Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
VITALE CELULARE
Structura membranei este una din cele mai dezbătute domenii. Datele susţinute de
biochimie, biofizică şi la nivel electronooptic pledează pentru un mozaic fluid, ce conţine o
matrice fosfolipidică formată din două straturi opuse monomoleculare, aliniate în zona lor
hidrofobă – apolară. În acest fluid plutesc elementele proteinice (modelul Singer-Nicolson).
Dublul strat lipidic, cu o grosime de 5 nm, asigură o barieră relativ impermeabilă pentru
moleculele hidrosolubile şi reprezintă aproximativ 50% din structura membranei, fiind alcătuit
predominant de fosfolipide, la care se adaugă colesterolul şi glicolipidele. Fosfolipidele cu acizi
graşi nesaturaţi, conferă fluiditate, contracarată de colesterol care, la rândul lui, asigură
stabilitatea mecanică a membranei. Concluzia este că monostratul intern este mai fluid ca cel
extern. 1
Zona periferică a membranei conţine oligozaharide, reprezentând glicocalixul, cu o
structură predominant glicolipidică, la care se adaugă glicoproteine şi proteoglicani, grupele
zaharidice fiind dispuse periferic. Cele mai complexe glicolipide conţin acid sialic (acid N-
acetilneuraminic) ce-i conferă o încărcătură electronegativă.
Proteinele membranei reprezintă jumătate din masa membranei, revenind o moleculă
proteinică la 50 de molecule lipidice. Se diferenţiază două grupe:
a) proteine periferice sau extrinseci
1. Francisc Schneider – Introducere în fiziologia clinică, Ed. Viaţa medicală românească, Bucureşti,
2. 2002
b) proteine integrale sau intrinseci.
După funcţiile lor, proteinele membranare pot fi: protein-enzime, externe (lipoprotein-
lipaza) sau interne (adenilat-ciclaza), proteine-canal (pentru apă şi ioni), proteine de schimb ionic
(antiport), proteine pompe ionice, proteine transportatoare, proteine receptor, proteine reglator
(proteine G), proteine de ataşare (integrina) şi de comunicaţii intracelulare (conexoni).
De menţinut că proteinele membranare nu sunt fixe, ele putându-se mişca lateral sau
perpendicular şi se pot ataşa temporal, formând agregate funcţionale complexe.
2. Cucuianu M., Crîsnic I., Plesca-Manea L., Biochimie clinică – Fundamentare Fiziopatologică, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1998
CANALELE DE DIFUZIUNE
3. Drugărin D., Fiziologie. Mediul intern. Sânge, Ed. Mirton, Timişoara, 1999
antidiabeticele sulfamidice (tolbutamida), chinidina, verapamilul, diltiazemul, unele curarizante
şi neuroleptice.
Canalele de Ca sunt de fapt canale lente pentru calciu şi sodiu. Au rol în reglarea
excitabilităţii, contracţiei şi secreţiei celulare. Funcţionează în relaţie cu unele proteine reglatoare
intracelulare dependente de calciu: calmodulina, troponina C, proteinikinaza C etc. Ca şi
canalele de sodiu, au două porţi: una externă –d şi una internă –b. Porţile se deschid la o anumită
valoare a potenţialului transmembranar şi se închid când acesta scade, delimitându-se trei stări ale
canalului: deschis, închis şi inactiv.
Canalele de calciu se clasifică în patru subtipuri:
- Subtipul L (long lasting), cu variantele Lm (muscular) şi Ln (neural) şi în celule de tip
pacemaker
- Subtipul T (transient) se găseşte în miocardul de lucru şi în celulele de tip pacemaker
- Subtipul N (neuronal)
- Subtipul P se găseşte în celulele Purkinje din cerebel
În afară de canalele de calciu situate în membrana celulară, se mai găsesc şi canale de calciu
intracelulare situate în reticulul endoplasmatic – canale rianodinice. În aceeaşi categorie intră şi
receptorul pentru inozitol trifosfat. Influxul de calciu are mari implicaţii în realizarea unor efecte
presoare cardiovasculare: inotrop pozitiv, cronotrop pozitiv şi vasoconstrictor.
Toxinele care blochează canalele de calciu sunt: tai-conotoxin şi tai-agatoxin.
Canalele de clor sunt conectate cu receptorii GABA şi au implicaţii în hiperpolarizarea
neuronală şi inducerea stării de inhibiţie, iar la nivelul cardiomiocitelor în debutul repolarizării.
În principiu, transportul pasiv se realizează fără a necesita consum de energie metabolică, rata
difuziunii fiind între anumite limite, dependentă de mărimea gradientului.
O formă particulară de transport pasiv este difuziunea facilitată care creşte viteza de transfer
transmembranar. Rata difuziunii este dependentă de disponibilitatea transportului, în funcţie de
substanţa de transportat sau/şi de anumite substanţe biologic active. Se adresează unor molecule
organice utilizabile – spre exemplu difuziunea glucozei este amplificată în prezenţa insulinei.
Contratransportul este o altă varietate de difuziune facilitată ce intervine în schimburi ionice,
cum sunt Cl-/CO3H- şi Na+/H+ etc. 4
Pentru substanţele organice există un transport activ secundar cuplat cu pompa de sodiu. În
acest mod sunt transportate: glucoza, aminoacizii şi alte substanţe organice metabolizabile.