Sunteți pe pagina 1din 8

Plagiatul, autoplagiatul. Utilizarea neadecvată a resurselor.

Plagiatul este un fenomen deloc străin zilelor noastre, datând încă din antichitate,
urmându-și cursul prin Renascentism, ca mai apoi să fie observat și în perioada interbelică, iar în
cele din urmă să ne ”surprindă”, mai puternic și mai des întâlnit, în prezent.

1. Definirea noțiunilor de ‘‘plagiat’’ și ‘‘autoplagiat’’. Scurt istoric.

Conform Dicţionarului de neologisme, a plagia înseamnă „a lua, a fura ideile, expresiile,


invențiile cuiva și a le prezenta drept creații proprii; a publica pe numele său fragmente din
lucrarea altuia; a comite un furt literar”. Cuvântul a pătruns în limba română prin intermediul
franţuzescului plagier.
Legea nr. 206 din 27 mai 2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică,
dezvoltarea tehnologică şi inovare defineşte plagiatul drept „expunerea într-o operă scrisă sau o
comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstraţii, date,
ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format
electronic, ale altor autori, fără a menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale”.
Originea termenului se regăseşte în latinescul plagium, care în dreptul roman desemna
răpirea unui sclav sau a unui copil. Plagiatorul (plagiarius) era un răpitor, un jefuitor, un tăinuitor
de obiecte furate, cel care ajuta persoanele urmărite de lege să se ascundă.
Primul care a utilizat termenul de plagiat în accepţiunea lui actuală a fost poetul latin
Marțial, în secolul I d.H., pentru a denumi gestul rivalului Fidentius de a-i fi recitat operele în
public ca şi cum ar fi fost ale sale. Conotaţiile negative ale termenului arată că Marţial a
considerat fapta lui Fidentius foarte gravă, deoarece era de natură să-i afecteze, să-i răpească
prestigiul auctorial. Reacţia lui Marţial este una dintre puţinele de acest gen care au fost
înregistrate înainte de apariţia tiparului. Cum mesajele nu erau fixate pe un suport, proprietatea
asupra cuvintelor nu era un subiect foarte discutat în cultura orală.
Resentimentele faţă de plagiat şi plagiatori au început să apară în cultura scribală, dar fără
ca multiplicarea textelor sau protecţia acestora ca produse ale intelectului să fie reglementate.
Reproducerea manuscrisă a textelor era văzută cel mai adesea ca un pretext pentru a face
adăugiri, pentru a îmbogăţi textul la fiecare copiere, ca un proces cu final deschis, al cărui scop
nu era imitaţia fidelă.
După apariţia tiparului, simţul proprietăţii asupra ideilor şi a formei lor de exprimare a
devenit din ce în ce mai puternic. Una dintre cauzele cele mai importante ale acestei schimbări a
fost interesul comercial asociat producţiei de carte. Astfel, încă din epoca timpurie a tiparului, un
editor putea obţine un decret regal sau privilegium pentru a interzice tipărirea de către altcineva a
unei cărţi pe care el o publicase primul. În 1557, la Londra ia naştere The Stationers Company,
societate care avea drept scop să urmărească respectarea drepturilor autorilor, tipografilor şi
tipografilor-editori.
La sfârşitul secolului al XVI-lea - începutul secolului al XVII lea este atestată folosirea
pentru prima oară în limba engleză a termenilor plagiarism şi plagiary, derivaţi din etimonul latin
menţionat mai sus.
În perioada romantismului, în secolul al XVIII-lea, apar în Europa Occidentală primele
legi privind dreptul de autor. Noţiunile de auctorialitate şi originalitate se impun ca valori
culturale semnificative, iar operele artistice şi literare încep să fie văzute drept o expresie a
personalităţii specifice fiecărui creator. Ele îşi pun amprenta şi asupra mediului ştiinţific, unde
recunoaşterea paternităţii unei opere asigură consolidarea prestigiului celor care contribuie la
progresul cunoaşterii.
Toate definiţiile recente ale culturii informației fac referire la problematica utilizării
informaţiilor în mod etic și/sau legal.
Chartered Institute of Library and Information Professionals (CILIP) din Marea Britanie
consideră că a fi educat în domeniul informaţiei înseamnă „să ştii când şi de ce ai nevoie de
