelucrare, transfer şi depozitare a informaţiilor
3. Sistem de a procesului de fabricaţie privind coordonarea spaţială şi temporală a
comandă fluxurilor de energie şi a programelor tehnice de
comandă

3.2 Sistem tehnic de Prelucrare, transfer, depozitare a informaţiilor

comandă pentru comanda maşinilor şi utilajelor
4.Sistem de control Compară valorile prescrise cu cele realizate şi
transmite informaţii sistemului de comandă

Sursa: Badea F., Managementul producției.

Constituirea sistemelor avansate de producţie presupune modificări profunde, care vor

afecta atât baza tehnică cât şi metodele şi tehnicile de conducere, organizare şi asigurare a
calităţii. Astfel, o întreprindere va avea nevoie de o capacitate inovațională proprie ridicată,
deoarece fără acest element, chiar dacă va face eforturi mari pentru a-şi valorifica resursele
materiale de care dispune, ea va rămâne în urmă din punct de vedere calitativ. Din această cauză,
va spori considerabil rolul personalului muncitor care, la toate nivelele, va avea de făcut faţă
unor probleme complet noi de perfecţionare continuă a procesului de producţie şi a produselor
fabricate [3].

Sistemul de producție are o structură complexă în care se delimitează următoarele

elemente componente [31, p.34]:
1) sarcina de muncă, definește cantitativ și calitativ scopul (obiectivele) și funcțiile
sistemului. Poate fi clasată ca o funcție de transfer între intrările și ieșirile din sistem;

2) intrările în sistem: materiale, semifabricate, energie, combustibili, informații;

3) ieșirile din sistem: produse, lucrări, servicii, informații;

4) influențele exterioare ale mediului înconjurător;

 5) forța de muncă: personalul muncitor de execuție și de conducere;

6) mijloacele de muncă: mașini, utilaje, instalații;

7) metoda de muncă: modalitatea concretă de realizare a sarcinii de muncă. Metoda de

muncă în sistemul de producție este elementul central. Ea conține relațiile dintre forța de
muncă și mijloacele de muncă și asigură după un algoritm prestabilit o astfel de
modificare a intrărilor încât să se obțină ieșirile dorite (planificate) din sistem.

Sistemul de producție, indiferent de specificul întreprinderii, este de tipul ,,intrări –

proces – ieșiri” și este străbătut de un flux material, un flux energetic și un flux informațional,
fluxuri care-i condiționează funcționarea. Elementele variabile de ieșire sunt dependente de
elementele de intrare, de structura sistemului (forța de muncă, mijloacele de muncă, metoda de
muncă) și de timp. Intrările, ieșirile exterioare reprezintă punctele de legătură ale
sistemului cu mediul exterior.

Sistemul de producție este capabil să-și autoregleze activitatea prin conducere proprie. În
acest sens, se poate considera că sistemul de producție are două funcții importante:
– funcția efectorie, ce reunește factorii procesului de producție, forța de muncă și
obiectele muncii, care realizează procesul de transformare a elementelor de intrare în elemente
de ieșire;
– funcția de dirijare, prin care se programează acțiunile funcției efectorii, se urmăresc
aceste acțiuni și se realizează corecțiile necesare, în vederea orientării acțiunilor spre atingerea
obiectivelor [31, p.35].
Analiza procesului de producție ca sistem conduce la identificarea unor caracteristici
calitative care definesc și alte funcții ale producției. Astfel, prin natura sa, procesul de producție
realizează o funcție tehnică-tehnologică. Ca sistem de realizare a bunurilor materiale și
serviciilor dimensionat din punctul de vedere al resurselor materiale și umane, corespunzător
obiectivelor și criteriilor unei acțiuni eficiente, procesul de producție îndeplinește o funcție
economică. Totodată, ca formă de muncă socială și ca loc în care se formează și se dezvoltă
personalitatea complexă a omului, procesul de producție îndeplinește o funcție social-umană
[31, p. 35-37].