Hidrocentrala Porțile de Fier I (în sârbă Хидроелектрана Ђердап) este cea mai mare hidrocentrală de pe

fluviul Dunărea și are o putere instalată de 1080 MW. În aval există și hidrocentrala Porțile de Fier II, cu puterea
instalată de 250 MW. Ambele hidrocentrale sunt exploatate în parteneriat cu partea sârbă, centralele română și
sârbă la Porțile de Fier I cumulând 2160 MW, iar cele de la Porțile de Fier II cumulând 500 MW; capacitatea
maximă a turbinelor este de 8700 m³/s. Centrala Porțile de Fier I este amplasată la 15 km amonte de orașul
Drobeta Turnu-Severin, iar centrala Porțile de Fier II la 60 km în aval.

Navigația pe Dunăre este asigurată prin ecluze realizate pe ambele maluri la ambele obiective, ele având
împreună o capacitate de trafic de 52,4 milioane tone/an pentru ecluzarea pe câte un sens și 37.2 milioane
tone/an pentru ecluzarea în ambele sensuri.

Sistemul Porțile de Fier I este una din cele mai mari construcții hidrotehnice din Europa și cea mai mare de pe
Dunăre.[3] Lacul său de acumulare cu un volum de peste 2200 milioane mc se întinde de la baraj până la
confluența cu râul Tisa. Lacul cuprinde în principal zona Defileului Dunării, cel mai mare defileu din Europa,
cuprins între localitățile Baziaș și Orșova. Zona Porțile de Fier are un bogat potențial arheologic, istoric și turistic.
Pentru protejarea habitatului său natural deosebit, regiunea defileului Dunării a fost inclusă în Parcul Natural
Porțile de Fier. Turbinele originale au fost construite de către LMZ Leningrad, dar ulterior construcția acestora a
fost licențiată de UCM Reșița.

Regiunea Defileului Dunării reprezintă una din cele mai pitorești și atractive zone turistice, atât prin frumusețile
naturale ale regiunii cât și prin monumentele istorice datând din perioada Imperiului Roman. Ruinele castrului
roman Drobeta și ale podului construit de împăratul roman Traian peste Dunăre sunt numai câteva din atracțiile
oferite de Muzeul Porțile de Fier din orașul Drobeta Turnu-Severin.
Centrala hidroelectrică de la Stânca-Costești este o hidrocentrală pe râul Prut, construită în dreptul localităților
Stânca (Ștefănești), Botoșani, România și Costești din Republica Moldova.

Amplasamentul lucrărilor se află la 576 km de la vărsare, într-o zonă în care lățimea albiei majore de cca 3 – 4 km
este strangulată și redusă la cca 400 m prin recifuri calcaroase care practic constituie un baraj natural.

Geologia sectorului în care este situat lacul de acumulare este destul de uniformă, formată din depuneri de
prafuri argiloase cu nisipuri și pietrișuri sub care se găsesc argile și calcare sarmatice. Grindul recifal din
amplasamentul uvrajelor principale este constituit din calcare cochilifere, relativ dure.

Suprațata bazinului hidrografic a râului Prut în secțiunea Stînca-Costești este de cca 12.000 km², iar debitul mediu
multianual este de 81 m³/s. Valorile debitelor maxime sunt de 4.700 m³/sec la asigurarea de 0.1% de 2.940 m³/s
la asigurarea de 1%. Debitul minim observat este de 2,5 m³/s.

Nodul Hidroenergetic asigură 5-6% din energia produsă anual de producătorii moldoveni și cca. 1-1,5% din
energia consumată de partea dreaptă a fluviului Nistru a Republicii Moldova (situația anului 2020).

Nodul hidrotehnic are ca folosințe principale combaterea inundațiilor unui râu capricios, irigațiile, alimentările cu
apă, hidroenergia și piscicultura.

