MANUELA TECUŞAN

stadiile realităţii24: existenţa qua concept implică, pentru Platon, existenţa qua substanţă. în loc
să fi continuat procesul de formalizare început de eleaţi, el a descris statutul axio matic al
conceptelor într-o manieră apropiată de vechiul pitagorism, care declara că nu lucrurile sînt
numere, ci că numerele sînt lucruri 25. Această dificultate se reflectă pretutindeni în teoria
Formelor; dar, cu doctrina sufletului, care există simultan în plan ontologic şi în planul
cunoaşterii, ne aflăm chiar în centrul ei.

DESPRE PERSONAJE ŞI ISTORICITATE

„Acţiunea" dialogului — ie. discuţia purtată în închisoare între Socrate şi discipolii săi,
înainte de execuţie — este relatată de Phaidon din Elis, unul din martorii oculari, unui grup de
ascultători din Eretria — fără îndoială pitagorei, din moment ce Echecrates, care vor beşte în
numele lor, a fost menţionat de Diogenes Laer- tius 26, împreună cu alţii cinci, pe lista membrilor
unei şcoli pitagoreice locale. Deţinem informaţii lacunare în legătură cu Phaidon însuşi. Vîndut
la Atena ca prizonier de război, el şi-ar fi obţinut libertatea fugind sau — după majoritatea
izvoarelor — răscumpărat, la recomandarea lui Socrate, de unul din discipolii apropiaţi 27. După
moartea maestrului s-a întors la Elis, pentru a întemeia o şcoală de filosofie pe care Menedemnos
şi Asclepiades aveau să o transfere la Eretria. Aulus Gellius 28, Seneca29 şi Dio- genes Laertius30 îi
atribuie redactarea unor dialoguri (lo- goi sokratikoi).
Nu există motive pentru a pune la îndoială faptul că Phaidon fusese de faţă la moartea lui
Socrate31 şi că, deci, convenţia narativă se întemeia pe un fapt real. Is- toricitatea încetează însă
din momentul în care Echecrates este ales drept interlocutor 32; o va înlocui ficţiunea unui grup de
pitagored care ascultă povestea lui Phaidon tot aşa cum auditoriul din această poveste ascultase,
la rîn- dul lui, discuţia dintre Socrate şi alţi interlocutori pita- gorei.
Drept răspuns la una din întrebările introductive, Phaidon alcătuieşte, la 59 b sq., un catalog
prezumtiv al discipolilor şi prietenilor care fuseseră alături de Socrate în ultima zi. Ulterior
figuraţia lor, care întrerupe dialogul în momentele cele mai dificile 33, va da o imagine pentru
prima oară apropiată de ceea ce trebuie să fi fost, în realitate, cercul socratic. însă tăcerea acestor
personaje — mai cu seamă în cazul lui Antistene şi al lui Euclides, care erau într-adevăr filosofi
mari şi cunoscuţi — arată limpede că, în raportul dintre convenţie şi istoricitate în cadrul
dialogului, greutatea cade asupra primului termen. Euclides este întemeietorul şcolii din Megara,
iar Antistene, al şcolii cinice (sau, într-o primă formă, al gimnaziului din Cynosarges). Antistene
intrase în cercul lui Socrate după un „antrenament" prealabil la şcoala lui Gorgias. Comuniunea
cu Socrate nu l-a apropiat însă niciodată de Platon; un examen al doctrinei este suficient pentru a
înţelege acest fapt. învăţăturile lui Antistene pregăteau stoicismul. Aristippos din Cyrene, vestitul
fondator al şcolii cirenaice, este menţionat printre absenţi. Pe baza informaţiei că, în ziua morţii
lui Socrate, el s-ar fi aflat tocmai la Egina, Diogenes Laertius adaugă că Platon a fost un acuzator
al lui Aristippos şi al hedonismului în general 34. Adevărată sau nu, aceasta pare a fi opinia
curentă.
Cu excepţia necunoscutului care intervine la 103 a şi a paznicului, singurii interlocutori ai
lui Socraie pe parcursul întregului dialog sînt Criton, Simmias şi Cebes. Mai mult, aşa cum a
remarcat Hackforth, se poate e nsi- dera că, din punct de vedere funcţional, ultimii dv. alcătuiesc
un singur personaj. Amîndoi veneau din Theba, unde îl avuseseră profesor pe Philolaos; deşi
pitagorismul lor este extrem de liber, există o solidaritate de şcoală în felul lor de a-l ataca pe
Socrate şi, de la distribuţia replicilor pînă la diferenţele de opinie, metodă şi tempe rament35,

14