Începuturile monahismului în Apus

Monahismul (gr. monachos= singur; solitar) este un curent de viață duhovnicască pe

baza unor reguli, cu scopul atingerii unui grad cât mai înalt de desăvârșire, respectiv
apropiere de Dumnezeu. Trăirea monahală este socotită viața după chipul îngeresc, cu
referire la țelul urmărit printr-o viață trupească în curăție, sărăcie de bunăvoie și ascultare
necondiționată. Ascetismul motivat religios apare astfel ca o tendință general umană, pornind
de la dorința unor oameni de a răspunde chemării lor interioare, după o viață mai plină de
sens. Cu toate acestea, monahismul nu a fost o teorie sau o practică transmisă de la o tradiție
religioasă la alta, ci mai curând expresia spontană a căutării desăvârșirii.

Monahismul creștin se bazează pe sfaturile evanghelice, care sunt recomandări de

acțiune dincolo de poruncile divine, a căror împlinire este necesară pentru obținerea
mântuirii. Un sfat evanghelic este răspunsul Mântuitorului către tânărul bogat, care afirmase
că împlinise toate poruncile, dar simțea nevoia de mai mult și atunci Mântuitorul i-a
recomandat: Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea
comoară în cer; după aceea, vino și urmează-mi (Matei 19,21). Împlinirea poruncilor este
necesară pentru obținerea mântuirii, dar împlinirea opțională a sfaturilor evanghelice
înseamnă perspectiva de atingere a unui grad mai înalt de desăvârșire. Astfel, în Noul
Testament, fecioria a fost recomandată creștinilor nu ca o condiție pentru obținerea mântuirii,
ci ca un stil de viață mai curată și mai bineplăcută lui Dumnezeu, așa cum considera
Apostolul Pavel că, cel ce își mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită și mai bine
face (1 Corinteni 7,38). Pe aceeași linie, cei aleși sunt prezentați în Ierusalimul ceresc ca
feciorelnici (Apocalipsa 14,4).1 Tot Apostolul Pavel recomandă să ne rugăm neîncetat (1
Tesaloniceni 5,17).

1
Pr. Prof. Dr. Viorel IONIȚĂ, Nicolae CHIFĂR, Adrian GABOR , Ioan Vasile LEB, Constantin PĂTULEANU, Istoria Bisericească
Universală I, colecția Cursuri, Manuale și Tratate de Teologie Ortodoxă, ed. Basilica, București, 2019, pp. 319-321

Iași
2021
 Întemeietorul monahismului creștin este considerat Sf. Antonie cel Mare (251-356),
fiul unor creștini, agricultori înstăriți, din Egipt. Când a ajuns la vârsta de 20 de ani, tânărul
Antonie, împreună cu singura sa soră au rămas orfani de ambii părinți. 2 Mergând după obicei
la biserică se gândi odată pe drum cum au părăsit apostolii toate și au urmat Mântuitorului,
sau cum cei din Fapte, vânzând ale lor, duceau prețul lor și-l puneau la picioarele apostolilor
spre a-l împărți celor ce aveau trebuință (Fapte 4,34). Gândindu-se la acestea a intrat în
biserică. Și s-a întâmplat să citească tocmai atunci Evanghelia în care Domnul povățuiește
bogatul să-și vândă averea și să-l urmeze. În altă zi, a auzit pe Domnul zicând: Nu vă îngrijiți
de ziua de mâine (Matei 6,34). Nerăbdând să mai aștepte, a ieșit, și-a dat și ceea ce mai avea
săracilor, iar pe sora încredințând-o unor fecioare cunoscute și credincioase, el a început în
apropierea casei o viață de nevoință luând aminte la sine și înfrânându-se cu asprime. La
marginea satului unde locuia era un bătrând care trăia în nevoință de mai mult timp. Astfel,
tânărul Antonie a început să-i urmeze, analizându-i obiceiurile. Tot așa, căuta la fiecare
bătrân înțelept, pe care-l găsea, sfaturile și obiceiurile ascetice care duc la desăvârșire. A dus
un război crunt cu demonii care-l atacau permanent, dar care plecau rușinați de fiecare
dată. A umilit duhul curviei, care luase forma unui copil negru, mereu susținând în
povățuirile sale că diavolul este slab și de aceea nu trebuie să ne temem niciodată de atacurile
lui. După ce a locuit o periodă într-un mormânt, a găsit pe un munte o veche clădire, unde și-
a continuat drumul spre desăvârșire. Lumea începea să-l caute și mulți s-au lepădat de lume,
văzându-i nevoințele. Într-un final s-a stabilit pe muntele Pispir, luând rolul de duhovnic
desăvârșit. De multe ori a ajutat comunitatea creștină să lupte împotriva prigonitorilor
(ajungând chiar să-i fie interzis să intre în tribunal), sau împotriva ereziilor, fiindu-i ajutor Sf.
Athanasie cel Mare. În anul 356, acest stâlp al ortodixiei, Sf. Antonie cel Mare, adoarme întru
Domnul, fiind îngropat de către ucenicii săi.3

În opera Viața Cuviosului Părintelui Nostru Antonie, cuvântul mănăstire exprimă

sălașul în care trăia singuratic cel retras. De-abia ceva mai târziu, Sf. Cuvios Pahomie cel
Mare i-a adunat pe trăitorii singuratici (monahi) în mănăstiri de obște, așa cum s-a înțeles
cuvântul acesta mai târziu.4