- Lacul de acumulare cu un volum total de 1.400 mil m³, al doilea din țară după Porțile de Fier I, are prevăzut un
volum de combatere a inundațiilor de 550 mil. m³ care permite atenuarea viiturii cu asigurarea de 1% de la 2.940
m³/s la 700 m³/s și împreună cu îndiguirile din aval, scoaterea de sub inundații a 100.000 ha terenuri din luncă.

- Irigațiile se pot dezvolta pe o suprafață de 140.000 ha, câte 70.000 ha de fiecare parte.

- Alimentarea cu apă se asigură prin debite de 10 – 16 m³/s pentru riveranii din aval.

- Energia se exploatează prin 2 centrale cu câte un agregat de 15 MW, la debitul de 2 x 65 m³/sec, cu o energie
medie anuală de 2 x 65 GWh. Graficul de exploatare a centralelor hidroelectrice este subordonat celorlalte
folosințe.
Hidrocentrala Porțile de Fier II este a doua mare hidrocentrală de pe fluviul Dunărea. Pe brațul principal al Dunării
sunt amplasate dinspre malul stâng spre cel drept două centrale, fiecare cu câte opt agregate, un baraj cu șapte
câmpuri deversoare, o ecluză pentru navigație de 34 m lățime și o centrală suplimentară cu două agregate. Pe
brațul secundar Gogoșu este amplasat, în mijlocul albiei, un baraj din șapte câmpuri deversoare și, alăturat, pe
partea dreaptă a brațului, o centrală suplimentară cu două agregate.

Cele două centrale de bază de la Porțile de Fier II cu 2x8 agregate (centrala românească și centrala sârbă), de pe
brațul principal al Dunării și cele două centrale suplimentare cu 2x2 agregate de pe brațul principal și de pe brațul
Gogoșu sunt identice ca dispunere interioară și ca soluții constructive și sunt echipate cu același tip de agregat,
bulb orizontal de 27 MW și aceleași tipuri de echipamente hidromecanice.

La Porțile de Fier II se află una din cele mai mari hidrocentrale din România, ea ocupând locul II în România după
Porțile de Fier I. Amplasată la kilometrul fluvial 863+358, acest obiectiv hidroenergetic, în componența căruia,
actualmente, există o centrală de bază echipată cu opt hidroagregate cu turbine tip bulb, cu puterea inițială
instalată de 27 MW fiecare, aceasta fiind ridicată cu 4,4 MW după modernizare. Cele opt hidroagregate ce
echipează centrala românească a SHEN Porțile de Fier II au fost puse în funcțiune în perioada 1985-1986; din cele
opt hidroagregate, două sunt de fabricație rusească (L.M.Z. și Electrosila) și șase sunt de fabricație românească
(U.C.M. Reșița S.A.). În anul 2004 a început modernizarea grupurilor de către firma VA TECH HYDRO & CO VIENA
SRL SUCURSALA PORTILE DE FIER II. Grupul 1 de la centrala Porțile de Fier II, ce a fost scos din exploatare în luna
iunie, pentru lucrări de mentenanță, urmează să fie pus în funcțiune în iulie 2009, iar Grupul 8, oprit în martie
2009, urmează să fie repornit în martie 2010, în urma unor lucrări de modernizare.
Hidrocentrala Peleș (denumire oficială Micro-hidrocentrala Peleș, prescurtat MCH Peleș, în trecut Uzina electrică
Peleș) este o centrală hidroelectrică deschisă în 1884, la un an după Castelul Peleș, pentru a-i asigura acestuia
alimentarea cu energie electrică. Are o putere instalată de 2×50 KW, folosită însă doar parțial. Este alimentată din
Pelișor printr-o conductă cu o diferență de nivel de 125 m.

Construcția a fost realizată de compania Brush iar echiparea făcută de Continental Edison cu două turbine
generatoare de curent continuu, la o turație de 600 rpm. Turbinele actuale au fost instalate din 1914 iar
generatoarele au fost schimbate din a doua jumătate al secolului XX cu unele ce produc curent alternativ
compatibil cu Sistemul Energetic Național.

Clădirea hidrocentralei este clasată ca monument istoric în cadrul ansamblului Castelului Peleș.