Sunteți pe pagina 1din 99

CONSILIERE

PE
CATEGORII
DE VÂRSTE
1. Integrarea consilierii în activitatea asistentului social

Definiţia asistenţei sociale; nivelele şi dimensiunile sale


Strategii metodologice ale asistenţei sociale

Definiţia asistenţei sociale; nivelele şi dimensiunile sale

Asistenţa socială poate fi definită ca procesul prin care cetăţenii beneficiază de măsuri de
protecţie socială şi de ajutor profesionist în vederea satisfacerii trebuinţelor lor şi a unei bune
integrări în societate. Procesul de asistenţă socială constă în ansamblul activităţilor profesionale prin
care persoanele pot beneficia de procesul de asistare în vederea rezolvării sau ameliorării situaţiei lor.
În asistenţa socială problemele pot fi abordate la 4 nivele:
nivelul individual, al unor persoane care au dificultăţi de adaptare la cerinţele sociale sau au nevoie de
diferite forme de protecţie socială;
nivelul familial, la care persoanele beneficiază de ajutor nu ca indivizi, ci ca membri ai unei familii
(restructurarea comunicării dintre membrii familiei, formarea unor deprinderi de rezolvare nonviolentă a
conflictelor etc.).
nivelul de grup se referă la munca cu grupuri de persoane care au caracteristici comune (abuz de
substanţe, şomeri etc.).
nivelul comunitar abordează probleme sociale (lipsa locurilor de muncă, conflicte etnice etc.) prin
mobilizarea cât mai multor membri ai unei comunităţi în vederea rezolvării acestor probleme.
La toate cele 4 nivele activitatea asistenţială are două dimensiuni principale:
dimensiunea economică vizează alocarea unor ajutoare financiare şi materiale persoanelor care nu reuşesc
să se autosusţină la un moment dat în viaţă (într-o situaţie de criză), sau în mod cronic;
dimensiunea psihosocială se referă la munca desfăşurată cu persoane, familii, grupuri, comunităţi pentru
a determina schimbări în comportamentul lor adaptativ şi în integrarea lor în comunitate. În acest sens
asistentul social desfăşoară activităţi cu caracter educativ sau terapeutic. În munca directă cu clienţii
asistentul social încearcă să determine schimbări în atitudinile clientului / grupului faţă de propriile lor
probleme şi să dezvolte capacitatea lor de rezolvare de probleme (Roth – Szamosközy, 2003).
Indiferent de caracterul problemei abordate (economic sau psihosocial) şi de nivelul la care lucrează
(individual, familial, de grup sau comunitar), asistentul social poate avea şi rolul de consilier. Unii
asistenţi sociali, psihologi şi alţi specialişti consideră că activitatea de consiliere se integrează în strategia
generală a muncii asistenţiale. Alţii privesc consilierea ca pe o metodă autonomă, care este realizată de
consilieri special formaţi pentru acest tip de activitate. În acest capitol vom discuta despre cele două mari
strategii metodologice ale asistenţei sociale şi locul pe care îl ocupă consilierea în cadrul acestor strategii.
În următoarele capitole vom vorbi despre activitatea de consiliere ca activitate independentă.

Strategii metodologice ale asistenţei sociale (modelul medical şi


modelul intervenţiei)

În asistenţa socială pot fi delimitate două mari strategii metodologice: modelul medical (casework) şi
modelul intervenţiei. În prezent, în practica asistenţială sunt utilizate ambele modele.

Modelul medical, după cum arată şi denumirea, provine din medicină. La sfârşitul secolului al XIX-lea
era o strânsă legătură între asistenţa medicală şi cea socială. Primele asistente sociale erau de fapt
asistente medicale care urmăreau evoluţia pacientului în mediul său familial şi profesional, după încetarea
tratamentului medical. În acest fel asistenţa socială a preluat strategiile de intervenţie, teoriile şi limbajul
medical.
În modelul medical problemele psihosociale cu care se confruntă indivizii şi familiile sunt privite ca nişte
“boli” pe care asistenţii sociali le pot diagnostica şi trata. Asistentul social este considerat a fi factorul
principal al rezolvării problemelor sociale. Clientul este relativ pasiv, el nu trebuie să facă altceva decât să
primească tratamentul cu încredere şi să aştepte vindecarea.
În acest model se consideră că există două forme de tratament social:
tratamentul direct (psihoterapie) care se adresează în mod direct clientului individual; acestuia i se acordă
sprijin psihologic, i se dezvoltă capacitatea de conştientizare, autoînţelegere, ca o premisă a refacerii
capacităţii de funcţionare socială normală.
tratamentul indirect (socioterapie) este orientat spre mediul clientului; acţionând asupra mediului familial
sau profesional, asupra grupului de prieteni sau vecini asistentul social urmăreşte determinarea unor
schimbări la nivelul clientului.
În modelul medical procesul de ajutorare are 5 faze (A. Menthonnex, după Bocancea, 2005, p. 39):
Faza de întâlnire care are loc fie ca urmare a unei solicitări din partea persoanei în cauză, fie ca urmare a
identificării unei persoane aflate într-o situaţie problematică de către asistentul social. Este etapa în care
se stabileşte relaţia dintre client şi asistent, etapă marcată de numeroase elemente emoţionale.
Faza studiului psihosocial vizează cunoaşterea acelor elemente din viaţa clientului care îi sunt necesare
asistentului social pentru a-l ajuta: situaţia familială, materială şi de habitat; pregătirea şcolară şi
activitatea profesională; sănătate; elemente semnificative ale istoriei personale; resursele şi limitele
clientului; identificarea problemei actuale şi evaluarea preliminară a cauzelor ei.
Faza de diagnostic psihosocial se referă la evaluarea problemei cu care se confruntă clientul (atât din
punctul de vedere al clientului, cât şi al mediului social) şi proiectarea realistă a mijloacelor de a o
rezolva.
Elaborarea planului de intervenţie, adică stabilirea obiectivelor, a mijloacelor de realizare şi a etapelor
care vor fi parcurse.
Faza de realizare a planului sau intervenţia psihosocială propriu-zisă.

În fiecare din cele 5 faze sunt utilizate două categorii de tehnici (Menthonnex, după Bocancea şi Neamţu,
1999):
tehnici de comunicare (interviu);
tehnici de sprijin, care la rândul lor pot fi:
tehnici de susţinere şi dezvoltare a atuurilor clientului;
tehnici de ghidare şi orientare;
tehnici de clarificare.

b1.Tehnici de susţinere şi dezvoltare a atuurilor clientului; acestea sunt modalităţi specifice de aplicare a
interviului în asistenţa socială. În această categorie sunt incluse următoarele tehnici:
ventilarea sentimentelor: constă în aducerea la suprafaţă, exprimarea, discutarea emoţiilor, sentimentelor
care tensionează clientul. În acest fel el este ajutat să se descarce de aceste sentimente care îl împiedică să
progreseze în rezolvarea problemelor sale.
Reformularea: asistentul social expune clientului propria sa povestire, reconstruită logic; scopul
reformulării este dublu: asistentul social îşi dă astfel seama dacă a înţeles bine problema clientului;
clientul este ajutat să se cunoască, să se înţeleagă mai bine.
Asigurarea: asistentul social îşi asigură clientul de faptul că îi cunoaşte calităţile, capacităţile, dar şi
limitele, necesităţile; în acest fel îi întăreşte încrederea în propriile forţe, în posibilităţile sale de a-şi
rezolva problemele, beneficiind şi de ajutorul asistentului.
Construcţia binomului asistent – client: prin această tehnică clientului i se sugerează că nu este singur,
asistentul social îl sprijină până la rezolvarea problemelor sale. În acest scop asistentul social foloseşte
diferite expresii la persoana I plural: ce vom urmări? Cum vom proceda?
Tehnica informativă: asistentul social oferă clientului informaţiile necesare privind legislaţia, tipurile de
instituţii asistenţiale, procurarea resurselor de tot felul etc.
Discuţia logică dezvoltă capacitatea clientului de a raţiona logic, în sensul de a înţelege mai bine
realitatea, de a descoperi relaţiile de cauză – efect, de a înţelege priorităţile, de a descoperi alternativele de
acţiune, de a lua decizii etc. Discuţia trebuie să ţină seama de posibilităţile intelectuale ale clientului.
Această metodă nu se poate utiliza la începutul relaţiei de ajutor, când accentul trebuie pus pe ascultarea
sentimentelor clientului şi oferirea sprijinului necesar (primele 4 tehnici prezentate).
Confruntarea înseamnă analiza succeselor şi eşecurilor clientului, punându-se în evidenţă propriile sale
responsabilităţi. Clientul este confruntat cu propria sa situaţie, cu tiparele sale de trăiri şi comportamente
neadaptative sau chiar distructive. Clientul trebuie să înţeleagă că trebuie să-şi asume responsabilitatea
atât pentru succesele, cât şi pentru eşecurile sale. Nici confruntarea nu poate fi utilizată în prima parte a
activităţii cu clientul. Dacă această metodă nu este folosită la momentul oportun şi într-un mod adecvat,
poate avea efecte negative. Astfel de efecte se produc dacă confruntarea este însoţită de moralizare şi este
pusă în evidenţă incapacitatea clientului de a acţiona corect. Pentru a fi eficientă, confruntarea trebuie se
refere la comportamente specifice şi să nu se ajungă la generalizări privind întreaga personalitate a
clientului. De asemenea, ea trebuie să fie urmată de elaborarea unor planuri concrete de schimbare a
comportamentelor necorespunzătoare.
Tehnica rememorării: clientului i se cere să îşi amintească reacţiile, mijloacele de acţiune şi rezultatele
obţinute în situaţii problematice asemănătoare cu cele pe care le trăieşte în prezent. O metodă care a fost
eficientă în trecut poate fi reluată în prezent.

b2.Tehnici de ghidare şi orientare:


Intervenţia directă: constă în furnizarea unui ajutor imediat clientului (a-i găsi o locuinţă, un loc de
muncă, un sprijin material) pentru a depăşi o situaţie de criză şi pentru a crea premisele unor modificări
viitoare, în sensul unei mai bune posibilităţi de adaptare socială.
Demonstraţia prin exemplu ajută clientul să descopere tipuri de comportament şi strategii de acţiune pe
care nu le-a practicat până în prezent, dar care i-ar permite să se adapteze mai bine la mediul social. Este
vorba despre comportamente hotărâte şi curajoase, adică “exemplare”.
Tehnica exemplului tipurilor obişnuite de comportament se referă la acţiuni cotidiene utilizate de
majoritatea oamenilor, neutilizarea lor având efecte negative asupra relaţiilor sociale (respectarea
regulilor de igienă, acordarea interesului aspectului exterior, a pune ordine în lucruri şi activităţi, a utiliza
formule de politeţe etc.).
Consilierea sau sfătuirea constă în oferirea unor sfaturi sau sugestii directe clientului. Sfaturile se vor
baza pe analiza obiectivă a problemei asistatului şi pe evaluarea capacităţii acestuia de a accepta sfatul
oferit. Succesul sau eşecul consilierii depinde de capacitatea asistatului de a se folosi de sfat, respectiv de
capacitatea asistentului de a evalua această capacitate (Oancea, după Roth-Szamosközy, 2003, p. 229).
Clienţii acceptă mai uşor sfaturile în următoarele situaţii:
în situaţii de criză, când propria lor abilitate de a rezolva problemele este scăzută;
dacă asistatul respectă asistentul social în mare măsură;
dacă clientul este obişnuit să depindă de alte persoane;
dacă sfatul respectă integritatea şi dreptul la autodeterminare al clientului;
dacă clientul nu are alternative proprii.
După cum arată Hepworth şi Larsen (după Roth-Szamosközy, 2003, p. 230), consilierea nu este
recomandată în prima etapă a procesului de ajutor deoarece sfaturile primite de la un profesionist văzut ca
foarte competent pot reduce dorinţa clienţilor de a găsi propriile soluţii şi le scad autonomia.
Definirea limitelor rezonabile: asistentul social indică clientului limitele rezonabile de comportament,
adică ce este socialmente permis şi ce este eficient, pentru ca acesta să-şi dezvolte capacitatea de
autocontrol.

b3.Tehnicile de clarificare urmăresc modificarea comportamentelor care îl împiedică pe client să se


adapteze corespunzător la mediu. Aceste tehnici devin eficiente doar dacă clientul îşi conştientizează
problemele şi doreşte să se schimbe. Prin clarificare se urmăreşte punerea în evidenţă a acelor
comportamente repetitive ale clientului care dăunează funcţionării sociale normale. Frecvent aceste
comportamente se datorează utilizării necorespuzătoare a unor mecanisme de apărare ale Eului. Asistentul
social ajută clientul să conştientizeze modul defectuos în care utilizează aceste mecanisme de apărare.
Prin tehnicile de clarificare se obţine ameliorarea unui comportament prin modificarea, eliminarea sau
diminuarea frecvenţei utilizării unui mecanism de apărare inadecvat.

Modelul intervenţiei ia în considerare într-o mai mare măsură decât modelul medical complexitatea
proceselor de schimbare socială. Asistentul social nu este considerat cel mai important factor care
produce această schimbare, ci doar un agent al schimbării. Alţi doi factori sunt instituţia la care
lucrează asistentul şi clientul însuşi (clientul fiind un individ, o familie, un grup sau o comunitate).
Rezultatele procesului de ajutorare depind şi de voinţa şi capacitatea clientului de a accepta
ajutorul, de a se schimba. Acest model insistă deci pe motivaţia şi responsabilitatea clientului.
În acest model etapele acţiunii asistenţiale sunt următoarele:
Reperarea problemei sociale sau a cererii. În această etapă trebuie să se răspundă la următoarele
întrebări: cine şi ce solicită? Pentru cine este formulată cererea? cine are competenţa rezolvării
problemei?
Analiza situaţiei constă în adunarea informaţiilor utile despre client şi despre mediul în care trăieşte.
Datele empirice vor fi adunate cu ajutorul unor metode ca observaţia, documentarea, interviul sau
povestirea autobiografică.
Etapa evaluării preliminare şi operaţionale constă în construirea unui model explicativ al realităţii în care
se va desfăşura intervenţia. Acest model presupune definirea şi operaţionalizarea conceptelor cheie,
formularea şi corelarea ipotezelor, surprinderea dinamicii problemei studiate. În această etapă se folosesc
metode ca descrierea, clasificarea, analiza comparată şi teoretizarea.
Elaborarea proiectului de intervenţie presupune parcurgerea a trei etape:
definirea clientului şi a nivelului la care se intervine (individ, familie, grup, comunitate);
determinarea obiectivelor intervenţiei;
alegerea strategiilor, metodelor şi tehnicilor de lucru cu clientul.
Proiectul de intervenţie este rezultatul negocierii între asistent, client şi instituţia asistenţială.
Punerea în aplicare a proiectului este etapa de realizare propriu-zisă a schimbării dorite. În această etapă
se folosesc metode şi tehnici diverse, cum sunt cele care au fost descrise la modelul medical. Una dintre
aceste metode este consilierea.
Evaluarea rezultatelor constă în măsurarea efectelor produse de punerea în aplicare a planului de
intervenţie. Evaluarea se realizează din trei puncte de vedere: al asistentului, al clientului, al instituţiei
asistenţiale. Ca urmare a evaluării se poate decide fie continuarea intervenţiei, fie renunţarea la intervenţie
ca urmare a reuşitei intervenţiei realizate, sau ca urmare a eşecului total.
Încheierea intervenţiei este momentul în care actorii implicaţi (unul dintre ei sau toţi) consideră că
obiectivele au fost atinse sau că acţiunea asistenţială a eşuat. Modul în care se încheie procesul are efecte
asupra fiecărui participant (clientul mulţumit de rezultat se va implica corespunzător în viaţa socială; cel
nemulţumit va căuta ajutor în altă parte; asistentul şi instituţia asistenţială abordează alte probleme în
funcţie de experienţa dobândită) (Bocancea, 2005, p. 40).

Sintetizând putem spune că activitatea asistentului social are 4 etape principale: evaluarea nevoilor
clientului, planificarea intervenţiei, desfăşurarea intervenţiei şi evaluarea rezultatelor. Consilierea este
utilizată de regulă în a treia etapă a procesului asistenţial (desfăşurarea intervenţiei). În această etapă se
folosesc şi multe alte metode care au ca scop producerea unor schimbări şi ajutarea clientului să îşi
rezolve problemele. Unele dintre aceste metode au fost prezentate atunci când am vorbit despre Modelul
medical.

Probleme generale privind consilierea

Conceptul de consiliere; relaţia dintre psihoterapie şi consiliere


Tipuri de consiliere; norme deontologice ale activităţii de consiliere
Consiliere individuală şi de grup

Conceptul de consiliere; relaţia dintre psihoterapie şi consiliere

În cursul vieţii fiecare om se confruntă de nenumărate ori cu probleme pe care nu reuşeşte să le


rezolve singur. Cele mai multe din aceste probleme sunt relativ simple şi, pentru a găsi soluţia, omul
apelează la acele persoane din anturajul său în care are încredere şi pe care le consideră “experte” în
domeniul respectiv (membri ai familiei, prieteni, cunoştinţe). Aceste persoane ne oferă nişte sfaturi pe
baza experienţei lor de viaţă, adică ne consiliază. Dar în aceste cazuri nu se poate vorbi despre o
consiliere cu caracter profesional.
Dacă problemele cu care ne confruntăm sunt mai dificile, vom apela la persoane care dispun de o
pregătire profesională adecvată, şi care pe baza acestei pregătiri ne oferă nişte sfaturi. Problemele se pot
referi la domenii extrem de diverse (cum să obţinem un credit, cum să ne investim banii, probleme de
sănătate etc.), şi specialiştii la care apelăm sunt special pregătiţi pentru a oferi răspunsuri la aceste
întrebări.
Unii oameni, din motive de natură subiectivă sau obiectivă, pot ajunge în situaţii dificile în care nu
reuşesc să îşi rezolve singuri problemele, nu au acces la resursele materiale necesare pentru a-şi satisface
nevoile fundamentale etc. În situaţiile de acest fel oamenii au nevoie de ajutor profesionist (asistenţi
sociali, psihologi, preoţi, cadre didactice etc.). Aceşti profesionişti sunt / ar trebui să fie pregătiţi să
intervină nu numai atunci când sunt solicitaţi, adică după ce a apărut o problemă (retroactiv), ci să
acţioneze şi proactiv, să acţioneze în direcţia formării unor deprinderi comportamentale, a unui sistem de
valori, a unui mod de viaţă care ajută individul să se adapteze flexibil la cele mai variate condiţii de viaţă.
În acest curs ne vom referi la câteva aspecte privind consilierea oferită de asistentul social.
Asociaţia Britanică pentru Consiliere, fondată în 1977, defineşte consilierea astfel: Consilierea
este utilizarea pricepută şi principială a relaţiei interpersonale, pentru a facilita autocunoaşterea,
acceptarea emoţională şi maturizarea, dezvoltarea optimă a resurselor personale. Scopul general este acela
de a furniza ocazia de a lucra în direcţia unei vieţi mai satisfăcătoare şi pline de resurse. Relaţiile de
consiliere variază în funcţie de cerere, dar pot fi centrate pe aspecte ale dezvoltării, pe formularea şi
rezolvarea unor probleme specifice, luarea de decizii, controlul stărilor de criză, pe lucrul asupra trăirilor
afective sau a conflictelor interne, ori pe îmbunătăţirea relaţiilor cu ceilalţi (Asociaţia Britanică pentru
Consiliere, după Dafinoiu, 2000, p. 19).
Într-o formulare mai concisă, consilierea poate fi definită ca un proces în care un profesionist
stabileşte o relaţie bazată pe încredere cu o persoană care are nevoie de sprijin. Prin consiliere, individul
este ajutat să se cunoască mai bine (să îşi conştientizeze şi să îşi înţeleagă problemele, sentimentele,
motivaţiile), să ia decizii importante, să îşi rezolve problemele.

Consilierea are numeroase asemănări cu psihoterapia, cea mai importantă asemănare fiind aceea că
ambele reprezintă procese de influenţare interpersonală reciprocă (Ivey şi Simek Downing, după
Holdevici, 1996, p. 204).
Pacientul / clientul care se adresează psihoterapeutului / consilierului poate prezenta probleme extrem de
variate. Aceste probleme pot fi grupate în două mari categorii (Holdevici, 1996, p. 162):
stări subiective de disconfort: tensiune psihică, sentimente de inferioritate, anxietate, timiditate, depresie,
sentimente de culpabilitate, nehotărâre, incapacitatea de a lua unele decizii etc.;
probleme comportamentale: comportament exagerat de retras, incapacitatea de a se impune, de a se pune
în valoare, comportament impulsiv, agresiv etc.
Stările subiective neplăcute şi comportamentele neadecvate determină numeroase probleme de integrare
socială: probleme familiale (conflicte în familie, violenţă domestică, maltratarea copiilor etc.), probleme
şcolare (conflicte cu colegii şi cadrele didactice, abandon şcolar), greutăţi în găsirea sau păstrarea locului
de muncă etc.
Clientul speră ca în urma şedinţelor de psihoterapie / consiliere să devină mai puţin tensionat, să se
înţeleagă mai bine, să ajungă la o stare de confort psihic, să devină mai competent în viaţa socială.

Deşi psihoterapia şi consilierea nu pot fi net delimitate, între ele există şi diferenţe.
Psihoterapia reprezintă un tratament psihologic centrat pe reducerea unor simptome sau comportamente
disfuncţionale. Psihoterapeuţii în general lucrează cu pacienţi care au tulburări psihice serioase, care pot fi
etichetate cu un diagnostic psihiatric. Ei abordează problemele dintr-un punct de vedere predominant
medical şi urmăresc realizarea unor modificări mai profunde la nivelul personalităţii şi a
comportamentului.
Consilierea reprezintă un proces intensiv de acordare a asistenţei unor persoane normale (sănătoase
psihic). Consilierea constă în acordarea unui suport imediat persoanelor care se află într-o situaţie de criză
sau într-un moment de schimbare ce necesită o adaptare la condiţii de viaţă cu care persoana nu este
familiarizată (după Holdevici, 1996, p. 205; Popescu, M., 2002, p. 195).

Tipuri de consiliere; strategii şi tehnici terapeutice; norme deontologice ale activităţii de consiliere
Mulţi specialişti din domeniul sociouman pot oferi servicii de consiliere. Dintre aceşti specialişti amintim
psihologii, asistenţii sociali, preoţii, cadrele didactice, medicii, asistentele medicale (consiliere în
probleme medicale, cât şi pentru prevenirea acestor probleme), avocaţii (consiliere juridică) etc. Există
numeroase tipuri de consiliere (Băban, 2001, p. 16, Holdevici, 1996, p. 204):
consilierea informaţională: oferirea de informaţii pe domenii / teme specifice;
consilierea pastorală, realizată de preoţi şi care oferă sprijin, consiliere din perspectivă religioasă;
consilierea psihologică este realizată de psiholog, în scopul optimizării personale, autocunoaşterii şi
dezvoltării personale şi / sau în scopul prevenţiei şi remiterii problemelor emoţionale, cognitive şi de
comportament. Consilierea psihologică are ca scop ajutarea clientului să funcţioneze mai eficient în viaţa
cotidiană şi să aibă relaţii pozitive cu cei din jur;
consilierea educaţională, realizată de cadre didactice în orele de consiliere şi orientare, are ca obiective
dezvoltarea personală, promovarea sănătăţii şi a stării de bine, prevenţia unor comportamente care pot
afecta sănătatea (consum de alcool, tutun, droguri, prevenire HIV / SIDA etc.);
consilierea vocaţională (realizată de cadre didactice, psihologi) constă în dezvoltarea capacităţii de
planificare a carierei;
consilierea privind dezvoltarea personală urmăreşte formarea de abilităţi şi atitudini care permit o
funcţionare personală şi socială flexibilă şi eficientă, cu scopul atingerii stării de bine.
consilierea suportivă reprezintă oferirea unui suport emoţional, în perioadele în care persoana se
confruntă cu probleme de natură emoţională de intensitate relativ redusă (stări de depresie sau anxietate
uşoare, neîncredere în sine etc.);
consilierea de criză (realizată de psiholog, medic psihiatru, eventual asistent social) constă în asistarea
psihologică a persoanelor care se află în situaţii de criză (au suferit psihotraume grave, au avut tentative
de suicid etc.);
Aceste tipuri de consiliere nu se delimitează rigid, între ele există numeroase suprapuneri. De exemplu,
consilierea educaţională realizată în şcoală se îmbină cu consilierea informaţională, vocaţională,
suportivă, de dezvoltare personală.
Asistentul social, în diferite etape ale muncii sale, trebuie să îşi asume şi rolul de consilier al persoanei
asistate. El poate realiza, în funcţie de problemele specifice ale clientului, consiliere informaţională,
suportivă, de dezvoltare personală etc. Pentru a fi eficient, asistentul social trebuie să îşi însuşească atât
cunoştinţe teoretice despre consiliere, cât şi deprinderile practice necesare.

La baza activităţii desfăşurate de consilier / psihoterapeut se află marile teorii psihologice privind
personalitatea: teoria psihanalitică (cu numeroasele sale variante elaborate de Freud, Jung, Adler
etc.), behavioristă (comportamentalistă), umanistă (fenomenologică), cognitivistă, analiza
tranzacţională etc. Consilierul / psihoterapeutul, în funcţie de orientarea sa teoretică, poate aborda
diferite strategii în munca cu clientul: analitică (psihanaliza), comportamentală, non-directivă,
cognitivistă etc. Această strategie determină direcţia principală de acţiune, modul în care stabileşte
relaţia cu clientul, gradul de independenţă pe care o acordă clientului, tehnicile pe care le
utilizează. Mulţi terapeuţi, atunci când lucrează cu clientul, îmbină mai multe dintre aceste
concepţii în funcţie de caracteristicile clientului, a problemei sale, a etapei în care a ajuns
activitatea, adică au o abordare eclectică.
Tehnica terapeutică este ceea ce face terapeutul în mod concret. Dintre tehnici amintim: interviul,
interpretarea, sfătuirea, tehnica reflecţiei, a confruntării, relaxarea, hipnoza, tehnica elaborării unor
produse artistice, tehnica jocului dramatic etc.
Anul trecut am prezentat pe scurt câteva idei despre psihoterapia dinamică (psihanaliza), psihoterapia
comportamentală şi psihoterapia cognitivă. În acest curs vom vorbi despre alte strategii folosite de
consilieri şi psihoterapeuţi (Consilierea centrată pe client, Analiza tranzacţională, Consilierea centrată pe
obiective şi soluţii), cât şi despre unele dintre tehnicile terapeutice.

Consilierul, în munca sa cu clientul, trebuie să respecte normele deontologice ale activităţii de


consiliere. Cele mai importante dintre aceste norme sunt (după Holdevici, 1996, p. 205):
Clientul trebuie să fie tratat aşa cum consilierul ar dori să fie tratat el însuşi, cu respect, blândeţe,
onestitate şi atitudine de acceptare.
Consilierul trebuie să evite solicitarea excesivă a unor date irelevante. Consilierii neexperimentaţi au
tendinţa de a acorda prea multă importanţă unor amănunte nesemnificative dar impresionante, cer detalii
inutile privind unele aspecte intime ale vieţii clientului, şi pierd din vedere aspectele esenţiale. Consilierea
are ca obiectiv binele clientului, şi nu satisfacerea curiozităţii consilierului.
Păstrarea caracterului confidenţial al datelor obţinute de la clienţi – este poate cea mai importantă normă
deontologică. Dacă dintr-un motiv oarecare datele trebuie să fie comunicate altor persoane, consilierul
trebuie să obţină acordul clientului în acest sens. Această regulă poate fi nerespectată numai în situaţia în
care informaţiile pe care le-a obţinut consilierul indică posibilitatea unui pericol pentru client sau pentru
alte persoane.
Consilierul trebuie să fie conştient de propriile limite. Unii consilieri începători se supraapreciază,
consideră că ei au întotdeauna dreptate, ştiu totul mai bine decât clientul. Ei impun clientului soluţii
inacceptabile pentru aceştia, învinovăţesc clientul pentru nereuşita consilierii, nu reuşesc să-şi
conştientizeze propriile greşeli.

c. Consiliere individuală şi de grup

În funcţie de numărul participanţilor la activitatea de consiliere, consilierea poate fi individuală sau de


grup (Plosca, Mois, 2001, p. 10; Rotaru, 2002, p. 49).
Consilierea individuală este o interacţiune personală între consilier şi client, în cadrul căreia
consilierul asistă clientul în rezolvarea problemelor sale mentale, emoţionale sau sociale.
În general consilierea este solicitată de clientul care simte nevoia de a fi ajutat. Dar sunt şi cazuri
în care clientul este trimis / adus de o altă persoană (un membru al familiei, prieten, profesor, coleg de
muncă). În situaţiile de acest fel se poate întâmpla ca clientul să refuze colaborarea cu consilierul. Uneori
consilierul este cel care îşi dă seama de faptul că cineva are nevoie de ajutor şi ia legătura cu clientul (de
ex., după o catastrofă naturală asistenţii sociali pot oferi victimelor consiliere în situaţie de criză; copiii
care părăsesc un centru de plasament sunt ajutaţi de asistenţi sociali să îşi însuşească deprinderile
necesare pentru a trăi independent).
Şedinţele de consiliere se desfăşoară în cabinetul de consiliere sau în lipsa acestuia într-o încăpere
plăcută, liniştită, în care şedinţa să nu fie deranjată de nimeni. Consilierul şi clientul trebuie să fie aşezaţi
în aşa fel încât să fie posibil contactul vizual direct. Ei pot fi aşezaţi în două fotolii faţă în faţă sau la
colţul unei mese (nu faţă în faţă, deoarece masa dintre cei doi poate fi resimţită ca o barieră care
îngreunează colaborarea).
Durata unei şedinţe de consiliere este de 45 – 60 minute. Punctualitatea este foarte importantă atât din
partea consilierului, cât şi a clientului.

În general consilierea se realizează în mai multe şedinţe.