informaţii, unde să le găseşti şi cum să le evaluezi, să le utilizezi şi să le transmiţi mai departe
într-o manieră etică.”
O definiţie asemănătoare propune şi Hannelore Rader, care arată că o persoană instruită în
domeniul informaţiei este una care ştie, printre altele, să utilizeze informaţiile în mod etic şi legal,
înţelegându-le aspectele economice şi sociale.
Conform ghidului intitulat Information Literacy Competency Standards for Higher
Education (2000), elaborat de Association of College and Research Libraries (ACRL) din SUA,
una dintre abilităţile pe care trebuie să le dobândească studenţii este aceea de a folosi informaţia
în limitele eticii şi ale legalităţii.
Astfel, se poate afirma că prevenirea plagiatului este unul dintre scopurile educaţiei pentru
informare, a procesului de dobândire a culturii informaţiei. Utilizarea informaţiilor în mod etic şi
legal este o competenţă care trebuie dobândită. Dacă o persoană ştie cum să se informeze,
cunoaşte diversitatea surselor de informare, cum să-şi construiască o strategie de căutare, cum să
regăsească informaţiile necesare, să le acceseze, să le evalueze, să le sintetizeze şi să le
organizeze, condiţia pentru a produce o lucrare care să fie acceptată şi validată de comunitatea
ştiinţifică este menţionarea surselor consultate. Cu alte cuvinte, acel pas înainte, mai mic sau mai
mare, faţă de contribuţiile ştiinţifice anterioare trebuie făcut cu onestitate.
Autoplagiatul
În ultimul timp a apărut însă la orizont o noua amenințare la adresa bunei redactari a
lucrărilor științifice și anume "autoplagiatul". Este o amenințare foarte nouă, dar încă ambiguă;
așadar, cunoașterea ei este fundamentală atât pentru cei care o utilizează cât și pentru cei care
sunt "atacați" pe nedrept cu ea, ca să se poată apăra. În plus, înțelegerea conceptului de
"autoplagiat" este foarte importantă pentru cei care publică frecvent și lucrează în mediul
academic, precum și pentru editorii revistelor de specialitate și pentru studenți.
Legea nr. 206/2004 defineşte autoplagiatul drept „expunerea într-o operă scrisă sau o
comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, demonstraţii, date, ipoteze,
teorii, rezultate ori metode ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale
aceluiaşi sau aceloraşi autori, fără a menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la sursele
originale”.
Definiţia din codul de etică al Universităţii de Medicină şi Farmacie din Cluj-Napoca face
trimitere la motivaţia autoplagiatului, explicând implicit de ce acest procedeu este blamat în
mediul academic: „prezentarea sau publicarea aceluiași material personal publicat anterior, având
modificat titlul, pentru evaluări diferite”. Aşadar, un autor se face vinovat de autoplagiat atunci
când publică din nou, sub alt titlu sau într-un alt context, un text sau fragmente dintr-un text care
a văzut deja lumina tiparului, prezentându-le drept creaţii inedite. Scopul acestui procedeu este de
a obţine, fără un efort suplimentar, o creştere a prestigiului ştiinţific, în condiţiile în care, în
lumea întreagă, nu doar calitatea, ci şi numărul contribuţiilor ştiinţifice sunt importante criterii de
evaluare a activităţii cercetătorilor şi cadrelor didactice universitare.
Definițiile legale au în comun două cerințe cumulative pentru calificarea unei fapte ca
plagiat și autoplagiat: preluarea unor informații din categoriile enumerate, din alte opere anterior
publicate fără a menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale.
Sintagma ”fără a menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale”
semnifică încălcarea obligației de a cita, într-un mod corespunzător standardelor academice,
opera publicată de același autor sau de un alt autor, prin indicarea numelui autorului, titlului
operei, editurii la care s-a făcut publicarea, anului publicării, paginii de la care s-a făcut preluarea
informațiilor de tipul celor enumerate și, în cazul preluării unui text, fragment de text sau
expresie, prin delimitarea clară a ceea ce s-a prelut din altă sursă de ceea ce reprezintă munca
intelectuală proprie.

Dincolo de definiţii: ce este plagiatul?

