NOTE LA LĂMURIRI PRELIMINARE LA PHAIDON

unui argument ontologic. Din acest moment perspectiva dialogului se divide. Pentru Socrate, sta-
bilirea premiselor confirmă ipoteza iniţială — i.e. dezira- bilitatea morţii — pregătind o
explicaţie superioară. Pentru interlocutorii săi, aceeaşi ipoteză este între aceleaşi premise
adevărată numai dacă sufletul este nemuritor, cu alte cuvinte, numai dacă o condiţie suplimentară
cu caracter ontologic poate fi inclusă în aceste premise. Imor- talitatea devine, pentru ei, scopul
însuşi al întregii dezbateri. Punctul de vedere al lui Socrate, care este şi acela al dialogului,
rămîne astfel în mare măsură neexprimat. Ia naştere în schimb o demonstraţie secundară care va
consuma cea mai mare parte a discursului şi care îl îndepărtează pe Socrate de sensul profund al
învăţăturii saie. La fiecare încercare de a explica superioritatea mo rală a filosofului, el se vede
întrerupt de noi exigente ale demonstraţiei şi, ca un adevărat dialectician, răs punde obiecţiilor
care i s-au adus, avansînd un nou argument.
Perspectiva lui Socrate imprimă demonstraţiei o mişcare circulară. Fiecare argument îşi
propune să rezolve integral problema nemuririi. într-adevăr, pentru Socrate, ea pare închisă la
capătul fiecărui argument. însă rezumatele făcute de Cebes şi Simmias corectează de fiecare dată
această impresie. Simmias şi Cebes atrag mereu atenţia asupra punctului în care se afla Socrate şi
asupra distanţei pe care demonstraţia sa o avea încă de parcurs, şi modifică demersul iniţial,
segmentîndu-l în trepte dialectice. Aşadar Socrate implică nemurirea în fiecare argument, dar este
silit să progreseze pînă la ea (şi acest progres poate continua la nesfîrşit, asemenea „cursei" lui
Abile, cîtă vreme natura însăşi a problemei lasă interlocutorilor posibilitatea de a aduce mereu
alte obiecţii).
Ascensiunea propriu-zisă este marcată prin două faze: stabilirea preexistentei sufletului faţă
de trup, apoi stabilirea capacităţii lui (dynamis) de a supravieţui morţii fizice.
înainte de ultimul argument, într-un moment în care nemurirea sufletului părea într-adevăr
demonstrată, discuţia ia o nouă întorsătură. Odată cu cele două contra- argumente de la 85 b—88
b, se ridică pentru prima oară o întrebare despre natura însăşi a discuţiei în care sînt cu toţii
angajaţi şi despre demonstrabilitatea nemuririi. Există lucruri, observă Simmias, pe care mintea
omenească nu le poate cunoaşte în mod absolut. Atîta vreme cît, în cercetarea lor, nu recurgem la
revelaţia divină şi nici nu adoptăm una din soluţiile existente, iată-ne constrînşi să construim un
sistem deductiv individual care, spre marele nostru dezavantaj, în cazul unor astfel de probleme
nu se mai poate verifica. Aceste observaţii deschid un nou capitol al premiselor teoretice. Intre
răspunsul împotriva celor două contraargumente şi argumentul final50, Socrate alcătuieşte un
discurs despre metodă şi clarifică imaginea sistemului deductiv despre care vorbea Simmias,
precizînd anumite noţiuni. Pentru a exa mina adevărul unei ipoteze oarecare, dialecticianul tre-
buit* să i:;isoasca „principiul" (arche) în cadrul căruia Ipoteza sa poate li demonstrată. El va
postula acest principiu printr-o propoziţie fundamentală (hypothesis) şi apoi va construi uti sistem
de adevăruri necontradictorii care decurg clin ea, astfel încît ele şi numai ele îl vor duce la
concluzia pe care trebuie s-o demonstreze. Această adecvare garantează corectitudinea
demersului şi totodată adevărul ipotezei iniţiale. Propoziţia fundamentală (hypothesis) admite
două verificări sau, mai exact, o verificare în ambele sensuri: a) o verificare în adîncime, prin gă -
sirea unei a doua „propoziţii fundamentale", faţă de care prima ar juca rolul unei „ipoteze", şi
construirea sistemului corespunzător. Această metodă are la bază ideea ierarhiei „cauzelor" sau
principiilor" (archai) într-un raţionament; şi b) o verificare în extensiune, prin confruntarea
tuturor afirmaţiilor care pot rezulta din postularea propoziţiei fundamentale. Propoziţia
fundamentală este co- nrtă dacii şi numai dacă, la rîndul lor, consecinţele ei sînt
nnncontradictorii.
'i ran-.ferată '»n ontologie, exigenţa unei ierarhii în ca- i! !*ul adevărului demonstrativ va
antrena teoria Formelor .nlr-o serie de contradicţii şi dificultăţi irezolvabile 51. For- mulînd însă
exigenţa noncontradicţiei şi exigenţa adecvării, Platon descoperea trăsături fundamentale ale

17