CURRICULUM INTEGRAT –MODALITATE INOVATOARE

DE PROIECTARE A CURRICULUMULUI PREŞCOLAR

Istoria pedagogiei, dar şi teoria pedagogică contemporană înregistrează numeroase

constatări privind pericolul detaşării şcolii de viaţa reală şi a transformării acesteia într-un
cadru închis, suficient sieşi, ficţional şi denaturat (Mialaret, 1981, Cucoş, 2006, Ciolan,
2008). Ca urmare, recomandarea păstrării unei legături strânse între experienţele de
învăţare formală şi viaţa reală, nu este deloc nouă. Această recomandare ia forme diverse:
• Păstrarea compatibilităţii între evoluţia cunoaşterii ştiinţifice şi a cunoaşterii de tip
şcolar;
• Reflectarea în cunoaşterea de tip şcolar a tendinţelo actuale înregistrate în evoluţia
concepţiei despre ceea ce înseamnă cunoaştere, ştiinţă şi învăţare;
• Apropierea învăţării şcolare –mai artificială, prin caracterul organizat, sistematic,
diciplinar şi expus din exterior-de specificul învăţării naturale, adesea spontane,
generate de interese proprii, autoimpuse, motivate intrinsec, holistice;
• Asigurarea unor produse ale învăţării şcolare care să fie relevante pentru
rezolvarea de probleme ale realităţii în care copilul trăieşte.
Integrarea conţinuturilor discipplinelor de studiu, precum şi a ariilor curriculare, este
considerată astăzi, drept una din soluţiile de dezvoltare a curriculumului care are
potenţialul de a permite punerea în practică a recomandărilor de mai sus.
Integrarea curriculară reprezintă o strategie de proiectare şi de predare a curriculumului
ce presupune crearea de conexiuni semnificative, relevante între domeniile de cunoaştere
şi dezvoltare, teme sau competenţe, în vederea constuirii unei viziuni holistice şi
interactive asupra lumii reale.
Integrarea curriculară presupune ancorarea învăţării în contexte reale/realiste de viaţă
(probleme cotidiene, teme de actualitate, preocupări ale preşcolarilor, nevoi cotidiene
specifice vârstei) şi articularea armonioasă a diferitelor aspecte ale cunoaşterii şi ale
acţiunii umane în jurul unor nuclee integrative de tipul conceptelor şi al problemelor
fundamentale, disciplinare sau interdisciplinare şi al abilităţilor fundamentale,
disciplinare şi de transfer.
Oportunitate integrării curriculare este justificată, pe de-o parte, de factori intrinseci
procesului de cunoaştere şi de învăţare:
• Relativi la specificul cunoaşterii ştiinţifice/de natură epistemiologică:
multiplicarea cunoaşterii, conturarea unor domenii de studiu ştiinţific de tip
integrat, abordarea specializată a unor obiecte de studiu extrem de specifice şi
delimitate, dar cu implicaţii cruciale pentru existenţa umană şi pentru realitate, în
ansamblul ei;
• Relativi la specificul învăţării ca acţiune umană/de natură psihologică:explicitarea
fină a mecanismelor învăţării, considerată astăzi un ansamblu de procese intime
individuale (de natură cognitivă şi noncognitivă), de construcţie a sensurilor şi a
înţelegeroşor privind realitatea.
Pe de altă parte, modelul integrării conţinuturilor învăţării se justifică prin factori
exteriori procesului de învăţare:
 • De natură socială:globalizarea economică şi geopolitică, cu impactul acesteia
pentru modificarea sistemelor de gândire şi raportare la realitate, conturarea şi
generalizarea valorilor postmoderne în gândire şi acţiune;
• Relativi la gradul de valorizare a informaţiei şi a învăţării: impunerea principiilor
societăţii cunoaşterii, care promovează învăţarea de-a lungul întregii vieţi,
învăţatea relevantă, achiziţia unor abilităţi şi cunoştinţe transversale;
• De natură pedagogică: orientarea generală a programelor educaţionale spre
formarea de abilităţi şi de competenţe şi mai puţin spre achiziţia de cunoştinţe
declarative obligă la identificarea unor modele de proiectare şi predare care să
faciliteze exersarea cunoştinţelor procedurale şi strategice .Formarea
competenţelor şi achiziţia de informaţii nu se exclud. Dimpotrivă, preocuparea
pentru formarea de abilităţi presupune învăţarea de profunzime şi deci prelucrarea
informaţiei la niveluri cognitive superioare, ceea ce asigură , printre altele, şi o
mai bună reteţie a acesteia.
La nivelul sistemului educaţional, integrarea conţinuturilor este considerată azi una
din provocările principale în domeniul proiectării programelor şcolare. Deşi este aparent
un proces natural , integrarea conţinuturilor şcolare presupune acţiuni de adaptare fină,
date fiind implicaţiile integrării curriculare pentru programul curricular în ansamblul său
şi pentru fiecare din componentele curriculare în parte.
Dată fiind structurarea flexibilă a conţinuturilor în documentele curriculare ale
învăţământului preşcolar şi libertatea de decizie a educatoarei privind conţinututrile
