POVESTEA LUI HARAP-ALB

- demonstraţia apartenenţei la specie -

Arheu al spiritualităţii unui popor, perpetuu generator de trăire şi cunoaştere empirică,

folclorul este un summum al tradiţiilor, datinilor, obiceiurilor şi ritualurilor ce totalizează
eresurile arhetipale, care prin convergerea sevelor sufleteşti ale acestui neam a materializat
acea fiinţă „homerică” aflată într-o „genială expansiune”: Ion Creangă.
Basmul e creaţia epică ce vine să evidenţieze psihologia unui popor fiind o asociere
omogenă de elemente sacre şi profane, prin care palpită sentimente ca speranţa, iubirea,
hotărârea şi curajul de a merge până la capăt în lupta cu răul.
Titlul este un element paratextual constituit din lexemul substantival propriu „Harap-
Alb” ce relevează lectorului identitatea eroului, acesta fiind un personaj eponim. Titlul dezvoltă
conotaţii multiple: „Arap” denumind sluga, dar însemnând totodată şi negru, aspect ce crează
antinomia care la rându-i va sugera alegoric perpetua luptă dintre bine şi rău.
Tema este lupta dintre malefic şi benefic şi dorinţa general umană ca binele să triumfe
măcar prin diegeză. Însă, spre deosebire de basmul popular, cel cult şi cu precădere
„Povestea lui Harap-Alb” construieşte această temă îmbinând elementele artistice, narative şi
stilistice, într-un mod mult mai complex. Prin ochii unui narator omniscient şi omniprezent, care
deşi realizează naraţiunea la persoana a IlI-a, se implică afectiv în povestirea evenimentelor,
cititorul asistă la iniţierea personajului principal.
La baza construcţiei diegetice stau patru repere importante: este prezentat un echilibru
iniţial, moment în care, pentru a sugera vechimea evenimentelor sau pentru a ie generaliza,
acţiunea este plasată în illo tempore şi într-un topos numit cu lipsă de claritate {„Amu cică
era într-o ţară un craiu care avea trei feciori?}. Elementul perturbator apare odată cu
scrisoarea de la Verde împărat care caută un moştenitor pentru împărăţia sa printre cei trei
feciori ai împăratului; urmează acţiunea reparatorie reprezentată de călătoria lui Harap-Alb
şi ducerea la bun sfârşit a misiunii sale, pentru ca în final echilibrul iniţial să fie refăcut şi
eroul să fie răsplătit. Ca o delimitare alternativă a compoziţiei se pot identifica două
episoade principale: un episod până la apariţia păsării măiestre, al doilea ducând până la
sfârşitul basmului, „Povestea lui Harap-Alb” putând fi astfel calificată ca un basm în basm,
fapt care demonstrează complexitatea şi bogata ramificaţie a structurii. În cadrul acesta
derularea acţiunii se realizează într-un ritm rapid, cu intercalarea unor divagaţii şi descrieri,
pentru care se foloseşte alternarea modurilor de expunere (naraţiune, dialog, microportret
etc.)
Subiectul basmului prezintă trei nuclee narative, primul dintre ele deschizându-se cu
o formulă tipică iniţială: „Amu cică era odată într-o ţară un crai care avea trei feciori” şi „un
singur frate mai mare, care era împărat într-o ţară îndepărtată”, pe nume Verde împărat.
Acesta din urmă îi cere craiului să îl trimită
pe cel mai viteaz dintre fiii săi pentru a-i urma la tron. Pentru a-şi pune fiii la încercare, craiul
se îmbracă cu o piele de urs şi se ascunde sub un pod, însă primii doi feciori se sperie şi se
întorc umiliţi. Mezinul însă, sfătuit de Sfânta Duminică, personaj mistagog, miraculos, care
impune prima probă a lui Harap-Alb, cea a milosteniei, să îi ceară tatălui calul, armele şi
hainele acestuia din vremea când era mire pentru a restabili legătura cu strămoşii şi să
construiască viitorul într-un sens deja creat. Odată ajuns la pod, trece cu bine proba tatălui,
primeşte binecuvântarea acestuia precum şi sfatul de a se feri de omul spân şi de cel roş. Tot
acesta este momentul delimitării primelor două nuclee narative dar şi cel în care fiul craiului
iese de sub autoritatea şi protecţia paternă şi îşi începe amplul drum de iniţiere.
Fiind însă lipsit de experienţă şi datoria faptului că se rătăceşte în pădure, spaţiu
labirintic, fiul craiului se vede nevoit să „angajeze” un spân care să îl ajute să străbată pădurea.
Este însă păcălit de acesta şi ieşirea sa din fântână reprezintă prima naştere simbolică, sub