Aşa cum am subliniat mai devreme, utilizarea informaţiilor în mod etic şi legal este o
competenţă care trebuie dobândită, implică un efort de asimilare a unor cunoştinţe şi practici
specifice.
Plagiatul ia multe forme şi nu toate sunt evidente pentru percepţia comună. Mai mult,
legislaţia care face referire la plagiat, în mod direct sau indirect, poate fi ambiguă. De pildă, dacă
în legislaţia americană se consideră plagiat utilizarea repetată a mai mult de 8 cuvinte, fără
precizarea sursei originale, legea românească menţionează dreptul de a utiliza „scurte citate”
(dintr-o sursă, „în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura
în care folosirea lor justifică întinderea citatului”. Cu toate acestea, putem vorbi de o cutumă
unanim acceptată în societatea contemporană cu privire la respectarea proprietăţii intelectuale
asupra operelor scrise, de nişte puncte de reper la care putem să ne raportăm chiar atunci când
legislaţia lasă loc unor interpretări nedorite. Dincolo de aspectul legal, plagiatul este și o
problemă de etică ştiinţifică, iar lumea academică şi-a dezvoltat propriile metodologii şi
instrumente care o ajută să lupte împotriva acestui fenomen.
A plagia înseamnă :
- a copia integral o lucrare științifică și a o prezenta cu numele de autor nu a adevăratului
autor, ci cu numele celui care a copiat-o;
- a copia parți dintr-o lucrare științifică într-o alta lucrare, fară a specifica de unde provine
acea parte copiata și a o publica sau prezenta cu numele de autor a altei persoane;
- a prelua un model, o formula, a-i schimba notațiile, numele de variabile, menținând
semnificația și a-l prezenta că opera originala a celui care de fapt a făcut numai o transformare că
să nu fie recunoscut modelul inițial;
- a prelua tot ce se poate prelua dintr-o carte, fară a face modificări: structura cărții,
formule, exemple, poze, diagrame, definiții, pagini întregi de text, cel mult efectuând o treducere
într-o alta limba, în final rezultând o carte pe care cel care a făcut operațiile cosmetice, și-o
atribuie că fiind autor, fară a indica în bibliografie cartea din care provine ceea ce se publica;
- a copia dintr-o biblioteca un program pentru calculator și a-i face câteva modificări
pentru a-l face de nerecunoscut; se schimba denumirile de variabile, numele de etichete și de
proceduri; se înlocuiesc secvențe cu unele echivalente, se face o translatare în alt limbaj de
programare;
- a folosi un produs intelectual fară a arata sursa de proveniență, adevăratul autor; sunt
situații în care utilizarea, chiar cu indicarea autorului este permisa numai daca autorul accepta
acest lucru, fapt pe care utilizatorul trebuie să-l dovedească cu înscrisuri sau cu martori;
- a extrage din romane, din poeme anumite parți, a le publica pur și simplu fară a-l indica
pe adevăratul autor sau a le insera în alte texte și a obține un alt text care daca nu este anunțat
drept colaj trece că lucrare originala dacă nu este dovedit actul de plagiat;
- a realiza un produs artistic prin copierea altui produs și a-l însuși că fiind original, deși
nu este așa, fară a indica sursa sau că este o reproducere sau o copie sau că are la baza ca sursă de
inspirație o altă lucrare.

