NOTE LA LĂMURIRI PRELIMINARE LA PHAIDON

portretul lui Simmias şi al lui Cebes se supune unei singure alternanţe ritmice. Organizarea
discursului între cei trei interlocutori-protagonişti şi „corul" asistenţilor transfigurează scena reală
— i.e. închisoarea ateniană a condamnaţilor de drept civil — arătînd cît de mult din realizarea lui
Phaidon ca o capodoperă de Literatură se datora, în fapt, tragediei attice.
Datorită studiilor lui Robin, Cornford, Field, Ross, Hackforth etc., istoricitatea personajului
Socrate, susţinută cîndva de filologi 36, nu mai constituie o problemă reală. Trăsăturile constante
ale maestrului — ironia enigmatică, pe care Platon îşi ia de acum obiceiul de a o trata ca
perplexitate dialectică; modestia, am spune chiar umiii- tatea misionarismului său 37; aici în mod
special, acea linişte interioară fără seamăn în faţa morţii, care-i va îndrepta ultimele cuvinte, într-
un gest de protecţie, către discipoli 38 — toate erau, fără îndoială, adevărate; acest portret va
perpetua tema filosofului-părinte dincolo de limitele antichităţii. Dar, aşa cum pe bună dreptate s-
a observat, Phaidon aduce pentru prima oară în scenă, în locul unui Socrate „care nu ştia nimic în
afară de propria sa ignoranţă"39, un filosof înarmat cu convingerea nemuririi sufletului şi, mai
ales, cu un sistem metafizic şi cu o bază axiomatică pentru a şi-o susţine. Este adevă rat că
măreţia lui Socrate ar fi fost deplină dacă încrederea lui în nemurirea sufletului s-ar fi arătat mai
uşor de clintit şi că „platonismul" ştirbeşte, într-o oarecare măsură, frumuseţea etică a
personajului40. Există un contrast vizibil între limbajul argumentelor, unde Socrate formulează
pozitiv şi abstract, şi familiaritatea ironică din părţile nedemonstrative. Dar acest dialog, care a
înregistrat evenimentul marţii lui Socrate, trebuia în egală măsură să prezinte „naşterea" noii
doctrine a Formelor. în- cercînd să i-o atribuie predecesorului său, Platon îi aducea de fapt un
omagiu firesc41 şi pecetluia totodată o despărţire. Pe de altă parte, discuţia despre limitele cunoaş-
terii discursive, începută la 85 c, plasează întreaga problemă a nemuririi individuale în sfera
probabilităţii; şi, cu cît ne apropiem de sfîrşit, propoziţia ei tis an eie... („dacă ar fi ca cineva <să
fie nemuritor>") dobîndeşte din ce în ce mai multă semnificaţie. în cele din urmă, Simmias nu se
va lăsa convins. Acest fapt este menit să arunce o nouă lumină asupra certitudinii lui Socrate în-
suşi: problema nemuririi a rămas deschisă.
Apoteoza filosofului introduce o a doua deviaţie în portretul istoric al lui Socrate. Tema
filosofului-preot, părinte şl /.eu este întreţinută de atmosfera pitagoreică a Intorludlilor dintre
argumente. Pe acest fond se desprind trei momente paradigmatice ale unui simbolism centrat în
jurul lui Socrate. La 78 a, între prima şi cea de-a doua parte a demonstraţiei, înainte ca seria
argumentelor imor- talităţi să fi început, Cebes i se adresează lui Socrate, numindu-l „deseîntător"
(agathos epoidos) în semn de recunoaştere a faptului că el deţinea secretul de a „vindeca" frica
de moarte. La 89 d, într-un moment aporetic, cînd obiecţiile lui Cebes încep să zdruncine
încrederea lui Socrate însuşi în ceea ce priveşte demonstrabilitatca problemei sale, ni se face un
excurs metodologic pe care Socrate îl încheie, profetic, prin expresia: „îndreptaţi împotrivă-mi
toate argumentele voastre (...) iar eu să plec, lăsînd înfipt în voi„ ca o albină, acul meu" (hosper
me- litta to kentron). în planul figurilor, acesta este un răspuns la simbolismul lebedei de la 84 c
—85 b. Se delimitează astfel un pasaj central 84 c—91 c, dominat de imaginea fllosofului-prcot
(hieros), şi în care tema lui Apollon focalizează trăsăturile întregului discurs despre purificare. La
115 c, aproape de sfîrşit, interesîndu-se în legătură cu ultimele prescripţii pentru ceremonia
funerară, Criton va primi cel mai enigmatic dintre răspunsurile lui Socrate: „numai dacă izbutiţi
să mă prindeţi, dacă nu vă scap" (eanper ge iabete me kai me ekphygo hymas). în măsura în care
aceste cuvinte conţin o aluzie la viaţa ulterioară a sufletului, simbolismul păsării şi al zborului,
implicit aici, ne poate ajuta să înţelegem rolul pitagorismului în fabuloasa difuziune pe care o va
fi avut tradiţia despre daimonul lui Socrate.
O ultimă observaţie se impune în legătură cu scena acţiunii. Datorită întreruperilor lui
Echecrates şi digresiunilor interpretative ale lui Phaidon, compoziţia inelară 42 este obliterată şi ia
naştere un paralelism din ce în ce mai pronunţat între grupul lui Socrate şi grupul lui Phaidon.

15