Prima şedinţă începe cu o scurtă conversaţie introductivă (spargerea gheţii) după care clientului i
se pun întrebări pentru a se afla care sunt problemele pentru care a apelat la consilier. Prima şedinţă are
două obiective principale:
stabilirea relaţiei de consiliere şi câştigarea încrederii clientului; realizarea acestui obiectiv depinde în
mare măsură de abilităţile consilierului, de modul în care ştie să comunice cu clientul şi să utilizeze
mijloacele comunicării nonverbale (gesturile, mimica, zâmbetul). De la început consilierul trebuie să
asigure clientul de confidenţialitatea întâlnirilor.
Identificarea problemei. Pentru obţinerea unor informaţii relevante şi direcţionarea discuţiei se
recomandă utilizarea întrebărilor închise (Cine? Unde? Când? Cum?). Este bine ca informaţiile obţinute
să fie notate sau înregistrate cu acordul persoanei consiliate.
Informaţiile obţinute de la client vor fi completate cu observaţiile privind comportamentul clientului,
impresia pe care a făcut-o consilierului.
Consilierul va ţine seama de faptul că orice problemă are în acelaşi timp un conţinut cognitiv (se referă la
persoane, evenimente), şi un conţinut afectiv (evenimentele determină diferite stări afective: bucurie,
mândrie, teamă, depresie, frustrare, mânie etc.). Cele mai multe probleme sunt generate de reacţiile
afective, şi nu de evenimentele în sine.
La sfârşitul şedinţei consilierul rezumă cele discutate (“Din cele discutate am înţeles că problema
Dumneavoastră este …”) şi îl asigură pe client de disponibilitatea sa de a-l ajuta să rezolve problema.
Consilierul va sublinia faptul că este vorba despre o colaborare, şi nu de rezolvarea problemelor în locul
clientului. În final se stabileşte data şi ora următoarei întâlniri.
Fiecare şedinţă începe cu discutarea principalelor evenimente care au avut loc în intervalul dintre şedinţe.
Dacă clientul a avut de realizat anumite sarcini / teme indicate de terapeut, va explica cum a reuşit să le
îndeplinească. Se precizează obiectivul şedinţei şi sunt discutate problemele respective. Modul concret în
care procedează consilierul depinde de orientarea sa teoretică.

Consilierea de grup presupune stabilirea unei relaţii între consilier şi un grup ai căror membrii au
o problemă comună. Din punctul de vedere al psihologiei sociale consilierea de grup se realizează în
cadrul unui aşa numit “grup restrâns”. Grupul restrâns are următoarele caracteristici (De Visscher, 1996,
p. 323, 326):
Este alcătuit din cel puţin 5 persoane;
membrii grupului se adună efectiv în acelaşi timp şi în acelaşi loc;
membrii au motive pentru a fi şi a rămâne împreună (ceea ce nu înseamnă că toţi au acelaşi motiv de a fi
în grup);
participanţii împărtăşesc evenimente, experienţe comune;
membrii au posibilitatea să se perceapă, să comunice, să interacţioneze, să se influenţeze reciproc.
În asistenţa socială se formează numeroase tipuri de grupuri, în funcţie de scopul urmărit: grupuri de
suport şi de autoajutorare (de ex. Asociaţia Alcoolicilor Anonimi, Asociaţia Anti-SIDA), grupuri
terapeutice, de socializare, recreative, educaţionale, pentru rezolvarea de probleme etc. Activitatea de
grup are numeroase funcţii: în cadrul grupului participanţii învaţă să-şi exprime verbal şi nonverbal
problemele, conştientizează că şi alţii au greutăţi asemănătoare cu ale lor, îşi formează deprinderi de a
comunica cu cei din jur, deprinderi de a acorda sprijin, ajutor altora etc.
Participanţii la şedinţele de grup vor fi selectaţi de consilier în funcţie de diferite criterii. Cel mai
important criteriu este tocmai problema comună a participanţilor (căutarea unui loc de muncă, violenţa
domestică, abandonul şcolar etc.), dar pot fi luate în considerare şi alte criterii: sexul, vârsta etc. Grupurile
pot fi închise, deschise sau semi-deschise. Un grup este închis dacă la toate şedinţele participă aceleaşi
persoane. Grupul este deschis dacă în timp unii participanţi părăsesc grupul şi vin noi participanţi, în aşa
fel încât la încheierea activităţii nici unul dintre cei care au participat la primele şedinţe nu mai face parte
din grup. În practică cel mai frecvent se formează grupuri semi-deschise în care există participanţi
constanţi, care iau parte la aproape toate şedinţele, şi pe lângă ei există şi persoane care vin doar la câteva
şedinţe.
Numărul participanţilor la şedinţele de grup nu trebuie să fie nici prea mic (în acest caz se discută
puţin, temele discutate se repetă, în grup apar puţine idei importante pentru problema discutată), dar nici
prea mare (grupul va avea tendinţa de a se diviza în grupuri mai mici). Se consideră că numărul optim de
participanţi este de 6 – 8, fără a lua în considerare terapeutul, eventualii coterapeuţi şi observatori.
Şedinţele pot fi organizate săptămânal. Dacă problemele clienţilor sunt grave, urgente, şi ei au
posibilitatea de a se întâlni mai frecvent, pot fi organizate şi 2 – 4 şedinţe pe săptămână. Şedinţele au o
durată de 50 – 60 minute. Dacă grupul se întruneşte mai rar, durata poate să crească până la 90 de
minute. Durata şedinţei trebuie să fie precizată de la început şi această durată trebuie să fie respectată. Se
recomandă ca această durată să nu fie depăşită pentru ca participanţii să se simtă puţin “presaţi de timp” şi
să se concentreze asupra problemelor importante.
La prima şedinţă, după ce se fac prezentările, consilierul dă câteva explicaţii privind activitatea
care se va desfăşura. Vom da un exemplu de text introductiv (Guggenbühl-Craig, după Ionescu, 1973):
“Grupa noastră se va întâlni în fiecare săptămână. Vom încerca să ne cunoaştem reciproc, dar mai ales să
ne ajutăm reciproc, să ne rezolvăm în comun problemele. Cei mai mulţi dintre cei adunaţi aici aveţi
dificultăţi, care pot fi discutate în grup, şi cu grupul. Fiecare dintre dv. să se simtă liber în a discuta ceea
ce-l preocupă…. Cu cât veţi fi mai deschişi şi mai sinceri, cu atât grupa vă va putea ajuta mai serios. Dar
nici unul din dv. să nu se simtă obligat să spună ceva. De multe ori se pot învăţa lucruri importante şi prin
tăcere şi ascultarea a ceea ce vorbesc alţii”.
Prima parte a unei şedinţe este consacrată “încălzirii”, adică unei discuţii cu caracter introductiv.
În continuare se precizează tema şedinţei, obiectivele urmărite, şi se desfăşoară şedinţa propriu-zisă.
Modul în care se desfăşoară activitatea în grup, intervenţiile consilierului, tehnicile utilizate depind de
concepţiile teoretice ale consilierului.
Unii terapeuţi abordează problemele din punctul de vedere al psihanalizei. În aceste cazuri regula de bază
a activităţii este: “Aici se poate vorbi despre orice”. Terapeutul va interpreta din punct de vedere
psihanalitic evenimentele din cadrul grupului. Astfel el va analiza relaţiile afective care se stabilesc între
membrii grupului ca fiind expresii ale unor identificări şi ale transferului (Vianu, 1975, p. 125).
Identificarea se produce atunci când unui participant i se pare că un alt membru al grupului îi aminteşte de
o persoană pe care el a cunoscut-o bine. Transferul se realizează atunci când faţă de acest membru al
grupului are sentimente asemănătoare cu cele pe care le-a avut faţă de această persoană cunoscută. De
exemplu, un tânăr poate deveni agresiv faţă de un membru mai în vârstă al grupului deoarece îl identifică
cu propriul tată cu care a avut multe conflicte.
Activitatea de grup este cu atât mai eficientă, cu cât se produc mai multe identificări şi transferuri. În
acest caz membrii grupului se exprimă mai spontan, îşi exteriorizează mai intens stările afective şi se
produce catharzisul afectiv.

În timpul şedinţei consilierul are rol de moderator. El încurajează participanţii să îşi exprime părerile, dar
nu îşi susţine decât în cazuri excepţionale propria părere. Rolul său este de a orienta în mod discret
discuţiile în aşa fel încât participanţii singuri să găsească răspunsuri la problemele discutate. Consilierul
poate ajuta membrii grupului să găsească aceste răspunsuri prin modul în care formulează întrebările, prin
sublinierea anumitor răspunsuri prin mijloace verbale şi mai ales nonverbale, prin modul în care
sintetizează părerile exprimate de membrii grupului.
Consilierul va interveni şi îşi va folosi (cu diplomaţie) autoritatea dacă unii membri ai grupului
transformă dezbaterea într-un monolog, vor să îşi impună punctul de vedere, sunt ironici sau agresivi cu
alţi participanţi etc.

3. Jocul de rol ca tehnică de consiliere

Jocul de rol este o tehnică terapeutică folosită de consilieri şi psihoterapeuţi. Aceeaşi tehnică este
utilizată şi de către cadrele didactice ca metodă de învăţământ sau de către medici, cu scopul de a-i ajuta
să înţeleagă sentimentele pacienţilor şi de a îmbunătăţi relaţiile dintre pacienţi şi cadrele medicale
(psihodrama Balint, iniţiată de psihanalista franceză Anne Caïn).
Jocul de rol îşi are rădăcina în psihodrama lui Moreno.

J. L. Moreno s-a născut în 1889 la Bucureşti, dar a trăit şi a lucrat în Austria şi SUA. Grupul
psihoterapeutic al lui Moreno era frecventat de o tânără actriţă, căsătorită cu puţin timp în urmă. Ea a
vorbit despre nişte neînţelegeri familiale datorate unor deosebiri caracteriale între ea şi soţul ei. Moreno a
avut ideea să o pună să îşi joace rolul, iar un alt participant la psihoterapie a jucat rolul soţului. Rezultatul
a fost surprinzător: tânăra şi-a schimbat comportamentul şi viaţa sa familială s-a îmbunătăţit. În acest fel a
ajuns Moreno la inventarea psihodramei (după Vianu, 1975, p. 136).

Jocul de rol (jocul dramatic) este folosit de psihoterapeuţi şi consilieri ca o tehnică terapeutică în
combinaţie cu celelalte tehnici (interviul, interpretarea de natură psihanalitică, reformularea, reflectarea
rogersiană etc.). Această tehnică se poate integra în diferite strategii terapeutice (analitice, non-directive,
comportamentale etc.) şi se poate folosi atât în terapia individuală, cât şi în cea de grup.

Jocul de rol se organizează într-o încăpere plăcută, unde şedinţa se poate desfăşura în linişte, fără
riscul de a fi întreruptă. Dacă se realizează o şedinţă de grup, participanţii vor fi aşezaţi pe scaune în cerc
sau semicerc, apropiaţi unii de alţii. Uneori şedinţa este înregistrată şi apoi înregistrarea este vizionată de
către client şi terapeut. În acest fel clientul îşi poate analiza mai obiectiv comportamentul şi poate înţelege
mai uşor şi mai repede cauzele problemelor sale.
Terapeutul este cel care decide dacă problema unui anumit client poate fi jucată. După ce a luat
decizia de a dramatiza o problemă, el trebuie să ia alte hotărâri importante: să definească (să formuleze)
cât mai clar problema, să stabilească cine va interpreta rolurile, cum va fi structurată situaţia problematică
(care aspecte vor fi puse în evidenţă, care vor fi lăsate în umbră). Terapeutul indică clienţilor ce rol vor
juca, dar nu le dă indicaţii privind ce să spună sau ce să facă, pentru că scopul psihodramei este tocmai
acela ca fiecare să fie cât mai spontan şi să interpreteze rolul în funcţie de personalitatea sa. Terapeutul
trebuie să aibă în vedere însuşirile de personalitate ale clienţilor (gradul lor de anxietate, inhibiţie) şi să
decidă dacă este bine sau nu să îi supună stresului reprezentat de interpretarea unui rol în faţa celorlalţi
clienţi.
Terapeutul trebuie să aibă calităţi de lider: să ştie să conducă activitatea, dar în acelaşi timp să dea dovadă
de tact. Trebuie să permită clienţilor să-şi manifeste creativitatea, dar să aibă grijă să nu scape din mână
situaţia şi activitatea să nu devină haotică.
În timpul desfăşurării jocului de rol terapeutul trebuie să observe cu atenţie modul în care se
comportă “actorii”, cu scopul de a-i cunoaşte şi a-i înţelegere cât mai bine. El nu trebuie să piardă din
vedere cel mai important scop al jocului de rol: ajutarea clienţilor.
Din cele prezentate rezultă că utilizarea jocului de rol este foarte solicitantă pentru terapeut, dar în
acelaşi timp reprezintă şi o provocare. Cel care organizează astfel de activităţi trebuie să dea dovadă de
creativitate, empatie, capacitatea de a acţiona repede şi cu discernământ.

În cadrul jocului dramatic există două tipuri de roluri: eroul (protagonistul) şi ego-ul auxiliar.
Eroul este persoana asupra căreia se îndreaptă atenţia în timpul acestei activităţi. El este cel care prezintă
o problemă care poate fi interpretată în cadrul şedinţei. Terapeutul, pe baza experienţei sale consideră că
prin “jucarea” acestei probleme clientul, şi poate şi alţi clienţi cu probleme oarecum asemănătoare, pot fi
ajutaţi. În cele mai multe cazuri eroul interpretează propriul său rol. O problemă frecvent întâlnită este
rezistenţa pacientului. El poate să refuze să joace, sau poate juca atât de neadecvat, încât scopul să nu fie
atins. Rezistenţa se poate datora inhibiţiilor de origine socială: clientul nu doreşte să îşi prezinte deschis
problemele în faţa unui public, chiar dacă acest public este format din alţi clienţi cu probleme relativ
asemănătoare cu ale sale. Există şi rezistenţe inconştiente care ţin de mecanismele de apărare ale Eului.
Terapeutul trebuie să analizeze aceste rezistenţe şi să încerce să le înlăture.
Ego-ul auxiliar este unul sau mai mulţi coterapeuţi (asistenţi ai terapeutului) sau alţi clienţi care participă
la şedinţă. Ei interpretează rolul unor persoane reale care interacţionează cu eroul (soţul / soţia eroului,
copiii lui, şeful său etc.) sau roluri care se referă la gândurile, sentimentele eroului (un personaj dintr-un
vis al eroului, vocea conştiinţei sale etc.). Bineînţeles va exista o diferenţă între modul în care îşi
interpretează rolul acest ego auxiliar şi realitatea, aşa cum este ea percepută de erou. După terminarea
jocului eroul va vorbi despre aceste diferenţe, şi aceste discuţii contribuie la mai buna înţelegere /
autoînţelegere a clientului – erou (Vianu, 1975, p. 138).
Ne putem pune întrebarea dacă un client câştigă ceva sau nu din interpretarea unui rol care nu este al lui
însuşi. Clientul care joacă un ego auxiliar este obligat să îşi părăsească pentru moment propriile probleme
şi să se implice în problemele unei alte persoane; el este de asemenea “obligat” să ofere acestuia ajutorul
său, ca şi cum ar fi şi el însuşi un terapeut. A oferi ajutor altora are întotdeauna efecte favorabile: creşte
încrederea în sine, se formează o imagine de sine pozitivă. Interpretând rolul unei alte persoane se
îmbunătăţesc abilităţile sociale, se dezvoltă capacitatea empatică, clientul îşi dă seama că şi alţii au
probleme, nu numai el, şi uneori constată că problemele altora seamănă cu problemele sale.

Există mai multe variante ale jocului de rol:


Jocul de rol direct (psihodrama propriu-zisă): persoana se joacă pe sine însăşi (îşi joacă propriul rol).
Există mai multe posibilităţi:
A (A) * B (B): A şi B se joacă pe ei înşişi, ca în cazul unui cuplu marital care prezintă o scenă din viaţa
lor;
A (A) * C (B): C joacă rolul lui B;
Uneori sunt mai mulţi participanţi: A (A) * B (B) * F (C) * G (D) * H (E) – A şi B se joacă pe ei înşişi,
copiii simbolizaţi prin C, D şi E sunt jucaţi de F, G şi H.
Tehnica oglinzii: C (A) * D (B) – eroul A este jucat de C, iar cel care i se opune B este interpretat de D. A
se vede pe sine însuşi şi îşi dă seama care sunt comportamentele neadecvate care îi îngreunează adaptarea
socială.
Inversarea rolurilor: A (B) * C (A) - A, eroul, îl joacă pe B, cel care i se opune în viaţa reală, iar C îl joacă
pe A În acest fel A este pus în situaţia adversarului său şi în acelaşi timp se observă pe sine, jucat de C.
Acest mod de interpretare îl ajută pe A să se vadă pe sine însuşi cu ochii altora şi învaţă să se pună în
situaţia altuia.
De exemplu, un tânăr delicvent pus să joace rolul mamei unui delicvent, începe să înţeleagă sentimentele
mamelor în general, şi ale mamei sale în mod special.
Tehnica alter ego-ului este o tehnică dificilă ce presupune prezenţa unui asistent cu experienţă. Se
porneşte de la modelul A (A) * C (B), după care intră în scenă D care devine B’, alter ego-ul lui B. D
spune ceea ce crede că reprezintă gândurile ascunse ale lui B. În acest fel A îl înţelege mai bine pe B.

După cum am arătat, psihodrama se poate integra în şedinţe de consiliere individuale sau de grup. În
cadrul şedinţelor individuale, în timp ce consilierul discută cu clientul, poate identifica probleme care pot
fi mai bine analizate dacă sunt jucate. În aceste cazuri clientul îşi joacă propriul rol, iar consilierul
interpretează ego-ul auxiliar. Uneori se pot realiza şi inversări de rol: consilierul devine eroul, iar clientul
este ego-ul auxiliar.
Şedinţele de grup în general încep printr-o perioadă de încălzire, în care participanţii discută liber. Când
terapeutul consideră că discuţia a atins un punct interesant, el propune ca această problemă să fie jucată.
În alte cazuri consilierul propune o temă care i se pare a fi importantă pentru membrii grupului şi aceasta
este interpretată.
Indiferent de modul în care este organizată activitatea, după desfăşurarea jocului de rol urmează
comentarea şi interpretarea activităţii. Participanţii îşi spun părerile despre ei înşişi, despre cum s-au
simţit interpretând rolul, cum cred că ar fi trebuit să se poarte în situaţiile reale de acelaşi tip. Se discută
despre personaje, despre modul în care interacţionează aceştia, problemele lor de relaţionare, se dau
sugestii pentru a se îmbunătăţi abilităţile relaţionale.

Jocul de rol nu este un simplu joc, ci este o tehnică ce poate determina modificări importante de
personalitate şi de comportament. Aceste modificări se datorează insight1-ului care se produce în
timpul interpretării unui rol, cât şi datorită relaţiilor complexe dintre concepţia despre sine şi
comportament.
Jocul de rol acţionează la cele trei nivele psihologice importante: la nivel cognitiv (intelectual), afectiv şi
comportamental. În timp ce joacă, subiectul gândeşte, simte şi acţionează în interacţiune cu stimulii
psihosociali care acţionează asupra sa. În timp ce interpretează un rol (sau observându-i pe alţii care îi
interpretează rolul), la client se poate produce un insight referitor la problema sa: el înţelege brusc de ce
se comportă neadecvat în anumite situaţii (de ex. cel care nu are curajul să îşi spună părerea în prezenţa
anumitor persoane poate realiza că se simte şi se comportă în mod analog cu modul în care se comporta în
prezenţa părinţilor săi care erau exagerat de autoritari. Mama care îşi neglijează copilul poate că îşi dă
seama că procedează în acest fel pentru că şi ea a fost neglijată în copilărie).
Interpretând un nou rol, clientul îşi însuşeşte un nou model comportamental, ceea ce de multe ori este
premisa unor modificări mai ample de personalitate. Cum se produc aceste modificări?
Specialiştii în psihodramă consideră că personalitatea poate fi privită ca un set de expectaţii (aşteptări)
relativ stabile în legătură cu propria persoană şi cu ceilalţi. Între concepţia despre sine a subiectului şi
comportamentul său există o relaţie strânsă (dacă cineva se consideră timid, în relaţiile interpersonale va
da dovadă de anxietate, neîncredere în sine). Dacă concepţia despre sine se modifică, se modifică şi
comportamentul.
Dar ce se întâmplă cu concepţia de sine dacă prima dată se modifică comportamentul? Dacă cineva are un
comportament care nu corespunde cu concepţia sa despre sine, va trăi o stare de disconfort, numit
disonanţă cognitivă (concept utilizat de Festinger). Pentru a înlătura această stare de disconfort, el va
căuta explicaţii pentru comportamentul său neobişnuit; explicaţiile vor deveni un nou element al
concepţiei de sine, şi acest nou element va influenţa comportamentul. Astfel schimbările pe plan
comportamental sunt urmate de schimbări emoţionale şi intelectuale.

Festinger, împreună cu mai mulţi psihologi sociali, a scris o carte (Când o profeţie nu se realizează) pe
baza observaţiilor efectuate într-un grup care aştepta sosirea sfârşitului lumii. Ei doreau să afle cum vor
reacţiona membrii grupului în momentul în care îşi vor da seama că profeţia nu se realizează. Unii, mai
ales cei care fiind singuri erau lipsiţi de suportul grupului, au renunţat la credinţele anterioare. La alţii
dimpotrivă, credinţa în realitatea ameninţării a crescut şi au căutat noi argumente care să fie în
concordanţă cu această credinţă (Doise, Deschamp, Mugny, Psihologie socială experimentală, p. 205).
Cercetătorii au observat deci, că uneori o credinţă contrazisă de alte informaţii devine mai puternică.

1
insight = intuiţie, descoperire bruscă, neaşteptată a unui adevăr, a unei soluţii.
Noi avem tendinţa de a valoriza consistenţa. Dacă percepţiile, informaţiile, ideile, atitudinile se află în
conflict, ne simţim neplăcut şi ne simţim motivaţi să reducem anxietatea produsă de această discordanţă.
Disonanţă cognitivă reprezintă starea de tensiune pe care o simţim atunci când avem două cogniţii
(gânduri, atitudini, opinii) contradictorii. (de ex. gândul “Eu sunt fumător” este în contradicţie cu
informaţia: “fumatul produce cancer”). Disonanţa cognitivă poate fi redusă sau eliminată în mai multe
moduri: una sau ambele cogniţii pot fi modificate pentru a deveni mai consonante, pot fi adăugate noi
cogniţii între ele, pentru a micşora distanţa dintre ele, poate fi redusă importanţa cogniţiei, poate fi negată
legătura dintre cele două cogniţii.
Disonanţa cognitivă se poate afla la baza schimbării unor atitudini, comportamente.

În psihoterapie şi consiliere tehnica jocului dramatic are mai multe funcţii:


psihodiagnoză: observând modul în care o persoană interpretează un rol într-o situaţie care seamănă cu o
situaţie reală, terapeutul reuşeşte să îi înţeleagă mai bine părerile, sentimentele, motivaţiile,
comportamentele;
îmbunătăţirea autocunoaşterii: cel care interpretează un rol, dar şi “spectatorii” îşi conştientizează
sentimentele, motivaţiile, înţeleg cauzele care duc la dificultăţi în stabilirea relaţiilor interpersonale;
însuşirea unor comportamente adaptative: cel care interpretează un rol învaţă să-şi exprime în mod
adecvat dorinţele, sentimentele, învaţă să se controleze mai eficient; terapeutul sau anumiţi participanţi
prezintă în faţa grupului unele modele comportamentale; ei demonstrează comportamentele dezirabile în
anumite situaţii, contribuind la dezvoltarea unor deprinderi de viaţă (life skills) (se poate demonstra modul
în care trebuie să se comporte cel care se prezintă la un interviu de angajare, modul în care se poate / nu
este indicat să se discute cu un şef sau cu colegii de muncă etc.).

4. Terapia centrată pe client

Teoria lui C. Rogers despre personalitate


Caracteristici ale terapiei centrate pe persoană. Etapele procesului terapeutic
Competenţe interpersonale ale terapeutului centrat pe persoană
Terapia centrată pe grup

a. Teoria lui C. Rogers despre personalitate

Activitatea de consiliere, ca de altfel şi învăţământul modern, se bazează în mare măsură pe


concepţiile psihologiei umaniste. Psihologia umanistă este un curent al psihologiei care s-a format în S.
U. A. ca o reacţie la tendinţele reducţioniste (de exemplu, de a explica toate caracteristicile psihice prin
fenomene fiziologice). Psihologii umanişti şi-au propus să studieze caracteristicile complexe şi reale ale
naturii umane, omul concret, real şi mobilurile conduitelor lui. Ei au realizat cercetări privind motivaţiile,
aspiraţiile, creativitatea, valorile, idealurile etc. (Şchiopu, 1997, p. 554). Doi dintre cei mai importanţi
reprezentanţi ai acestui curent au fost C. Rogers şi A. H. Maslow.

Concepţia lui C. Rogers privind psihoterapia şi consilierea este strâns legată de teoria sa despre
personalitate, teorie pe care a elaborat-o pe baza experienţei dobândite ca psihoterapeut.
Pentru Rogers, două noţiuni fundamentale pentru înţelegerea personalităţii sunt „sinele” şi „sinele ideal”
(după Hayes, Orrell, 1997, p. 210).
Sinele (self concept) cuprinde toate ideile, părerile pe care o persoană le are despre propria
persoană (este imaginea pe care o are cineva despre sine). Această imagine ne influenţează atât
comportamentul, cât şi modul în care interpretăm lumea (dacă o persoană se consideră foarte inteligentă,
se comportă altfel, decât dacă se consideră mai puţin inteligentă). Sinele nu reflectă în mod necesar
realitatea. Cineva se poate considera mai puţin inteligent şi poate avea eşecuri din cauza aceasta, deşi în
realitate poate că este foarte inteligent, dar abordează problemele fără încredere în sine.
Sinele ideal este imaginea despre ceea ce dorim să părem / să devenim. Dacă sinele ideal se
deosebeşte foarte mult de sinele real, persoana devine nemulţumită de sine, anxioasă, nefericită.
În centrul teoriei despre personalitate elaborată de Rogers se află ideea că fiecare om are două trebuinţe
fundamentale:
necesitatea de a fi preţuită de alte persoane. Preţuirea se poate manifesta prin dragoste, afecţiune,
apreciere, respect. În general un om este preţuit de cei din jur dacă are anumite calităţi şi comportamente
(îi ajută, îi înţelege pe cei din jur etc.), deci preţuirea este legată de anumite condiţii. Dar, pentru ca cineva
să se dezvolte şi să-şi valorifice la maxim potenţialităţile, această preţuire condiţionată nu este suficientă.
El are nevoie de preţuirea necondiţionată a câtorva persoane care ţin la el indiferent de reuşitele sau
eşecurile sale, indiferent de comportamentul său. Fiecare om trebuie să ştie că există câteva persoane
(părinţii, fraţii, soţul / soţia, copiii) care ţin la el, îl înţeleg, îl apără, îl ajută în orice situaţie. Aceste
persoane oferă un sprijin pe care se poate baza oricând, chiar şi în situaţia în care face greşeli. Această
convingere îi dă siguranţa de care are nevoie pentru a face încercări şi pentru a progresa.
Unii părinţi fac greşeala de a condiţiona tot timpul afecţiunea, dragostea lor de comportamentul copilului.
(“dacă nu eşti cuminte, nu te mai iubesc”). Aceşti copii devin foarte preocupaţi de efectele
comportamentelor lor asupra părinţilor. Ei nu au curajul să facă încercări, pentru că le este teamă că în caz
de eşec ar putea să piardă afecţiunea părinţilor. Din această cauză ei nu vor reuşi să progreseze.
trebuinţa înnăscută de autorealizare, de autoactualizare, adică de a-şi valorifica potenţialităţile şi de a se
dezvolta. Fiecare individ are tendinţa înnăscută de a-şi dezvolta capacităţile la nivel optim, dacă este
plasat în condiţii optime. Toate experienţele de viaţă sunt evaluate prin prisma nevoii de autoactualizare.
Experienţele de viaţă care ajută dezvoltarea sunt percepute ca pozitive sau utile, cele care îngreunează sau
împiedică autoactualizarea sunt percepute ca negative sau neplăcute.
Uneori nevoia de preţuire interferează cu trebuinţa de autoactualizare. Fiecare persoană ştie care sunt
comportamentele prin care poate să obţină preţuirea celorlalţi. Acestea sunt numite condiţii de valorare.
Acestea sunt foarte importante în ghidarea comportamentului individului, deoarece conduc individul spre
tipurile de comportament acceptate de societate. Uneori aceste condiţii de valorare impun individului să
acţioneze în mod opus comportamentului prin care s-ar putea realiza autoactualizarea. În această situaţie
persoana simte ameninţată posibilitatea sa de autoactualizare. Omul simte că nu există o concordanţă între
acţiunile şi valorile sale, ceea ce duce la anxietate.
Dacă o persoană se simte frecvent ignorată, nerespectată, dacă simte că cei din jur nu îi înţeleg şi nu îi
acceptă sentimentele, opiniile (adică dacă nu se simte preţuită), la ea se va dezvolta o scăzută stimă de
sine, o imagine negativă de sine. Pentru a obţine aprobarea, preţuirea celor din jur, ea va încerca să îşi
reprime unele sentimente, opinii, să adopte unele comportamente care nu i se potrivesc, adică această
persoană, pentru a face pe placul altora, renunţă să fie autentică (devine incongruentă). Această persoană
va avea probleme de adaptare la mediu, tulburări emoţionale (sentimente de frustrare, depresie, anxietate),
nu va reuşi să îşi pună în valoare calităţile, trebuinţa sa de autoactualizare nu va putea fi satisfăcută.
Rogers a văzut personalitatea ca pe un fel de “mască” pe care o folosim în relaţiile cu alte persoane. Este
important ca această mască să fie similară cu sinele real, adică omul să fie autentic.
Din acestea rezultă concepţia de bază a lui Rogers privind consilierea şi psihoterapia: terapeutul nu
trebuie să încerce să-l modifice pe client, ci să îi ofere un mediu plin de căldură în care clientul se simte
înţeles şi acceptat. În acest mediu clientul reuşeşte să se accepte pe sine şi să se manifeste într-un mod
autentic. Dacă clientul se acceptă pe sine şi îşi formează o imagine de sine pozitivă, el va reuşi să îşi
actualizeze posibilităţile.

