Sunteți pe pagina 1din 6

Piramida deşeurilor - Conspiraţia uzurii morale

planificate

O ilustră necunoscută, Cosima Dannoritzer, lansa în data de 30 noiembrie 2010, la televiziunea


norvegiană, un documentar excelent, The Light Bulb Conspiracy, realizat cu deplin profesionalism,
într-un stil alert şi perfect coerent, care confirma, aducând dovezi palpabile, un concept, "planned
obsolescence" sau uzura morală planificată, ce făcuse doar obiectul teoriilor conspiraţiei, până
atunci.

Documentarul s-a bucurat de un real succes, seria premierelor naţionale continuând de la începutul
acestui an, într-o serie de ţări europene incluzând Irlanda, Franţa, Germania şi Finlanda.

The Light Bulb Conspiracy combină cercetarea de investigaţie şi rarele imagini de arhivă, pentru a
urmări povestea nespusă a uzurii morale planificate, de la începuturile sale, în anii '20, prin apariţia
unui cartel secret, înfiinţat în mod expres, pentru a limita durata de viaţă a becurilor incandescente,
până la poveşti actuale care implică echipamente electronice de vârf (cum ar fi iPod) şi spiritul de
opoziţie, tot mai intens, în rândul consumatorilor obişnuiţi.

Pentru partizanii curentului Zeitgeist, noţiunea de uzură morală planificată nu reprezintă o noutate,
fiind una dintre expresiile repetate obsedant de Jacque Fresco sau de realizatorul seriei, Peter
Joseph, ca fiind cauza principală a consumului accelerat şi iresponsabil, al tuturor resurselor
naturale de care dispune această planetă.

Pentru detractorii seriei, tocmai această noţiune s-a constituit într-un contraargument, aceştia
susţinând, printre altele, că nu sunt aduse suficiente dovezi care să probeze realitatea fenomenului,
în sine.
Dincolo de opacitatea unor astfel de "vizionari", incapabili să discearnă din multitudinea de dovezi
oferite zilnic, de comerţul internaţional, în acest sens, acest film vine ca o completare providenţială,
evidenţiind clar, pe bază de documente indisputabile, că, uzura morală planificată, nu este o simplă
idee a teoriei conspiraţiilor, ci este, în realitate, conceptul fundamental al societăţii de consum, care
nu-şi poate justifica existenţa decât în baza unui consum în creştere exponenţială.

Aberaţia unei asemenea strategii lacome, de creştere progresivă a producţiei şi implicit consumului -
în condiţiile unei planete cu o populaţie şi resurse fizice evident limitate, care nu poate conduce
decât la sufocarea planetei sub un munte de deşeuri, constituit nu numai din echipamente defecte
ci, mai ales, din echipamente uzate moral - a fost subliniată repetat de ciclul Zeitgeist şi, de altfel,
de orice alt documentar cinstit care tratează critic cursa galopantă a "consumerismului".

Conceptul "planned obsolescence" şi echivalentul lui românesc, "uzură morală planificată",


ascund unele capcane: produsele nu doar se uzează moral sau se demodează, pur şi simplu, ca în
cazul produselor de îmbrăcăminte, de exemplu, ci, în foarte multe cazuri, sunt programate
tehnologic să se autodefecteze sau să se blocheze, după un ciclu redus de funcţionare, aceasta
fiind şi latura cea mai imorală a întregii afaceri: fabricarea intenţionată a unor produse de proastă
calitate, în scopul forţării achiziţionării de noi produse, la fel de arătoase şi de proaste, calitativ
vorbind.

Chiar dacă, perspectiva anilor interbelici, era aceea a unei planete cu resurse nelimitate, lipsa de
scrupule a fabricanţilor rămâne valabilă, prin reducerea intenţionată a fiabilităţii produselor, în scopul
maximizării profitului, orice client aflându-se, implicit, în postura unui jucător de poker decis să se
confrunte cu nişte trişori învederaţi, fiind înşelat încă din momentul în care se hotăra să treacă
pragul unui magazin.