numele de Harap-Alb, devenind totodată slujitorul spânului. Ajuns la curtea lui Verde împărat,
ajutat de cal, însoţitorul şi sfătuitorul eroului şi de Sfânta Duminică, Harap-Alb îndeplineşte
cu succes următoarele probe: fură salatele din grădina ursului şi omoară cerbul pentru a-i lua
pielea plină de nestemate şi în grădina căruia se scaldă în sângele acestuia, fapt ce reprezintă a
doua naştere simbolică. A treia probă, cea mai compexă, conţinând la rândul ei mai multe probe,
presupune călătoria spre împăratul Roş, moment ce marchează începutul ultimului nucleu
narativ.
În drumul său, Harap-Alb întâlneşte un grup de albine şi altul de furnici pe care le ajută
şi care promit să îl ajute şi ele, se împrieteneşte de asemenea cu cele cinci creaturi
pantagruelice, personaje adjuvante. Ajunşi la împăratul Roş, cei şase sunt „găzduiţi” într-un
palat de aramă care e încins în timpul nopţii de slujitorii împăratului pentru ca Harap-Alb să
nu o poată lua pe fata acestuia, însă problema este rezolvată lejer de Gerilă, la fel cum Setilă şi
Flămânzilă le rezolvă pe cele ale mâncatului şi băutului, şi cum Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă
pe cele ale găsirii fiicei împăratului, transformată în pasăre şi ascunsă după lună; iar la alegerea
boabelor de mac de cele de nisip eroul este ajutat de furnici şi la identificarea adevăratei fete
a împăratului de crăiasa albinelor. Ultima probă este trecută cu bine cu ajutorul calului care, la
întrecere cu turturica prinţesei aduce primul cele trei smicele de măr, apa moartă şi apa vie,
care îi învie pe erou atunci când este ucis de spân, acesta fiind la rândul său omorât de cal; eroul
trece astfel prin a treia naştere simbolică şi primeşte răsplata meritată.
Toate elementele naraţiunii au o ordine simbolică, precum un drum prin labirint, fiecare
element constitutiv fiind de fapt o iniţiere a personajului principal, o sacralizare a lui prin
dobândirea cunoaşterii, a conştiinţei de sine, ca o trecere de la condiţia de muritor la cea de
nemuritor, de principiu, de centru al universului şi de spirit conducător al ordinii universale.
Iniţierea are în vedere o însuşire, o verificare şi o consolidare a virtuţilor. Lupta eroului nu
este pentru o cauză personală, ci are ca scop salvarea lumii din mâna răului. De aceea, atunci
când preia sabia şi obrăzarul lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, el preia însemnele puterii asupra
lumii, iar cânji groapa în care se ascundea se umple de sângele cerbului, Harap-Alb, ca şi
Siegfrid, eroul din „Cântecul Nibelungilor”, primeşte botezul eternităţii.
Personajele lui Creangă însă se remarcă printr-o complexitate superioară celor din
basmele populare, acestea din urmă fiind clişee generice, simboluri cu atribute
supranaturale, deoarece îl vedem pe Harap-Alb umanizat, frământându-se şi lamentându-
se; trăsăturile reale sunt grefate pe o proiecţie supranaturală, cum se întâmplă în cazul
celor cinci creaturi fabuloase (Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă şi Ochilă), a
căror trăsătură dominantă este hiperbolizată şi generalizată, dar şi în cel al spânului, simbol
al maleficului absolut, al împăratului Verde, cel ce are un simbolic excedent de clorofilă,
neputând astfel avea moştenitori, şi nu în ultimul rând al împăratului Roş, întruchiparea
sangvinicuiui, a celui cu intenţii criminale.
Datorită faptului că stilul lui Creangă este unul simplu, popular, presărat cu tot felul
de zicători, proverbe şi fraze rimate, personajele vorbind o autentică limbă
moldovenească, deci nu o limbă monotonă şi închistată de o naraţiune searbădă, ci una
îmbogăţită permanent de o vie oralitate, se poate spune că „Povestea lui Harap-Alb”
izvorăşte chiar din spiritul satului Humuleşti; se poate vedea aşadar în cele cinci creaturi
fabuloase săteni ale căror defecte sunt hiperbolizate în basm, în Sfânta Duminică, o
Smaranda care protejează şi mustră cu aceeaşi dragoste, iar în Harap-Alb un Nică inocent
care se maturizează chiar sub ochii noştri, toţi transformaţi în personaje de basm. Nu este
întâmplător, cu alte cuvinte, că George Călinescu numea basmul „o oglindire a vieţii în
moduri fabuloase”.