Caracteristicile terapiei centrate pe persoană. Etapele procesului terapeutic

Carl Rogers şi-a dezvoltat metoda psihoterapeutică începând cu anul 1940, ca o reacţie faţă de
psihanaliză. Terapia elaborată de Rogers (care stă, după cum am arătat, şi la baza activităţii de consiliere)
iniţial a fost numită terapie nondirectivă, deoarece rolul terapeutului era cel de a încuraja şi a asculta
clientul. Într-o etapă ulterioară s-a folosit sintagma terapie centrată pe client, deoarece Rogers atribuia
clientului responsabilitatea pentru propria sa dezvoltare şi maturizare. În ultima etapă a dezvoltării teoriei
sale Rogers foloseşte expresia terapie centrată pe persoană şi recomandă o mai mare implicare
terapeutului.
Consilierea / psihoterapia centrată pe persoană se deosebeşte de alte metode de consiliere /
psihoterapie prin următoarele:
are un scop diferit de al celorlalte terapii: este centrată asupra individului şi nu asupra problemei. Scopul
nu este acela de a rezolva problema clientului, ci de a-l ajuta să se maturizeze, să se dezvolte şi să se
adapteze mai bine la mediul în care trăieşte.
Accentul cade pe aspectul afectiv (emoţional) al situaţiei, nu pe aspectul intelectual deoarece, după cum
arată Rogers, cele mai multe probleme nu se datorează faptului că omului îi lipsesc informaţiile, ci
modului în care reacţionează afectiv când apar probleme.
Accentul se pune pe situaţia actuală şi nu pe trecutul individului. Cunoaşterea trecutului ne poate ajuta să
înţelegem cauzele problemei, dar cunoaşterea cauzelor nu este necesară pentru atingerea obiectivelor
terapiei.

Principalele obiective ale consilierii centrate pe client sunt actualizarea resurselor clientului, facilitarea
dezvoltării şi maturizării sale. Rogers consideră că, pentru a atinge aceste obiective, relaţia dintre consilier
şi client trebuie să aibă trei caracteristici principale: congruenţa, atenţia pozitivă necondiţionată şi
empatia.
La începutul relaţiei clientul este într-o stare de incongruenţă, el nu este autentic. El nu se acceptă pe sine,
îşi neagă propriile sentimente, gânduri (neagă de exemplu ostilitatea sau furia faţă de anumite persoane,
pentru a nu risca să piardă preţuirea lor condiţionată). Există o diferenţă între Sinele real şi cel ideal, pe
care încearcă să îl prezinte celor din jur.
Terapeutul asigură clientului o relaţie congruentă. Congruenţa consilierului se manifestă prin aceea că el
îşi exprimă deschis sentimentele pe care le trăieşte în momentul interacţiunii sale cu clientul. El
conştientizează sentimentele sale şi le comunică într-o manieră adecvată, adică fără să jignească, să
rănească sau să acuze clientul. Consilierul cere clientului să se comporte autentic, să fie sincer, dar şi el
trebuie să procedeze la fel.
Terapeutul acordă clientului o atenţie pozitivă necondiţionată şi acceptă toate experienţele acestuia.
Atenţia pozitivă necondiţionată se manifestă prin exprimarea continuă a unei atitudini pozitive faţă de
client. Clientul este acceptat, valorizat în mod necondiţionat. Terapeutul nu acceptă numai anumite
sentimente ale clientului şi le respinge pe celelalte, ci acceptă clientul aşa cum este el. Consilierul nu are
rolul de a moraliza, el nu face evaluări, nu formulează judecăţi de valoare la adresa clientului.
Terapeutul retrăieşte experienţele clientului într-o manieră empatică şi returnează acestuia experienţele
astfel receptate. Înţelegerea empatică înseamnă a înţelege sentimentele, gândurile unei alte persoane ”ca
şi cum ai fi cealaltă persoană, dar fără a pierde condiţia de ca şi cum” (Rogers, după Dafinoiu, 2005, p.
89). Un consilier empatic reuşeşte să intre în universul interior al clientului şi să perceapă realitatea din
punctul lui de vedere. Returnarea experienţelor se realizează prin reformularea cuvintelor clientului şi
reflectarea sentimentelor sale.
Congruenţa, atenţia pozitivă necondiţionată şi empatia ajută clientul să îşi înţeleagă mai bine
comportamentul, sentimentele, să se autoaccepte şi să se dezvolte, să se maturizeze, să se autoactualizeze.

Rogers (după Dafinoiu, 2005, p. 91) consideră că procesul terapeutic are mai multe etape:
Clientul vine şi cere ajutor. Clientul ia în mod independent decizia de a apela la consilier, el este deci
responsabil de această decizie şi, în acelaşi timp, el îşi asumă şi responsabilitatea de a se ocupa de
problemele sale.
Situaţia de ajutor este definită. De la început clientul este avertizat asupra faptului că nu terapeutul este
cel care găseşte soluţii. Clientul este cel care se cunoaşte cel mai bine, el este “expertul” care îşi cunoaşte
cel mai bine propriile probleme. Terapeutul încurajează clientul să se manifeste liber şi autentic în timpul
şedinţei, adică să exprime tot ceea ce simte şi gândeşte. El îl va ajuta să descopere propriile răspunsuri la
întrebările sale şi să găsească cele mai bune soluţii.
De la început sunt definite limitele relaţiei de consiliere:
limitarea timpului: consilierea are o anumită durată definită de la început; clientul nu poate cere mai mult
timp, invocând de exemplu faptul că a întârziat la şedinţă;
limitarea agresivităţii: clienţii au voie să îşi exprime verbal sentimentele agresive, dar nu au voie să se
comporte agresiv faţă de terapeut, sau să distrugă obiecte din încăpere;
limitarea afecţiunii. Unii clienţi (mai ales copii) solicită manifestări de afecţiune cum ar fi cadouri,
continuarea relaţiei sociale cu consilierul şi în afara şedinţelor etc. Satisfacerea acestor cerinţe va fi
evitată.
Clientul este încurajat să îşi exprime liber sentimentele privind problema sa. În timp ce îşi prezintă
problemele clientul este încurajat să fie congruent, autentic, adică să îşi exprime sentimentele reale:
îngrijorarea, anxietatea, culpabilitatea, ostilitatea, agresivitatea, ambivalenţa, indecizia etc. Terapeutul
recunoaşte, clarifică şi acceptă sentimentele negative ale clientului. Consilierul nu interpretează cauza
sentimentelor negative, nu le discută utilitatea, nu formulează judecăţi de valoare la adresa clientului, nu
îl evaluează. El recunoaşte existenţa acestor sentimente, le clarifică verbal şi le acceptă.
De ce se procedează astfel? Dacă clientul este contrazis, el caută argumente pentru propriile sale
sentimente, credinţe, comportamente. În acest fel acestea se intensifică şi scade posibilitatea modificării
lor. Acceptând sentimentele negative ale cuiva despre el însuşi accentuăm dezechilibrul său psihologic,
ceea ce determină creşterea probabilităţii manifestării unor tendinţe contrare, datorită nevoii de echilibru.
Clientul va simţi nevoia de a se schimba.
După ce persoana a exprimat sentimentele sale negative, ea încearcă timid exprimarea tendinţelor
pozitive care favorizează maturizarea sa. Apar manifestări de amor propriu, încredere în sine etc.
Consilierul recunoaşte şi acceptă sentimentele pozitive exprimate, în acelaşi mod în care a acceptat şi
sentimentele negative.
Simţindu-se înţeles şi acceptat de către consilier, clientul începe să îşi schimbe imaginea de sine. El se
percepe, se înţelege, se acceptă altfel decât înaintea stabilirii relaţiei de consiliere. Acesta este cel mai
important moment al consilierii, deoarece dacă clientul are o imagine de sine pozitivă, dacă are încredere
în sine, va reuşi să îşi pună în valoare resursele, să se dezvolte, să se maturizeze. Odată cu creşterea
autoînţelegerii şi autoacceptării, clientul îşi dezvoltă capacitatea de a lua decizii privind modul în care
trebuie să acţioneze în viitor, pentru a-şi rezolva problemele.
În următoarea etapă clientul începe să aibă curajul de a iniţia acţiuni pozitive, adaptative minore. Chiar
dacă la început acţiunile cu caracter pozitiv sunt de mai mică importanţă, ele ajută clientul să se cunoască
şi să se înţeleagă mai bine.
Clientul are curajul să facă acţiuni pozitive din ce în ce mai importante. Chiar dacă mai are probleme, el
le priveşte altfel: ele nu îi mai ameninţă respectul de sine.
Nevoia de ajutor scade şi clientul îşi dă seama că relaţia de consiliere trebuie să înceteze.

Competenţe interpersonale ale terapeutului centrat pe persoană

Reuşita consilierii depinde în foarte mare măsură de abilitatea consilierului de a crea o relaţie
interpersonală armonioasă, empatică cu clientul. Comunicarea consilier – client se realizează atât verbal,
cât şi nonverbal (prin paralimbaj şi metacomunicare). Cercetările au arătat că în timpul unui discurs ţinut
în faţa unui grup, 55% din impactul acestuia se datorează limbajului corporal (postură, gesturi, contact
vizual), 38% tonului vocii şi doar 7% conţinutului verbal al mesajului transmis (Mehrabian, Ferris, după
Dafinoiu, 2005, p. 94). Adică, de cele mai multe ori felul în care vorbim este mai important decât ceea ce
spunem. Cele mai importante competenţe interpersonale ale consilierului, care asigură crearea unei
relaţii, armonioase cu clientul, sunt comportamentul participativ, reformularea şi reflectarea
sentimentelor.

Comportamentul participativ
Comportamentul participativ al consilierului indică implicarea efectivă a consilierului în relaţia cu
clientul, interesul său profund faţă de problemele clientului şi se exteriorizează prin participare şi
ascultare. Comportamentul participativ are o importanţă decisivă asupra eficienţei consilierii. Participarea
se exprimă prin orientarea fizică a consilierului către client, iar ascultarea înseamnă capacitatea de a capta
şi a înţelege mesajele pe care clienţii le comunică verbal sau nonverbal, clar sau vag (Egan, după
Dafinoiu, 2005, p. 94).
Orientarea fizică spre interlocutor se realizează prin distanţa spaţială, poziţia spaţială, contactul corporal,
postura, gesturile, faţa şi mimica, privirea (contactul vizual).
Distanţa spaţială dintre două persoane care comunică exprimă destul de bine distanţa psihologică
dintre ele, dar trebuie să se ţină seama şi de deosebirile de natură culturală, cât şi de personalitatea celor
implicaţi în comunicare. Persoanele timide preferă să îşi ţină interlocutorul la o distanţă mai mare.
Poziţia spaţială poate influenţa comunicarea. Poziţia faţă în faţă poate sugera unora o relaţie de opoziţie;
unii consideră că în timpul unei şedinţe de consiliere este preferabilă aşezarea într-un unghi de 45 – 90 de
grade. Această aşezare oferă mai mult confort, deoarece contactul vizual se poate realiza opţional.
Contactul corporal, atingerea clientului poate avea efecte pozitive, clientul fiind astfel încurajat sau
asigurat de faptul că este înţeles. Dar atingerea poate avea şi efecte negative, pentru că clientul poate avea
impresia că nu a fost respectat spaţiul său intim. De aceea atingerea clienţilor trebuie făcută cu prudenţă.
Postura (poziţia corpului) este un foarte bun indicator al stării afective în care ne aflăm. Consilierul
trebuie să adopte o poziţie care sugerează o atitudine deschisă, care să stimuleze contactul psihologic cu
clienţii săi. O astfel de poziţie este cea cu corpul aplecat puţin în faţă, capul uşor aplecat într-o parte,
postura relaxată.
Gesturile însoţesc şi completează cuvintele; între cuvinte şi gesturi în general există o concordanţă.
Discordanţa dintre ele are efecte negative asupra comunicării. Utilizarea adecvată a gesturilor, şi mai ales
a mişcărilor capului de către consilier, îl fac pe client să se simtă ascultat şi urmărit cu atenţie.
Expresia facială comunică numeroase mesaje privind starea afectivă, dorinţele, părerile noastre.
Zâmbetul are o semnificaţie foarte puternică: zâmbind părem prietenoşi şi îi încurajăm pe ceilalţi să
comunice cu noi. Dar consilierul trebuie să utilizeze zâmbetul cu atenţie: dacă zâmbim prea mult în timp
ce clienţii vorbesc despre lucruri serioase, care îi afectează, părem superficiali, lipsiţi de empatie.
Contactul vizual este, probabil, cel mai puternic indicator nonverbal. Multe dintre aprecierile
noastre inconştiente despre alte persoane se bazează pe durata şi tipul contactului vizual pe care îl avem
cu acestea. Contactul vizual are 4 funcţii importante în comunicare (Argyle, după Hayes şi Orrell, 1997,
p. 284):
reglarea fluxului conversaţiei. Dacă dorim să iniţiem o conversaţie cu cineva, ne uităm la persoana
respectivă, pentru “a-i prinde privirea”. Dacă vrem să spunem ceva, aşteptăm până când apare o pauză şi
persoana care vorbeşte se uită la noi. Atunci când dorim să încheiem, ne uităm la interlocutorul nostru,
sugerând că acum este rândul lui să spună ceva.
În general cel care ascultă îşi priveşte mai mult interlocutorul decât cel care vorbeşte.
furnizarea de feedback vorbitorului despre ceea ce a comunicat. Cel care a spus ceva doreşte să fie
aprobat, şi această nevoie de aprobare se exprimă prin căutarea contactului vizual. S-a observat că
persoanele care au o dorinţă puternică de aprobare stabilesc un contact vizual mai prelungit decât altele.
exprimarea emoţiilor. Poziţia sprâncenelor, frecvenţa cu care clipim, gradul de încordare / relaxare a
muşchilor din jurul ochilor, dar mai ales gradul de dilatare a pupilei exprimă sentimentele noastre. Pupila
se dilată dacă privim ceva sau pe cineva care ne place.
Informarea participanţilor despre natura relaţiei lor. Un contact vizual de scurtă durată poate semnala un
interes scăzut pentru mesajul transmis de interlocutor sau o atitudine negativă (de antipatie, nemulţumire,
supărare) faţă de celălalt. O persoană care vorbeşte despre probleme personale importante, are tendinţa de
a privi rar spre interlocutor. Un contact vizual prelungit poate deveni neplăcut, dacă cei care discută nu
sunt în relaţii foarte strânse. Privirea insistentă poate induce sentimente de disconfort, ideea că celălalt
doreşte să-l controleze, să-l evalueze, să-l domine.

Atunci când două persoane sunt într-o relaţie empatică, ele adoptă poziţii corporale asemănătoare, fac
gesturi asemănătoare, ritmul vorbirii şi intensitatea vocii devin asemănătoare. Comportamentul nonverbal
bine sincronizat contribuie la crearea unei relaţii armonioase, de încredere reciprocă.
Consilierul trebuie să ştie să descifreze semnalele nonverbale ale clienţilor, pentru a-i înţelege cât mai
bine. De asemenea el trebuie să controleze modul în care utilizează aceste semnale, inclusiv contactul
vizual, pentru a-i încuraja pe clienţi. De exemplu, dacă clientul este tensionat, stă crispat pe marginea
scaunului, cu braţele încrucişate, picioarele strânse sau aşezate unul peste celălalt, putem încerca să
adoptăm la început şi noi o poziţie asemănătoare. După ce am stabilit o relaţie psihologică mai bună,
putem să ne schimbăm poziţia corpului, să luăm o poziţie mai relaxată, şi probabil clientul ne va urma în
mod inconştient, se va relaxa şi el.

Reformularea
A reformula înseamnă a spune cu alte cuvinte ceea ce a spus clientul. Consilierul poate considera corectă
reformularea doar dacă aceasta este acceptată de client deoarece, după cum arată Rogers, fiecare om este
expert în propria sa problemă. El ştie cel mai bine despre ce este vorba.
Aceasta este una dintre cele mai importante deosebiri între terapia centrată pe client şi terapia de natură
psihanalitică. Psihanalistul consideră că el înţelege mai bine / mai profund problema pacientului decât
pacientul însuşi, pentru că problemele au cauze care provin din inconştient. Din această cauză
psihanalistul, pornind de la informaţiile obţinute de la pacient, propune interpretări privind cauzele
inconştiente ale problemelor, iar pacientul ar trebui să accepte aceste interpretări.

R. Mucchielli (după Dafinoiu, 2005, p. 102), analizând reformularea aşa cum este ea privită de Rogers,
pune în evidenţă trei procedee principale ale acesteia: reformularea – reflectare, reformularea ca
inversare a raportului figură – fond şi reformularea – clarificare.

Reformularea - reflectare reia o secvenţă importantă a discursului sau ultimele cuvinte care sunt urmate
de o pauză mai lungă. În acest fel sunt puse în evidenţă ideile importante şi se face o invitaţie la
continuarea discursului. Reformularea – reflectare se poate realiza în mai multe moduri:
răspunsul – ecou, când sunt repetate cuvintele spuse de client. Utilizarea prea frecventă a acestei
reformulări poate crea clientului impresia că terapeutul nu depune efortul necesar pentru a-l înţelege.
reformularea prin utilizarea unor alţi termeni care sunt echivalenţi cu termenii utilizaţi de client.
Consilierul foloseşte expresii de genul: vreţi să spuneţi că…, cu alte cuvinte…, după părerea
dumneavoastră…. etc. Este un procedeu mai eficient decât răspunsul – ecou pentru că terapeutul
dovedeşte faptul că a fost atent şi a încercat să înţeleagă clientul.
Reformularea rezumat pune în evidenţă aspectele esenţiale ale mesajului clientului. Este important ca
terapeutul să evite interpretările sau evaluările cu caracter moral.

Reformularea ca inversare a raportului figură – fond ajută clientul să-şi privească problema dintr-un alt
punct de vedere. Aplicarea acestui procedeu poate ajuta clientul să conştientizeze anumite aspecte ale
problemei sale pe care până atunci nu le-a înţeles prea bine. Acest procedeu poate determina apariţia unor
stări afective intense; din această cauză metoda trebuie utilizată cu prudenţă.

Reformularea clarificare. De multe ori clientul nu reuşeşte să se exprime prea clar, el îşi prezintă
problemele într-un mod imprecis, confuz, neorganizat. Consilierul reformulează mesajul şi îi spune
clientului cum a înţeles el problema despre care se discută. Este important ca terapeutul să sesizeze
sentimentele clientului, să înţeleagă semnificaţia problemei pentru client şi să accepte aceste sentimente şi
semnificaţii.

Reformularea este o metodă utilă din următoarele motive:


Clientul poate accepta sau nu reformularea consilierului, Dacă clientul este de acord cu reformularea,
consilierul îşi dă seama că l-a înţeles bine. Clientul oferă astfel un feedback privind corectitudinea
modului în care a înţeles consilierul problema.
consilierul care reformulează corect cele spuse de client dă dovadă de o ascultare activă. El arată că este
implicat activ în relaţia terapeutică, îl ascultă şi îl înţelege pe client.
Dacă clientul se recunoaşte în reformularea terapeutului, el are sentimentul că este ascultat şi înţeles;
aceasta îl va stimula să se angajeze şi mai activ în relaţia terapeutică.
Reformularea ajută clientul să conştientizeze anumite informaţii despre sine, să se cunoască mai bine.
După cum am arătat, reformularea respectă sentimentele, opiniile, ideile clientului. Atunci când
reformulează cele spuse de client, consilierul nu interpretează cele spuse de client, nu caută cauzele
ascunse ale comportamentului său, nu îl critică, nu îl evaluează moral. El acceptă clientul aşa cum este el,
dovedind prin aceasta acceptarea sa necondiţionată. În acest fel consilierul pune în evidenţă încrederea sa
în client, în capacitatea sa de a se autocunoaşte, de a se înţelege, de a găsi răspunsuri la propriile sale
probleme.

Reflectarea sentimentelor
Reflectarea sentimentelor se realizează printr-o repetare sau o reformulare a afirmaţiilor clientului
care pune accentul pe sentimentele acestuia. În timp ce reformularea oferă clientului un feedback privind
semnificaţia mesajului, reflectarea sentimentelor oferă un feedback privind conţinutul afectiv explicit sau
implicit al acestuia.
Ne putem întreba de unde ştie terapeutul ce sentimente trăieşte clientul? Hill şi O’Brien (după
Dafinoiu, Vargha, 2005, p. 107) menţionează patru surse importante ale identificării sentimentelor care
vor fi reflectate:
Exprimarea directă a sentimentelor de către client. Deseori clienţii sunt conştienţi de sentimentele lor şi le
exprimă verbal. De exemplu, un adolescent poate spune: am fost foarte supărat pe tatăl meu pentru că….
Consilierul poate reflecta aceste sentimente utilizând un alt cuvânt, care i se pare potrivit în funcţie de
context (dacă înţeleg bine, ai fost nemulţumit pentru că tatăl tău….). Sinonimele nu sunt perfecte. Prin
această reflectare consilierul îşi încurajează clientul să se gândească la sentimentele sale şi să precizeze /
să conştientizeze mai bine sentimentele sale.
Prezentarea verbală a unor evenimente de viaţă, fără referire la sentimentele pe care le-a determinat acest
eveniment. Clientul povesteşte ce i s-a întâmplat, dar nu vorbeşte despre sentimentele sale. Consilierul, pe
baza cunoştinţelor sale şi a experienţei sale de viaţă, îşi poate da seama ce stări afective a trăit clientul în
timp ce a trăit acele evenimente. Consilierul va verbaliza aceste stări afective, dar sub formă ipotetică
(cred că te-ai simţit…în această situaţie), deoarece nu poate fi sigur de faptul că clientul a reacţionat
afectiv aşa cum presupune el. Clientul poate accepta sau nega această presupunere.
Comportamentul nonverbal al clientului. Mimica, postura, gesturile clientului ne pot informa despre
starea afectivă a acestuia. Şi în acest caz reflectarea se realizează sub formă ipotetică.
Proiectarea sentimentelor consilierului. Bazându-se pe capacitatea sa empatică, terapeutul se identifică cu
clientul pe plan mental, se proiectează în situaţia acestuia şi îşi dă seama de stările afective trăite de
acesta. Consilierul trebuie să fie prudent când apelează la această metodă, deoarece ar fi posibil ca el să
resimtă situaţia altfel decât clientul său.

Reflectarea sentimentelor are mai multe funcţii:


Asigură participarea activă a consilierului la actul terapeutic. Pentru a realiza reflectarea sentimentelor,
consilierul trebuie să rămână tot timpul activ şi să depună un efort pentru a-şi înţelege clientul.
o mai bună înţelegere a clientului. Prin cunoaşterea sentimentelor clientului consilierul reuşeşte să îi
înţeleagă mai bine comportamentele, problemele, îi cunoaşte mai bine universul intern.
Modelarea exprimării sentimentelor. Exprimând sentimentele clientului, consilierul îi oferă un model
privind exteriorizarea, verbalizarea stărilor afective.
Conştientizarea şi “normalizarea” sentimentelor clientului. Mulţi oameni nu reuşesc să conştientizeze
sentimentele pe care le trăiesc. Pentru ei sentimentele sunt confuze, greu de definit, contradictorii,
ambivalente. Prin exprimarea lor de către consilier, clientul le înţelege mai bine, le conştientizează, le
acceptă, şi aceasta reprezintă un pas important spre dezvoltarea capacităţii de a le controla. În acelaşi timp
clientul îşi dă seama de faptul că a trăi un sentiment într-o anumită situaţie este ceva normal, nu trebuie să
îşi facă griji sau să se simtă vinovat pentru că are acele sentimente.
Stimularea autocunoaşterii afective. Receptând reflectarea sentimentelor de către consilier, clientul se
simte stimulat să se gândească mai mult la propriile stări emoţionale şi să progreseze pe calea
autocunoaşterii.
Crearea unui climat securizant. Vorbind despre sentimente, consilierul arată că el cunoaşte bine aceste
sentimente, şi sugerează faptul că el îl respectă pe client chiar dacă are asemenea sentimente. Clientul îşi
dă seama de faptul că sentimentele (chiar şi cele pe care el le consideră a fi “ruşinoase”, “neacceptabile”)
pot fi exprimate în prezenţa consilierului. El se simte deci în securitate în prezenţa consilierului şi se
simte acceptat în mod necondiţionat.

Reformularea şi reflectarea sentimentelor sunt două procedee centrale ale consilierii centrate pe client.
Utilizând aceste procedee într-un climat de acceptare necondiţionată a clientului, consilierul exercită o
influenţă numită facilitare. Clientul se înţelege tot mai bine, se autoacceptă (pentru că este acceptat şi de
consilier) şi toate acestea facilitează (uşurează, ajută) evoluţia sa. Evoluând, maturizându-se, clientul va
reuşi să îşi rezolve problemele în mod independent.

Fiecare metodă de psihoterapie sau consiliere are anumite indicaţii şi contraindicaţii (după Holdevici,
1996, p. 75). Consilierea nondirectivă poate fi utilizată cu succes în cazul persoanelor care au probleme
de adaptare la mediu, dar nu suferă de probleme psihice grave (eventual de tulburări nevrotice uşoare).
Prin această metodă pot fi abordate mai ales problemele care îşi au originea mai mult în interiorul
personalităţii şi mai puţin în surse de natură externă.
Consilierea centrată pe persoană este mai puţin eficientă în cazul persoanelor cu nivel intelectual redus,
al celor trecuţi de cincizeci de ani, al celor care au dificultăţi de verbalizare, al personalităţilor dependente
şi în cazul psihoticilor.
Mulţi terapeuţi consideră că această metodă poate fi combinată cu alte metode de consiliere, în cadrul
unui demers eclectic.

Terapia centrată pe grup

Rogers nu a fost interesat numai de terapia individuală, ci şi de cea de grup. El a organizat aşa numitele
“grupuri de întâlnire” (encounter group).
Terapia centrată pe grup se bazează pe aceeaşi concepţie teoretică privind personalitatea ca şi terapia
individuală, şi are aceleaşi obiective: facilitarea maturizării clientului, autoactualizarea resurselor sale.
Grupul este alcătuit din 6 - 8 membri şi terapeutul. Şedinţele au loc într-o încăpere liniştită, iar
membrii grupului sunt aşezaţi în jurul unei mese. Şedinţele de grup au loc de două ori pe săptămână,
durata unei şedinţe este de o oră. În total se organizează aproximativ 20 de şedinţe.
Terapeutul are un rol asemănător cu cel jucat în cursul şedinţelor individuale. El nu propune
temele de discuţie şi nu îşi impune propriul punct de vedere, ci clarifică şi reflectă sentimentele,
reformulează conţinuturile exprimate de membrii grupului. Rolul său este de a exprima acceptarea
fiecărui membru al grupului în parte, de a manifesta încredere în posibilitatea fiecăruia de a deveni
responsabil pentru soluţionarea problemelor sale.
La prima şedinţă uneori există dificultăţi, membrii grupului nu au curajul să înceapă discuţiile. Un mod
tipic de a începe este cel în care fiecare povesteşte ceva despre el şi despre problemele sale. Acest lucru
se realizează informal, fără presiune din partea terapeutului.
În cadrul şedinţelor sunt abordate de regulă mai multe teme, subiecte asupra cărora se centrează discuţia.
Pentru fiecare temă există un participant cu rol principal care se află în centrul atenţiei şi mai mulţi
participanţi cu rol secundar. Unele teme sunt discutate un timp mai scurt, altele sunt discutate pe
parcursul mai multor (sau chiar a tuturor) şedinţe, ele fiind aprofundate prin participarea majorităţii
membrilor grupului.
De regulă primele şedinţe sunt dominate de sentimente negative, şi de descurajare. La şedinţele
ulterioare participanţii încep să manifeste o mai bună autoacceptare şi încep să apară sentimentele de
speranţă, căutarea relaţiilor interpersonale, făurirea unor planuri de viitor.
Grupul este cu atât mai eficient, cu cât coeziunea grupului este mai mare şi participanţii au mai mare
încredere unii în alţii. În cadrul terapiei de grup membrii grupului îşi înţeleg mai bine propria situaţie,
fiind susţinuţi de ceilalţi membrii ai grupului. Ei profită de pe urma terapiei doar dacă se simt acceptaţi de
ceilalţi membri ai grupului şi de către terapeut.
În situaţia de grup participanţii descoperă posibilitatea de a stabili relaţii interpersonale mai
satisfăcătoare, decât cele pe care le stabileau anterior. Ei învaţă ce înseamnă să acorzi şi să primeşti
înţelegere şi sprijin emoţional. Fiecare participant are posibilitatea de a oferi ajutor, şi faptul de a acorda
sprijin are o valoare terapeutică importantă (Holdevici, 1996, p. 76).

5. Analiza tranzacţională

a. Concepţia lui Berne privind personalitatea


b. Concepţiile lui Berne privind relaţiile sociale
c. Analiza tranzacţională
d. Jocuri pentru adulţi

Analiza tranzacţională îşi are originea în lucrările lui Eric Berne şi poate fi considerată atât ca o teorie
explicativă a personalităţii, cât şi o tehnică psihoterapeutică / de consiliere.

a. Concepţia lui Berne privind personalitatea


Observând participanţii din grupurile de psihoterapie Berne a constatat că uneori oamenii îşi modifică
vizibil postura, punctul de vedere, vocea, vocabularul şi alte aspecte ale comportamentului. Aceste
modificări de comportament sunt însoţite de modificări ale sentimentelor. Aceste observaţii l-au condus
pe Berne la descoperirea stărilor de ego care există în fiecare om.
O stare de ego reprezintă un sistem coerent de sentimente, însoţit de un set coerent de tipare
comportamentale. Aceste stări de ego pot fi împărţite în trei categorii:
Stări de ego care s-au consolidat în copilărie şi au rămas active şi la vârsta adultă. Altfel spus, fiecare om
adult poartă în sine Copilul. Acest copil poate fi:
copil adaptat, caracterizat prin conformism, adaptabilitate, complezenţă;
copil liber, neconformist, cu comportamente emoţionale, intuitive, creative.
Stare de ego care realizează în mod autonom evaluări obiective ale realităţii. Această stare de ego
reprezintă Adultul care are un comportament realist, logic, raţional, neafectiv.
Stări de ego care s-au format prin introiectarea valorilor preluate de la propriii părinţi (norme şi reguli
morale, sisteme de atitudini şi credinţe). Fiecare om are deci şi o stare de Părinte. Acest părinte poate fi:
părinte critic, conformist, care impune rigid atât lui însuşi, cât şi altora respectarea normelor;
părinte grijuliu, empatic, care manifestă comportamente de ocrotire faţă de ceilalţi.