didactice şi maniera de abordare a acestora a acestora în grădiniţă, abordarea integrată a
conţinuturilor este posibilă, iar eficienţa acesteia a fost validată în timp.
Deşi terminologia asociată modelului integrării curriculare a conţinuturilor este nouă,
practicile integrative la nivelul curriculumului preşcolar au o oarecare vechime şi şi-au
dovedit eficienţa. Astfel, este larg utilizată practica integrării tematice a conţinuturilor
diferitelor domenii de cunoaştere.De asemenea, mai recent, a fost exersată în grădiniţă
integrarea curriculară prin intermediul metodei proiectului. Fiecare dintre cele două
practici integrative deja exersate în învăţământul preşcolar sunt ilustrări, la niveluri
diferite, ale curriculumului integrat. Aşadar, integrarea curriculară reprezintă un concept
acţional, de tip umbrelă, generic, pragmatic, care include o varietate de manifestări
didactice, de ipostaze ale integrării curriculare.
Pornind de la delimitările existente în literatura de specialitate recentă (Fogarty, 1991,
Erikson, 2002, Gardner, 2005, Ciolan, 2008), voi contura în cele ce urmează tabloul
ipostazelor practice ale integrării curriculare. Reperele centrale ale acestui tablou vor fi
dimensiunile majore, axele directoare ale curriculumului integrat.În vocabularul
practicienilor educaţiei, se regăsesc termeni care definesc unele din aceste ipostaze-
„activitatea transdisciplinară”, „abordare transdisciplinară”, „activitate integrată”,
„planificare tematică”-, însă nu întotdeauna ei sunt utilizaţi cu sensul lor corect.
Principalele axe directoare în definirea şi caracterizarea ipostazelor de obiectivare ale
integrării curriculare sunt relevanţa nucleelor de integrare curriculară şi a produselor
învăţării integrate şi gradul de integrare curriculară.Astfel, fiecare situaţie educaţională
structurată integrat, fiecare activitate sau program cu conţinuturi integrate ilustrează, în
acelaşi timp, un anumit grad de integrare curriculară şi un anumit nivel de relevanţă a
conţinuturilor în raport cu subiecţii şi contextul pentru care este proiectată.
 Nucleul de integrare curriculară este reprezentat de unitatea de conţinut (de tip temă,
concept integrativ, problemă, abilitate etc.), în jurul căreia se organizează situaţiile de
învăţare.Relevanţa nucleelor de învăţare curriculară este dată de măsura în care procesul
de învăţare organizat în jurul acestuia şi produsele învăţării răspund unor interese sau
nevoi de cunoaştere ale copiilor, oferă răspuns unor întreebări sau necunoscute ale
acestora, oferă instrumente de lucru transferabile pentru rezolvarea unor probleme noi,
asigură satisfacţia unor interacţiuni sociale de calitate între copii şi oferă experienţă de
învăţare valoroasă, dar nu doar din punct de vedere cognitiv, ci şi afectiv-motivaţional.
Relevanţa este o caracteristică pe care cei care învaţă o atribuie situaţiilor de învăţare
şi produselor învăţării, în funcţie de caracteristicile acestor elemente şi de
compatibilitatea lor cu unele atribute personale ale individului implicat în învăţare:
experienţă de viaţă şi cunoaştere, interese şi nevoi de învăţare, modul în care acesta
percepe utilitatea învăţării şi a produselor acumulate, mobilurile care determină învăţarea.
Relevanţa învăţăriieste adesea asigurată prin învăţarea de profunzime şi contrastează
cu învăţarea de suprafaţă.În timp ce învăţarea de suprafaţă este un tip de învăţare
extensivă, de tip enciclopedic, centrată pe achiziţia unui bagaj extins de cunoştinţe,
învăţarea de profunzimese referă la pătrunderea esenţei lucrurilor, a acelor aspecte ale
cunoaşterii care nu sunt identificabile senzorial sau memorate ca atare.Este acel tip de
învăţare care ţinteşte dezvoltarea abilităţilor cognitive şi a structurilor afective, care
implică efort, dar oferă copiilor satisfacţie şi un sentiment al reuşitei, îi provoacă pe
aceştia la implicarea în activităţi individuale şi de grup în vederea rezolvării de probleme,
la asumarea unor abordări personale ale sarcinilor de lucru ,la reflecţie şi la aplicarea
cunoştinţelor. În acest fel, învăţarea relevantă poate fi asociată cu raţionamentul de nivel
superior, cu gândirea creativă şi critică , cu utilizarea metocogniţiilor, cu rezolvarea de ,
cu rezolvarea de probleme şi luarea de decizii. Programul de integrare curriculară îşi
demonstrează relevanţa şi prin măsura în care oferă ocazia pentru a susţine învăţarea de
profunzime, centrată pe achiziţia flexibilă de cunoştinţe şi formarea de abilităţi.
Gradul de integrare curriculară poate fi definit drept măsura în care conţinuturile
specifice în mod tradiţional diferitelor discipline ştiinţifice/domenii de cunoaştere, până
la renunţarea la organizarea pe discipline a conţinuturilor, în favoarea unei structuri
centrate