În funcție de cele prezentate anterior, există mai multe tipuri de clasificări (forme) ale
plagiatului:
Plagiatul calificat (cvasitotal). Autorul prezintă o lucrare (o carte, un articol etc.)
elaborată de altcineva drept propria lui lucrare (este numit plagiat cvasitotal deoarece, chiar şi în
acest caz, apare un element care diferă față de original: numele autorului...).
Plagiatul comis prin falsa parafrazare. Autorul modifică unele cuvinte dintr-o frază (de
exemplu, înlocuindu-le cu sinonime), dar în rest o copiază integral, fără a menţiona sursa din care
a preluat-o.
Plagiatul comis prin nerespectarea obligaţiei de a cita. Autorul foloseşte ideile sau
formulările altcuiva, fără a preciza cui aparţin şi de unde le-a preluat sau utilizează citate din
lucrările consultate, fără a le pune între ghilimele (de reţinut că sunt exceptate de la regula citării
cunoștințele comune, care ţin de cultura generală).
Plagiatul comis prin respectarea parţială a obligaţiei de a cita. Autorul citează în mod
adecvat sursele consultate, dar nu pentru toate ideile şi argumentele pe care le preia din sursele
respective: pe unele dintre ele doar le parafrazează, fără a le mai cita, şi în acest fel le prezintă,
incorect, drept rezultatul propriei sale analize.
Plagiatul comis prin citarea inexactă. Autorul furnizează informaţii incorecte sau
incomplete cu privire la sursa consultată: de exemplu, menţionează cine a elaborat-o, dar nu
furnizează informaţii care să permită localizarea precisă a pasajului folosit (nu precizează la ce
pagină se găseşte, ceea ce face dificilă sau imposibilă identificarea lui în interiorul sursei) sau nu
include referinţa imediat după citatul sau ideea pe care a preluat-o.
Plagiatul comis prin neutilizarea ghilimelelor. Autorul citează corect o sursă, dar nu pune
între ghilimele textul care a fost copiat integral sau aproape cuvânt cu cuvânt. În acest fel, deşi
menţionează sursa consultată, el lasă impresia că modul de prezentare a ideilor îi aparţine.
Plagiatul comis prin neîndeplinirea condiţiei de originalitate. Autorul copiază numeroase
paragrafe sau idei din sursele consultate, astfel încât acestea alcătuiesc majoritatea lucrării
redactate. Aici nu se mai ia în discuţie citarea surselor consultate, deoarece ea este o condiţie
necesară, dar nu suficientă. Întrebarea care apare, în această situaţie, este următoarea: care e
contribuţia personală a autorului lucrării? Se poate spune că a creat o operă originală? Acest tip
de plagiat poate fi greu de descoperit, deoarece se prezintă sub forma unei lucrări bine
documentate. După cum remarcă Rodica Zafiu, folosirea abundentă a ghilimelelor nu transformă
un asemenea text într-o lucrare ştiinţifică, ci „într-o ciudăţenie, într-o succesiune de lungi citate
preluate dintr-o singură sursă, întinse pe pagini în şir, cuprinzând mai multe paragrafe identice,
juxtapuse fără comentariu, fără evaluare şi punere în ramă”.

Plagiatul intenționat sau neintenționat


Plagiatul intenționat este atunci când plagiatorul își însușește cuvintele, ideile sau munca
de creație a unei alte persoane cu bună-știință. Comunitatea academică a identificat mai multe
motive care îi determină pe studenți să plagieze în mod intenționat:
- dorința de a obține note mari sau frica de a nu pica un examen;
- când studentul nu înțelege materia la care trebuie să realizeze tema sau nu a înțeles
indicațiile primite de la profesor;
- când studentul nu consideră importantă atribuirea surselor;
- când studentul nu lucrează din timp la realizarea temei primite și lasă acest lucru pe
ultimul moment;
Plagiatul neintenționat poate să apară cel mai des în lucrările studenților atunci când
aceștia nu reușesc să își însușească regulile de citare sau nu le interpretează în mod corect. O altă
cauză a plagiatului neintenționat poate să fie neînțelegerea ideii de proprietate intelectuală și de
respect față de creația intelectuală a unei alte persoane. Plagiatul neintenționat, chiar dacă nu este
la fel de grav precum cel intenționat, atrage după sine aplicarea unor sancțiuni disciplinare.
Motive care pot duce la plagiatul neintenționat:
- necunoașterea în profunzime a regulilor de citare și de atribuire a sursei;
- lipsa unui exercițiu continuu al citării în realizarea temelor;
- modalitatea defectuoasă de organizare a unei lucrări aflate în faza de redactare, când
studentul uită să pună ghilimele la un paragraf preluat dintr-o altă lucrare;
- lipsa de atenție la redactarea unei lucrări.
Există o serie de materiale care pot fi copiate fără a exista riscul de a fi acuzat de plagiat,
ceea ce comunitatea academică internațională numește „cunoașterea comună” sau „cunoașterea
universală”, însă nu există o graniță clară între ceea ce reprezintă și ceea ce nu reprezintă
„cunoașterea comună”. Informațiile cuprinse în această categorie sunt unele factuale, cunoscute de
marea majoritate a oamenilor, cum ar fi evenimentele istorice, referințele geografice, proverbele,
folclorul popular.
Alți autori (Coravu, 2013; Shafir, 2012; Turnitin, 2012) numesc aceste tipuri de plagiat
ca fiind plagiat voluntar sau involuntar.

Dincolo de definiţii: ce este autoplagiatul?