Fiecare stare de ego are o anumită cantitate de energie care determină sentimentele, comportamentele
individului.

Vom da câteva exemple (după Holdevici, 1997, p. 157):


La o persoană depresivă stările de părinte critic, copil adaptat şi adult au o cantitate ridicată de energie. O
astfel de persoană este rigidă, hipercritică, conformistă, se supune regulilor impuse de alţii, nu este
capabilă de activităţi spontane, care să-i facă plăcere, este egocentrică şi foarte puţin preocupată de
problemele altora.
La personalităţile paranoide ego-ul de părinte este în funcţiune, iar ego-ul de adult sau copil nu
“funcţionează”.
Dacă starea de adult are puţină energie, individul va avea dificultăţi de concentrare a atenţiei şi în
rezolvarea de probleme.
Dacă starea de copil liber are energie redusă, capacităţile creative vor fi slab exprimate.
Dacă starea de părinte grijuliu este slab reprezentată, subiectul este snguratic, depresiv, incapabil să
acorde afecţiune altora.
Persoanele cu starea de părinte critic redusă se caracterizează prin capacitate de adaptare socială.
Persoanele cu starea de copil adaptat redusă vor avea greutăţi în situaţiile în care trebuie să facă
compromisuri.

Raporturile energetice dintre stările de ego au tendinţa să se menţină perioade lungi de viaţă. Modificări
se pot realiza în urma psihoterapiei. Dacă în cursul terapiei se întăreşte o stare a ego-ului, o altă stare a
ego-ului pierde din energie. Tehnicile utilizate de psihoterapeut se adaptează în funcţie de structura
personalităţii clientului. Dacă, de exemplu, ego-ul de părinte autoritar este insuficient dezvoltat, se vor
folosi tehnici pentru însuşirea unor comportamente auto-asertive. Dacă ego-ul de adult este prea puternic,
sunt indicate exerciţiile de exprimare liberă a afectelor.

b. Concepţiile lui Berne privind relaţiile sociale

Spitz a studiat copiii mici din orfelinate şi a constatat că privarea lor emoţională îndelungată are ca şi
consecinţă starea numită hospitalism (stare caracterizată de indiferenţă faţă de mediu, apatie, scăderea
imunităţii şi îmbolnăviri frecvente care pot fi chiar fatale). Cercetări realizate asupra adulţilor au
demonstrat că privarea senzorială îndelungată duce la tulburări psihice temporare. Cercetările de acest fel
arată că privarea senzorială şi emoţională duc la modificări organice. Dacă sistemul reticular activator al
trunchiului cerebral nu este stimulat suficient, în celulele nervoase pot apărea schimbări degenerative.
Adică, pentru a funcţiona bine fizic şi psihic, individul are nevoie de stimulare senzorială şi emoţională.
Berne (2002, p. 9) numeşte această necesitate umană de a fi stimulat foame de stimuli. Această foame este
atât de puternică, încât orice stimul (chiar unul cu semnificaţie negativă) este preferabil lipsei de stimuli.
Copiii neglijaţi de părinţi au tendinţa de a face diferite lucruri pentru a atrage atenţia asupra lor. Pentru ei
este mai bună chiar şi pedeapsa decât ignorarea.

Foamea de stimuli este satisfăcută în cea mai mare măsură în copilăria mică, prin contactul corporal
strâns dintre mamă şi copil. Şi la vârstele mai mari, această trebuinţă poate fi satisfăcută în cel mai înalt
grad prin intimitatea fizică. Dar acelaşi scop poate fi atins şi de forme mai subtile de acordare a atenţiei,
grijii, recunoaşterii. Astfel foamea infantilă de stimuli se transformă în foame de recunoaştere.
Foamea de stimuli poate fi satisfăcută prin mângâiere. Dar acelaşi termen poate fi utilizat şi într-un sens
generalizat. Astfel orice formă de recunoaştere, apreciere la adresa unei persoane poate fi considerată o
mângâiere. Mângâierea poate fi privită ca o unitate fundamentală a vieţii sociale. Un schimb de
mângâieri constituie o tranzacţie, care este unitatea minimală a relaţiei sociale.

După părerea lui Berne o a treia trebuinţă foarte importantă (pe lângă foamea de stimuli şi de
recunoaştere) este foamea de structură, adică dorinţa de structurare (de ocupare) a timpului. Aceasta se
poate realiza sub trei forme:
realizarea unei activităţi complexe (muncă);
desfăşurarea unor comportamente mai mult sau mai puţin stereotipe, ce respectă normele sociale
acceptate (norme privind salutul, cumpărăturile, mâncatul, conversaţiile obişnuite de genul “ce mai
faceţi?”, cele despre vreme etc.) numite tranzacţii rituale sau semi-rituale.
Realizarea unor comportamente (aparent) spontane care se produc în situaţiile în care oamenii se cunosc
mai bine. Aceste comportamente sunt doar aparent spontane şi întâmplătoare, în realitate ele urmează
nişte tipare clare, iar desfăşurarea evenimentelor se supune unor reguli şi legi nescrise. Aceste situaţii sunt
numite de Berne jocuri.

c. Analiza tranzacţională

Unitatea minimală a relaţiei sociale se numeşte tranzacţie. Dacă se întâlnesc două persoane, una dintre ele
va vorbi sau va da un semn că este conştientă de prezenţa celeilalte. Acesta se numeşte stimul
tranzacţional. Cealaltă persoană va răspunde acestui stimul, adică va da un răspuns tranzacţional.
Tranzacţiile se produc în lanţ. Fiecare răspuns este la rândul său un stimul. Analiza tranzacţională îşi
propune să identifice starea de ego care a emis stimulul tranzacţional şi cea care a dat răspunsul
tranzacţional. Sunt studiate tipurile de tranzacţii şi modul în care se desfăşoară seriile de tranzacţii. În
acest fel pot fi studiate relaţiile interpersonale şi pot fi analizate cauzele unor probleme de comunicare.
Tranzacţiile pot fi împărţite în două categorii: tranzacţii complementare şi încrucişate.
Tranzacţiile complementare (fig. nr. 1) sunt cele în care răspunsul este adecvat, aşteptat şi respectă
ordinea firească a relaţiilor umane sănătoase. Astfel de tranzacţii sunt cele de Adult – Adult (discuţiile
obiective purtate pentru rezolvarea unei probleme), Copil – Copil (în timpul unui joc) sau Părinte –
Părinte (discuţii cu caracter critic la adresa unor persoane absente). Tot tranzacţii complementare sunt
cele de tip Copil – Părinte, Părinte – Copil (copilul cere mâncare, părintele grijuliu îi dă), Părinte – Adult,
Adult – Părinte, Copil – Adult, Adult – Copil (copilul cere ajutor la efectuarea temelor, adultul îl ajută).
Cât timp tranzacţiile sunt complementare, comunicarea se desfăşoară fără probleme.

Părinte Părinte
1 1
2
Adult 2
Adult
34 34
5 5
6 6
Copil Copil
7
7 8
8 9
9
Fig. nr. 1. Tranzacţii complementare (după Berne, 2002, p. 25)

Tranzacţiile încrucişate îngreunează sau întrerup comunicarea. În aceste cazuri vectorii care reprezintă
tranzacţiile în figură se încrucişează.

Vom da câteva exemple (după Berne, 2002, p. 23):


Ex. 1. Stimulul: “Poate aflăm de ce ai băut mai mult în ultima vreme.” – este o tranzacţie de tip Adult –
Adult.
Răspunsul: Întotdeauna trebuie să mă critici, aşa cum a făcut tata” – este de tip Copil – Părinte (fig. nr. 2
a).
Un răspuns Adult – Adult ar fi fost: Poate că aflăm, tare aş vrea să ştiu şi eu.”
Ex. 2. Stimulul: “Ştii cumva unde îmi sunt butonii de la cămaşă?” (Adult – Adult).
Răspunsul 1: “Întotdeauna dai vina pe mine (Copil – Adult).
Răspunsul 2: “De ce nu eşti atent unde îţi laşi lucrurile? Nu mai eşti copil.” (Părinte Copil) (fig. nr. 2 b).
Răspunsul 3: “Pe birou” (Adult – Adult).

Părinte Părinte Părinte Părinte

Adult Adult Adult Adult

Copil Copil Copil Copil

a. b.

Fig. nr. 2 Tranzacţii încrucişate

Tranzacţiile pot fi simple sau ulterioare.


Tranzacţiile simple implică o stare de ego din partea stimulului şi una din partea răspunsului.
Tranzacţiile ascunse (ulterioare) presupun activarea a mai mult de trei stări de ego (Berne, 1984, p. 43) şi
acestea stau la baza jocurilor. Aceste tranzacţii pot fi unghiulare şi în duplex.

Exemplu de tranzacţie unghiulară (după Berne, 2002, p. 25):


Comerciantul: “Acesta este mai bun, dar nu vi-l puteţi permite.”
Gospodina: “Pe acesta îl cumpăr.”
La nivel social comerciantul se adresează Adultului din personalitatea gospodinei şi îi spune două lucruri:
“Acesta este mai bun.” Şi “Nu vi-l puteţi permite.” Dacă ar răspunde Adultul, ar spune: “Ai dreptate în
ambele privinţe”. Dar la nivel psihologic comerciantul se adresează Copilului din personalitatea
gospodinei, şi acesta îi şi răspunde. Răspunsul gospodinei înseamnă: “Indiferent de urmările financiare, îi
arăt eu arogantului ăstuia că sunt o clientă la fel de bună ca oricare alta.” (fig. nr. 3a).

Exemplu de tranzacţie în duplex, care implică patru stări de ego:


Cowboy: “Vino să vezi grajdul.”
Musafira: “Mi-au plăcut grajdurile de când eram doar o copilă.”
La nivel social este o conversaţie Adult – Adult pe tema grajdurilor. La nivel psihologic este o
conversaţie Copil – Copil despre jocul sexual (fig. nr. 3b).

Părinte Părinte Părinte Părinte

Adult Adult Adult Adult

Copil Copil Copil Copil

Nivel social Nivel psihologic


b.
Fig. nr. 3. Tranzacţii ascunse (ulterioare)

d. Jocuri pentru adulţi

Berne defineşte jocul ca fiind o serie continuă de tranzacţii complementare ascunse care înaintează spre
un deznodământ previzibil. Aceste jocuri întotdeauna implică nişte intenţii ascunse de care participanţii
nu sunt pe deplin conştienţi. Deşi Berne foloseşte termenul “joc”, aceste activităţi nu presupun neapărat
amuzament sau plăcere. De cele mai multe ori ele au un caracter serios sau chiar dramatic. Cu toate
acestea jocurile sunt mereu reluate şi jucate în forme asemănătoare deoarece ele oferă participanţilor nişte
recompense de natură psihosocială. O astfel de recompense pot fi evitarea unor situaţii generatoare de
anxietate sau menţinerea echilibrului psihic.

Pentru a înţelege mai bine, prezentăm jocul “Dacă n-ai fi fost tu”, cel mai răspândit joc jucat între soţi
(după Berne, 2002, p. 40).
D-na White se plângea că soţul I-a impus restricţii severe în activităţile ei sociale, aşa că ea nu a învăţat
niciodată să danseze. Datorită unor schimbări în atitudinea ei determinate de un tratament psihiatric, soţul
ei a devenit mai puţin sigur pe el şi mai indulgent. Astfel, d-na White a fost liberă să-şi lărgească aria
activităţilor ei. A început să ia lecţii de dans, dar a descoperit – spre disperarea ei – că îi era o teamă
morbidă de ringurile de dans, astfel că a trebuit să renunţe la acest proiect.
Această întâmplare nefericită, alături de altele de acelaşi fel, a scos la iveală câteva aspecte importante ale
structurii căsniciei ei. Dintre numeroşii indivizi care îi făcuseră curte, ea şi-a ales de soţ un tip care o
domina. Şi atunci s-a aflat în situaţia de a se plânge că ar fi putut face o mulţime de lucruri “dacă nu erai
tu”. Multe dintre prietenele ei aveau astfel de soţi – care le dominau – şi când se întâlneau dimineaţa ca
să-şi bea cafeaua, îşi petreceau mult timp jucând “dacă nu era el”.
Dar, după cum a ieşit la iveală, în ciuda plângerilor ei, soţul ei îi făcea un mare serviciu interzicându-i să
facă ceva de care se temea foarte tare, împiedicând-o astfel să devină conştientă de temerile ei. Acesta era
şi motivul pentru care latura de Copil din personalitatea ei îşi alesese cu viclenie un astfel de soţ…..

Eric Berne în cartea sa “Jocuri pentru adulţi”, prezintă numeroase jocuri grupate Astfel: Jocuri de viaţă
(“Alcoolicul”, “Datornicul” etc.), Jocuri de căsnicie, Jocuri de petrecere, Jocuri sexuale, Jocuri din lumea
interlopă, Jocuri din cabinetul de consultaţii (“Nu încerc decât să te ajut” şi “Nevoiaşul” fiind jocuri în
care se pot implica şi asistenţii sociali), Jocuri bune.
Asistentul social, cunoscând teoria lui Berne privind stările de ego, modul în care se desfăşoară
tranzacţiile şi jocurile va reuşi să înţeleagă mai bine situaţiile complexe de viaţă pe care le întâlneşte şi să
desfăşoare cu mai mare eficienţă activitatea de consiliere. Consilierii şi psihoterapeuţii special pregătiţi îşi
propun ca scop evidenţierea şi întreruperea jocurilor psihologice care au efecte negative asupra
individului sau a grupului (familiei) din care face parte. Clientul este ajutat să se comporte matur şi
autonom. Pentru întreruperea jocurilor psihologice se utilizează frecvent tehnici de jucare de rol
(Holdevici, 1996, p. 160).

6. Terapia centrată pe obiective şi soluţii

Terapia centrată pe obiective şi soluţii îşi are originile în lucrările lui Milton Erickson (echipa
terapeutică a Institutului de Cercetări Mintale de la Palo Alto) şi Steve de Shazer (echipa Centrului de
Terapie Familială Scurtă).
Această terapie se deosebeşte mult de psihoterapia psihanalitică, comportamentalistă etc. În mod
tradiţional terapia (mai ales cea psihanalitică) se orientează asupra trecutului şi caută în copilăria
clientului originea problemelor actuale. După 1960 (odată cu dezvoltarea terapiei comportamentale),
atenţia terapeuţilor a început să se orienteze mai mult spre problemele prezente ale clientului. Terapia
centrată pe obiective şi soluţii se focalizează mai ales pe viitor. Aceşti terapeuţi nu se interesează de
modul în care au apărut problemele sau de factorii care întreţin problemele, ci se centrează asupra
rezolvării acestora, pe obiective şi soluţii.

Terapia centrată pe obiective şi soluţii se desfăşoară în patru etape (Dafinoiu şi Vargha, 2005,
p.115):
Definirea scopului, adică a ceea vrea clientul.
Identificarea a ceea ce merge bine şi dezvoltarea comportamentelor orientate în această direcţie.
Căutarea unor noi soluţii, dacă ceea ce face clientul nu duce la rezultatul dorit.
Elaborarea prescripţiilor terapeutice.
Acestea pot fi redate sub forma unei scheme (fig. nr. 1).

1. Definirea scopului, adică a ceea ce vrea clientul (şi nu a ceea ce nu vrea) nu este o sarcină foarte simplă
pentru că cei mai mulţi clienţi care se adresează terapeutului înşiră problemele pe care le au, spun ce nu
vor să li se întâmple. Dar prin punerea accentului pe problemă există mari şanse de a se menţine
problema. Atunci când clientul vorbeşte despre simptomele, problemele, eşecurile sale el îşi întăreşte
imaginea negativă despre sine, îşi diminuează respectul de sine. Relaţia terapeutică devine asimetrică:
clientul se plasează într-o poziţie de inferioritate în faţa consilierului care este (se consideră) expert în
problemele celorlalţi.
Terapia centrată pe obiective şi soluţii consideră că clientul este expert în propriile sale probleme, el
trebuie să-şi formuleze scopurile (obiectivele). Consilierul trebuie să ajute clientul să-şi transforme
acuzele, problemele în scopuri care să fie realizabile şi care să orienteze acţiunile ulterioare. Pentru ca să
îndeplinească acest rol, scopurile trebuie să fie formulate respectându-se nişte criterii:
Scopul trebuie să fie formulat afirmativ din punct de vedere gramatical. Formulările care arată ce nu vrea
clientul (nu vreau să fiu anxios, nu vreau să mă cert cu soţia, vreau ca băiatul meu să nu mai plece de
acasă, nu vreau să beau atât de mult etc.) subliniază problema, precizează ce trebuie evitat, dar nu arată
care este direcţia în care trebuie să se acţioneze, ce doreşte clientul să obţină la sfârşitul terapiei.
Inconştientul nostru operează doar cu afirmaţii, nu cu negaţii. Dacă cineva spune: “nu vreau să mă tem de
X”, atunci el, fără să vrea, se va gândi la lucrul de care se teme (dacă vi se spune: nu vă gândiţi la
prăjitură, în mod cert veţi vedea în faţa Dv. o prăjitură, şi veţi depune un efort pentru a înlătura această
imagine. Cu cât acest efort va fi mai mare, imaginea va reveni mai des şi va apărea tentaţia de a mânca
prăjituri).
Consilierul trebuie să ajute clientul să formuleze scopuri cu caracter afirmativ (vreau să fiu curajos, să mă
înţeleg bine cu soţia, băiatul meu să petreacă mai mult timp cu familia).
Scopurile trebuie să fie formulate mai degrabă în termenii acţiunii, decât în termenii unor stări interne.
Unii clienţi afirmă că ei vor să fie fericiţi, curajoşi, mulţumiţi etc., adică descriu stările interne, afective pe
care ar dori să le aibă. Dar este mai important ca clientul să conştientizeze ce trebuie să facă pentru a-şi
atinge scopul. Pentru aceasta, el poate fi întrebat: “Cum te vei comporta când vei fi curajos?”, “Ce altceva
vei face, în loc să mergi cu prietenii să bei?”.
Scopurile trebuie să fie formulate cât mai concret posibil (adică nu într-o formă generală). Celor mai
mulţi clienţi le este greu să-şi descrie concret scopurile. Pentru a fi ajutaţi li se pot pune întrebări cum ar
fi: “Cine va observa primul că te-ai schimbat (ai devenit mai curajos, ai mai multă încredere în tine)?”,
“Ce anume va observa el?”.
Răspunsurile la aceste întrebări vor descrie comportamentele care vor semnaliza dispariţia problemei.
Descriind aceste comportamente clienţii elaborează imagini pozitive despre viitorul lor, îşi planifică
acţiunile pe care le vor face.
Scopurile să fie formulate astfel încât să declanşeze imediat acţiunile rezolutive. Dacă cineva amână
luarea deciziei şi începerea unor acţiuni în direcţia rezolvării problemei, există şanse mari ca acestea să nu
fie realizate niciodată.

Dacă clientul spune: “începând de luna viitoare nu mai beau”, există şanse mai mici de a se rezolva
problema, decât dacă el ia decizia ca din ziua în care discută cu consilierul să renunţe la băutură, şi în loc
de a merge cu prietenii la băut să facă o altă acţiune (se va discuta detaliat despre această acţiune).

Scopul trebuie să fie formulat în domeniul controlat de client. Acest criteriu are o mare importanţă
deoarece mulţi clienţi se adresează consilierului cu solicitări care se referă la realizarea unor schimbări în
comportamentul altor persoane.

Un soţ se poate plânge de comportamentul soţiei, şi poate cere consilierului sfaturi pentru ca soţia să-şi
modifice părerile, modul de a fi. Mulţi părinţi vin la consilier pentru că sunt nemulţumiţi de copil şi ar
dori ca terapeutul să schimbe comportamentul copilului.

Nimeni nu poate fi schimbat, dacă nu doreşte şi el acest lucru şi nu se prezintă din proprie iniţiativă la
consilier. Dar comportamentul unui individ este, de obicei, un răspuns la comportamentul unei alte
persoane. Dacă într-o relaţie o persoană îşi schimbă comportamentul, această schimbare, în timp, va
determina producerea unor schimbări în comportamentul celeilalte persoane. Consilierul poate să-l ajute
pe client să identifice acele comportamente pe care le poate schimba în aşa fel încât să se producă nişte
modificări în relaţiile sale cu soţia / copilul. Dacă clientul îşi schimbă în mod semnificativ
comportamentul, se vor modifica relaţiile din cadrul familiei, adică în mod indirect se va acţiona asupra
comportamentului soţiei sau copilului.
Atunci când clientul şi consilierul formulează scopul este important să fie utilizate cuvintele clientului.
Mulţi terapeuţi, bazându-se pe cunoştinţele lor teoretice şi experienţa practică, consideră că ştiu mai bine
decât clientul care este problema şi cum poate fi rezolvată. Consilierul trebuie să fie sigur că în cursul
terapiei urmăreşte rezolvarea problemelor pe care le are în mod real clientul, şi nu problemele presupuse
de el. Pentru aceasta este important ca formularea scopului să se facă utilizându-se limbajul clientului
(chiar dacă acesta nu este corect din punct de vedere ştiinţific) şi soluţiile să fie identificate pornind de la
experienţa de viaţă a clientului.

2. Identificarea a ceea ce merge bine şi dezvoltarea comportamentelor orientate în această direcţie.


În timpul interviului terapeutic consilierul urmăreşte schimbarea imaginii persoanei despre situaţia sa şi a
comportamentului său. Dacă prin mesaje verbale şi nonverbale consilierul sugerează gravitatea situaţiei
clientului, acesta va deveni şi mai neliniştit şi depresiv. Dar el poate încerca să “depatologizeze” situaţia,
să “normalizeze” problemele clientului. Dacă terapeutul arată că problema nu este atât de gravă (şi alţii
au probleme asemănătoare, problemele de acest fel pot fi rezolvate etc.), atunci clientul va avea reacţii
afective pozitive (speranţă, încredere în sine şi în consilier).
În mod tradiţional, terapeutul îşi propune să descopere punctele slabe ale clientului şi el ignoră ceea ce
merge bine. Terapia centrată pe soluţii pune în evidenţă punctele tari, aptitudinile şi resursele clientului.
Se discută despre succesele lui, despre ceea ce merge bine în activitatea / viaţa sa. Povestindu-şi
succesele, clientul are o stare afectivă plăcută, îşi dezvoltă o imagine de sine pozitivă şi comportamentul
său va fi influenţat în bine de aceste sentimente.
În multe familii există probleme grave în relaţiile dintre părinţi şi copii. Părinţii merg la consilier deoarece
copilul este obraznic, încăpăţânat, minte etc. Aceşti părinţi sunt centraţi pe aceste probleme, şi au tendinţa
de a nu acorda atenţie calităţilor copilului şi acelor perioade în care se înţeleg bine cu copiii lor.
Consilierul poate să orienteze atenţia lor spre aceste calităţi cerând părinţilor să vorbească despre
succesele copilului, despre pasiunile lui, să facă o listă cu însuşirile pozitive ale copilului.
De asemenea el poate focaliza atenţia părinţilor asupra momentelor în care nu sunt probleme, cerându-le
să facă un jurnal al evenimentelor plăcute petrecute cu copilul. Pornind de la acestea se vor căuta soluţiile.

Fiecare client a utilizat şi până în prezent comportamente care au avut efecte pozitive. Consilierul caută
împreună cu clientul excepţiile, situaţiile în care problema nu se manifestă. Clientului i se pun întrebări
care sugerează faptul că se produc astfel de excepţii: “Ce este diferit atunci când problema nu se
manifestă, faţă de situaţiile în care se manifestă?”.

Nu se recomandă să întrebăm: “Sunt situaţii în care vă înţelegeţi bine în familie, nu vă certaţi?” (Această
întrebare arată că presupunem că ar fi posibil ca astfel de momente să nu existe), ci întrebăm: “Prin ce se
deosebesc situaţiile în care vă înţelegeţi bine faţă de cele în care vă certaţi? Descrieţi detaliat o zi în care
v-aţi înţeles bine”.

Dacă clientul susţine că problema se manifestă mereu şi nu găseşte excepţii, îl rugăm să vorbească despre
situaţiile în care problema are o intensitate redusă.

Excepţiile identificate de client pot fi excepţii deliberate sau spontane Excepţiile deliberate se
manifestă atunci când cineva face în mod intenţionat ceva în aşa fel încât problema să dispară sau să se
atenueze. Clientul este rugat să explice detaliat ce a făcut pentru ca excepţia să se producă. Răspunzând la
întrebare el conştientizează cum utilizează comportamente eficiente. De asemenea el este ajutat să-şi
asume responsabilitatea pentru schimbările pozitive din viaţa sa. Clientul îşi dă seama că poate controla
situaţia: reproducând comportamentul (ţinând bineînţeles seama de caracteristicile situaţiei) problema
poate fi înlăturată sau atenuată. După cum arată Peller şi Walter (după Dafinoiu şi Vargha, 2005, p. 119),
mulţi clienţi se află în posesia soluţiei, dar vin la terapeut pentru a cere “permisiunea” de a o folosi.
Excepţiile spontane sunt acele ocazii în care problema nu se manifestă sau are o intensitate redusă,
dar clientul nu conştientizează cum a contribuit la producerea acestei excepţii. Totuşi, analizând detaliat
aceste excepţii clientul poate fi ajutat să-şi conştientizeze contribuţia, ceea ce îl ajută să utilizeze pe viitor
în mod intenţionat comportamente eficiente, prin care poate evita problema.

Exemplu. Mulţi părinţi se plâng de comportamentul opoziţionist al copilului. Dar copilul nu este
întotdeauna opoziţionist. Discutând cu părinţii, se poate observa că el are comportamente adecvate atunci
când părinţii sunt mai calmi, mai relaxaţi, dispuşi să discute cu copilul şi să îl laude, să-l recompenseze
pentru comportamentele sale bune. Consilierul va încuraja părinţii să crească frecvenţa în timp a
perioadelor în care acordă mai multă atenţie copilului, şi implicit frecvenţa comportamentelor
opoziţioniste va scădea.

În concluzie, excepţiile de la problemă sugerează soluţiile. Prin identificarea excepţiilor pot fi


găsite resursele conştiente şi inconştiente ale clientului. Prin încurajarea manifestării comportamentelor
care duc la aceste excepţii sunt activate resursele clientului şi clientul începe să simtă că poate controla
situaţia.

3. Dacă ceea ce face clientul nu conduce la soluţie, atunci se va face altceva. Uneori oamenii nu reuşesc
să îşi rezolve problemele deoarece consideră că există o singură soluţie corectă. Consilierul va ajuta
clientul să elaboreze formulări alternative, fie în raport cu problema, fie în raport cu soluţia. Aceste
alternative îl vor ajuta să utilizeze mai eficient resursele de care dispune.

Dacă un copil este etichetat ca fiind încăpăţânat, părinţii vor considera că soluţia nu poate fi alta decât
pedeapsa. Dar problema poate fi definită şi altfel. Comportamentul copilului poate fi explicat din
perspectiva etapei de vârstă în care se află (este la vârsta adolescenţei). Sunt părinţi care consideră că
încăpăţânarea este o însuşire pozitivă, pentru că indică o personalitate puternică; pe viitor, această însuşire
îl va ajuta pe copil să persevereze, să îşi realizeze scopurile, să se impună etc. Formulând altfel problema,
părinţii vor căuta şi vor găsi alte soluţii. Deci atât pentru problemă, cât şi pentru soluţie există numeroase
variante, numeroase alternative.

Dacă clientul rămâne centrat pe problemă şi nu reuşeşte să găsească excepţii, consilierul îl ajută să
formuleze soluţii ipotetice. Pentru găsirea acestora, se pun întrebări orientate spre viitor, cu scopul de a-l
provoca pe client să descrie cât mai amănunţit ce şi cum va fi diferit în viaţa lui după dispariţia problemei:
“Cum te vei comporta când problema ta va dispărea?”.
În acest scop se poate folosi “întrebarea-miracol” formulată prima dată de De Shazer (după Dafinoiu,
Vargha, 2005, p. 145): “Imaginează-ţi că într-o noapte, în timp ce dormi, se întâmplă un miracol şi
problema despre care mi-ai vorbit dispare. Deoarece erai adormit, nu ai cum să ştii că miracolul a avut
loc. Când te vei trezi, care vor fi pentru tine primele semne că miracolul s-a întâmplat? Ce anume va fi
diferit?”.
O tehnică asemănătoare este cea a “bilei de cristal” folosită de M. Erickson. El invita clienţii să privească
în viitor, când problema va fi deja rezolvată, şi apoi să explice cum anume s-a întâmplat ceea ce s-a
întâmplat.

