1.

Inainte de UE

Republica Cipru este un mic stat insular aşezat în bazinul mediteranean, la echidistanţă de ţărmurile
Europei, Africii şi Asiei. Datorită acestei aşezări economico-geografice, ţara a servit drept obiect de
dispută între marile imperii încă din cele mai vechi timpuri. Aici au stăpânit rând pe rând egiptenii,
hitiţii, asirienii, perşii, macedonenii, ptolemaizii, laghizii şi seleucizii elenişti, fenicienii, romanii,
bizantinii, arabii, cruciaţii, luzignanii francezi, Republica Sfîntului Marcu (Veneţia), Imperiul Otoman
şi în cele din urmă - Marea Britanie Din cele mai vechi timpuri insula a fost valorificată şi colonizată
de către elini şi într-o măsură mai mică de către fenicieni. Aceştia, fiind navigatori şi comercianţi
înnăscuţi, au apreciat la justa valoare avantajele pe care le oferea aşezarea insulei la interferenţa a
trei continente şi apropierea de civilizaţiile Orientului Apropiat

În afară de greci, care sunt majoritari, pe insulă se mai găseşte şi o substanţială minoritate turcă
(circa 18%). Aceasta îşi are începuturile încă în anul 1571, când a fost marcată cucerirea Ciprului de
către Imperiul Otoman39. La început, turcii s-au dovedit a fi destul de toleranţi faţă de populaţia
locală, dar după răscoala eteriştilor ei au procedat la represalii crunte faţă de greci. Mii de ciprioţi,
pentru a se salva, s-au convertit la islam.

Situaţia a rămas neschimbată până la sfârşitul sec. al XIX-lea, când Imperiul Otoman se afla deja în
declin. În urma Războiului Crimeii, Turcia a fost salvată prin eforturile concertate ale Europei
Occidentale care nu agrea prezenţa Rusiei pe malurile Bosforului. Pentru ajutorul „dezinteresat”40
acordat în oprirea Rusiei Anglia va prelua insula Cipru. Otomanii şi-au păstrat suveranitatea formală
asupra insulei, pe care au pierdut-o în anul 1914 când a fost anexată la Imperiul Britanic.

După cel de-al II-a Război Mondial în lume se declanşează procesul de decolonizare, acest proces
atingând şi Ciprul. Majoritatea greacă s-a pronunţat pentru unirea cu Grecia („Enosis”41), iar
minoritatea turcă a cerut divizarea insulei după principiul etnic, pentru ca mai apoi partea turcă să
fie alipită la Turcia.

Grecii declanşează în anul 1954 o mişcare de gherilă, sub conducerea colonelului Grivas, aceasta
fiind îndreptată atât împotriva colonialiştilor englezi, cât şi a separatiştilor turci. În anul 1959 este
semnat acordul de la Londra care pune sub suveranitate britanică bazele militare de la Akrotiri şi
Dhekelia (circa 3% din teritoriul ţării) Turcia, Grecia şi Marea Britanie devenind puteri-garant ale
statului cipriot care şi-a proclamat independenţa în anul următor.

Între anii 1963-1964 pe insulă au loc ciocniri interetnice sângeroase. În conflict au intervenit imediat
Turcia şi Grecia, pe insulă fiind dislocate şi forţe ONU de menţinere a păcii.

. În anul 1974 o parte din garda naţională greco-cipriotă, cu sprijinul declarat al Atenei, a săvârşit o
lovitură de stat, îndepărtându-l de la putere pe preşedintele constituţional Makarios, şi a proclamat
Enosis-ul. . Ţara şi capitala sa, Nicosia, au fost divizate în două părţi de aşa-zisa „linie verde”. De
ambele părţi ale liniei s-a ajuns la o aşa numită „puritate” etnică 43. În nordul insulei a fost
autoproclamat statul federativ al turcilor ciprioţi. În anul 1983 acesta s-a declarat independent.
Autoproclamata Republică Turcă a Ciprului de Nord (RTCN) nu este recunoscută pe arena
internaţională decât de către Ankara.

Partea grecească a insulei şi-a revenit foarte repede după şocul războiului civi,. ritmurile creşterii
economiei naţionale întrecând orice aşteptări. Ţara a devenit un adevărat paradis turistic şi
investiţional pentru Europa Occidentală, guvernul greco-cipriot adoptând linia strategică de aderare
la Uniunea Europeană, având în acest sens susţinerea Greciei care făcea deja parte din această
organizaţie. Prin contrast, partea de nord a insulei a rămas cu mult în urma celei sudice. Izolarea
internaţională, combinată cu o politică de boicotare a nordului separatist de către Nicosia, a dus la
perpetuarea în regiune a sărăciei şi analfabetismului.

În anul 2004 Republica Cipru este acceptată de către Uniunea Europeană ca stat membru. La
momentul la care s-a decis că Ciprul poate adera la Uniunea Europeană, s-a presupus că noul stat
membru va fi considerat în întregul său, sub forma unei confederaţii.

2. Procesul de integrare

Decizia UE de a admite Republica Cipru în cadrul structurilor sale a ridicat numeroase semne de
întrebare. Acest lucru implică acceptarea în interiorul frontierelor europene a unui conflict
nerezolvat, fapt ce contravine intereselor UE. In Parlamentul European, condiţionarea aderării
acestui stat de rezolvarea conflictului a fost percepută ca o injustiţie la adresa Republicii Cipru, fiind
astfel incompatibilă cu valorile ce stau la baza funcţionării UE.