În cazul autoplagiatului se pare că în ultimii ani a apărut în mediul academic o preocupare


mai atenta privind acest concept din perspectiva etică.
Aceasta se întâmplă deoarece mediul academic este prin excelența unul în care, în scopul
vizibilității și consistenței mesajului științific, reluăm adesea idei și texte proprii în lucrările
noastre noi.
Câteva exemple de astfel de cutume academice bine încetățenite ar putea fi:
- cei mai mulți autori, după ce își prezinta teza de doctorat o publica și sub forma unei
cărți și/sau a unuia sau mai multor articole;
- de asemenea, după ce se prezintă o lucrare la o conferință, ea se trimite adesea spre
publicare într-o revista sau carte;
- exista cutuma fundamentala mediului academic de a crea opere derivate. Operele
derivate sunt acele opere care sunt create pornind de la una sau mai multe lucrări științifice
preexistente și orice alte transformări ale unei opere științifice care reprezintă o munca
intelectuala de creație (cf. Legii Dreptului de Autor).
- unii autori publică un articol în mai multe locuri pentru a crește vizibilitatea textului,
mai ales în condițiile în care revistele sunt din țări diferite, sunt publicate în limbi diferite și/sau
se adresează unui public țintă foarte diferit.
În cazul unei cărți proprii care include texte din lucrări anterioare ale autorului se
recomandă să se menționeze explicit că lucrarea noua include texte publicate anterior și/sau să se
citeze lucrările anterioare în cea noua, pentru a-i permite cititorului să consulte, dacă dorește,
ambele lucrări; dacă nu se face acest lucru, avem o forma de autoplagiat care se numește
"reciclarea textului" (text recycling), care trebuie evitată.
În cazul unui articol bazat pe o conferință trebuie precizată conferință la care a fost
prezentat, altfel avem din nou de a face cu "reciclarea textului".
Dacă un articol este trimis spre publicare simultan în doua reviste diferite și/sau dacă un
articol publicat anterior se intenționează a fi publicat și în alta revista atunci editorii acestor
reviste trebuie să fie informați, iar daca ei hotărăsc, prin prisma criteriilor prezentate mai sus, că
asta este în beneficul cititorilor atunci acest lucru este acceptabil (făcându-se însă public acest
lucru prin toate mijloacele posibile); dacă nu se face acest lucru atunci este vorba despre
publicare duplicată (duplicate publication), respectiv publicare redundantă (redundant
publication), ambele fiind forme de autoplagiat care trebuie evitate.

Studiul comparativ privind percepția asupra plagiatului

Se pare că în România și în țările est - europene, nivelul plagiaturii este foarte ridicat,
comparativ cu țările din vestul Europei. Peste 50% dintre tezele și lucrările redactate în România
sunt plagiate. În special în domeniul educației se pot găsi exemple multiple, de la elevi și studenți
care își plagiază proiectele, eseurile, rezumatele, comentariile, tezele de licență/dizertație/doctorat
până și testele (copiind unii de la alții), până la învățători și profesori de gimnaziu/
liceu/universitari care își plagiază și autoplagiază propriile teze și cărți scrise, propriile publicații
științifice.
Pentru a susține această idee, a fost realizat un studiu la sfârșitul anului 2018 despre
percepțiile studenților asupra politicii plagiatului în învățământul superior, implicând o
comparație între Marea Britanie, Cehia, Polonia și România. Studiul a explorat relația dintre
cultura națională și percepția studenților privind accesul la politica de plagiat, adecvarea
suportului și a detaliilor, asigurând coerența implementării la universitatea lor. S-a găsit o
diferență semnificativă între Marea Britanie și celelalte trei țări est - europene, privind
conștientizarea politicii plagiatului/a lipsei de onestitate academica, procedurilor conexe și
disponibilitatea acestora. S-a constatat faptul că studenții din Marea Britanie au un nivel de
conștientizare mult mai ridicat asupra politicilor și procedurilor de plagiat (83-93%), pe lângă
studenții din Polonia și România, unde nivelul lor de conștientizare a acestor politici este mai mic
de jumătate (47%).
România a avut cel mai scăzut scor național pentru individualism și s-a anticipat că acest
lucru ar însemna că studenții s-ar baza mai mult pe instituție pentru a le oferi sprijin. Constatările
au confirmat această ipoteză, cea mai mare parte a studenților din România (86%) spun că ar dori
mai multă instruire pentru a evita plagiatul.
În concluzie, elevii și studenții din România, ar trebui să fie învățați cum să învețe, cum să
se inspire, cum să creeze conținut propriu/original și cum să utilizeze în mod adecvat ideile altor
persoane. Consider că ar trebui implementate cursuri obligatorii de abilități academice încă din
liceu, nu doar la facultate, pentru ca elevii să se poată familiariza cu un anumit format de gândire,
de utilizare a resurselor academice, chiar și pentru a-și putea forma o gândire critică.
În acest mod nivelul plagiatului și autoplagiatului în România și în multe alte țări va
scădea semnificativ pe viitor.