4. Elaborarea prescripţiilor terapeutice. După identificarea excepţiilor sau a soluţiilor ipotetice,


urmează elaborarea prescripţiilor terapeutice, prin a căror realizare clientul îşi atinge scopurile pentru care
s-a prezentat la terapie. Cele mai importante prescripţii terapeutice sunt:
Observă momentele pozitive!. Clientului i se cere ca până la următoarea şedinţă de consiliere să facă un
Jurnal al evenimentelor pozitive sau să observe şi să noteze situaţiile în care problema pentru care s-a
prezentat nu se manifestă / se manifestă cu o intensitate redusă. Prin această autoobservare şi centrare pe
aspectele pozitive el îşi poate îmbunătăţi imaginea despre sine şi despre situaţia în care se află.
Fă mai mult din comportamentele pozitive sau excepţii! Dacă clientul a identificat excepţii de la problemă
produse intenţionat, i se cere să continue să producă aceste excepţii şi să observe ce se întâmplă.
Descoperă cum apar excepţiile spontane!. Clientul este stimulat să observe momentele în care problema
nu se manifestă şi să caute explicaţii.
Fă puţin din elementele soluţiei ipotetice!. Clientul a enumerat mai multe comportamente a căror
manifestare semnalează dispariţia problemei. Consilierul, împreună cu clientul, caută acele
comportamente care pot fi realizate / exersate până la şedinţa următoare. Realizând aceste
comportamente, clientul se apropie de rezolvarea problemei.

7. Consiliere în situaţii de criză

Criza poate fi definită ca situaţia în care o persoană, în timp ce urmăreşte atingerea unui scop
important al vieţii sale, se confruntă cu un obstacol care, pentru moment, nu poate fi depăşit prin
utilizarea metodelor obişnuite de rezolvare a problemelor. Acest fapt duce la o perioadă de dezorganizare
pe durata căreia sunt încercate mai multe soluţii (după Caplan, în Dafinoiu, 2000, p. 21).

În funcţie de momentul în care se realizează, putem vorbi despre:


consiliere precriză, care are loc înaintea declanşării unei crize previzibile;
consilierea în situaţii de criză;
consiliere postcriză, după stadiul acut al unei crize, în vederea adaptării la o nouă situaţie de viaţă.

Intervenţia în situaţii de criză este urgentă, intensă şi de scurtă durată. Ea îşi propune nu numai alinarea
suferinţelor, ci şi prevenirea consecinţelor negative psihologice, medicale şi sociale ale situaţiei care a
declanşat criza.
Consilierea în situaţii de criză se bazează pe teoria crizei (elaborată de Hill) şi pe teoria
intervenţiei în criză (Golan).
Hill a elaborat un model teoretic al crizei. Conform acestui model, orice situaţie de criză are trei
componente principale (după Popescu M., 2002):
antecedentul sau evenimentul declanşator; acesta poate fi:
predictibil şi aşteptat; aceste evenimente determină de exemplu crizele de dezvoltare – naşterea unui
copil, pubertatea, adolescenţa, criza de la mijlocul vieţii, menopauza, andropauza, pensionarea, moartea
naturală a unei persoane apropiate etc.
impredictibil, neaşteptat; aceşti factori duc la declanşarea unor crize circumstanţiale: naşterea unui copil
bolnav, îmbolnăvire gravă, accidente, calamităţi naturale, şomaj, divorţ, moartea neaşteptată a unei rude
etc.
resursele sistemului – client (individ, familie, grup, comunitate);
modul în care defineşte (interpretează) sistemul client evenimentul antecedent.
Instalarea / neinstalarea crizei depinde de modul în care interacţionează aceste trei componente:
evenimentul declanşator, resursele clientului şi modul în care interpretează clientul evenimentul.
Instalarea crizei, intensitatea şi caracterul manifestărilor, capacitatea de adaptare la situaţia creată nu
depind numai de evenimentul declanşator, ci şi de particularităţile clientului (sistemul său de valori,
normele socioculturale specifice societăţii din care face parte etc.).

N. Golan (după Popescu M., 2002) consideră că intervenţia în situaţiile de criză trebuie să ţină seama de
următoarele:
Orice individ, familie, grup sau organizaţie parcurge anumite crize în cursul vieţii sale, declanşate de
evenimente anticipate sau neanticipate.
Pierderile produse de aceste evenimente determină la indivizii implicaţi o stare acută de stres emoţional,
care nu reprezintă o experienţă normală de viaţă şi care perturbă grav echilibrul emoţional.
Persoanele care se află în această stare de dezechilibru emoţional se străduiesc să recâştige echilibrul
pierdut. Dar în această perioadă individul este foarte vulnerabil din punct de vedere psihoemoţional.
Mecanismele de apărare pe care le utilizează în general nu mai funcţionează. Din aceste cauze individul
este mult mai dispus ca de obicei să solicite ajutor.
Răspunsul emoţional din starea de criză poate avea intensităţi diferite, în funcţie de natura crizei şi
resursele interne ale individului. Cu toate acestea există anumite etape care pot fi identificate în marea
majoritate a situaţiilor de criză.
Fiecare criză depăşită cu succes determină formarea unor abilităţi personale care vor fi folosite în
depăşirea unor crize ulterioare. Astfel, în anumite situaţii, criza reprezintă o posibilitate de creştere şi
dezvoltare. Dar dacă etapele crizei nu sunt parcurse în condiţii “normale”, criza poate determina
tulburări psihice de lungă durată.

Etapele parcurse în situaţiile de criză sunt următoarele:


Şocul. Evenimentul declanşator determină prăbuşirea mecanismelor de apărare şi provoacă o stare acută
de şoc.
Negarea. Prima încercare de depăşire a stării de şoc o reprezintă negarea evenimentului declanşator (“nu
se poate ca mie să mi se întâmple aşa ceva”).
Mania reprezintă descărcarea emoţională a tensiunilor acumulate (prin povestirea repetată a ceea ce s-a
întâmplat, prin ţipete, plâns etc.). Intensitatea şi modul de exprimare a tensiunii interne depinde de
resursele interne ale clientului (echilibrul emoţional, încrederea în sine şi în cei din jur, nivelul intelectual,
sistem de valori etc.) şi de modul în care interpretează evenimentul care a declanşat criza.
Negocierea se realizează prin analiza costurilor crizei şi a posibilelor beneficii care ar putea rezulta (“în
orice rău este şi un bine”). Şi “negocierea” este influenţată de resursele clientului, cât şi de modul în care
defineşte evenimentul declanşator. Negocierea se poate sfârşi prin resemnare, ceea ce înseamnă că
schimbarea produsă nu a fost acceptată, ci asumată.
Adaptarea reprezintă depăşirea situaţiei de criză. Schimbările necesare sunt acceptate şi individul
dezvoltă abilităţi noi, pe care le va putea folosi în situaţiile de criză care vor urma. Abilităţile astfel
dobândite se adaugă la resursele interne la care va apela individul în viitor.
Parcurgerea etapelor unei crize acute durează în mod obişnuit între 6 – 8 săptămâni.

Consilierea în situaţiile de criză are ca principal obiectiv sprijinirea clientului. Consilierul va urmări
stabilirea rapidă a unei relaţii solide cu clientul. Intervenţia trebuie să evite pericolul acţiunilor şi
deciziilor ireversibile, cât şi dezvoltarea unor atitudini şi comportamente neadecvate. Consilierea se
desfăşoară la două niveluri (Rapaport, după Popescu, 2002):
nivelul emoţional la care clientul este ajutat să ventileze (să exteriorizeze) emoţiile acut resimţite şi să
dobândească o oarecare înţelegere emoţională (nu cognitivă) a crizei. Se caută identificarea unor sisteme
de suport (rude, prieteni, medici, psihologi, asistente medicale etc.) pentru client.
nivelul acţional. Clientul este ajutat să înţeleagă eventualele legături dintre criza actuală şi unele crize din
trecut. Consilierul ajută clientul să înţeleagă modul în care criza îi afectează situaţia. Sunt identificate
posibilităţile de adaptare ale clientului la noua situaţie şi se încearcă dezvoltarea unor noi abilităţi de
adaptare.

8. Modelul psihoeducaţional în consiliere

În consiliere modelul psihoeducaţional este folosit atât de către psihologi, cât şi de către asistenţii
sociali. Acest model poate fi ilustrat foarte sugestiv de un vechi proverb chinezesc: “Dacă dai unui om un
peşte, îi asiguri o masă; dacă îl înveţi să pescuiască, el va putea să îşi procure hrană pentru tot restul
vieţii”.
În capitolul 2 am arătat că la început asistenţa socială a fost puternic influenţată de activitatea
medicală. În “modelul medical” problemele sociale sunt privite ca nişte boli, care trebuie să fie
diagnosticate şi tratate. Etapele acţiunii asistenţiale sunt:
boala (problema socială) diagnoza prescrierea tratamentului terapia
vindecarea.

Cu timpul s-au produs numeroase schimbări în modul de a vedea rolul clientului şi de a concepe
activitatea asistentului social. Astăzi clientul nu mai este văzut ca un individ pasiv, care aşteaptă ca
asistentul social să îl ajute, ci este privit ca o persoană activă, care trebuie să fie ajutată să se ajute singură.
Se pune un mare accent pe profilaxie, adică pe prevenirea problemelor sociale. În această nouă concepţie
asistentul social trebuie să îşi asume şi rolul de educator, pe lângă multe alte roluri. El, ca educator, în
urma evidenţierii unor probleme sau a unor nemulţumiri ale clientului, îl ajută pe client să îşi însuşească
diferite deprinderi care îl vor ajuta să facă faţă cerinţelor vieţii. În modelul psihoeducaţional etapele
acţiunii sunt (Authier, după Holdevici, 1996, p. 221):
problemele, nemulţumirile clientului stabilirea unor scopuri însuşirea unor deprinderi de viaţă
atingerea scopului.

În modelul psihoeducaţional consilierul ajută clientul să îşi însuşească o serie de deprinderi cu ajutorul
cărora poate să facă faţă problemelor vieţii.
Deprinderile pot fi definite ca acţiuni automatizate care au fost elaborate conştient, s-au consolidat prin
exerciţiu, şi se desfăşoară fără control conştient permanent. În timpul vieţii se formează numeroase
deprinderi: deprinderea de a merge, a scrie, a citi, a utiliza diferite instrumente, a merge cu bicicleta, a
conduce maşina, a face cumpărături, a saluta, a conversa cu o persoană cunoscută, a asculta activ, a
gospodări banii, a planifica activitatea, a găsi un loc de muncă, a soluţiona conflicte, a se autoafirma etc.
Deprinderile se formează printr-un proces de învăţare mai mult sau mai puţin îndelungat: la început celui
care învaţă i se prezintă un model al acţiunii (i se demonstrează cum trebuie să acţioneze pentru a obţine
rezultatul dorit). În continuare discipolul exersează acţiunea. În această etapă acţiunea se desfăşoară greoi
şi se fac multe greşeli. După o perioadă de exersare acţiunea se desfăşoară tot mai uşor, se fac tot mai
puţine greşeli, rezultatele sunt tot mai bune. În acest fel acţiunea se automatizează, adică ea se desfăşoară
cu uşurinţă, fără să ne concentrăm atenţia asupra sa. După ce s-a realizat automatizarea, ne concentrăm
asupra aspectelor de ansamblu ale acţiunii, şi nu asupra acestor componente.
În familiile obişnuite copiii îşi însuşesc o mare parte din deprinderile de care au nevoie în timpul
vieţii de la părinţi şi de la cadrele didactice. Unii copii trăiesc în condiţii nefavorabile (centre de
plasament; şcoli speciale; au părinţi care îi maltratează sau au comportamente antisociale etc.) şi nu au
ocazia de a-şi însuşi deprinderile fundamentale de care au nevoie în viaţă. Alţii, deşi au beneficiat de o
educaţie corespunzătoare, în timpul vieţii întâlnesc nişte situaţii pentru care nu au fost pregătiţi (şomaj,
imigrare etc.). Aceşti oameni ajung în situaţia de a avea nevoie de asistenţă socială pentru că nu dispun de
nişte competenţe pe care dacă şi le însuşesc vor reuşi “să meargă mai departe”. În aceste cazuri rolul
asistenţilor sociali este de a deveni educatori şi de a-i ajuta pe aceşti oameni să îşi formeze deprinderile
deficitare.
Un reprezentant al orientării psihoeducaţionale în consiliere este G. M. Gazda. El a pornit de la faptul că
dezvoltarea umană se desfăşoară într-un mod logic, ordonat, previzibil. Marea majoritate a celor care se
află într-o anumită etapă de dezvoltare dispun de însuşiri psiho-comportamentale relativ asemănătoare.
Lui Gazda i-a venit ideea să “inventarieze” deprinderile de viaţă (life skills)corespunzătoare etapelor de
dezvoltare ale unui individ obişnuit. Cei care şi-au însuşit deprinderile de viaţă caracteristice vârstei şi
sexului lor se adaptează mai uşor cerinţelor societăţii. Eşecul în asimilarea unor deprinderi de viaţă poate
să ducă la comportamente dezadaptative. Pentru a preveni aceste comportamente (sau pentru a remedia
situaţia dacă ele s-au manifestat deja) este necesară evidenţierea deprinderilor deficitare şi apoi
parcurgerea unor programe care au ca scop însuşirea acestor deprinderi.
La început Gazda a organizat programe de dezvoltare a deprinderilor de comunicare. Cu timpul el a
observat că cei care au dificultăţi de adaptare în general au lacune multiple şi dezvoltarea lor trebuie să se
realizeze în acelaşi timp în mai multe direcţii. În acest fel a ajuns la dezvoltarea modelului numit
“Antrenament de dezvoltare a deprinderilor multiple”.
În prima etapă a activităţii clientul este încurajat să vorbească despre problemele sale şi este ajutat să
identifice, sub îndrumarea consilierului, deprinderile de viaţă deficitare. În funcţie de deprinderile
identificate, el este încadrat în câteva grupuri în care urmează nişte programe pentru însuşirea acestor
deprinderi.
În cadrul modelului “Antrenament de dezvoltare a deprinderilor multiple” există 6 grupe tematice (după
Holdevici, 1996, p. 224):
Dezvoltarea deprinderilor de comunicare interpersonală.
Forma fizică. Menţinerea unei bune stări de sănătate.
Deprinderi de stabilire a unor scopuri de viaţă.
Deprinderi de a rezolva problemele de viaţă.
Grup de sfat vocaţional.
Grup pentru formarea unor deprinderi de loisir.
În cadrul fiecărui grup tematic sunt mai multe programe. De exemplu în cadrul temei “Deprinderi de a
rezolva problemele de viaţă” există programe de dezvoltare a deprinderii de alegere a partenerului sau de
stabilire a unor relaţii corespunzătoare în familie. Tema “Dezvoltarea deprinderilor de comunicare
interpersonală” are ca o subcomponentă antrenamentul autoasertiv.

Etapele învăţării unei deprinderi sunt:


Terapeutul prezintă motivele care stau la baza comportamentului corect. El descrie comportamentul
corect.
Terapeutul şi coterapeutul demonstrează comportamentul. Ei arată în mod concret cum se procedează.
Cursanţii exersează deprinderea respectivă sub forma unor jocuri de rol.
Se dau teme pentru acasă şi acestea constau în aplicarea deprinderii de viaţă în diferite situaţii.
Autoevaluarea şi evaluarea de către membrii grupului a deprinderii nou formate.

Programele durează 2 – 3 săptămâni, 4 – 5 zile pe săptămână. O activitate are o durată de două ore.
Activităţile se realizează în grupe mici de lucru formate din 6 – 12 cursanţi.

9. Caracteristici ale consilierii eficiente şi ineficiente

Consilierul poate fi mai mult sau mai puţin eficient în munca sa. Vom realiza o analiză comparativă a
caracteristicilor consilierului eficient şi ineficient, în funcţie de etapele principale ale activităţii de
consiliere şi de modalităţile de abordare a problemelor (după Holdevici, 1996, p. 206 – 217) (tabelul nr.
1).
Consilier eficient Consilier ineficient
Etapele 1 Definirea Elaborează definiţii Acceptă definiţia dată de
consilierii problemei alternative. client.
Defineşte problema Consideră că problema este
ţinând seama atât de doar individuală.
factorii de personalitate,
cât şi de cei
conjuncturali.
Ţine seama de Nu ţine seama de conjunctura
prejudecăţile sociale. socio-economică.
Selectează o definiţie de Este incapabil să definească
lucru. problema.
2 Focalizare Alege o definiţie a Este incapabil să aleagă o
a problemei şi începe să definire a problemei şi trece
activităţii lucreze asupra acesteia fără nicio direcţionare de la
de împreună cu clientul. un subiect la altul.
consiliere
3 Elaborarea Elaborează multiple Elaborează o singură soluţie
unor soluţii dintre care clientul sau nicio soluţie.
soluţii are posibilitatea să
alternative aleagă.
4 Procesul Direcţionează clientul să Discută mult cu clientul, fără
decizional adopte soluţii creative. a se centra pe adoptarea unei
decizii.
5 Rezolvare Elaborează problema Se repede la soluţii imediate,
a înainte de a furniza fără a analiza cum trebuie
problemei soluţia. problema.
Elaborează un plan Îl lasă pe client să se descurce
concret de acţiuni. singur în ceea ce priveşte
implementarea soluţiei.
Modalitatea de lucru Îi răspunde în mod Posedă un model standard de
flexibil clientului. a răspunde clienţilor.
Modifică sistemul Se bazează pe o concepţie
teoretic pe care se teoretică unică.
bazează în funcţie de
situaţie.
Utilizează un set adecvat Utilizează un set standardizat
de tehnici de lucru. de tehnici.
Generează noi Ia în considerare doar ceea ce
perspective asupra spune clientul cu privire la
problemei. problema sa.

Tabelul nr. 1. Caracteristici ale consilierului eficient / ineficient (după Holdevici, 1996, p. 216).

Principalele etape ale activităţii de consiliere sunt (ne referim în special la Consilierea bazată pe teoria
deciziei, elaborată de Ivey şi Simek-Downing):
Definirea clară a problemei clientului. Clientul care se prezintă la consilier vorbeşte despre diferite
experienţe de viaţă, înşiră mai multe probleme, dar în general acestea sunt prezentate într-un mod
neorganizat, nesistematic. Pe baza informaţiilor furnizate de client, consilierul trebuie să găsească
problemele centrale care îngreunează adaptarea socială a clientului şi cauzele acestor probleme.
Consilierul, împreună cu clientul, elaborează câteva definiţii alternative ale problemei. Atunci când caută
cauzele, consilierul ia în considerare atât factorii care ţin de individ (tipul de personalitate, nivelul
intelectual, particularităţi afectiv-motivaţionale etc.), cât şi factorii care ţin de mediul social în care
trăieşte clientul, prejudecăţile sociale. Dintre definiţiile elaborate, consilierul şi clientul selectează o
definiţie de lucru. Consilierii eficienţi definesc foarte repede problema.
Unii consilieri ineficienţi acceptă definiţia dată de client, nu caută definiţii alternative. Ei au tendinţa de a
explica problema clientului fie numai prin una – două din însuşirile sale de personalitate, fie prin factorii
de mediu, şi nu reuşesc să vadă problema în toată complexitatea sa. Alţii discută mult cu clientul, trec de
la o temă la alta, dar nu reuşesc să definească în termeni precişi ce problemă are clientul.
Stabilirea obiectivelor. După definirea problemei consilierul formulează obiectivele activităţii de
consiliere şi focalizează activitatea sa şi a clientului asupra acestor obiective. Un consilier ineficient
lucrează fără o asemenea focalizare, el trece fără nicio direcţionare de la o activitate la alta.
Elaborarea unor alternative posibile de soluţii. Consilierul ajută clientul să îşi conştientizeze sistemul de
valori, adică să ştie precis ce doreşte, ce are mai multă importanţă pentru el, în ce ordine doreşte să îşi
atingă obiectivele. Pe baza tuturor informaţiilor disponibile consilierul caută împreună cu clientul nişte
soluţii. Consilierul eficient reuşeşte să stimuleze creativitatea clientului astfel ca acesta să găsească un
număr cât mai mare de soluţii, şi acestea să fie cât mai variate. Pentru fiecare soluţie sunt examinate
avantajele şi dezavantajele pe care le prezintă.
Unii consilieri ineficienţi nu găsesc nicio soluţie, sau se mulţumesc cu o singură soluţie.
Alegerea soluţiei optime şi implementarea ei în practică. După ce clientul şi consilierul au definit
problema, au fixat obiectivele, au identificat mai multe soluţii şi le-au analizat, se trece la alegerea soluţiei
care pare a fi cea mai bună. În continuare se formulează planul de acţiune. Consilierul şi clientul
descompun acest plan în paşi concreţi. Clientul va exersa acţiunile considerate a fi eficiente în cursul
şedinţelor terapeutice (eventual sub forma unor jocuri de rol) şi apoi le va aplica în diferite situaţii de
viaţă, prin intermediul “temelor pentru acasă”. În funcţie de rezultatele obţinute se evaluează eficienţa
activităţilor realizate. Dacă soluţia este eficientă, se poate încheia consilierea. Dacă rezultatul nu este bun,
se poate relua întregul proces.
Consilierul ineficient acceptă soluţiile propuse de client fără a analiza corespunzător problema sau lasă
clientul să se descurce singur atunci când aplică soluţia.

În ceea ce priveşte modalitatea de lucru, consilierul eficient dă dovadă de creativitate în munca sa cu


clientul şi, în acelaşi timp, ştie şi să stimuleze creativitatea clientului. Are cunoştinţe teoretice solide şi
aplică aceste cunoştinţe în funcţie de caracteristicile situaţiei. Consilierul ineficient este rigid, se bazează
pe o singură concepţie teoretică, aplică aceleaşi tehnici, indiferent de problemele clienţilor.
Unii consilieri ineficienţi pot nega problemele reale ale clienţilor şi pot refuza să se ocupe în mod
serios de aceste probleme (“de ce vă plângeţi, şi alţii au probleme de acest fel”). Alţii văd o singură
modalitate în care pot fi abordate problemele (o singură concepţie teoretică, un singur mod de a defini
problema şi de a o soluţiona). Ei aplică aceste modalităţi, chiar dacă rezultatele nu sunt bune. Sunt
consilieri care schimbă repede şi fără motiv concepţiile pe care le aplică, definiţiile privind problema,
obiectivele, planurile de acţiune. O altă categorie de consilieri este conştientă de complexitatea
problemelor şi se caracterizează prin anxietate, prin teama de a nu omite ceva important. Aceşti consilieri
sunt nesiguri în acţiunile întreprinse.
Consilierul eficient este deschis la noi alternative şi posibilităţi care pot să apară în cursul şedinţelor de
consiliere, dar fără să piardă din vedere direcţia principală de acţiune.

CONCEPTE CHEIE IN CONSILIERE

Rezumatul capitolului
In cele ce urmeaza vom prezenta principii teoretice care stau la baza practicii consilierii. Va fi pus in
discutie si explicat principiul centrarii pe clientul considerat unicul expert al experientei sale. De
asemenea, va fi prezentata viziunea pozitiva a lui Carl Rogers cu privire la fiinta umana vazuta ca fiind
dotata cu o forta pozitiva si cu o tendinta fundamentala spre dezvoltare, care se poate realiza prin procesul
de simbolizare si armonizare a experientei si a mediului.Vom prezenta sintetic aceste idei, in finalul
capitolului.

a. Clientul este expertul experientei sale


Perspeciva fenomenologica insusita de curentul psihologiei umaniste impune o revalorizare a experientei
constiente si inconstiente a subiectului. Aceasta experienta subiectiva reprezinta tinta explorarii in terapie,
fiind singura realitatea pe care fiinta umana o poate cunoaste in mod direct. Ea este in continua
schimbare, se insaileza in constructia coerenta a sensurilor persoanei care este modelul realitatii acelei
persoane si care sta la baza alegerilor si a actiunilor sale. Se recunoaste asadar unicitatea perceptiei
subiective a persoanei. Terapeutul recunoaste ca persoana doar poate avea acces la realitatea sa
subiectiva. Tot ce poate face terapeutul este sa sprijine persoana sa se exploreze si cunoasca mai bine si
astfel si terapeutul sa o inteleaga mai bine. Clientul este expertul experientei sale, el se poate explora si
descoperi pe sine intr-un proces facilitat de terapeutul ce promoveaza o atitudine de respect fata de
capacitatea de a se cunoaste si a se dezvolta a persoanei. Doar persoana poate avea o privire de ansamblu
asupra experientei sale iar terapeutul il poate sprijini si incuraja in procesul de conceptualizare a
experientei, adica de identificare si simbolizare a acestei experiente.
Carl Rogers considera ca apanajul fiintei umane este constiinta sa. Cu sprijinul terapeutului orice
persoana isi poate constientiza in mai mare masura experientele, perceptiile sale interne si externe.
Actualizare si constientizarea acestor perceptii il fac pe client capabil de a face alegeri mai clare, mai
adecvate. Asadar consilierea rogeriana este centrata pe persoana si nu pe o anumita schema de
interpretare sau tehnica de interventie pentru rezolvarea problemei clientului. Persoana aflata intr-o astfel
de relatie cu consilierul, se simte acceptata, valorizata fara a i se impune conditii si astfel poate sa-si
manifeste autenticitatea sa. In general in relatiile cu ceilalti, acceptarea este partiala si conditionata.
Consilierul manifesta o atitudine de acceptare deplina a persoanei ceea ce face ca trairile acesteia sa fie
plenare, apropriindu-se de trairile „organismice” ale copilului. Persoana se simte libera sa dea atentie
propriilor experiente interne si externe, sa le constientizeze si astfel sa se deschida, sa poata sa tolereze, si
alte experiente noi. Carl Rogers (1980) spune:
„Cand o persoana functioneaza plenar, ea nu mai are acele bariere si inhibitii care o impiedica sa
traiasca experienta deplina, asa cum este ea prezenta in organism. Aceasta persoana se misca in directia
completitudinii, a integrarii si a vietii unificate. Constiinta participa la aceasta tendinta creativa si
formatoare universala.”
Persoana aflata in asculatrea empatica a consilierului isi descopera si recunoaste motivatia personala care
ii ghideaza alegerile. Consilierul considerandu-si clientul ca un expert in experienta si trairile proprii, ii
comunica clientului asteptarile sale inclusiv faptul ca persoana e cel mai bun judecator al experientei sale
subiective si ca e in masura sa caute si sa gaseasca sensurile proprii. Consilierul se straduie in
permanenta sa se afle si sa ramana in orizontul de referinta a clientului sau si din cand in cand ii comunica
empatic clientului ceea ce i se pare ca ar fi experienta traita de client. Aceasta tehnia are ca efect nu doar
verificarea veridicitatii comprehensiunii sale dar si confruntarea clientului cu propriile sale trairi poate
nepedeplin explorate, constientizate. Nici o clipa insa consilierul nu va lasa clientului impresia ca el stie
mai bine decat clientul, ca ar putea eventual sa ii dea acestuia solutia problemei sale. Astfel clientul va fi
acompaniat pentru a da se increde in experientele sale, a le gasi sensul si a se deschide catre noile
experiente fara teama. Caci in consiliere se considera ca sursa principala a problemelor este tocmai
pierderea increderii in experientele proprii, pierderea increderii in sine. Ascultarea empatica a clientului
aflat in demersurile sale exploratorii il face pe acesta capabil sa-si conceptualizeze experientele si sa le
descifreze sensul in contextul realitatii sale subiective. Simbolizarea experientei prin exprimarea ei in
cuvinte coerente incheie acest proces esntial in viziunea lui Carl Rogers. In acelasi timp, incheierea e
doar provizorie, de moment, caci persoana este intr-o continua experimentare a unor noi realitati interne si
externe iar procesul de structurare coerenta, cu sens, este un proces continuu. Poate ca unul din marile
castiguri ale interventiei prin consiliere este tocmai dezvoltarea constiintei de sine, deprinderea increderii
in capacitatea proprie de prelucrare a experientelor si de construire a sensului. Cu alte cuvinte,
autonomizarea persoanei, ceea ce constituie obiectivul asistentei sociale in momentul interventiei cu
persoanele aflate in deriva sociala.