2
Pr. Prof. Dr. Viorel IONIȚĂ, Nicolae CHIFĂR, Adrian GABOR , Ioan Vasile LEB, Constantin PĂTULEANU, IBU I, colecția Cursuri, Manuale și
Tratate de Teologie Ortodoxă, ed. Basilica, București, 2019 p. 321
3
SFÂNTUL ATANASIE CEL MARE, Epistole și Viața Cuviosului Părintelui Nostru Antonie (traducere din limba greacă veche, studiu
introductiv și note de Preotul Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, EIBMO, București, 2010 p. 279-358
4
SFÂNTUL ATANASIE CEL MARE, Epistole și Viața Cuviosului Părintelui Nostru Antonie (traducere din limba greacă veche, studiu
introductiv și note de Preotul Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, EIBMO, București, 2010 p. 325

1
 Contemporan cu Sf. Antonie cel Mare a fost Sf. Pahomie cel Mare (cca. 292-346),
care s-a născut în satul Esna, din Egiptul de Sus. Părinții lui erau păgâni, el intrând în contact
cu creștinismul când a devenit soldat în armata lui Constantin cel Mare. Acesta s-a botezat,
fiind impresionat de felul în care se comportau soldații creștini față de recruții, care de obicei
erau tratați foarte dur. În jurul anului 315, Pahomie devine discipolul unui eremit foarte strict,
Palamon, cu ajutorul căruia a înființat zece ani mai târziu, o comunitate de monahi la
Tabennisi, aceasta devenind prima mănăstire din istoria Bisericii. 5 În timpul rugăciunii
înflăcărate, auzi de sus un glas grăind către dânsul: Aicea să te așezi, Pahomie, și în acest loc
zidește mănăstirea, pentru că mulți vor veni către tine, care vor dori să se mântuiască trăind
după cinul monahicesc, și îi vei cârmui după această rânduială, ce-ți voi trimite acum. În
aceeași clipă i se arătă un înger, și îi dădu o tăbliță de aramă, pe care au fost scrise rânduielile
vieții de pustnicie, pentru cei ce vor dori să vină sub ocârmuirea sa. Astfel, Sf. Pahomie
întemeiază 12 mănăstiri, fiind înființată și prima mănăstire de călugărițe din istoria bisericii,
având ca stareță chiar pe sora Cuviosului. Rânduielile monahale ale Sf. Pahomie aveau la
temelie ascultarea, smerenia, tăcerea, cugetarea din Scriptură și munca. Rugăciunea era
însoțită de munca mâinilor, iar monahii nu făceau nimic după voia lor. Ei erau împărțiți în 24
de cete, după numărul literelor din alfabetul grecesc. În fiecare clipă, mintea călugărului
trebuia să cugete asupra Sf. Scripturi. Astfel, ei erau permanent într-o legătură cu Dumnezeu.
La fel ca Sf. Antonie care a spus că viitoare generație de monahi va fi mai slab formată
duhovnicescașa și Sf. Pahomie a avut o vedenie în care monahii erau într-o prăpastie din care
doar câțiva ieșeau luminați.6

Sf. Vasile cel Mare a fost interesat de tânăr de viața monahală, călătorind în Egipt și în
Palestina, iar în anul 355 înființând o mănăstire lângă Capadocia. Pe baza experienței
acumulate, Sf. Vasile cel Mare a scris o grupă de Reguli Mari, 55 la număr, apoi o grupă de
Reguli Mici, în total 313, multe dintre ele fiind răspunsuri la întrebările puse autorului de
monahi. Sf. Vasile cel Mare, prin scrierile sale, a avut un rol decisiv la organizarea
monahismului în contextul general al vieții Bisericii, autorul scoțând în evidență caracterul
eclesial și comunitar al monahismului.7

5
Pr. Prof. Dr. Viorel IONIȚĂ, Nicolae CHIFĂR, Adrian GABOR , Ioan Vasile LEB, Constantin PĂTULEANU, Istoria Bisericească Universală I,
colecția Cursuri, Manuale și Tratate de Teologie Ortodoxă, ed. Basilica, București, 2019 p. 323
6
CUVIOSUL PAHOMIE CEL MARE, Regulile Monahale (ediție apărută sub îngrijirea Mănăstirii Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, ed.
Credința Strămoșească, Iași, pp. 59-60)

7
Pr. Prof. Dr. Viorel IONIȚĂ, Nicolae CHIFĂR, Adrian GABOR , Ioan Vasile LEB, Constantin PĂTULEANU, Istoria Bisericească Universală I,
colecția Cursuri, Manuale și Tratate de Teologie Ortodoxă, ed. Basilica, București, 2019 p. 324

2
 Pentru a înțelege mai bine contextul istoric abordat, este important de menționat
statutul monahismului în primele secole. Astfel, după un secol de la apariția sa, acesta s-a
dezvoltat atât de mult încât a fost necesară clarificarea statutului monahilor în cadrul Bisericii
în general, acest lucru fiind făcut la Sinodul al IV-lea Ecumenic (Calcedon,451), printr-o
serie de canoane. Prin Canonul 4, acest sinod a stabilit ca fiecare mănăstire să fie supusă
jurisdicției episcopului în raza căruia se află, iar toți călugării să fie supuși ascultării față de
episcopul de care depind și obligați să rămână în mănăstirea unde au fost închinoviați.
Canonul 3 interzicea desfășurarea unei activități lumești de către călugări, iar Canonul 6
interzicea încorporarea călugărilor în armată, precum și exercitarea de către aceștia a unei
funcții publice. În sfârșit, Canonul 24 interzicea transformarea unei mănăstiri într-un locaș
civil. Încă din perioada Sinoadelor Ecumenice, episcopii aveau numeau un reprezentant al
lor, cu titlul de exarh, care avea sarcina de a inspecta și coordona activitatea mănăstirilor din
eparhia respectivă.8

8
Idem. Pp. 324-325