Georgescu Cristina-Ruxandra

Facultatea de Litere (Limbă și literatură Română- Limbă și literatură Engleză)

An III, seria I, grupa 4

Curs opțional ”Tipuri de discurs; analize aplicate și metode teoretice de abordare”

Discursul conflictual cu participare feminină în nuvelele lui

Ioan Slavici

Comentariile filologice pe marginea operei lui Ioan Slavici s-au limitat de cele mai
multe ori la a fi unele de ordin literar, cu scopul de a prezenta puncte de vedere diferite, mai
mult sau mai puțin pertinente cu privire la creațiile sale. Însă nu s-a mers aproape deloc, din
câte știm, pe o analiză de tip pragmatic, care credem că s-ar putea realiza cu destul de multe
avantaje. În primul rând, având în vedere limba română literară de la sfârșit de secol XIX, cu
specificul și trăsăturile ei. Apoi, ca în orice operă literară, textele abundă de limbaj figurativ,
de elemente de conversație extrem de interesante întâlnite în limbajul sătenilor. Un limbaj al
celor din mediul rural, evident mai colorat și mai expresiv și din punct de vedere stilistic decât
cel citadin.

Lucrarea de față își propune în acest sens să analizeze câteva dintre aceste eșantioane
de limbaj rural. În acest sens, corpusul lucrării noastre va conține fragmente din nuvelele
Scormon, La crucea din sat, Comoara și Pădureanca de Ioan Slavici, fragmente din care să
reiasă și contextul comunicațional în care se realizează schimbul de replici. Acolo unde va fi
nevoie, vom adăuga informațiile necesare, de exemplu cele de cunoaștere a conținutului
nuvelei, astfel încât lucrul pe care vom pune accent să fie analiza pragmatică. Perspectiva din
care vom lucra este cea interacțională, ”care pornește de la ideea că fiecare individ este,
succesiv, E și R”1, unde ”răspunsul receptorului orientează codajul emițătorului, permitându-i
acestuia să realizeze un control mai bun al comunicării”2

1
Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Conversația- structuri și strategii, ed. All, București, 1999, p. 35
2
Idem

1
 De asemenea, este necesar să precizăm de la bun început că pentru prezentarea noastră
am ales să ilustrăm acest trăsături exclusiv prin prisma personajelor feminine, întrucât acestea
ni se par mai puternice, mai bine conturate.

Pentru început, vom avea în vedere nuvela Scormon, în care subiectul nu este deloc
complicat: este ilustrată povestea de iubire dintre Pascu și Sanda, care a început înainte ca el
să plece în armată. El însă nu se mai întoarce de ceva timp, iar fata începe să creadă că i s-a
întâmplat ceva. Premonițiile sale se adâncesc și mai tare în momentul în care îl vede pe
Scormon, câinele care îl însoțea înainte când mergea cu oile la păscut. Pe acest fond, vom
analiza discuția fetei cu mama sa:

” — Unde e Pascu, Scormon? Câinele lasă bucata și iarăși începe a scheuna.

— A murit, știu c-a murit! câinele simte mai bine decât omul! Naica Marta se opri la
portiță și stete uimită: Sanda ședea jos și netezea un câine străin.

— Ce faci tu, fată?

— A murit, mamă! știu c-a murit! Urlă câinele.

— Cine-a murit?

— Pascu! Ia, acesta e câinele lui.

— Care Pascu?

— Pascu, care era cioban.

— Aha, îmi aduc aminte, bălanul! răspunse naica Marta. Dar de unde știi tu?

— Urlă câinele, mamă. Să vezi. Scormon! Unde e Pascu? Câinele, la intrarea naicăi
Martei, se retrase și făcu un cerc împrejurul femeilor. Acum se opri și ridică capul în sus.

— Unde e Pascu? întrebă Sanda încă o dată. Câinele începu iarăși să urle. Muma și
fata stăteau privind cu înduioșare la câinele ce în limba lui se plângea de singurătate.