Interventia bazata pe consiliere este inainte de toate relationala sau interactionista. Autocunoastrea in
acest caz este un proces de cunoastere de sine in interactiunea si prin celalalt, consilierul. Dar imaginea
de sine, cunoasterea de sine, este intotdeuna un proces ce se ptrece la confluenta dintre imaginea celuilalt
despre mine, imaginea mea despre celalt si imaginea pe care o am eu despre mine. In copilarie,
construirea imaginii de sine se petrece sub privirea mai mult sau mai putin iubitoare si ingaduitoare a
parintelui.
De fapt, perceptia subiectiva conditioneaza in cel mai inalt grad relatia si rezultatele interventiilor
terapeutice. Cu cat terapeutul este mai angajat in ascultarea clientului, cu cat el autorizeaza mai mult
angajarea emotionala a clintului in procesul terapeutic, cu atat faciliteaza mai mult progresele clientului.
Psihologia dezvoltarii umane si a construirii rezilientei ne spun acelasi lucru: acompanierea emotionala,
bazata pe incredere a copilului duce la dezvoltarea lui. Dar persoana este agentul propriei schimbari,
transformari, dezvoltari. Psihologia interactionista sprijinita de descoperirile recente ale neurobiologiei ne
spun ca experienta personala a copilului in intercatiunea cu ceilalti este factorul detreminant al evolutiei
sale. Dar in aceasta intercatiune el reprezinta nu doar un recipient ci un element activ, determinant al
intercatiunii.
Aceste idei ale autodeteminarii si dezvoltarii in interactiunea cu celalalt care iti este favorabil si care te
accepta sunt idei de baza ale consilierii.
Intr-o lume in permanenta schimbare, la toate nivelele, din care fiinta umana face parte, procesul
terapeutic al cautarilor de sensuri personale pe care consilierul il sprijina este limitat in timp si spatiu si
este provizoriu sub aspectul rezultatelor. Constientul si inconstientul sunt intr-o permanenta relationare, si
nu sunt perfect separate, iar consilierea exploateaza tocmai potentialul de simbolizare si constientizare a
experientelor inconstiente ale psihismului.

b. Fiinta umana are o tendinta fundamentala spre crestere si dezvoltare care se realizeaza prin
procesul de simbolizare si armonizare a experientei si a mediului
Este o idee centrala a viziunii umaniste asupra fiintei umane. Aflata intr-un mediu in continua schimbare,
dispunand de propriile nevoi care o motiveaza spre miscare in vederea satisfacerii lor, fiinta umana se
plaseaza intr-un schimb permanent cu mediul, asimiland mereu date noi si modificandu-se in acord cu
acestea, reorganizandu-se ca sistem si extinzandu-si aria de manifestare. Aceste reorganizari sunt
permanente. Prin ele persoana isi valorizeaza si antreneaza potentialul de care dispune, il integreaza intr-o
constructie tot mai complexa, tot mai adaptata, mai capabila sa inteleaga lumea, pe sine insusi, existenta
sa in lume. Desigur, acesta dezvoltare necesita un mediu relational social facilitant sau cel putin tolerant,
nu ostil. Acest lucru devine in abordarea umanista un scop al interventiei. Astfel este sustinuta cautarea
intelesurilor, a sensurilor, a coerentei sinelui clientului. Instrumentul de care dispune clientul si a carui
deplina exploatare este asigurata in interventie este constiinta reflexiva, cautatoare de sens, exploratorie a
clientului. In cautarea functionarii coerente in lume, fiinta dispune de posibilitatea de a alege. Fiecare
alegere conduce la dezvoltarea, transformarea persoanei. Sensurile pe care le gaseste in lume, in sine, in
functionarea sa in lume, libertatea de a alege, vointa de a actiona, capacitatea ei de autodeterminare, sunt
mijloacele prin care persona isi realizeaza scopurile si se transforma.
Emotiile starnite de acest proces, care sustin acest proces sunt elementul esential al maturizarii persoanei.
Emotiile sunt generate si intretinute in procesul de relationare cu ceilalti. Persoana care se simte obligata
sa-si nege sau sa-si deformeze trairile sale emotionale si somatice pentru a putea sa-si mentina bunele
relatii cu persoanele semnificative din mediul sau, se instraineaza de propriiile trairi emotionale.
Invalidate in relatiile cu ceilalti, trairile emotionale devin innaccesibile persoanei fiind fie refulate in
inconstient fie distorsionate, si luand o alta forma de manifestare mai putin recognoscibila si deci
tolerabila. In astfel de cazuri, interventia tinteste stabilirea unei relatii „reparatorii” in care persoana sa-si
poata regasi libertatea experienteleor sale emotionale. Doar accesul la trairile emotionale reale ajuta
persoana sa faca alegeri coerente cu sine care sa-i permita dezvoltarea.
Carl Rogers sustine ca fiinta umana este dotata cu o intelepciune care o face sa gaseasca un sens si o
directie a experientelor traite spre o finalitate. El spune de asemenea ca omul este sub impactul permanent
al complexitatii mediului bio-psiho-socio-economic.
Carl Rogesr subliniaza conflictul inevitabil in care e prinsa persoana intre tendinta spre dezvoltare si
schimbare si aceea opusa de a mentine imaginea de sine asa cum a fost ea deprinsa in interactiunile cu
ceilalti, incepand cu primele interactiuni, cu parintii sai. In consiliere, simtindu-se cu adevarat inteleasa si
acceptata empatic, neconditionat, asa cum este ea, peroana va reusi sa se elibereze de conditionarile
anterioare si de deformarile emotionale impuse de riscul de a pierde iubirea sau bunavointa persoanelor
semnificative. Sprijinita sa-si recunoasca trairile veridice, sa le simbolizeze si exprime, persoana isi
regaseste libertatea de a se dezvolta. In esenta, consilierea rogeriana sprijina cautarea autenticitatii
persoanei, recunoasterea si dezvaluirea motivatiei sale interne, cine este cu adevarat ea, ce sens are
existenta ei in lume, printre si impreuna cu ceilalti.
Aceste idei privind importanta trairilor emotionale in dezvoltarea fiintei umane isi gasesc azi sustinere in
descoperirile neurobiologiei.
P e de alta parte, procesul de explorare si reflectie presupus de consiliere, impune si anumite limite cu
privire la aplicabilitatea ei. Aceste limite sunt date de capacitatile reflective si de starea de sanatate
mentala a persoanei.

c. Centrarea pe persoana in consiliere


Relatia consilierului cu clientul sau se doreste a fi una reala, autentica, in care clientul sa se simta
acceptat si respectat. Aceasta centrare pe client in relatia terapeutica este noutatea pe care o aduce
interventia umanista, din care face parte consilierea, in tehnicile de interventie. Este o relatie reparatorie,
in care clientul este acceptat neconditionat si cu incredere in resursele de care dispune. Carl Rogers este in
cautarea unei relatii cu clientul in care accesta sa fie sprijinit in a-si gasi calea, resursele pentru
dezvoltarea sa personala. Carl Rogers insista asupra modalitatilor de a comunica clientului in consiliere
faptul ca este inteles, acceptat, respectat asa cum e el in mod autentic. Efectul terapeutic al consilierii este
dat tocmai de calitatea umana a consilierului. Nu e vorba de o anum ita tehnica ce ar fi mai buna decat
alta ci de un terapeut promovand aceasta noua viziune umanista, generoasa, asupra clientului. In relatia cu
consilierul, clientul s e va simti capabil sa se elibereze de valorizarile conditionate achizitionate in
copilarie deja si apoi de-a lungul experientelor de viata. Astfel el va reusi sa-si elibereze si recunoasca
trairile sale emotionale si somatice interne, sa le simbolizeze si exprime. Aceasta atentie ce si-o acorda lui
insusi, sprijinit de terapeutul empatic, il va face sa descopere noi semnificatii in el insusi, in lume, in
existenta lui in lume, il va invata sa dea atentie proceselor sale interne neglijate anterior. Relatia
terapeutica, alianta clientului cu consilierul in acest demers este factorul care determina si sustine
schimbarea, dezvoltarea. Alianta terapeutica va fi climatul, spatiul ce va favoriza explorarea, reflectia si
constientizarea experientelor. In sedintele de consiliere se traieste un parteneriat real de catre cei doi aflati
in alianta terapeutica. Sedintele sunt intalniri sensibile, generatoare de libertate de a fi tu insuti. Aceasta
modalitate unica de a fi impreuna este terapeutica si duce la dezvoltarea clientului. Este evident ca nu
doar clientul este in dezvoltare in astfel de intalniri ci in acelasi timp, astfel de intalniri au un efect de
dezvoltare asupra consilierului.
Cercetari desfasurate deja de catre Carl Rogers si ulterior de catre alti cercetatori cu privire la eficienta
terapeutica, comparand diferite tehnici de interventie, pun accentul pe calitatea terapeutului. Printre
caracteristicile terapeutului care determina succesul interventiei se regasesc: empatia, acceptarea
clientului si autenticitatea. Or tocmai acestea sunt cerintele impuse de consiliere.
Unele critici formulate fata de consiliere ii reproseaza lui Carl Rogers faptul ca discutand calitatea relatiei
terapeutice, el nu are in vedere decat contributia terapeutulului, neglijandu-o pe aceea a clientului. Carl
Rogers accentueaza insa marea responsabilitate a consilierului. Pe de alta parte, viziunile interactioniste
ne obliga sa luam in considerare contributia clientului la calitatea relatiei terapeutice, mai ales ca reusita
terapeutica se afla, in consiliere, in cea mai masura, in mainile sale. Stim ca istoria personala a celor doi,
experientele lor subiective se articuleaza, rezoneaza implicit si explicit in consiliere si realizeaza o co-
determinare a calitatii relatiei si a eficientei terapeutice.

d. Prezentare sintetica
Redam mai jos, intr-un tablou sintetic, principalele caracteristici ale abordarii rogeriene centrate pe
persoana, tinand sema de conceptele cheie si practicile interventiei.

1. Concepte - personalitatea este un proces nu o structura finita


cheie - intelepciunea experientei organismice subiective in campul definit
fenomenologic al spiritului si corpului
- experienta: tot ceea ce tine de organism si se preteaza la
simbolizare
- conceptul de sine: definirea constienta si simbolizata a sinelui
2. Motivarea - Tendinta spre actualizare, deschidere, tendinta de a-si dezvolta
potentialul in cadrul tensiunii determinate de tendinta de mentinere
- cautarea congruentei intre sine si experineta traita
- tensiunea determinata de nevoia organismului si a sinelui de a se
orienta spre o finalitate extrena
3. Dezvoltare - dezvoltare continua, incepand din copilarie, bazata pe evaluarea
interna a experientei si pe nevoia de a beneficia de o considerare
pozitiva
- proces de asimilare si acomodare care genereaza o integrare tot mai
complexa

Practici in interventie
1. Psihopatologie - pierdere a libertatii experientei proprii si de a fi in proces de
transformare
- dezacord intre experienta traita si sine, deformare, perceptie
selectiva, experienta blocata
2.Obiective - crearea de conditii de relationare in care sa fie facilitat procesul de
terapeutice explorare, reflectie asupra sinelui: clientul va putea sa-si recunoasca
si traiasca si simpolizeze experienta sa, aspectele negate sau
deformate si va putea sa-si regaseasca congruenta
- deschidere spre experineta persoanei, persoana in proces de
dezvoltare, spontaneitate, incredere crescuta in propria experienta
- asumarea responsabilitatii de catre client
3. Relatia Este esentiala, se bazeaza pe calitatile terapeutului de a fi empatic,
terapeutica autentic si de av vea o privire pozitiva neconditionata asupra
clientului.
4. Strategii si -principala strategie tine de relatia (alianta) terapeutica care se
tehnici exprima prin reflectii, intrebari deschise, dezvaluiri ale sinelui
terapeutice
5. Factori -Procesul de constientizare, de descoperire de sine, de cautare a
curativi semnificatiilor cu sprijinul si in cadrul aliantei terapeutice
-trecerea de la negarea si deformarea experientei la deschidere catre
experienta si la integrarea ei
6. Aplicatii - In interventii individuale, familiale, de cuplu, de grup, comunitare
-utilizata si adaptata pentru o problematica diversa: depresii,
alcoolism, anxietati, tulburari de personalitate, deficienta intelectuala,
in supervizare
7. Limite - non-directivitatea: centrarea pe persoana considerata ca expert al
propriei experiente obliga, in anumite conditii practice, la nuantari
- in situatii de criza (suicid, medicatie severa, alcoolism,etc.)centrarea
pe persoana impune sa fii directiv;
8. Eficacitate - metaanalizele recente demonstreaza o utilitate a abordarii
echivalenta cu terapiile cognitiv comportamentale; exista si studii
privind aplicabilitatea cu persoane cu tulburari de personalitate sau
chiar schizofrenie;
Preluat si adaptat dupa Conrad Lecomte si Marc-Simon Drouin (Ionescu, Blanchet, coord.,2007)

Studii de caz propuse spre rezolvare prin consiliere


Tanara B. are 22 de ani, este studenta, dar fiind dintr-un alt oras, locuieste in gazda, impreuna cu o colega
care a si determinat-o sa solicite consilierea.
B. provine dintr-o familie cu doi copii. Mama a divortat de tatal violent al lui B., cand B. avea 5 ani. Peste
doi ani, s-a casatorit cu al doilea sot, cu care are un copil. Al doilea sot este violent si alcoolic.
B. invoca dificultatile mamei pentru a-si scuza esecul la care a ajuns ca studenta.
In primul an a fost o studenta constiincioasa si si-a luat toate examenele. In anul al doile a ainceput sa
lipseasca si la sfarsitul anului nu si-a luat decat doua examene. Acum este in anul trei dar este
exmatriculata cu posibilitatea de a se reinscrie, platind taxa de inscriere din nou, in anul doi. Asadar a
pierdut doi ani.
Spune ca nu a mers la scoala in anul doi deoarece adeseori ramanea acasa pentru a o ajuta pe mama,
victima a violentei tatalui. S-a straduit din toate puterile sa o desparta pe mama de actualul sot. Desi
mama a avut inclusiv tentative de suicid, nu vrea sa se desparta de actualul sot, tatal celui de al doilea
copil al ei.
Tatal biologic al lui B. a murit cand B. era in anul 3 la facultate, la inceputul anului 3.
Incercand sa-si motiveze dificultatile cu scoala, B. invoca anxietatea permanenta fata de situatia mamei,
care o facea sa stea acasa ca sa aiba grija de mama si sa o ajute, atitudinea mamei fata de scoala ( pe de o
parte era mandra de faptul ca fiica ei e studenta, pe de alta parte ii spunea ca si alti studenti absenteaza si
deci poate si ea sa faca asta...) si moartea tatalui biologic, eveniment despre care nu are cu cine sa
vorbeasca caci mama nici nu vrea sa auda despre asta.
Dilema ei majora in acest m oment este ca nu poate spune mamei faptul ca nu este in anul 3 ci eventual,
are posibilitatea de a se re-inscrie in anul doia, in toamna. Cum sa mearga sa stea acasa un an ( din martie
pana in octombrie cand re-in cepe scoala), cum sa-i spuna mamei ca nu i-a indeplinit visele de a fi o
studenta buna, cum sa-i ceara bani ca sa se re-inscrie.....?

IMAGINEA DE SINE CA TINTA A CONSILIERII

a. Rezumatul capitolului
In cele ce urmeaza vom prezenta viziunea rogeriana cu privire la imaginea de sine, modul in care se
structureaza, modul in care apar dificultatile in structurarea imaginii de sine, precum si mecanismele de
aparare dezvoltate de individ pentru a-si salva imaginea de sine. Carl Rogers a considerat ca problemele
apar din confruntarea inadecvata a sinelui individului cu realitati care nu confirma stima de sine. In
acelasi timp a aratat ca resursele individului de a se confrunta se afla in sinele sau autentic pe care
consilierul se va stradui in interventia lui sa sa il valorizeze si stimuleze. Vom mai arata in acest capitol
tipurile mecanismelor de aparare ( defensive) sau de coping care pot fi dezvoltate in situatii dificile de
catre client precum si riscul intampinat de consilier de a se identifica cu clientul si a nu-si recunoaste
propriile mecanisme defensive. In final voim arata utilitatea mecanismelor defensive si efectul lor pe
termenlung, in viata individului.

b. Viziunea lui Carl Rogers cu privire la imaginea de sine


Sinele este cel care da stabilitate si consistenta personalitatii. Persoana se transforma continuu
ramanand insa continuu recognoscibila pentru ea insasi si pentru ceilalti. Aceasta continuitate a identitatii
este data de sinele persoanei.
Sinele se dezvolta in copilarie, in tranzactiile cu parintii. Ulterior in viata, tranzactiile cu ceilalti
tind sa confirme si sa mentina imaginea de sine a persoanei. De fapt, persoana este cea care va cauta si
crea situatii in care imaginea de sine sa-i fie confirmata, indiferent daca este vorba despre o proasta
imagine de sine, cu sentimentul lipsei de valoare sau a unei imagini de sine pozitive. Daca ai avut in viata
experiente semnificative care te-au facut sa te simti nedemn de a fi iubit, victima, vei intra in relatii in
care acest lucru iti va fi confirmat. Daca ai o buna imagine de sine, sentimentul valorii personale si daca
ai iubire si ingaduinta fata de tine insuti, vei evita situatiile in care imaginea pe care ti-o vor transmite
ceilalti despre tine va fi una negativa. Adica vei sti sa te protejezi fata de posibilele agresiuni in relatiile
cu ceilalti si in general, cu mediul.
O persoana sanatoasa si rezilienta are o imagine de sine care reflecta realitatea, si care se plaseaza
intr-o relatie confortabila cu idealul de sine.
Carl Rogers vede progresul clientilor in procesul de consiliere tocmai in schimbarile modului in
care ei gandesc si simt despre ei insisi.
Imaginea de sine este impresia pe care o avem despre noi insine si are un rol important in
personalitatea noastra. Imaginea de sine este ghidul care evalueaza concordanta intre ce gandim, cum
simtim, cum ne comportam si persoana cine credem noi ca suntem. Ea se construieste la confluenta
dintre: cum ne vedem noi insine, cum ne vad ceilalti si cum ii vedem noi pe ceilalti. Asadar imaginea de
sine include si imagine sinelui in relatie cu ceilalti. Cand cunoastem o persoana, nu avem o privire
analitica ci doar o impresie, o “imagine” globala asupra persoanei. Traducem asta prin “ ne place sau “nu
ne place”, prin atitudinea pe care o dezvoltam fata de persoana si care transmite persoanei imaginea
noastra despre ea.
Situatiile care ne clatina imaginea de sine sunt resimtite ca o amenintare.
Imaginea de sine este un bun predictor al comportamentului persoanei, mai ales in cadrul relatiilor
sociale. Stii la ce te poti astepta din partea unei persoane.
Dupa toate acestea intelegem modul in care schimbarile de imagine de sine, tintite si obtinute prin
consiliere, duc la schimbari in relatia cu ceilalti. Cand modul persoanei de a se vedea pe sine insasi,
atitudinea facta de sine insasi se schimba, aceasta schimbare va fi receptata de ceilalti si ca urmare,
ceilalti isi vor schimba comportamentul fata de persoana care si-a intarit imaginea de sine.
In copilarie parintii transmit copilului modul in care ei il vad, il simt, ce cred ei despre copil. Parintii il
vad ca pe un tot, global si nu vor zice ca copilul a avut un comportament agresiv, ci ca este agresiv. In
momentul urmator, copilul va zice despre sine ca e agresiv; va vedea agresivitatea, dincolo de “bun” sau
“rau” ca tinand de personalitatea sa. Aceste vederi parentale adeseori se concretizeaza in identificari
pozitive sau negative cu mituri ale familie. “Copilul seamana cu bunicul care era o persoana
intreprinzatoare, plina de idei...” sau dimpotriva: “ e zurbagiu si nu te poti intelege cu el, asa cum e si
fratele lui...”. In aceste imagini intra si mesajul nerostit “ te acceptam si ne asteptam sa fii astfel!” Aceasta
imagine a parintilor despre copil, pe care se bazeaza asteptarile si atitudinile parintilor fata de copil, duce
la modul in care copilul se vede, se simte, precum si la ceea ce el crede despre el. Sentimentele parintilor
si ale celalorlalte persoane semnificative din viata lui fata de el devin directive despre cum trebuie sa fie
el. Parintii transmit copilului ce e “rau” si ce e “bine” ( copil cuminte/copil rau) si asteptarile lor. In
consecinta, copilul dezvolta aceleasi convingeri despre el insusi, le internalizeaza.
Prietenii pe care copilul si-i va face vor fi dintre persoanele care ii vor intari imaginea de sine. Din acesta
perspectiva sunt atat de importante prieteniile, caci ele te ajuta sa-ti mentii, iti intaresc imaginea de sine.
Prietenii iti arata ca ei te vad asa cum te vezi si tu si te fac sa te simti liber sa te exprimi in acord cu
aceasta imagine de sine recunoscuta.
In interactiunile sociale cu persoane care ne sunt mai mult sau mai putin semnificative, ne comunicam
unii altora modul in care il simtim pe celalat. Acest lucru conduce la confirmarea sau neconfirmare
celuilalt. O discutie, o negociere, o dezbatere, nu inseamna neconfirmarea celuilalt. Confirmarile si
infirmarile celorlalti ne arata cum suntem vazuti de ei si sunt importante pentru imaginea de sine pe care o
avem. Din punctul de vedere al teoriei sistemice, in comunicare, schimburile de mesaje au semnificatia de
a: confirma, respinge sau nega pe celalalt1. Desi importanta confirmarii nu este intotdeauna constientizata,
ea are o importanta foarte mare in relatiile sociale. Cand nu esti confirmat de ceilalti esti suparat si
tulburat. In astfel de situatii, unele persoane cu o imagine de sine mai fragila, incep sa se indoiasca ca sunt
asa cum credeau ele despre sine. Confirmarile ne mentin, ne dau putere (empowering), disconfirmarile
duc la schimbare. Daca eu cred despre mine ca sunt o persoana inteligenta si mi se transmite mereu ca nu
sunt, incep prin a ma opune, apoi incep sa vad singura ca fac prostii si in final imeginea mea de sine se
clatina si incep sa le dau dreptate celorlalti. Ne alegem relatiile semnificative astfel incat sa fim confirmati
(prietenii, partenerul de viata…) si acest lucru se petrece si atunci cand avem o buna imagine de sine si
atunci cand avem o imagine de sine proasta. Pe cel care nu te confirma nu il poti considera prieten, te vei
feri de el. O alta modalitate de aparare a imaginii de sine este singuratatea ( decat sa nu te confirme, mai
bine ramai singur…). Confirmarea va aduce schimbare in sensul mentinerii continuitatii si a intaririi unor
caracteristici de personalitate (“ da, tu esti o persoana punctuala…”)
Dar respingerea nu poate fi totala. Cand respingem trebuie sa acceptam intai o parte din autodefinirea
persoanei. Astfel daca in consiliere clientul se autoblameaza, se trateaza cu epitete negative (“sunt un
prost...”, “sunt un fraier...” etc) nu il vei confirma in aceste autocritici ci reamintindu-i ca este o persoana
valoroasa vei nuanta criticile spunand : “sunteti prea aspru cu d-tra”.
Negarea celuilalt inseamna totala ignorare a persoanei si reactia la aceasta nu poate fi decat una
nebuneasca. In relatia parinte copil, negarea se traduce prin neglijarea copilului, ignorarea lui de catre
parinte.
Educand copilul, parintii se servesc de confirmare si infirmare; ( ‘esti un copil cuminte, nu pot sa cred ca
ai facut asa ceva, nu ma asteptam la asta….” si pana la urma nici copilul nu mai poate crede ca el a facut
asa ceva, nu se mai asteapta de la sine sa faca asa ceva..)

1
Paul Watzlavick, in Benoit (vezi bibliografia)
La inceput copilul are experiente autentice, plenare, necontaminate de ceilalti, in legatura cu ceea ce se
intampla . Carl Rogers numeste aceste trairi ca fiind “organismice”, cu participarea intregului corp si
psihic al copilului. Datorita nevoii copilului de “privire pozitiva” din partea parintilor, parintii au puterea
de a influenta trairile copilului impunandu-i acestuia vederile lor. Aceasta privire mai mult sau mai putin
pozitiva a parintilor o internalizeaza copilul devenind stima lui de sine. Pt a nu pierde privirea pozitiva,
copilul invata sa interpreteze sentimentele si sa se comporte in sensul asteptat de parinti, de alte persoane
semnificative, mai tarziu, pentru a-si mentine atentia, afectiunea, acceptarea parintilor si a celor din jur.
Cand privirea pozitiva e conditionata, copilul va internaliza si conditionarea: “daca parintii ma aproba
cand sunt ascultator, atunci si eu trebuie sa ma aprob cand sunt ascultator; daca ma dezaproba daca plang,
trebuie sa dezaprob si eu plansul!” Astfel construirea imaginii de sine si a stimei de sine a copilului
inseamna indepartarea de experientele lui organismice, plenare, din toata fiinta lui.
Trairile lui sunt astfel limitate, falsificate, de catre conditionarile celor din jur. Carl Rogesr spune ca cu
cat atitudinile si sentimentele fata de sine sunt mai false, cu atat imaginea de sine reprezinta mai putin din
sinele autentic. Cu cat imaginea de sine difera mai mult de adevaratul sine, cu atat mai nerealista este.
Intrand in consiliere o astfel de persoana va avea adevarate descoperiri cu privire la sinele autentic si la
potentialul de care dispune.
Cu cat imaginea de sine e mai falsa, cu atat ea va deveni mai rigida si defensiva. Atitudinea defensiva va
avea ca scop asigurarea stabilitatii si a continuitatii personalitatii. Persoana nu accepte dovezile care o
pun intr-o alta lumina decat asa cum se crede ea, persoana.
Diferentele dintre imaginea de sine si adevaratul sine apar nu doar datorita relatiei cu parintii dar si ca
rezultat al normelor si valorilor curente ale societatii. Astfel imaginea de gen a societatii te obliga, ca
barbat, sa nu plangi, sa fii puternic... Ca femeie, nu ai voie sa fii puternica, trebuie sa fii harnica…etc.
Pentru a creste ca o personalitate integrata, nu toate sentimentele, impulsurile, comportamentele, copilului
trebuie acceptate de parinti dar despre toate trebuie vorbit si ajutat copilul sa le exploreze. La baza acestei
atitudini parentale sta respectul fata de copil, recunoasterea umanitatii in el, chiar daca anumite
comportamente nu sunt acceptabile. Acelasi lucru il va face si consilierul cu clientul ajuns in impas.
O personalitate bine integrata nu este contaminata de consecintele conditionarii privirii pozitive. Valorile
false ale altora nu ii submineaza stima de sine si nici nu dezvolta un ideal de sine fals. O astfel de
persoana poarta cu sine o armonioasa relatie intre realitate/imagine de sine/ideal de sine. Caci atunci cand
sunt mari diferente intre cele trei, apar problemele psihologice si nefericirea. Consilierea va tinti din
aceasta perspectiva sa acompanieze persoanele nefericite pe drumul lor spre sinele propriu, intr-un proces
de a se redescoperi, recunoaste, indragi din nou.
In momentele de criza, imaginea de sine este amenintata, mecanismele defensive sunt in alerta.

c. Mecanismele defensive/de aparare si coping2


Datorita faptului ca in diferite momente ale vietii ( mai ales in momente de criza) depindem intens unii de
altii, imaginea de sine ne este amenintata. Pentru a o pastra, a ne pastra stima de sine, vom dezvolta
mecanisme de aparare. Mecanismele de aparare pot fi cu scopul de a prezerva imaginea de sine in fata
situatiilor problematice in raporturile cu ceilalti sau pentru a coopera ( a face fata, a rezolva problem) cu
ceilalti. Dintre mecanismele prin care persoana se confrunta cu situatia problematica confirmandu-si
imaginea de sine sunt: umorul, altruimul, capacitatea de reflectie, planificare actiunilor viitoare, amanarea
reactiilor imediate.
Mecanismele de adaptare pot fi asadar realiste, ca un răspuns la realitate (mecanismele adaptative, de
coping, mentionate mai sus), sau nelegate de realitate, ocultând-o, cum ar fi mecanismele defensive,
neurotice. Pentru o prezentare ştiinţifică detaliată a mecanismelor defensive, recomandăm cartea
Mecanismele de apărare, apărută la Polirom, avându-i ca autori pe Serban Ionescu, Marie-Madeleine
Jacquet şi Claude Lhote (2002). Cartea trece în revistă 29 de mecanisme de apărare, arătându-le valenţele
în dezvoltarea şi funcţionarea sănătoase ale individului, ca şi în psihopatologie. Fiecare mecanism este
descris în structurarea lui istorică, menţionându-se diferitele utilizări ale diverşilor autori. Este o carte
uşor accesibilă, fundamentală în domeniul dezvoltării şi al psihopatologiei umane, construită ca un
manual de bază şi clarificând controversatele teorii şi concepte din domeniul mecanismelor de apărare.