Vorbind de perioada interbelică, mi-a rămas întipărită în minte o imagine stupefiantă, din cărţile de
istorie, ce ilustra falsa criza financiară regizată începând cu 1929, ce era definită ca o criză de
supraproducţie, imaginea arătând o serie de muncitori care deversau conţinutul unor cisterne pline
cu lapte, direct în canalizări.
Nici un profesor nu mi-a putut oferi, pe atunci, o explicaţie viabilă, pentru faptul că, în plină aşa-zisă
criză alimentară, un aliment de bază era aruncat la canal fiindcă, în caz contrar, ar fi trebuit să fie
vândut în pierdere, (i)logica unei astfel de acţiuni rămânând obscură pentru copilul din mine.

Într-un final, cea mai mare criză economică globală a coincis cu ascensiunea hitlerismului, care
urma să aducă lumea în pragul unui război mondial, ce desfiinţa imperiile coloniale tradiţionale, în
favoarea unui colonialism mai discret sau cu "o faţă umană", cum ar spune zâmbind excesiv de larg,
un kgb-ist mioritic trandafiriu: neocolonialismul sau colonialismul financiar.

Perioada "postbelică" (nu mă pot decide să renunţ la ghilimele, în condiţiile în care lumea a fost
zguduită constant, de atunci încoace, de multiple conflicte regionale orchestate pe premise false) a
fost definită de o relansare economică dar şi de o divizare a lumii în două blocuri politico-ideologice,
aparent distincte (mă exprim astfel fiindcă, sursele de finanţare şi eşaloanele decizionale supreme,
au fost identice, în ambele cazuri), socialismul şi capitalismul.

În timp ce capitalismul, deşi devenise evidentă limitarea resurselor planetare, s-a lansat pe spirala
producţie/consum, care ne-a adus în pragul colapsului actual, socialismul, a urmat calea opusă, cum
era de aşteptat, de la un experiment de altă natură, impus de oculta mondială.

În facultăţile noastre politehnice, unul dintre cursurile fundamentale ale anilor de final, se intitula
"Fiabilitate" şi, zic eu, pentru o persoană dispusă să atingă performanţe maxime în carieră, părea
extrem de logic să proiectezi, să fabrici sau să utilizezi, echipamente a căror durată limită de viaţă
trebuia, evident, să fie maximă posibil.
Din întreg blocul capitalist, o serie de ţări din Orientul Îndepărtat (Japonia, Coreea de Sud etc.)
făceau notă discordantă, fabricând echipamente menite să te servească din leagăn şi până la
pensie, dovada fiind dată şi de clasamentele de fiabilitate auto, de exemplu, publicate în ultimii ani,
în care firmele japoneze ocupă permanent locurile fruntaşe, în timp ce firme pretenţioase, mult
mediatizate, ca Mercedes, BMW sau Audi de exemplu, se fac de râs constant, prin rata extrem de
mare de defectare, a produselor lor de lux.

Întotdeauna m-a uimit această discordanţă şi încercam să înţeleg de ce nu se răzvrătea, mai


convingător, mercantila lume capitalistă occidentală, împotriva unei astfel de atitudini orientale
"aberante".

Răspunsul nu s-a lăsat mult aşteptat însă: în 1997, maleficul imperiu britanic făcea un gest de
neconceput (mai ales că 15 ani mai devreme luptase cu disperare contra Argentinei, pentru un
arhipelag golaş, Malvine şi fără nici o valoare economică), retrocedând de bună voie Hong Kong,
stăpânei de drept, China.

Urmarea a fost prăbuşirea burselor orientale, o ţară perfect tehnologizată şi cu un potenţial uman
uriaş, Coreea de Sud, fiind declarată, la modul tembel, falimentară peste noapte şi fiind obligată să
contracteze cel mai mare împrumut din istoria asasinilor financiari ai FMI.

În acelaşi context, dată fiind şi tehnologia HAARP deţinută de imperiul american, mă întreb dacă nu
cumva, catastrofele recente abătute asupra Japoniei, nu au aceeaşi sursă şi acelaşi scop.

Revenind la domeniul auto, aş vrea să vă reamintesc practicile unui alt concern, care a dominat
piaţa noastră internă vreme de decenii - Renault.