— Da, nu e a bine! grăi naica Marta într-un târziu. Dumnezeu să-i ierte păcatele! Era
băiat bun. Nu mai știe nimeni să facă brânza cum o făcea el. Bietul câine, cum urlă!”3

3
https://ro.wikisource.org/wiki/Scormon - accesat ultima dată la data de 1.05.2017

2
 Se remarcă la prima vedere diferența de tensiune epică dintre replicile Sandei și ale
mamei ei, care nu este implicată afectiv în discuție, prin urmare replicile ei pot fi considerate
într-un fel naive. Astfel, deoarece nu-și dă seama de faptul că fata sa este îndrăgostită de
Pascu nu decodifică corect intervențiile ei. Nivelul ilocuționar al intracțiunii are astfel de
suferit. Tensiunea în care se află Sanda îi accentuează premoniția cu privire la Pascu; la
început îl intreabă retoric pe Scormon unde este băiatul, în încercarea de a-și alina suferința,
apoi se lasă pradă disperării: ”câinele simte mai bine decât omul!” . Mama ei o privește și se
miră de ceea ce vede. Aici avem în câteva cuvinte perspectiva ei: ”Sanda ședea jos și neteza
un câine străin”, lucru care ei i se pare neobișnuit. Întrebarea ”ce faci, fată?” (act directiv, în
esență) este în acest context mai degrabă un reproș (îi cere explicații cu privire la ceea ce se
întâmplă). Este un reproș deoarece respectă condițiile sale de realizare – cele două se află pe
acceași poziție socială și între ele este un înalt grad de familiaritate, dată fiind relația mamă-
fiică. Însă el mai ascunde și un gol de cunoaștere al mamei ei, al locutorului, în termeni
pragmatici, care încearcă astfel să afle ce se întâmplă. Este de precizat și faptul că cele două
folosesc forme de deixis personal în adresare – ”fată” , ”mamă”, ca formă de politețe pozitivă
(chiar dacă există acolo un reproș). Apoi fata nu se mai poate abține și își exprimă gândul care
o încearcă de mult timp, urmat de o superstiție. Mama ei nici nu știe însă la cine se referă, iar
când află că e vorba despre Pascu îi spune ”bălanul”. Prezența unui al treilea ”interlocutor”
necuvântat sporește ambiguitatea fragmentului, întrucât câinele ”în limba lui se plângea de
singurătate”. Iar mama fetei ia acest urlet al câinelui în serios și chiar crede că e semn rău, că
ceva s-a întâmplat cu Pascu. Funcționează aici superstițiile populare, care sunt duse până la
cel mai înalt grad. Însă acest gând nu o afectează prea tare, căci ea spune pe un ton neutru
”Dumnezeu să-l ierte!”, și apoi menționează faptul pentru care îl aprecia – meseria sa. Dacă
prima dată îi pomenește culoarea părului, acum o face după meseria sa. Așadar, faptul că
mama Sandei nu decodează corect intervențiile fetei ei se datorează eșecului lor
comunicațional. De asemenea, se remarcă anumite mărci ale oralității, de la cele lexicale
(”ședea”, ”a scheuna”) la proverbe, adresarea ”fată”, interjecția ”ia”. Codițiile de reușită nu
sunt întru totul satisfăcute, dar și Sanda încalcă maxima cantității când spune în mod ex-
abrupto ”a murit, mamă!...”. Acestea ar fi principalele blocaje comunicaționale care survin în
fragmentul selectat.

În La crucea din sat vom analiza un mic fragment care îmbina vorbirea raportată
(monolog interior) cu un dialog la distanță:

3
 ” – E mânios pe mine! zise Ileana amărâtă, când văzu pe Bujor ieșind pe portiță. Nici
n-a voit să vorbească cu mine! Îi era să plângă, dar o zări naica Floare.

– Ce faci, tu fată, în pod?

– Caut suveica, mamă!

Bujor a privit o dată pe neștiute la scară, a și văzut-o pe Ileana.

"E mânioasă! își zise el. A fugit de mine.”4

Acest mic pasaj îmbină, cum spuneam, două forme de discurs. Este necesar aici să
lămurim puțin contextul – Ileana și Bujor se cunosc de mici, și-au petrecut copilăria
împreună, iar când cresc se îndrăgostesc unul de celălalt. Însă nici unul nu-și recunoaște de la
bun început sentimentele pentru celălalt, iar când badea Mitru, cel la care lucrează Bujor, râde
pe seama lui, Ileana își dă seama dar nu îi ia apărarea în fața celorlalți. De aceea fiecare
consideră că celălalt este supărat după acea întâmplare. Cu toate acestea, prima frază, care
reprezintă o formă de discurs interior, este întreruptă de apariția mamei ei, căreia îi ascunde
sentimentele pentru el. Ea răspunde așadar scurt când ea o întreabă ce caută în pod, acționând
după impuls iar când ea pleacă din pod Bujor o vede de afară și crede că a plecat pentru că l-a
văzut pe el. Remarcăm aceleași tipuri de deixis personal ca în prima analiză, care evidențiază
o anumită strategie de politețe pozitivă: ”folosirea unor mărci de identitate care subliniază
apartenența interlocutorilor la același grup”5Și tot un blocaj comunicațional din partea lor
duce la neînțelegerea dintre ei doi. Verbul ”își zise” , folosit aici ca marcator al naratorului,
este unul de tip expozitiv, în termenii lui Austin, dacă aplicăm gruparea performativelor
explicite pe care el o realiazează.