2
Subcapitol alcatuit in principal prin preluarea textului din capitolul cu acelasi nume din lucrarea Psihologia dezvoltarii
umane, autor: Muntean, A., ed. Polirom, 2009.
Mecanismele defensive sunt reacţii la situaţii provocatoare de stres, în care sinele nu mai este capabil să
facă faţă frontal şi să-şi păstreze intenţia de cooperare, capacitatea de a se investi. Sunt strategii curente de
răspuns ale individului la care el recurge de câte ori se simte ameninţat şi incapabil de a face faţă. In
momentul in care persoana e in pericol, recurgerea la mecanismele defensive poate fi salvatoare.
Invatarea si utilizarea lor curenta insa limiteaza capacitatea de adaptare si dezvoltare a persoanei.
Cel care a vorbit pentru prima dată despre aceste mecanisme este Sigmund Freud. El susţine că orice
individ are un set de reacţii defensive, având rol de apărare în faţa unor evenimente traumatice. Freud
spune că mecanismele defensive sunt elemente fundamentale ale sănătăţii mentale a individului. Indivizii
sănătoşi utilizează mecanisme mature, universale în funcţionarea umană, prin care fac faţă depresiei sau
anxietăţii provocate de anumite evenimente ori de ameninţarea cu anumite evenimente periculoase. Nu se
poate spune cu precizie dacă sunt înnăscute sau învăţate, dar, ţinând seama de universalitatea lor, se poate
presupune că au o componentă înnăscută destinată confruntării cu situaţiile de stres.
Anna Freud (1961) a dezvoltat ideile tatălui său privind mecanismele defensive, susţinând faptul că
acestea sunt în serviciul sistemului sinelui. Ea susţine că aceste mecanisme nu sunt doar de protecţie, ci că
ele pot fi şi mecanisme sănătoase, de adaptare (de coping), prin care individul face faţă provocărilor de zi
cu zi.
Haan (1969) a nuanţat termenii, arătând că defensa este o reacţie cu nuanţă negativă, de protecţie
împotriva evenimentului (retragere). Reacţiile de coping ar fi opusul pozitiv al defensei. Haan susţine că
există o continuitate în mecanismele de adaptare, dinspre polul negativ, defensiv (de exemplu, reacţia de
raţionalizare) spre polul pozitiv, de coping (reacţia de analiză raţională). În prima reacţie: „Am spart cana
pentru că era aşezată pe marginea mesei” (altcineva e vinovat de a o fi lăsat acolo), în vreme ce în a doua
variantă: „Am spart cana pentru că eram prea grăbită şi deci neatentă şi ar trebui să mă trezesc cu cinci
minute mai devreme pentru a nu fi atât de grăbită când mă pregătesc”. Această continuitate a mecanis-
melor descrisă de Haan, dinspre cele de „defensă împotriva” situaţiilor spre cele de „cooperare în vederea
rezolvării”, este văzută ca o parte componentă a comportamentului uman sănătătos.
Vaillant (1977), care a condus şi importante cercetări în domeniu, a extins viziunea asupra mecanismelor
defensive şi de coping, deşi nu utilizează termenul coping. El prezintă aceste mecanisme la mai multe
niveluri. Consideră că nivelul al patrulea al mecanismelor apare mai târziu, după adolescenţă, în vreme ce
primele trei niveluri apar în copilărie. Când sunt deci folosite de copii constituie un semn de sănătate
mentală, în vreme ce utilizarea lor la vârste mai avansate indică anumite tulburări psihice (personalităţi
psihotice, nevrotice, imature). În urma unui studiu amplu, Vaillant afirmă că mecanismele nivelului al
patrulea sunt utilizate de persoane mature care au succes în muncă şi care ştiu să îşi păstreze, adulţi fiind,
interesul pentru joc. Descrise de el, mecanismele adaptative sunt:
• nivelul I – mecanisme psihotice. Pentru cei ce le folosesc, presupun o alterare a realităţii. Indivizii
care recurg la aceste mecanisme sunt etichetaţi de cei din jur drept „nebuni”. Par nişte copii care
funcţionează într-o altă lume decât aceea a adulţilor. Dintre aceste mecanisme fac parte:
1. proiecţia delirantă, care constă în dezvoltarea unui delir, de obicei de tip persecutiv, despre
realitatea externă. La copilul mic: „Mama rea, vrăjitoarea, care nu este aici când am nevoie”; la adulţi:
„Nu mă înţeleg cu partenerul de viaţă din cauza mamei lui/din pricina faptului că ni s-au făcut vrăji”;
2. negarea (minciuna), care presupune negarea realităţii exterioare, obiective. Poate fi întâlnită şi ca
reacţie tipică la comunicarea unei veşti dezastruoase pentru individ. La copil, se leagă de angoasa de
separare şi este prima fază în criza de separare. La adulţi, acceptarea unei veşti catastrofale (o boală
terminală sau un faliment etc.) conduce la o primă reacţie de negare;
3. distorsionarea, care face ca, în linii mari, realitatea să ia o altă formă, convenabilă persoanei.
Realitatea ca eveniment nu este negată, dar aspecte de detaliu, de interpretare capătă o altă explicaţie
cauzală, îndepărtându-se de adevăr („Este adevărat că am luat o notă mică, dar profesoara nu mă
suportă!”). La adulţi, este foarte periculoasă, ajungând ca după o vreme nici cel care foloseşte
mecanismul, brodând pe marginea unui eveniment real, să nu mai ştie care e adevărul. În orice caz,
ceilalţi vor depista mai greu neadevărul din această împletire de fapte reale şi invenţii;
• nivelul II – mecanisme imature. Pentru cel care le dezvoltă, au rolul de a altera suferinţa cauzată
de ameninţarea intimităţii interpersonale ori de cea de a trăi o pierdere la nivelul vieţii intime. Pentru
ceilalţi, persoana care dezvoltă astfel de mecanisme este socialmente indezirabilă. Aceste mecanisme
sunt:
1. proiecţia: atribuirea propriilor sentimente, nerecunoscute, celorlalţi;
2. fanteziile schizoide: tendinţa de a dezvolta fantezii şi retrageri autiste (aparente iertări), cu scopul
de a rezolva conflictul şi a obţine o răsplată;
3. ipohondriile: transformarea reproşurilor faţă de ceilalţi (cauzate de anumite pierderi, de
singurătate, sau de anumite impulsuri agresive inacceptabile) în autoreproşuri mai întâi şi apoi în acuzarea
diferitelor dureri, boli somatice şi neurastenii. Durerile de spate, crizele de spasmofilie sunt adesea astfel
de manifestări;
4. comportamentul pasiv-agresiv: agresivitate contra celuilalt exprimată indirect şi ineficient prin
pasivitate sau prin direcţionarea agresivităţii împotriva propriei persoane;
5. izbucnirile nepotrivite (scene): exprimarea directă a unei dorinţe inconştiente ori a unui impuls,
implicând evitarea conştientizării efectelor, a consecinţelor acestor scene.
• nivelul III – mecanisme nevrotice. Cel ce le foloseşte trăieşte o alterare a sentimentelor private ori
a exprimărilor instinctuale. Ceilalţi apar pentru persoană ca nişte cârlige nevrotice. Aceste mecanisme
sunt:
1. intelectualizarea: dorinţele instinctive sunt gândite formal, în termeni lipsiţi de afectivitate, şi nu
se acţionează conform lor. Ideea este conştientizată, dar sentimentele lipsesc;
2. reprimarea (refularea): apare ca o naivitate inexplicabilă, o lipsă de memorie, scăderi de
conştientizare a impulsului venit de la anumite organe de simţ ce creează o problemă în situaţia curentă în
care se află individul (încercând, de fapt, să fie o soluţie). Sentimentul există în conştiinţă, dar ideea
lipseşte. Se aseamănă cu suprimarea, dar este mai intensă şi problema e, pur şi simplu, ignorată. Când i se
reaminteşte problema, subiectul susţine că a uitat şi probabil că nu-şi va mai aminti deloc problema.
„Mi-am uitat caietul cu tema acasă” este un gest de reprimare tipic la copil. Obligat, dar nesimţindu-se în
stare să se confrunte cu situaţia de examinare, copilul nu îşi aminteşte unde a pus caietul sau că trebuie să
ia caietul;
3. deplasarea: sentimentele sunt redirecţionate către obiecte mai puţin importante pentru persoană, şi
nu către persoana ori situaţia care le-a generat: „Sunt speriat pentru că părinţii mei s-au certat, mi-e teamă
că mă vor abandona şi mă bat la grădiniţă cu un coleg. Pulsiunea agresivităţii pusă în funcţie de situaţia
de angoasă pe care o trăiesc este direcţionată spre o persoană accesibilă”;
4. formarea unor reacţii: subiectul dezvoltă un comportament diametral opus unui impuls instinctual
care este inacceptabil: „Mi-e frică de doamna învăţătoare şi încerc să mă dau bine pe lângă ea”;
5. disocierea: modificarea temporară, dar intensă a caracterului sau a sensului identităţii personale cu
scopul de a evita tristeţea, suferinţa emoţională. Este un mecanism sinonim cu negarea nevrotică. Există
copii care, bătuţi de părinţi, nu au nici un fel de reacţii, spre furia acestora. Se comportă ca şi când nu ar fi
acolo în momentul bătăii. Disocierea este un simptom caracteristic sindromului de stress post traumatic,
“mecanismul principal in dezvoltarea sindromului de stress post-traumatic”(Nutt, Davidson, Zohar,
2000).
• nivelul IV – mecanisme mature (de coping). Cei care le folosesc integrează realitatea, relaţiile
interpersonale şi îşi controlează sentimentele personale. Pentru ceilalţi, apar ca nişte virtuţi, de dorit:
1. altruismul: dezvoltarea unor gesturi şi servicii constructive, de sprijin şi gratificare a celorlalţi;
2. umorul: exprimarea deschisă a ideilor şi sentimentelor fără disconfort, crispare a individului sau
imobilizare şi fără vreun efect neplăcut asupra celorlalţi (diferit de ironie, care este o agresivitate ţintită
împotriva cuiva);
3. suprimarea: constă în decizia conştientă sau semiconştientă de a amâna acordarea atenţiei unui
impuls conştient, generat de conflict. Apare când persoana recunoaşte problema, dar întârzie reacţia
(amână chiar şi să se gândească la problemă deocamdată). Scarlett O’Hara, în Pe aripile vântului,
confruntându-se cu problema, spune: „si mâine va fi o zi… Mă voi gândi mâine la asta”. Se amână
căutarea soluţiei;
4. anticiparea: o realistă anticipare sau planificare a disconfortului care va urma pentru persoană în
procesul de rezolvare a problemei ivite. Ajută la a face faţă dificultăţilor reale din momentele rezolvării
problemei;
5. sublimarea: reprezintă o exprimare atenuată a instinctelor, în forme socialmente acceptate,
evitându-se consecinţele adverse şi pierderea accentuată a plăcerii. În testul pulsiunilor al lui Szondi, o
mare încărcătură sadică poate semnifica o carieră excepţională ca om de cultură, chirurg, coafeză etc.
Dacă ne gândim la tehnicile psihoterapeutice „sălbatice”, care recreează criza pentru a ajuta persoana
să-şi găsească soluţia, s-ar putea să găsim şi aici o sublimare a acestor energii.
Mecanismele adaptative sunt expresia sănătăţii mentale a unui om. Dacă este o persoană sănătoasă,
comportamentul său va fi condensat, în marea majoritate a situaţiilor problematice cu care se confruntă, în
tipare ale mecanismelor defensive mature, de coping.
Uneori, mecanismele de apărare se pot adresa unor evenimente dificile petrecute în trecut şi vor împiedica
deplina conştientizare şi asumarea emoţionalităţii evenimentului.
Există întrebări cu privire la originea lor ereditară sau achiziţionată. Exista desigur o componenta invatata
in utilizarea lor. Un copil martor la scenele pe care le face un parinte, in momentele de conflict, invata sa
faca astfel de scene in momentele mai dificile cu care se confrunta.
Sunt instrumente de adaptare, având rolul de a sprijini individul pentru a face faţă vieţii de zi cu zi.
Vorbim despre mecanisme defensive sau de coping. Dar un individ, în anumite situaţii neobişnuite pentru
viaţa lui de zi cu zi, poate recurge la ambele tipuri de mecanisme. Uneori, este vorba mai mult despre o
diferenţă cantitativă decât despre una calitativă a reacţiei pentru a o categorisi ca fiind defensivă sau de
coping. Astfel, o reacţie poate să înceapă prin raţionalizare şi să se termine prin coping, cum ar fi: analiza
intelectuală, conştientă. O relaţie asemănătoare există între refulare (mecanism nevrotic) şi suprimarea,
amânarea conştientă a rezolvării pentru un momentul ulterior, în care individul poate fi mai apt de a face
faţă situaţiei.
Mecanismele defensive pleacă de la defensă (autoapărare) şi au rolul de a preveni confruntarea directă a
sinelui cu situaţia provocatoare, de a salva individul.
Defensa presupune o formă de refuz al implicării în situaţia reală, în vreme ce coping-ul înseamnă a face
faţă situaţiei în mod obiectiv şi a găsi o soluţie realistă pentru problemă. Am putea spune că sănătatea
mentală e progresivă, gradată, ca şi mecanismele de menţinere a ei.
Dacă la copil mecanismele inferioare, defensive pot reprezenta o funcţionare normală, la adult ele pot fi
semnul unei psihoze sau al unei personalităţi imature ori nevrotice.
Mecanismele de coping, de la nivelul superior, sunt puse în funcţiune de persoane mature, care ştiu să
lucreze cu plăcere, dar şi să păstreze latura ludică în comprehensiune şi reacţii.

d. Efectele mecanismelor defensive in dezvoltarea individului


Vaillant (1977) a întreprins un studiu longitudinal, pe generaţiile admise la Universitatea Harvard între
1942 şi 1944. Universitatea avea ca studenţi atunci doar băieţi. În studiul său, el a admis ca definiţie a
sănătăţii mentale capacitatea individului de a rezolva probleme. El a considerat din start această populaţie
ca fiind o populaţie de tineri „normali”.
Vaillant i-a văzut la vârsta de 55 de ani, după o viaţă în care problemele nu i-au ocolit. El a considerat
succesul ca fiind dat de: veniturile mari, rolul profesional şi recunoaşterea socială.
În grupul de succes, s-au identificat preşedinţi de corporaţii şi chiar câştigători ai premiului Nobel. În
acest grup, în general, indivizii fac parte din clasa de mijloc şi împărtăşesc valorile ei: căsătoria, copiii,
casa, tendinţa de a acumula bunuri. Ei au bune abilităţi de a relaţiona cu ceilalţi şi de a munci. În plus, ei
ştiu să se joace, practică sporturi şi îşi iau cel puţin o lună de vacanţă pe an. Au prieteni, unii dintre ei
menţinându-se ca prieteni încă din copilărie sau din liceu. Între 25 şi 55 de ani, ei sunt activi, harnici la
locul de muncă, pentru ca la 55 de ani să aprecieze mai mult viaţa de familie şi preocuparea pentru copii.
Chiar dacă în timpul vieţii au avut parte de pierderi grave (un copil care a murit, o persoană iubită ce a
suferit un accident, un handicap), ei au manifestat mecanisme de adaptare (coping) mature, făcând faţă
situaţiei în mod constructiv.
Bărbaţii de succes au avut un bun ataşament în copilărie faţă de mamă, cu internalizarea valorilor
familiei. S-au zbătut pentru identitatea lor, pentru a se desprinde de controlul matern şi, la final, şi-au
internalizat valorile mamei şi ale familiei de origine. Bărbaţii de succes au avut mame care au crezut în ei
şi i-au împins mereu să se lupte pentru poziţii bune.
Opusul îl reprezintă bărbaţii cu mai puţin succes. Printre ei se numără indivizi care au cunoscut
închisoarea, divorţul, dificultăţile în relaţiile cu ceilalţi şi cu instituţiile (locul de muncă), au avut
dificultăţi în a-şi păstra locul de muncă şi numeroase probleme de sănătate. Unii încă mai locuiesc cu
mamele. O mare parte au fost căsătoriţi de mai multe ori. Mecanismele de adaptare utilizate în situaţii
dificile au fost mai defensive, continuând să nege, să mintă, aşa cum fac copiii. Nu prea au prieteni şi nici
programe de recreere, de amuzament şi relaxare.
Studiul lui Vaillant susţine natura psihosomatică a numeroase boli fizice (cauzate de stres). Se dovedeşte
că oamenii cu o sănătate mentală bună au mai puţine probleme de sănătate fizică.
Artiştii nu fac parte din grupul studiat de Vaillant şi se pare că modul lor de a funcţiona şi de a se adapta e
diferit, deşi nu se ştie cum. Nu se prea cunosc cauzele inspiraţiei artistice. Adesea se consideră însă geniul
ca fiind apropiat de nebunie.
Trecând în revistă studiile existente, Haynal (2002) arată că aproximativ jumătate dintre copiii care au
trecut prin suferinţe considerabile (moartea unui părinte, catastrofe, război etc.) reuşesc să se salveze (au
o bună rezilienţă) şi să devină personalităţi cunoscute. Mulţi dintre ei ajung să exceleze în artă, dar şi în
ştiinţe.
Au fost identificaţi câţiva factori de risc care creează vulnerabilitate pentru sănătatea mentală a copilului:
• a creşte într-o casă cu certuri şi tensiuni; în studiul longitudinal condus de Alain Stroufe (cf.
Stroufe, Egeland, Carlson, Collins, 2005, p. 191), concluzia cu privire la a fi martor la astfel de
evenimente, în copilăria mică (preşcolar), este: „A fi martor la violenţe în copilăria mică reprezintă o
moştenire ce se va face simţită în perioada adolescenţei, mai ales la băieţi”. De fapt, autorii confirmă alte
cercetări existente care arată că în cazul băieţilor la vârsta adolescenţei vor apărea tulburări de
comportament prin externalizare, iar în cazul fetelor prin internalizare (depresie);
• divorţul părinţilor; prezenţa figurii masculine, a tatălui, este importantă în dezvoltarea copilului,
dar efectul negativ al absenţei tatălui, mai ales în cazul băieţilor, e mai mic decât cel al unei prezenţe
masculine violente (Stroufe, Egeland, Carlson, Collins, 2005);
• moartea unui frate sau a unui părinte;
• sărăcia.
Opusul, factorii puternic predictori de succes, sunt:
• relaţionarea facilă cu ceilalţi (copii sensibili, tandri);
• absenţa problemelor de somn sau de conduită alimentară;
• nivelul de energie crescut.
Tot un factor favorabil îl constituie prezenţa în viaţa copilului a unei persoane din afara familiei (vecin,
rudă, profesor etc.) cu care copilul are o relaţie mai specială. Aceasta persoana va juca rolul unui
important factor de rezilienta pentru copil.
Băieţii şi fetele au sensibilităţi diferite la aceşti factori. De exemplu, moartea unui frate afectează profund
băieţii şi mai puţin fetele. Moartea tatălui le poate marca mai mult pe fete, mai ales că adesea acest
eveniment duce la creşterea responsabilităţii lor în viaţa familie. În general, se pare că a avea grijă de
fraţii mai mici (fără a exagera responsabilitatea copilului mai mare) duce la creşterea încrederii în sine şi
la dezvoltarea abilităţilor parentale.
Educatorii, învăţătoarele, profesorii sunt persoane foarte importante în evoluţia copiilor, in imaginea lor
de sine, şi pot marca pe viaţă evoluţia individului.
În general, se consideră că cineva care are succes în unul sau mai multe aspecte poate să îşi remedieze ori
să îşi depăşească mai uşor slăbiciunea din alte domenii, căci succesul într-un domeniu ajută la construirea
unei bune imagini de sine.
Copiii cu dizabilităţi au o imagine de sine negativă, ceea ce le accentuează handicapul obiectiv. Este
necesară o preocupare specială pentru ameliorarea imaginii de sine a acestor copii, ca şi a abilităţilor
verbale, mentale şi sociale.
Asadar tinta consilierii nu e problema persoanei ci imaginea de sine a persoanei, care determina reactia
persoanei la problema. Daca mecanismele defensive sunt prea larg utilizate de catre o persoana, acesta isi
va atrage mereu probleme. Pe de alta parte, persoana nu e deplin capabila sa-si identifice si recunoasca
mecanismele defensive. Daca insa va reusi sa dezvolte o buna imagine de sine, prin consiliere, aceasta o
va face sa-si recunoasca mecanismele defensive nascute din incapacitatea resimtita de a se confrunta cu
problema, ii va da capacitatea si chiar placerea de a se confrunta cu situatiile dificile, gasindu-le o
rezolvare realista.

e. Mecanismele defensive caracteristice intervenientilor ( pot aparea la consilier)


In lucrarea Copilul Maltratat (1998), Kari Killen vorbeste despre “strategii de supravietuire” ale
intervenientilor. Acestea sunt mecanisme defensive dezvoltate de cei care intervin cu copiii si persoanele
aflate in dificultate. Consilierul se afla expus riscului de a dezvolta astfel de mecanisme in cazul in care
nu se afla intr-un permanent proces de dezvoltare si constientizare a trairilor sale in cadrul consilierii, in
relatie cu evenimentele sale de viata care i-au structurat imaginea de sine.
Cateva “strategii de supravietuire” ale consilierului insuficient pregatit pentru a desfasura o consiliere:
supraidentificarea consilierului cu “cazul” sau cu cei care alcatuiesc “problema” cu care vine cazul in
consiliere ( in partea practica de mai jos, se da un exemplu);
Tendinta de a “directiona” consilierea pentru a evita zonele de sensibilitate personala a consilierului.
Cand clientul povesteste lucruri inacceptabile pentru consilier, din perspectiva valorilor sale, el poate avea
tendinta de a orienta discutia spre zone mai securizante pentru el.
Tendinta de a ”demonstra” in consiliere ca a avut dreptate in ipoteza ce a facut-o asupra cazului.
Proiectarea propriilor puncte slabe, sensibile, asupra clientului si “intelegerea” lui eronata.
Tendinta de a se “apara” sau izola, a-si retrage empatia, cand lucreaza cu cazuri care il confrunta cu
propriile prejudecati.
Tendinta de a nu lasa pauze, “tacerea” clientului inducandu-i o teama, o tensiune care il impiedica sa
ramana relaxat si in asteptarea celuilalt.
La subcapitolul privind barierele, apar in practica astfel de mecanisme de aparare.
Dintre mecanismele de coping, probabil cel mai important este umorul. Un bun umor il va face pe
consilier sa “dedramatizeze’ situatii care risca sa ajunga la criza.

Studii de caz propuse spre rezolvare


Copilul A., in varsta de 3,5 ani, copil unic, baiat, este adus in consultatie de mama. Plangerea (venita din
partea educatoarelor): agresivitatea in relatie cu colegii de la gradinita, lipsa de cooperare.
Copilul prezinta si un limbaj intarziat, cu rotacism si articulare deficitara a unor cuvinte mai dificile. O
instabilitate crescuta, fara a fi problematica. Spune ca se casatoreste cu mama si relatarile lui sunt agresiv
dispretuitoare fata de tata.

In intalnirea cu toata familia, rolurile se contureaza astfel: tatal, cvasi absent in ingrijirea copilului;
motivul invocat si de el si de mama: este prea ocupat, tatal traditional care aduce bani, a fost copil unic si
nu a invatat sa aiba grija de copii si nici nu tolereaza sa ii fie deranjate lucrurile. Are o relatie excesiva cu
propria mama. Se plange de copil ( desi fara insistenta) ca nu deseneaza frumos si nu are rabdare.
Mama, o persoana ambitioasa, ironica, aparent puternica, accepta cu usurinta neimplicarea tatalui si il
trateaza pe acesta cu un usor dispret, nemascat, in fata copilului.
Foarte rar isi petrec timpul toti trei, impreuna ( aproape deloc, cu exceptia scurtelor vizite la parinti).

In concedii, excursii, mama merge doar cu copilul, tatal fiind ocupat.


Scena filmata: copilul s-a imbracat cu tricoul tatalui, gol pe dedesubt, se admira in oglinda. Tatal este
nemultumit si cere sa inceteze. Mama rade, e amuzata, filmeaza scena si ii spune tatalui: “Ei, ce te superi!
Asa esti tu, niciodata nu vezi ce dragut e!”

CATEVA ASPCTE PRACTICE ALE CONSILIERII


a. Rezumatul capitolului
In cele ce urmeaza vom prezenta aplicarea in practica a principiilor consilierii. Vor fi discutate concepte
cheie ale teoriei rogeriene in raport cu ceea ce s eintampla intr-o “intalnire” reala. Se va dezbate
continutul unei sedinte de consiliere precum si atitudinile gresite si barierele care pot aparea in cadrul
consilierii. Se vor descrie calitatile esentiale ale unui bun consilier, cele pe care incearca sa le dezvolte si
cursul.

b. Principii ale consilierii


Carl Rogers este cel care introduce termenul de “client” sustinand ca astfel se exprima respectul fata de
persoana care solicita consilierea, asa cum ar putea solicita orice alt serviciu. Consilierul si clientul sunt
intr-un contract partenerial. Parteneriatul este insa o modalitate de acompaniere a clientului aflat in
dificultate care nu se aplica in situatii de criza cand clientul este incapabil de auto explorari si descoperiri.
Consilierul nu detine puterea in timpul intrevederii. Clientul este cel care detine toate resursele.
Consilierul insa va lua in considerare toti factorii posibili, care pot fi contextuali, nespecifici dar care ar
putea sa sprijine schimbarea, transformarea, dezvoltarea clientului. Relatia dintre consilier si client,
alianta lor terapeutica, impune cateva conditii de baza:
Consilierul si clientul sunt intr-un contract psihologic. Ambii isi clarifica asteptarile si oferta, stabilesc
modul in care vor comunica, pun bazele unei relatii respectuoase de ajutorare, cum si cand, cat timp, vor
decurge intrevederile.
Consilierul si clientul sunt constienti de starea de vulnerabilitate si angoasa a clientului.
A-l asculta pe celalalt inseamna a te asculta pe tine insuti. Povestea clientului va genera la consilier trairi
in ecou ale propriilor experiente de viata. Daca aceste trairi nu au fost suficient prelucrate, consilierul
insusi poate deveni vulnerabil si etala mecanisme de aparare. Pe de alta parte, o buna experienta,
constientizata, a consilierului reprezinta pentru procesul de consiliere o resursa profesionala ce va facilita
intelegerea si acompanierea clientului.
In relatia cu clientul, consilierul nu are voie sa puna nici un fel de conditii.
Consilierul este in relatie cu clientul, o oglinda empatica a acestuia. Clientul reuseste astfel sa se vada, sa
se recunoasca si cunoasca mai bine, fara sa se mai respinga.
Clientul trebuie sa se simta inteles si tratat cu empatie in procesul de consiliere.
Sinceritatea absolut necesara in consiliere este dificil de realizat deoarece explorarea problemelor
clientului poate avea un ecou neasteptat in consilier, poate atinge probleme refulate. In acest caz,
consilierul va incuraja clientul sa paraseasca zona, sa exploreze alte lucruri, in alte directii. Cand clientul
ajunge in zonele sensibile, consilierului ii este jena, se simte in disconfort si orienteaza discutia spre alte
subiecte.
Consilierea nu este sfatuire, nu inseamna a furniza o informatie ci implica total consilierul, in relatia cu
clientul. Este un process in care si consilierul castia; el poate descoperi anumite aspecte ale experientelor
sale care i-au scapat, isi poate reimprospata experientele trecute, invata despre el insusi; intr-un cuvant, se
dezvolta.

c. Continutul sedintei de consiliere


Consilierul creaza un climat adecvat ( de siguranta, incredere)si stimulativ pentru ca persoana sa-si
exploreze problemele ce le are si sa le inteleaga si sa le gaseasca solutii bazate pe intelegere. Consilierul
joaca un rol non-directiv, incurajand persoana sa vorbeasca (sa exprime) ceea ce considera. Persoana se
simte in mod progresiv tot mai libera sa-si exploreze si exprime dificultatile emotionale sau cognitive care
au nevoie de atentie pentru a fi depasite.
O buna sedinta de consiliere contine intotdeuana:
Un moment (momente) de evaluare pentru a verifica daca clientul are sentimentul ca este inteles;
Momente de interpretare in care consilierul poate face referinte la propriile experiente prin care sa ajute
clientul sa inteleaga mai bine ceea ce se intampla;
Momentul ( momentele) de ancheta, de investigatie, cand consilierul pune intrebari deschise clientului;
prin aceste intrebari consilierul sprijina largirea orizontului de atentie a clientului. Adeseori clientul
absorbit de problema nu mai e capabil sa isi indrepte atentia spre alte elemente care ar putea da un alt sens
situatiilor;
Un moment ( momente) de sustinere a clientului, in care consilierul transmite verbal si mai ales non-
verbal atitudinea lui de sprijin fata de clientul implicat in procesul de auto-explorare;
Un moment (momente) de decizie, de gasirea a unui sens care poate schimba imaginea intregii situatii
dificile in care e prins clientul ;
Un moment ( momente) de comprehensiune, de intelegere a clientului. Aceste momente sunt verificate
prin feed-back-ul dat de client la prezentarea sensului desprins de catre consilier.
Abordarea pozitiva a clinetului se manifesta nu doar in momentele de sprijin, de acord, ci prin toata
conduita consilierului, incepand cu primirea clientului, conotatiile cuvintelor folosite in dialogul cu
clientul, orientarea atentiei spre “partea plina a paharului”.
Este evidenta implicarea active a consilierului cu clientul. Aceasta abordare a clientului poate conduce la
un risc de epuizare profesionala a consilierului. In aceasta situatie, consilierul isi pierde sau este incapabil
sa-si mentina pe tot timpul consilierii, atitudinea relaxata, calma, starea de confort in intalnire. Relaxarea
sau disconfortul consilierului sunt elemente importante in intrevedere, care se transmit clientului. De
aceea Carl Rogers atrage atentia consilierilor asupra riscurilor de epuizare si a nevoii de a-ti lua masuri
pentru a preintampina acest lucru. Probabil cea mai importanta masura este aceea de a practica tehnica de
consiliere doar avand un supervizor la care sa-ti poti cauta si explora cu onestitate dificultatile ivite in
anumite relatii de consiliere.
d. Portretul consilierului
Consilierea este o tehnica de explorare a unor probleme ale persoanei, asociate cu conceptii incorecte,
nerealiste ale persoanei legate de sine, de personalitatea sau viata sa. Dificultatile sunt explorate in raport
cu sine insusi, cu conceptia despre sine insusi si cu problemele actuale. Consilierul se va mentine intr-o
relatie sincera, naturala/autentica, respectuoasa si toleranta, intelegatoare fata de ceea ce spune si ceea ce
simte persoana consiliata.
Consilierea se realizeaza prin stabilirea si trairea unei relatii de ajutorare/sprijin. Capacitatea de a construi
o astfel de relatie si de a te simti confortabil cu clientul este descrisa de un portret al consilierului, pe care
il descriem in 10 trasaturi:
1. autenticitatea; consilierul este obligat la un process permanent de dezvoltare personala si
constientizare de sine, care sa ii permita o manifestare autentica, permanenta, fara caderi in artificialitate,
ipocrizii sau alte mecanisme defensive. Consilierul are nevoie de congruenta in rolul pe care il joaca.
Congruenta, care ingaduie sicronizarea consilierului cu ceea ce spune si se petrece cu clientul, presupune :
- experienta,
- constientizarea experientei si
- comunicarea cu acuratete despre aceasta experienta, despre sine.
Persoana congruenta isi accepta si cunoaste trairile, gandurile, sentimentele; acesta o face capabila sa
accepte mai bine trairile, gandurile, sentimentele celorlalti. Acceptarea e baza intelegerii empatice a
celuilalt. Congruenta deplina este imposibila dar preocuparea si formarea continua iti ingaduie sa o
mentii la un nivel suficient pentru a optimiza consilierea.
Un consilier tot mai congruent este tot mai deschis spre fluxul experientelor si catre constientizarea
sensului pe care il contine ascuns experienta. Autocunoasterea este astfel intr-o continua expansiune.
Autocunoasterea ajuta la dezvoltarea unei intelegeri empatice a fluxului experientelor care copleseste o
alta persoana (clientul). Congruenta da naturalete in interventie, autenticitate, iar clientul il vede pe
consilier ca fiind “transparent”, neartificial, sincer.
In aceasta autenticitate, consilierul se poate servi de reactiile proprii pentru a-l sprijini pe client in
procesul de maturizare. Desigur exprimarea propriilor trairi trebuie facuta cu atentie, la momentul potrivit
si continutul adecvat. De asemenea aceste reactii trebuie sa si le asume in fata clientului ca fiind reactiile
sale:”mi se pare ca….”, “eu ma gandesc ca…”, “pe mine ma surprinde ca…”. Consilierul va evita
formule care nu lasa loc la explorari ale clientului, cum ar fi: “Asta asa e cum va spun eu!”, “Dumneata
esti…”.

