Etnogeneza românească

Pe toată durata de
existență a Daciei ca
provincie a imperiului ,
stăpânirea acesteia a
trecut adeseori prin grave
încercări. Ultima perioadă
coincide cu domn ia
împăratului Severus
Alexander (222-225). În
deceniul șapte al secolului
al III-lea , izvoarele istorice
semnalează doua abandonări provizorii ale Daciei. Reușind să readucă provincia pentru scurt
timp sub puterea sa, împăratul Aurelian a beneficiat de acest succes doar pentru a asigura
retragerea organizată a armatei, administrației, familiilor militarilor și al altor persoane civile cu
funcții de guvernare a provinciei . în speranța de a reveni , Aurelian a întemeiat o nouă
provincie cu același nume la sud de Dunăre. Retragerea Aureliană a constituit un punct de
plecare pentru procesul etnogenezei românești.

Retragerea Aureliană a lăsat populația daco-

romană pradă popoarelor migratoare. Unele
dintre acestea chiar au staționat pe spațiul
locuit de daco-romani. Din această cauză sa
redus numărul autohtonilor, au decăzut
activitățile economice, treptat a fost
abandonată viața orășenească în favoarea
celei rurale, populația s-a retras în locuri
apărate natural. În pofida acestori factori,
vestigiile culturii materiale de factură
romanică descoperite , demonstrează
continuitatea băștinașilor pe aceste teritorii.
Migratorii erau mai puțini la număr în
comparație cu autohtonii și se instalau în locuri ocolite de aceștia, rămânând separați de ei nu
numai prin teritoriu, ci și prin limbă, cultură, religie etc.
Dispariția hotarelor Daciei Traiane a înlesnit deplasarea unor comunități de daci liberi spre
teritoriul fostei provincii, precum și a unor comunități de daco-romani în alte teritorii. Astfel
prin interferența dintre daco-romani și dacii liberi, procesul de romanizare s-a extins și în zonele
unde inițial nu se manifesta sub toate formele. Influența romană, mai ales răspândirea limbii
latine se datora în primul rând , creștinismului, oficializat în imperiu în anul 313 , în timpul
domniei împăratului Constantin cel Mare. La nord de Dunăre activau misionari ai noii religii
veniți din imperiu, în special din Dobrogea. Daco-romanii au fost creștinați de misionari, care
inițial erau persecutați, devenind martiri.

s-a produs individualizarea poporului român, în

primul rând prin limbă. Din lexicul limbii române
cca 20 sunt de origine slavă, fapt ce confirmă că
în faza finală a etnogenezei românești, daco-
romanii și slavii au avut relații destul de strânse.
Alte popoare migratorii la vel iau influențat pe
români.

Etapele etnogenezei:

1. Etapa primară – secolele II-I î.Hr., - V

D.Hr. se desfășoară în condiții de expansie a Imperiului roman. In cadrul acestei etape s-
au produs romanizarea geto-dacilor și formarea comunității romanicilor de răsărit.
Etapa se finalizează cu acceptarea limbii și culturii latine.
2. Etapa finală a etnogenezei – sec. VI-IX – s-a desfășurat în condiții de izolare a daco-
romanilor de restul romanicilor și în aproprierea dominației popoarelor migratoare, fapt
care a determinat evoluția de mai departe a autohtonilor. Această etapă se
caracterizează prin interacțiunea etnoculturală a populației romanizată cu slavii vechi,
care sa terminat cu asimilarea celor din urmă , formarea poporului român și a limbii
române.

TEORIILE ETNOGENEZEI
Teoria autohtonistă

Din izvoarele istorice (ce sunt izvoarele istorice? sunt diferite lucrări, scrisori, scrieri care
dovedesc că anumite evenimente din trecut au fost reale) desprindem câteva calități ale
poporului român, și anume romanitatea  (faptul ca poporul român este mai întâi
roman), întâietatea și  continuitatea  (faptul că noi am ocupat primii acest teritoriu și am
continuat să trăim aici, fără să fi fost exterminați sau eliminați în timp) .

Cum am lămurit aceste calități, ca să redăm veridicitate, va trebui să menționăm câteva izvoare
istorice (aceste izvoare trebuie învățate pe de rost; eu am sa vă dau 2-3 exemple):

-secolul VII – o lucrare a împăratului bizantin Maurikios care menționează de o populație

romană situată la nord de Dunăre

-secolul X – împăratul bizantin Constantin al 7-lea îi numește pe români „romani”, pentru că au

venit demult din Roma

-secolul XII – corespondența dintre Ioniță cel Frumos și Papă vorbește de romanitatea
românilor.

Teoria imigraționistă

Teoria imigraționistă a fost elaborată în secolul XIX de către Robert Roesler, existând și alte
precedente care contestă originalitatea și vechimea românilor. De asemenea, în secolul XVIII
apare o lucrare scrisă de Sulzer care susținea că dacii au fost exterminați în totalitate de romani
în timpul războaielor dintre Traian și Decebal. El mai susținea că românii s-au format undeva la
sud de Dunăre în peninsula Balcanică, și că au fost influențați pe plan religios și lingvistic de
către slavi, urmând ca în secolul XIII să se mute la nord de Dunăre.

Primul istoriograf care a luat atitudine împotriva lui Roesler a fost Xenopol. El susținea vechimea
și continuitatea dacică pe teritoriul de la nord de Dunăre. Până la sfârșitul secolului XIX apar și
alți istorici care combat teoria imigraționistă: N. Iorga, V. Pârvan, Gh. Brătianu.

În perioada interbelică a existat o altă teorie comunistă care a supraevaluat elementul slav în

poporul român. De asemena, Școala Ardeleană, din dorința de a demonstra latinitatea
românilor, a supraevaluat rolul elementului latin.