Cum poate fi prevenit plagiatul și autoplagiatul

Dobândirea competenţelor care ţin de cultura informaţiei poate contribui la scăderea în


timp a acestui fenomen, extrem de condamnat de lumea ştiinţifică occidentală. Plagiatul, repetăm,
atunci când nu este rezultatul unei intenţii, este cauzat de ignoranţă, iar cea mai realistă soluţie
pentru a-l preveni este educaţia, aşa cum se subliniază și într-un document elaborat de Comisia
pentru probleme juridice, etice şi disciplină universitară a UMF Craiova: „În primul rând trebuie
să ne gândim dacă termenul plagiat este cunoscut şi înţeles în comunitatea noastră academică.
Este uşor de sancţionat un plagiat, dar în acest caz trebuie să fii sigur că autorul respectiv ştie ce
înseamnă acest lucru. [...] Cea mai simplă metodă este de a începe educaţia etică cât mai
devreme, încă din primii ani de studiu”.
Pentru a nu cădea în capcana plagiatului, un autor trebuie să fie foarte bine informat cu
privire la regulile alcătuirii unei lucrări ştiinţifice, să cunoască modalitățile adecvate de citare, de
parafrazare, de prelucrare a informaţiei extrase din sursele consultate. În acest scop, este nevoie
de o educaţie specifică, care să înceapă încă de la nivelul şcolii şi al liceului. Un profesor care le
explică elevilor de ce nu este acceptabil să se prezinte cu comentarii sau referate copiate de pe un
site şi, în plus, îi învaţă cum să prelucreze şi să citeze informaţiile extrase din sursele consultate
contribuie la formarea unor viitori studenţi care stăpânesc bazele eticii ştiinţifice.
Tot prin educaţie poate fi corectat un anumit tip de raportare la performanţa şcolară de
natură să creeze presiune suplimentară asupra celui care elaborează o lucrare. Elevilor şi
studenţilor trebuie să li se transmită ideea că o lucrare mai puţin reuşită, dar originală, este
totdeauna de preferat unei fraude, că nu se aşteaptă de la ei să reinventeze roata, ci să-şi exercite
capacitatea de analiză şi sinteză asupra informaţiilor din sursele consultate, pe baza cărora să-şi
formuleze propriile concluzii.

Scurte concluzii

Este în interesul societății românești ca, în cadrul sistemului de învățământ și institutelor


de cercetare, să fie cultivate onestitatea și demnitatea muncii intelectuale proprii, în condițiile
recunoașterii și respectului roadelor gândirii și a muncii intelectuale depuse de alți autori, având
în vedere finalitatea procesului de învățământ și de cercetare.

BIBLIOGRAFIE
1. CORAVU, Robert. Ce este plagiatul și cum poate fi prevenit (dacă se dorește) [online].
[accesat la 24 iulie 2020]. Disponibil
la: http://www.researchgate.net/publication/295859327_Ce_este_plagiatul_si_cum_poate_fi_p
revenit_daca_se_doreste
2. DEX. Dicționarul explicativ al limbii române. București: Univers Enciclopedic, 1998.
3. Lege nr. 206 din 27 mai 2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea
tehnologică şi inovare : [online]. [Citat 19 februarie 2013]. Disponibil pe Internet la adresa:
http://www.ancs.ro/uploads/legislatie/legislatie-aferenta-ancs-mects/lg-206.doc.
4. REPANOVICI, Angela. Etica utilizării informației. Plagiatul [suport curs]. Curs de
cultura informației. Poiana Brașov, 2012.
5. Șercan, Emilia. Deontologie academică. Ghid practic. Proiect (FDI) CNFIS-FDI-2017-
0245, ISBN 978-606-16-0943-7
6. UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE „IULIU HAŢIEGANU”
CLUJ-NAPOCA. Anexa 1 la Codul de Etică al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Iuliu
Haţieganu” Cluj-Napoca. Aspectele legate de plagiat
7. UNIVERSITATEA TEHNICĂ DE CONSTRUCȚII BUCUREȘTI. Etică și integritate
academică, Coodronator Curs universitar Prod. Dr. ing. Iordan PETRESCU
8. ZAFIU, Rodica. Stilistica plagiatului, în ”Dilema veche”, 9 iulie 2012.. Disponibil pe
Internet la adresa: http://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-line/articol/stilistica-plagiatului