Comoara este o nuvelă în care întâlnim într-adevăr un discurs de tip monolog interior,
mediat de această dată de perspectiva naratorului: ” <S-a întâmplat o nenorocire, își zise dânsa
pe jumătate leșinată; omul ăsta a omorât pe cineva!> Nu! se putea! Duțu al ei nu era om care
putea să facă rău! Și totuși, când se uita la el, fața lui nu mai era ca mai nainte, voioasă,
deschisă și pusă pe luare în bătaie de joc, era în ea ceva aspru și nemilos, ceva ce te făcea să
sâmți pe omul care putea să și omoare. <Nu! - zise ea - orișice ar fi, e ceva ce mie n-are să-mi
spună, ceva ce eu nu trebuie și nici nu voiesc să știu. > [...] <Sărac de tine și de mine și de noi
toți! suspină în cele din urmă. Ce frumoasă ne-a fost viața și cât de grea ni s-a făcut deodată!

4
https://ro.wikisource.org/wiki/La_crucea_din_sat - accesat ultima dată pe 1.05.2017
5
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana. Op. cit. , p.114

4
În zadar văd cu ochii și tot nu cred, și chiar dac-ar fi, tu tot tu-mi rămâi! Eu nu știu nimic! N-
am văzut! Singur sufletul meu să știe!> ” 6 Aici lucrurile se complică oarecum, întrucât în
operele literare în genere, pe lângă faptul că întâmplările au caracter ficțional, nu se
desfășoară liniar, în sensul că perspectiva naratorului vine mereu să ne întregească perspectiva
cu privire la un anumit personaj sau o anumită întâmplare. Contextul ne ajută și de această
dată: Duțu a găsit o comoară în timp ce își cultiva pământul, pe care o ascunde și pleacă la
oraș să schimbe o parte din bani. Când se întoarce, soția lui își dă seama că ceva este în
neregulă, iar după starea în care îl vede ajunge chiar să creadă că a omorât pe cineva. Acum
vine însă naratorul în prelungirea perspectivei ei: asta nu putea însă să fie adevărat căci firea
lui era cu totul alta. Însă conflictul interior al femeii, incertitudinile ei sunt desigur alimentate
de starea lui Duțu. Interesant este faptul că are totuși încredere în el, chiar și acum, căci nu îi
spune ce s-a întâmplat deoarece vrea să o protejeze și nici ea nu ar vrea să afle ceva care să-i
schimbe sentimentele față de el. Nici sie însăși nu vrea să-și recunoască că a sesizat ceva în
legătură cu el, poate în speranța că totul se va îndrepta. În discursul ei observăm alternanța
pozitiv-negativ, în funcție de fluctuațiile stării sale de spirit, dar și forma de deixis aflată la
granița dintre social (”omul”) și personal (”ăsta”, care denotă o oarecare familiaritate), în
sintagma ”omul ăsta” care reliefează o politețe de tip negativ de această dată; sugerează faptul
că femeia s-ar îndepărta cu siguranță de soțul ei dacă s-ar dovedi că el a fost capabil de o
asemenea faptă. Un alt fapt care trebuie menționat aici este cel legat de timpurile verbale, care
mai ales în acest discurs de tip monolog interior sunt interesant de analizat: avem pe de o
parte două timpuri verbale care țin de discurs în sine – perfectul compus și prezentul, iar pe de
altă parte imperfectul, prin care aș cum spuneam mai înainte, naratorul își face simțită
prezența. Astfel, ”atitudinea de locuție este așadar semnalată de un ansamblu de semnale,
timpurile verbale, care fac sisteme”7. În acest caz, sistemul este creat chiar de această
dihotomie care separă planul auctorial de cel al personajului feminin.

În Pădureanca vom analiza faimoasa scenă în care Șofron și Iorgovan ”și-o dispută”
pe Simina, pădureanca de care primul este îndrăgostit și pentru care celălalt are o obsesie:

” – Ce vrei tu cu fata aceea? întrebă Șofron liniștit, de tot liniștit.

– Ce vrei tu? îl întrebă Iorgovan.