Declarată firmă colaboraţionistă, după al doilea război mondial, concernul a fost naţionalizat în 1945,
din ordinul lui Charles de Gaulle şi reprivatizat în 1996; indiferent de umbrela sub care a operat,
produsele lor manifestau aceeaşi constantă lipsă de fiabilitate şi, deşi erau fabricate, în majoritate, în
ţări ale lumii a treia, cu costuri minime, piesele de schimb erau de circa trei ori mai scumpe, decât
cele similare ale producătorilor germani, de exemplu.
În domeniul informatic, Epson, s-a numărat printre primele firme care au pus în aplicare, pe faţă,
conceptul de uzură morală planificată, introducând iniţial un chip de blocare a reîncărcării cartuşelor
de cerneală, exemplul lor fiind urmat curând şi de alţii.

Deşi nedeclarată, uzura morală a produselor software Microsoft, în special sistemele de operare şi
complicitatea acestora cu fabricanţii de echipamente hardware, era evidentă prin manifestări:
aproape orice computer nou cumpărat solicita un sistem de operare mai nou, orice sistem de
operare nou refuza să ruleze sau bloca des funcţionarea software-ului mai vechi şi, mai ales,
evoluţia foarte rapidă a componentelor hard se făcea în lipsa unei standardizări, componentele mai
vechi devenind inutile, cam o dată la şase luni, până de curând.

Neaprobarea oficială a strategiei abjecte a lui Bernard London (pe care o puteţi consulta aici ), de
impunere prin sancţiuni legale, a uzurii morale planificate, ca pretext a ieşirii dintr-o falsă criză
economică, nu are nimic moral în ea, fiindcă a fost aplicată oricum în practică, dar nu pe faţă, din
motivul ilustrat strălucit de David Icke în ciclul său de conferinţe privind manipularea mondială şi
tacticile de control în masă: ascunderea sau nichelarea "gratiilor închisorii mondiale", pentru a nu
oferi un motiv palpabil de revoltă, dând un plus de strălucire searbădă, vieţii capitaliste.

Fiul unui mogul american, partizan al conceptului de uzură morală planificată, Brooks Stevens,
continuă evanghelizarea parentală, susţinând cu obrăznicie că alegerea aparţine consumatorului,
eludând intenţionat aspectul reclamei furibunde, pe care se bazează societatea de consum şi care
condiţionează, consumatorii, încă din copilărie, către un anume comportament comercial.

Putem găsi circumstanţe atenuante doar în comportamentul feminin, de a fi în pas cu o modă mereu
fluidă, deşi, dresurile de la DuPont (amintite în documentar), au ajuns coşmarul oricărui bărbat cu
unghiile nepilite sau cu bătături.
Veţi întâlni în film şi o denumire demonetizată, abandonată mai nou,
aceea de comis-voiajor (cu referire la o piesă celebră a dramaturgului Arthur Miller, unul dintre
multiplii soţi ai lui Marylin Monroe), fiindcă asta erau, de fapt, înainte de fi redenumiţi, snob,
reprezentanţi de vânzări - o "rasă" de preferat sociopată, cum specifica raportul Wall Street amintit
în Zeitgeist - Moving Forward.

Una dintre consecinţele grave ale practicilor comerciale actuale, este transformarea Africii în groapa
de gunoi a "lumii civilizate", în aceeaşi ordine de idei rămânând de pomină cinismul maladiv al unui
senator american, care propunea mutarea industriei grele a ţărilor dezvoltate, în ţările lumii a treia,
argumentând "economic" că, populaţia acelor ţări, are oricum o speranţă de viaţă redusă şi, ca
atare, cancerul indus de poluare nu mai reprezenta cine ştie ce ameninţare.

Serge Latouche şi Jacque Fresco, rămân ilustrarea vie a zicalei lui Voltaire, "les grands esprits se
rencontrent", ambii susţinând că reducerea producţiei şi a consumului înseamnă mai mult timp liber,
pentru activităţi spirituale, coşmarul promotorilor statului fascist global.

Criticii anti-creşterii se tem că va distruge economia modernă şi ne va readuce în epoca de piatră,


ori exact asta argumentam cu o altă ocazie, că tocmai progresul economic real este blocat, pe
considerente de control populaţional dictatorial şi menţinere a ciclului de consum, prin evitarea
automatizării şi subminarea cercetării ştiinţifice şi, dacă ţinem cont că, actuala economie, se
bazează pe invenţiile vechi, de mai bine de un secol, ale lui Faraday sau Tesla, mă tem că, tocmai
paradigma "consumeristă" curentă, ne menţine la nivelul unei epoci a pietrei tehnologice.

Publicat de Matt

vizitati blogul ANTI ILUZII