Republica Cipru a devenit membru cu drepturi depline al acestei organizaţii în mai 2004, deşi
conflictul din această ţară nu a fost rezolvat. Această decizie este greu de împăcat cu interesele UE.
Prin acceptarea în interiorul graniţelor sale a unei insule divizate, guvernată în partea de nord de un
regim nerecunoscut pe plan internaţional, UE a primit un teritoriu în cadrul căruia legea europeană
nu poate fi aplicată, această decizie putând afecta credibilitatea organizaţiei.

Procesul de aderare a Republicii Cipru a căpătat contur în anul 1994, în cadrul summit-ului din Corfu.
In declaraţia adoptată după încheierea summit-ului s-a stabilit ca următoarea etapă de extindere a
UE să includă Ciprul şi Malta. Un an mai târziu, în cadrul Consiliului Afacerilor Generale, s-a luat
decizia de a începe negocierile cu Ciprul la şase luni după încheierea Conferinţei
Interguvernamentale ce urma să aibă loc în 1996. Decizia formală de a include Ciprul în următorul val
de lărgire a fost luată în decembrie 1997, în cadrul Consiliului European de la Luxemburg, iar
negocierile în vederea aderării au debutat în 1998. Următorul pas a fost făcut la întrunirea Consiliul
European de la Helsinki, în decembrie 1999. Cu această ocazie s-a subliniat faptul că, deşi o rezolvare
a conflictului din Cipru, înaintea finalizării negocierilor, ar putea facilita procesul de aderare, aceasta
nu va constitui o precondiţie în decizia Consiliului cu privire la procesul de integrare a Ciprului. In
decembrie 2002, în cadrul Consiliului European de la Copenhaga, s-a confirmat finalizarea
negocierilor cu Ciprul şi admiterea acestui stat în UE.

Momentul introducerii în agenda UE a cererii de aderare a Ciprului a coincis cu stabilirea criteriilor

formale de aderare. Conform Criteriilor de la Copenhaga, cererile statelor care întrunesc cele trei
condiţii de bază (democraţie şi respectarea drepturilor omului, existenţa unei economii de piaţă
capabilă să facă faţă concurenţei din cadrul UE, şi abilitatea de a-şi asuma toate obligaţiile ce decurg
din calitatea de membru al UE) pot fi respinse în mod legitim numai pe baza celui de-al patrulea
criteriu, şi anume „capacitatea de absorbţie a UE”. Insă chiar şi în acest caz, respingerea trebuie
justificată potrivit „logicii justeţei”, corespunzătoare percepţiei UE asupra rolului integrării. In ceea
ce priveşte criteriile de aderare, Republica Cipru a fost considerată, încă de la început, un candidat
foarte bine pregătit. In iulie 1995, raportorul parlamentar a descris Ciprul ca fiind o „democraţie
funcţională”, în timp ce numeroşi parlamentari europeni au remarcat evoluţia pozitivă a economiei
cipriote, considerată chiar mai dezvoltată decât cea a unor state membre ale UE şi având un
potenţial ridicat de a intra în cea de-a treia etapă a Uniunii Economice şi Monetare. Această imagine
pozitivă nu a suferit modificări de-a lungul timpului, astfel că în 2002, în afara unor întârzieri în
transpunerea acquis-ului comunitar în dreptul intern, Republica Cipru îndeplinea toate criteriile
stabilite la Copenhaga.

La 1 mai 2004, Republica Cipru a fost integrată oficial în UE.

Integrarea în UE a fost motivată şi de dorinţa Republicii Cipru de a scoate insula de sub influenţa
geopoliticii instabile în care se găsea şi de a o include în spaţiul european. Ankara nu ar îndrăzni
niciodată să atace un membru al UE; statutul de membru al UE garantează integritatea teritorială,
suveranitatea şi independenţa Republicii Cipru. Interesele vitale ale acestei ţări vor fi luate în
condiderare în cadrul PESC, lucru esenţial dacă ne gândim la faptul că Ciprul şi Malta sunt singurele
state membre ale UE care nu fac parte din NATO.

3. Cipru dupa integrare

Viitorul se vede a fi prosper in cadrul Uniunii Europene. In ianurie 2008, euro a fost introdus in
Cipru, subliniind astfel puterea economica a Cipru, bazata de sectorul infloritor al serviciilor
(banca, comertul si turismul). Toate acestea sunt departe de Cipru anilor 60, cand economia se
baza puternic pe exporturi agricole si minerale. In mod semnificativ, si bun pentru perspectivele
economice pe termen lung ale Cipru, este faptul ca insula cheltuieste mai mult decat media UE
pentru invatamant si educatie.

În mod ideal, dacă Cipru ar fi reunit, legea europeană ar garanta drepturi egale pentru toată
lumea, fără a fi nevoie de acorduri care să pună accent pe separare. Nu ar fi nevoie să resuscitem
aranjamentele anacronice și complicate cu panoplia lor de detalii dezbinătoare și discriminatorii
care s-au dovedit a fi nerealiste și au condus la atât de multe probleme în trecut. Pe măsură ce
negocierile intercomunale actuale continuă, este clar că viitorul Ciprului constă în drepturi
europene egale pentru toți ciprioții, mai degrabă decât în interesele puterilor externe, interese
care s-au dovedit a fi dăunătoare.

Cipru a rezistat mult în ultimii ani, dar a supraviețuit în fața adversității, devenind un membru
valoros al Uniunii Europene. Se transformă într-un punct cheie in Estul Mediteranei, servind
drept punte de pace între UE și Orientul Mijlociu.

Astăzi, Cipru este o democrație europeană modernă, care caută în mod activ să pună capăt
diviziunii forțate a insulei și a poporului ei impusă acesteia de Turcia din 1974.

În prezent, guvernul face tot posibilul pentru a reuni țara și pentru a restabili drepturile și
libertățile tuturor ciprioților, pe baza legislației UE și a rezoluțiilor ONU, în întreaga insulă.