– Eu vreau s-o iau de nevastă! răspunse Șofron.

6
https://ro.wikisource.org/wiki/Comoara_(Slavici)#II – accesat ultima dată pe 1.05.2017
7
Moeschler, Jacques, Reboul, Anne. Pragmatica discursului. De la interpretarea enunțului la interpretarea
discursului, ed. Institutul European, Iași, 2010, p. 99

5
 – Eu nu vreau s-o iau! grăi Iorgovan deschis.

– Atunci las-o-n pace!

– Nu mă lasă ea pe mine!

Șofron se dete un pas înapoi. Acum era acum: ce putea el să facă?

– Minți – strigă el – minți, minți!

Simina, cuprinsă de frică, făcu un pas înainte și se puse între amândoi.

– Nu minte, Șofroane, grăi dânsa ridicând mâna. De când e lumea nu s-a spus adevăr
mai mare.

Șofron rămase cu ochii țintiți la pământ, și pământul nu se deschidea ca să-l înghită.

Ridicându-și apoi privirea, se uită lung și la Iorgovan, și la Simina; ar fi vrut să vadă ce este în
el de ea îl iubește atât de mult și ce lipsește în ea de el nu este gata să intre în foc pentru
dânsa.

– Nu s-a sfârșit încă! grăi el întorcându-se înapoi. O să vedem, o să mai pățim noi
multe.”8

Triunghiul amoros, relația de iubire este aici ”negociată”. Șofron este personajul cel
mai curajos, pe când Iorgovan nu face altceva decât să dea vina pe Simina, iar ea nu
recunoaște adevărul decât în momentul în care Șofron strigă că nu îl crede, ceea ce înseamnă
că efectul perlocuționar este accentuat în acel schimb de replici. Este însă un act perlocuționar
ineficient, deoarece nu coincide cu sensul intenționat de emițător, în sensul că Șofron spune
că Iorgovan minte tocmai pentru ca Simina să-i confirme speranțele. Forța ilocuționară este
exprimată aici prin verbul la modul imperativ ”minți”. Formularea ”fata aceea” a lui Șofron
marchează, credem noi, pe lângă o formă de deixis personal, într-o anumită relație de
superioritate pe care el o etalează față de Iorgovan. Este interesant și momentul în care fata se
așează între cei doi bărbați, acest gest funcționând ca un simbol al relației dintre cei trei.
Există aici, ca strategie, cea a negocierii, o negociere atât a informațiilor pe care le au
personajele unele despre celelalte, dar și una a adevărului (în replicile pe care le-am analizat
anterior). Funcția replicilor este aici de a surmina imaginea celuilalt.

8
https://ro.wikisource.org/wiki/P%C4%83dureanca#VIII – accesat ultima dată la 1.05.2017

6
 În aceste câteva pasaje analizate am încercat să surprindem câteva situații de discurs
feminin în proza lui Ioan Slavici: am avut la început o situație tipică de convorbire feminină
(mamă-fiică), apoi una mediată de un monolog interior, pentru ca mai apoi să ne îndreptăm
atenția spre o nuvelă atipică a lui Ioan Slavici, Comoara, unde am avut cel mai schițat conflict
interior, care prin profunzimea lui reflectă o mentalitate nouă în secolul XIX. În cele din
urmă, am văzut cum un triunghi amoros poate foarte bine să implice unele strategii de ordin
comunicațional-pragmatic. Toate acest analize a discursului literar pun însă în lumină și
anumite practici conversaționale din secolul XIX, nu lipsite de importanță din punct de vedere
al trăsăturilor lor pragmatice, fapt pentru care ele sunt într-adevăr relevante în ce privește
componenta lingvistică.

7
 Bibliografie

1. Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana. Conversația- structuri și strategii, ed. All, București, 1999

2. Moeschler, Jacques, Reboul, Anne. Pragmatica discursului. De la interpretarea
enunțului la interpretarea discursului, ed. Institutul European, Iași, 2010
3. https://ro.wikisource.org/wiki/Scormon - accesat ultima dată la data de 1.05.2017
4. https://ro.wikisource.org/wiki/La_crucea_din_sat - accesat ultima dată pe 1.05.2017
5. https://ro.wikisource.org/wiki/Comoara_(Slavici)#II – accesat ultima dată pe
1.05.2017
6. https://ro.wikisource.org/wiki/P%C4%83dureanca#VIII – accesat ultima dată la 1.05.
2017
7. Suport de curs ”Tipuri de discurs; analize aplicate și metode teoretice de abordare”.