2. o constiinta de sine larga si o preocupare permanenta pentru a-si intelege reactiile. Consilierul are
sentimentul libertatii si capacitatea de a-si recunoaste si exprima perceptiile, atitudinile, gandurile si
sentimentele. Clientul capata sentimentul fortei consilierului pe care il vede liber si capabil sa-si acceseze
experientele personale. Cand consilierul exprima liber ceea ce se petrece in sinea sa (in minte, in emotii,
atitudini), clientul se simte incurajat sa-si exploreze si exprime cu libertate procesele psihologice.
Atitudinea libera, confortabila a consilierul transmite ideea ca explorarea poate conduce spre rezolvarea
problemelor;

3. capacitate de relationare pozitiva, facila, in spiritul iubirii si a respectului fata de aproapele. Carl
Rogers spune ca majoritatea relatiilor noastre, incepand cu cele cu parintii, sunt conditionate: te iubesc
daca esti cuminte, daca ai note bune, daca faci ceea ce vreau eu...Ca urmare, dezvoltam mecanismele de
aparare pentru a ne salva si a salva relatia. In fata consilierului insa, care are o ‘rivire pozitiva
neconditionata asupra clientului”, clientul se poate simti liber si neconditionat si isi poate explora trairile
cele mai respinse de catre persoanele semnificative lui. Caci consilierul are o atitudine ne-posesiva (non-
directiva), de grija, valorizare, acceptare acum si aici cu confuziile, furiile, resentimentele, dragostea
‘inacceptabile” ale clientului. Consilierul are o atitudine de acceptare neconditionata a clientului.

4. capacitatea de a ramane calm, empatic dar distinct de client, de problemele sale oricat de
complesitoare ar fi acestea sau oricat de mult ar rezona sau interfera acestea cu propria experineta.
Consilierul are nevoie de o permanenta constientizare a problemelor si experienteleor sale astfel incat sa
nu “citeasca” in explorarea facuta de client, problemele sale si nu ale clientului, pentru a nu se identifica
cu clientul. Constiinta treaza ca este o alta persoana decat clientul il va feri pe consilier de a fi deprimat
( ca reactie la disperarea clientului), coplesit ( ca reactie la anxietatile clientului), iritat ( ca reactie la
furiile clientului), etc. Atunci cand apare riscul supraidentificarii cu clientul, este de preferat sa nu se
accepte interventia solicitata de client. Carl Rogers insusi a refuzat o interventie in care simtea ca se
supraidentifica cu clientul si ca isi pierde sensul si limitele personalitatii sale in relatia cu clientul.

5. capacitatea de a avea suficienta securitate interioara si congruenta pentru a-l lasa liber pe celalalt
sa-si exploreze sensurile, resursele. Cand exista un conflict intre valorile consilierului si ale clientului, in
interesul clientului, consilierul trebuie sa se confrunte deschis cu acesta. Cand apar conflicte emotionale
( consilierul poate fi iritat, plictisit, sceptic, etc) este de preferat ca sa le recunoasca si sa le exprime caci
altfel vor interfera si vor submina procesul de consiliere. Este o conduita destul de dificil de sustinut dar
importanta pentru clientul care intelege ca si consilierul este o persoana reala, cu care se afla in
interactiune si nu un calculator docil si indiferent.

6. o comprehensiune empatica fata de client care sa-l ajute pe acesta sa recapete increderea in sine.
Intelegere empatica merge dincolo de ceea ce se spune pentru ca genereaza in corpul si sinele
consilierului ( in ecou) trairea in ecou a starii clientului. Acest lucru face posibila intelegerea sensului
spuselor clientului, asa cum apare acest sens in lumea clientului. Intelegerea empatica se exprima
prin:”corecteaza-ma daca gresesc dar mi se pare ca spui ca…..” sau: “Mi se pare ca ceea ce e important in
ce ai spus e….”, “pare ca esti (simtamant!)…e adevarat?” “ cand spui….pare ca simti…asa e?”
Aceste formulari se fac nu doar legat de cele spuse ci si de emotiile care apar in comportamentul
clientului. Emotiile care apar in imediatul relatiei terapeutice fata in fata, stau la baza oricarei relatii de
ajutor, de sprijin. Empatia presupune: intelegere, cordialitate, autenticitate si este non-posesiva.

7. capacitatea de a-l accepta pe celalalt asa cum este el, de a nu respinge ceea ce nu iti satisface
asteptarile. Inseamna increderea in latura buna, chiar daca pe moment mai putin evidenta, a persoanei.
Clientul isi spune: “vad ca consilierul ma accepta, si eu ma pot accepta, ma pot uita la mine” ( chiar si la
acele trasaturi ale mele de care mi-e frica!). Dar acceptarea clientului nu inseamna acceptarea faptelor lui.
Daca clientul a incalcat legea, consilierul nu accepta aceste fapte dar atitudinea lui va fi de a explora fara
sa condamne cauzele care conduc la aceste comportamente inacceptabile.

8. capacitatea de a crea un sentiment de securitate clientului aflat in relatie de consiliere. Pe acest


fundal de securitate consilierul scoate la lumina aspecte si implicatii ale trairilor si comportamentelor
clientului de care clientul nu e constient sau e doar partial constient. Consilierul remarca aspecte care nu
sunt spuse, sunt implicite, mai ales la nivel emotional. In acest fel va identifica zone ale experientei
clientului care nu sunt constientizate de catre acesta, zone aflate in umbra mecanismelor defensive.

9. Capacitatea de a nu judeca, eticheta, clientul oricat de dificila ar fi situatia in care se afla.


Consilierul nu poate avea prejudecati care sa-l impiedice sa-l asculte si sa-l inteleaga pe client ( orice ar
spune acesta).

10. Capacitatea de a-l vedea continuu pe client intr-un “ proces de dezvoltare”, de transformare
pozitiva, de maturizare.

e. Atitudini gresite. Bariere in realizarea consilierii.


“Atitudinile fundamentale necesare in interventiile de consiliere sunt cele de respect fata de beneficiarul
interventiei, umilinta a profesionistului fata de suferinta, spontaneitate, empatie si un entuziasm linistit
(Davis, 1993). Atitudinea aceasta transpare atat in mesajul explicit cat si in cel implicit, neverbal al
consilierului fata de beneficiar. “3
1. Atitudinile ineficiente, subminand consilierea sunt dezvoltate de catre consilier atunci cand trasaturile
descrise in portretul anterior nu sunt suficient de clare, de ferme. In aceasta situatie, cand explorarile
clientului il conduc in zone sensibile pentru consilier, acesta din urma se va simti expus, vulnerabil. Intr-o
astfel de situatie, consilierul poate deveni directiv, orientand discutia spre zone mai putin sensibile pentru
el sau intervenind cu idei care sa contrazica clientu.

3
Din Muntean, A.,2001
2. In cazul in care consilierul nu reuseste sa se simta confortabil in rolul sau, el poate fara sa-si dea seama,
sa adopte o fatada ‘profesionala”, de “expert”, inautentica, artificiala. Acest risc e cu atat mai mare cu cat
nesiguranta consilierului e mai mare. La inceput, cand inca nu au acumulat experienta si nu si-au antrenat
deprinderile, consilierii risca sa dezvolte o astfel de atitudine.
3. Exista situatii in care consilierul nu reuseste sa-si controleze prejudecatile si cand simte/resimte lipsa
de respect fata de client. In aceste cazuri consilierul il judeca, eticheteaza, il clasifica, pe client uitand de
unicitatea lui ca persoana. Atitudinea va fi resimtita de client si va conduce la escul relatiei terapeutice.
Adeseori clientul resimtind aceasta atitudine a consilierului, inceteaza sa mai vina la consiliere.
4. Una din greselile care impieteaza desfasurarea eficienta a consilierii este evaluarea
persoanei/personalitatii clientului si nu a comportamentului sau. In vreme ce comportamentele pot fi
uneori inacceptabile, asupra persoanei consilierul va pastra in continuu o privire pozitiva si increderea in
posibilitatile ei d edezvoltare.
Consilierul trebuie sa fie in permannenta atent la ceea ce spune sau ceea ce comunica non-verbal precum
si de consecintele ce le va avea asupra clientului. Sa nu serveasca clientului formule despre acesta
(aprecieri asupra persoanei) care sa il impiedice pe client sa se auto-exploreze si auto-descopere.
Una din greselile posibile, care l-au revoltat pe Carl Rogers in momentul in care a prins de veste, este
aceea de simplificare a consilierii si a implicarii cu clientul; atunci cand consilierul invata doar o tehnica
de a pune intrebari si invata formule gata elaborate fara a se implica empatic cu clientul. A ramane la un
nivel superficial de parafrazare a spuselor clientului, fara a fi empatic si intelegator :“Ati spus
ca….”,”deci credeti ca….” Este asadar una din barierele in calea sprijinirii prin consiliere a clientului.
O posibila bariera in initierea si desfasurarea consilierii poate aparea din orizonturile de asteptari diferite
ale clientului si consilierului. Clientul vine pentru ca are o problema si asadar poate astepta sfaturi, solutii.
Consilierul insa ofera exact opusul: autoexplorare si procesul dificil al exprimarii si al cautarii solutiilor.
Depasirea barierei se poate face prin recunoasterea de catre client a rolului consilierului de acompaniator
al sau in cautarea celor mai adecvate solutii la problemele proprii.
Consilierul trebuie sa practice o atitudine non-directiva, non-posesiva in raport cu clientul. Clientul e
acompaniat de consilier pentru a-si face propriile descoperiri si alegeri, sa-si descopere adevarurile si
sensurile proprii. In acest proces s-ar putea sa descopere ca ceea ce credea ca e rau, e neutru sau chiar
bun. El descopera ceea ce nu stia despre el; integrandu-si acele parti nestiute si el se maturizeaza.,
cunoscandu-se si recunoscandu-se, acceptandu-se si iubindu-se pe sine insusi.
Atitudinea corecta este aceea bazata pe increderea totala ca orice persoana are tendinta de a se dezvolta
sanatos din punct de vedere psihic; Cand aceasta tendinta naturala e blocata, apar dificultati emotionale si
probleme in relatiile cu ceilalti. Orice persoana poate fi sprijinita spre a evolua sanatos. Iubirea de
aproapele sta la baza teoriei si a practicii rogeriene. Carl Rogesr crede in existenta si efectul unei forte
pozitive existente in fiecare persoana care trebuie doar trezita in consiliere prin ascultare si empatie.
Atitudinea adecvata a consilierului este aceea de implicarea activa cu clientul. Aceasta conduce la
invatare, internalizare schimbare. Implicarea activa apare atunci cand clientul (supervizat, student, coleg,
etc.) poate alege, opta. Implicarea activa duce la transformare in mult mai mare masura decat furnizarea
de informatii.
Cand consilierea se practica in grup, grupul trebuie sa fie alcatuit bazat pe sinceritate, respect, acceptare,
intelegere empatica, sa fie un grup securizant, in care fiecare e capabil sa invete, sa progreseze si sa fie
eficient.
Consilierea este un process therapeutic ce se situeaza la nivelul lui “aici si acum”. Referiritele la trecut se
fac doar in relatie cu situatia de acum si aici si in masura in care clientul este cel care orienteaza povestea
spre trecutul sau.
Consilierul trebuie sa aiba o atitudine umila izvoranta din convingerea ca omul e capabil sa se realizeze
singur, doar ca nu e constient de asta si astfel nu are acces la posibilitatile lui. Ceea ce face el, consilierul
este doar de a repune in miscare aceste forte de autodezvoltare blocate pe moment, punandu-l pe client
mai strans in relatie cu resursele personale pe care le are acesta. Subiectul detine potentialul dar are
nevoie de sprijinul consilierului pentru a si-l descoperi, a avea acces la el.
f. Intrebari concrete ce pot fi folosite in consiliere
In general, in consiliere vom evita intrebarile inchise, cele la care raspunsul e scurt, prin “nu” sau “da”. In
general e de preferat “ cum”, “in ce fel” lui “de ce”; adica e de preferat descrierea modului de manifestare
a situatiei problematice si a celor implicati in locul intrebarilor privind cauzele.
Hilton Davis (1993) formuleaza cateva intrebari cu rol d eghid de explorare a situatiei, tintind cateva
puncte d einteres4:
Care este natura generala a problemei?
In ce imprejurari, cand, apare problema?
Care sunt aspectele specifice de manifestare?
Cand a inceput problema sa s emanifeste?
Care au fost circumstantele declansatoare?
Cand si cat de frecvent se acutizeaza problema?
Cand si unde nu apare problema?
Exista un aspect specific care o provoaca?
Care sunt consecintele problemei?
Cine sunt persoanele implicate in problema?
Cum reactioneaza ele la problema?
Cum simte si gandeste fiecare din cei implicati, in legatura cu problema?
Ce simte fiecare din cei implicati in legatura cu sine insusi ?
Ce simt cei implicati, unul fata de celalalt?
Care sunt ipotezele clientului legat de cauzele problemei?
Ce a incercat el si ce au incercat ei sa faca pana acum in legatura cu problema?
Ce rezultate au obtinut la incercarile lor?
Este evidenta orientarea sistemica a acestui ghid de intrebari.
Hilton Davis (1993) mai face urmatoarele precizari la definitia procesului de consiliere, cu privire la
pozitia consilierului :
Sa respecte libertatea individului de a-si alege solutia care i se pare ca fiind potrivita
Sa faciliteze procesul de luare de decizie a clientului
Sa incurajeze eficienta clientului
Sa conduca o explorare atenta a situatiei problematice din punctul de vedere a clientului care are nevoie
de ajutor
Sa cada de acord cu scopurile si eventual sa le exploreze si negocieze cu clientul
Sa furnizeze informatii relevante pentru client, intr-un mod clar si eficient
In aceste precizari, filosofia rogeriana se estompeaza dar s eaccentueaza principii ale utilizarii consilierii
din perspectiva generala a asistentei sociale.

Studii de caz propuse spre rezolvare


Dna C., educatoare de meserie, este mama a trei copii, cu varstele de 16, 14 si 9 ani. Sotul ei a murit in
urma cu 9 ani, pe cand fetita ce amica avea 3 saptamani, baiatul avea 5 ani iar fata cea mare, avea 7 ani.
Fata cea mare a devenit sprijinul si sfatuitorul mamei asa incat absenta tatalui a trecut mai usor. Acum
mama si-a gasit un prieten ceea ce o face fericita si ii atrage criticile fetei mai mari: “ esti caraghioasa, esti
ridicola...”. Dna C. a facut greseala de a-l aduce in casa pe prietenul ei, intr-un moment in care copiii erau
in vacanta si fara a-i pregati in prealabil. Fata mai mare a devenit violenta cu mama aruncandu-i vorbe
urate. Amicul mamei s-a amestecat pentru a o ajuta pe mama. Fata cea mare a fugit de acasa refugiindu-se
la o matusa si nu a dat timp de doua zile nici un semn de viata.
Mama provine dintr-o familie cu trei copii, in care ea, cea mai mica, avea o relatie speciala cu mama sa.
Cand a plecat la studii, mama ei a facut un cancer. Cand a terminat studiile, cu doua saptamani inainte de
a se casatori cu dl C. si a pleca cu el la mare distanta de casa parinteasca, mama dnei C. a murit. Dna C.
nu a mai pastrat nici o legatura cu tatal ei si cei doi frati si nu a povestit copiilor despre familia sa.
Dna C. cere sprijin pentru a rezolva dilema in care se afla: doreste sa revina acasa fiica ei dar doreste si
sa-si pastreze noul prieten, dandu-si sansa unei vieti de femeie.

4
Preluat din Muntean A. (2001) ( vezi bibliografia)
METODE DE LUCRU CU INFRACTORII

LA NIVEL INDIVIDUAL

INTERVIUL

1. Intervievarea calitativă
Intervievarea calitativă* adică toate tipurile de interviuri calitative (centrat pe problemă, narativ, biografic)
reprezintă pentru asistenţa socială în opinia mea, direcţia cea mai bună de investigare a socialului.
Argumentele vor fi relevate pe parcursul descrierii fiecărui tip de interviu, argumentul principal este că
interviurile calitative ne aşează în universul factual, afectiv şi cognitiv al individului prin intermediul
relatărilor făcute chiar de individul intervievat. Vom avea naraţiuni - "poveşti ale vieţii", istorii ale vieţii,
biografii. Oricare din rezultatele unei intervievări de tip calitativ, în orice caz va reprezenta punctul de
vedere al celui intervievat permiţând astfel o mai bună înţelegere a clientului şi a problemei sale.

Intervievarea calitativă - promovează o anumită perspectivă asupra cunoaşterii şi asupra socialului. Un


prim element al acestei trăsături ar fi că:
a) comprehensiunea e realizabilă prin încurajarea pe care asistentul social o face asupra celor
intervievaţi, în a-şi descrie lumea în proprii lor termeni;
b) un al doilea element al acestei perspective este că intervievarea include o relaţionare specifică între
cel care realizează interviul şi cel intervievat, iar această relaţionare presupune obligaţii pentru
ambele părţi;
c) al treilea element se referă la faptul că această manieră de intervievare, presupune şi un aspect etic din
punctul de vedere al studiului care se realizează cu ajutorul interviului;
Ce este intervievarea calitativă? De ce este nevoie de intervievarea calitativă?

Intervievarea calitativă subliniază ideea că avem de-a face cu o metodă şi în acelaşi timp cu un instrument
angajat în scopul cercetării unui fragment al realităţii sociale. Intervievarea calitativă se mai defineşte şi
astfel: ea îi ascultă pe oameni aşa cum ei îşi descriu felul în care înţeleg lumea, universul în care trăiesc şi
acţionează.

Intervievarea calitativă explorează teme specifice, evenimente, întâmplări, acţiuni sau "happening"-uri,
care sunt mai mult decât o întâmplare, un eveniment, adică e vorba de o intrigă, un conflict, protagonişti
care în general îşi dispută ceva, există un parcurs temporal în care sunt aşezate aceste fapte şi evenimente.
Din punctul de vedere al asistentului social, un "happening" poate fi de ex. ce s-a întâmplat când soţul a
bătut-o ultima oară pe soţie.
Alteori însă, intervievarea calitativă explorează schimbările de o anvergură mult mai mare decât cele de la
nivelul individual, fiind folosită pentru studiile care sunt puse la baza unor programe, ca de ex. cele de
reformă socială.

Caracteristici comune ale interviurilor calitative:


1) sunt extensii ale conversaţiilor cotidiene dar cu câteva note distinctive;
2) sunt interesate în înţelegerea şi cunoaşterea elementelor de personalitate ale intervievatului fără a fi în
acelaşi timp interesate de etichetarea intervievatului şi a evoluţiilor pe care le-a trăit şi le relatează;
3) conţinutul interviurilor nu este gândit într-un mod rigid, ci schimbările sunt considerate foarte
importante, însemnând că cel care realizează interviul ghidează desfăşurarea lui astfel încât, să
permită întâlnirea cu ceea ce intervievatul a trăit, gândeşte sau simte.
Aceste trei sunt caracteristici esenţiale pentru că prin ele interviul calitativ se distinge de alte forme, sau
căi de culegere a datelor.

2. Interviul centrat pe problemă

*
referirile la intervievarea calitativă folosesc lucrarea autorilor Rubin & Rubin: Qualitative interviewing
Este un interviu semistructurat şi comparativ cu interviul narativ mai ales, e mai puternic structurat decât
altele, cel narativ cunoaşte cel mai slab grad de structurare.

Această variantă de interviu permite focusarea efortului investigativ pe problematica cea mai intim legată
de problema clientului şi de situaţia sa.

Are un caracter deschis, reprezentând şi un important avantaj mai ales în asistenţa socială, din punctul de
vedere al realizatorilor de interviu, din perspectiva relaţiei de comunicare.

Interviul centrat pe problemă este eficient. Eficienţa se explică prin aceea că se evită întrebările de
tatonare, se angajează acest tip de interviu într-un anumit moment al studiului şi al relaţiei de asistare,
astfel încât se câştigă timp şi se economisesc resurse prin faptul că un anumit aspect e investigat atunci
când abordarea respectivei probleme este într-adevăr necesară, iar cel intervievat - clientul - este pregătit
şi doreşte să discute subiectul propus prin interviu.

Interviul centrat pe problemă e un interviu care în asistenţa socială ca şi munca de reintegrare socială şi
supraveghere e bine să fie angajat la sfârşitul primei faze, la mijlocul procesului de asistare socială, dar în
nici un caz NU se începe procesul de asistare socială cu un interviu centrat pe problemă. Pentru că trebuie
să existe înainte de angajarea acestui tip de interviu o înţelegere cât de cât clară a direcţiei în care se
îndreaptă efortul de cunoaştere al intervievatorului, cât şi direcţia şi ţinta urmărite prin asistare.

Interviul centrat pe problemă a fost folosit încă din anii '50, unul dintre cei care l-a folosit pentru prima
dată a fost Robert Merton. Merton a folosit această formă de interviu pentru a studia efectele mass-media
asupra comunităţii. Cercetarea lui Merton a scos în evidenţă legătura dintre experienţele subiective ale
celor studiaţi şi anumite ziare pe care le citesc sau anumite emisiuni la care se uită.

Cicourell e unul din întemeietorii etnometodologici care pun un accent esenţial pe limbaj în studierea
socialului. El şi alţi etnometodologici au folosit interviul centrat pe problemă pentru a scoate în evidenţă
universul lingvistic al celor care ofereau informaţii despre un subiect sau altul al cercetărilor întreprinse
de ei.

Witzel a teoretizat interviul centrat pe problemă ca o combinaţie integratoare de metode, incluzând aici şi
analiza de caz şi metoda biografică şi analiza de conţinut şi chiar discuţiile de grup. De ex., analiza de
conţinut a scrisorilor înseamnă a le desface în unităţi tematice.

După Witzel există câteva principii fundamentale ale interviului centrat pe problemă:
1) centrarea pe problemă - se referă la faptul că interviul trebuie început cu problematizări
sociale;
2) orientarea conform obiectului de studiu: acest principiu presupune că forma concretă a
interviului centrat pe problemă trebuie să se refere la obiectivele specifice studiului, şi nu
poate să constea în preluarea unor instrumente prefabricate;
3) principiul procesualităţii - intervievarea aceasta reprezintă o analiză flexibilă a câmpului
problematic, presupune adunarea şi verificarea pas cu pas a informaţiilor astfel încât
relaţionarea şi configurarea elementelor de cunoaştere se construieşte şi se cristalizează încetul
cu încetul printr-o permanentă atitudine reflexivă în faţa metodei aplicate.

Caracterul deschis al interviului centrat pe problemă înseamnă că persoana intervievată se simte liberă şi
poate răspunde în aşa fel încât, opiniile sale sunt exprimate liber, alegerea în legătură cu informaţiile pe
care le oferă şi felul în care le prezintă fiind tot rezultatul alegerii sale.

Desfăşurarea interviului centrat pe problemă:


1) formularea şi analiza problemei urmărite - întotdeauna se face înainte de derularea intervievării, ceea
ce înseamnă că tu, intervievatorul împreună cu clientul ai dezvoltat relaţia profesională, că ştii anumite
lucruri despre client; că şi el/ea ştie ce vrea să obţină, care sunt priorităţile relaţiei profesionale; analizezi
problema care doreşti să o lămureşti prin interviu şi ai un backround teoretic foarte bine stabilit şi
consistent;
2) compunerea ghidului de interviu pentru tema studiată pe baza unităţilor tematice - în această fază te
centrezi pe o anumită temă, care face parte din problema clientului. Şi această tematică se desface la
rândul ei în alte subteme, care se atacă mai detaliat prin întrebările adresate clientului;
3) ghidul de interviu - exprimă într-o ordine logică direcţia pe care, intervievatorul prin întrebări şi prin
răspunsuri cel intervievat, o urmează împreună, pentru a atinge scopul interviului;
4) faza pilot - este faza în care se realizează verificarea, testarea interviului pentru a vedea dacă e nevoie
de modificarea ghidului de interviu sau a unei părţi din ghid. Această testare se poate face cu ajutorul unui
coleg, dar în nici un caz testarea nu se face pe client.
5) faza interviului propriu-zis - el vizează obţinerea informaţiilor prin traversarea celor trei categorii
principale din interviul: categoria întrebărilor de sondare, de ghidaj, sau fir roşu, şi a celor ad-hoc. De
regulă, având acordul celui intervievat se realizează înregistrări ale intervenţiei pe bandă magnetică. În
caz de refuz, se realizează un protocol de interviu pe parcursul discuţiei sau după caz, imediat după
încheierea interviului.
Durata medie a acestui interviu este 90-120 de minut.

3. Aspecte tehnice ale utilizării interviului

În activitatea de reintegrare socială şi supraveghere interviul reprezintă instrumentul principal pe care


consilierul de reintegrare socială îl utilizează în demersul său profesional, pentru operaţionalizarea
rolurilor şi competenţelor sale atât în munca de supraveghere cât şi (după caz), în cea de asistare
psiho-socială a persoanelor care au încălcat legea.

Prezentarea interviului, sub aspectele sale tehnice de bază, urmăreşte să clarifice şi să exemplifice
totodată, modul în care metodologia de tip asistenţă socială poate şi trebuie să fie transferată în
spaţiul muncii de reintegrare socială şi supraveghere, specificul şi finalitatea acesteia. De aceea,
în continuare, analiza interviului, a procesului de intervievare, se va face din perspectiva utilizării
acestui instrument în domeniul asistenţei sociale; în volumul al doilea al manualului de faţă,
aspectele principale ale intervievării, tehnicile şi abilităţile de intervievare, vor fi prezentate cu
aplicaţie directă la una sau alta din activităţile foarte concrete ce dau conţinut muncii consilierului
de reintegrare socială şi supraveghere.

Prin urmare, interviul în asistenţa socială este o interacţiune comunicaţională ce are un scop deliberat şi
mutual acceptat de participanţii la comunicare – intervievator (asistentul social, consilierul de reintegrare
socială şi supraveghere) şi intervievatul (sistem client şi/sau sistem ţintă şi/sau sisteme relevante).

♦ Conţinutul de tip asistenţă socială al interviului este astfel ales încât să faciliteze atingerea scopului
specific asistenţei sociale;În cadrul interviului are loc o alocare diferenţiată a rolurilor intervievat/
intervievator şi a sarcinilor – relaţionările sunt complementare şi non reciproce în cadrul interviului;
♦ Acţiunile intervievatorului trebuie să fie planificate deliberat şi selectate în mod conştient pentru a
susţine scopul interviului – interviul este o comunicare cu progres planificat;
♦ Interviul, de regulă, are un timp, loc şi durată formal definite şi stabilite;
♦ Intervievatorul este obligat să accepte solicitarea unui client pentru interviu în spiritul valorilor şi
deontologiei proprii asistenţei sociale/muncii de reintegrare socială şi supraveghere.

Interviurile din asistenţa socială implică oameni cu probleme, sau oameni aflaţi în situaţii problematice:
- ceea ce se discută este confidenţial (a se vedea limitele confidenţialităţii);
- centrarea se face pe client/intervievat;
- se urmăreşte maximizarea participării clientului, minimizându-se standardizarea şi sporind astfel,
individualizarea conţinutului.
funcţia şi natura profesiei determină într-un mod general, conţinutul distinctiv al interviurilor în
asistenţa socială
Scopurile interviurilor din asistenţa socială

Se disting trei tipuri de scopuri:


1) scop informaţional sau pentru studiul social;
2) scop diagnostic sau de evaluare;
3) scop terapeutic sau pentru realizarea schimbării.
“Procesul intervievării este mişcarea dinamică conştientă realizată prin intermediul unor stadii
succesive, spre atingerea scopului interviului.” (Kadushin,1990)

Faza introductivă
Se spune în literatura de specialitate ca interviul începe înainte de a începe… Această sintagmă exprimă
de fapt ideea că interviul, sub toate aspectele sale, este influenţat de ceea ce s-a întâmplat/sau nu, înainte
ca el să înceapă. Astfel, modul în care începe şi se derulează întregul interviu, este în legătură cu:
♦ faptul că asistentul social va avea ca intervievat un client voluntar sau nonvoluntar;
♦ motivaţia iniţială sau lipsa motivării pentru interviu – responsabilitatea asistentului social pentru: -
întreţinerea motivaţiei iniţiale, - dezvoltarea motivaţiei clientului.
♦ locaţia spaţiului în care se va desfăşura interviul. ex. interviul urmează să aibă loc:
- la serviciul de reintegrare socială şi supraveghere,
- într-un birou al instituţiei care acordă asistenţă socială sau
- la domiciliul celui intervievat,
- într-o instituţie (case de bătrâni, spitale, penitenciar).
O atenţie specială se va acorda următoarelor aspecte:
- Cadrul să nu distorsioneze comunicarea!
- Să nu distragă atenţia!
- Interviul să ţină cont de “rutina locului”!
♦ pregătirea personală şi profesională a intervievatorului, înseamnă:
- consilierul de reintegrare socială şi supraveghere revede informaţiile din interviurile anterioare sau
orice alte informaţii deja existente;
- îşi reîmprospătează cunoştiinţele teoretice relevante pentru conţinutul următorului interviu;
- îşi stabileşte şi precizează ce anume urmăreşte prin interviu;
- realizează ghidul de interviu care reprezintă: concretizarea scopului interviului.

Intervievatorul trebuie să stabilească limitele de timp în care aceste conţinuturi pot să fie atinse, să
conştientizeze ceea ce este confidenţial, să pregătească întrebările care consideră că vor trebui puse.

Începutul intervievării:
Reprezintă momentul în care se acordă atenţie în principal:
- stabilirii formei de adresare, în primul rând cea pe care asistentul social o foloseşte pentru client;
- formalităţilor de curtoazie:
 să fie scurte,
 să marcheze trecerea de la o relaţionare socială la o relaţionare profesională,
 să fie centrate tot pe client.
- stabilirii scopului/intenţiei interviului – sarcina principală a fazei iniţiale a intervievării,
- formulării întrebării de deschidere:
• la ea să se răspundă uşor;
• să servească dezvoltării interacţiunii în sens reciproc;
• să orienteze discuţia din cadrul interviului, ex. Ce te-a adus aici? Ce anume doreşti de la
noi? Ce crezi că putem face pentru tine?
Atenţie!
♦ scopul trebuie făcut explicit intervievatului şi formulat cu claritate; Important!
♦ scopul să fie realist;
♦ scopul să fie obiectiv; Începutul unui
♦ scopul să fie măsurabil; proces de
♦ să nu fie prea general; intervievare, sau
un ♦ să fie formulat în termeni concreţi şi de intervievat şi de intervievator. interviu iniţial,
♦ ex. Evaluarea resurselor clientului în vederea obţinerii unui loc de muncă. urmăresc sau au
drept obiectiv să-l ajute pe aplicant (solicitant) să devină client.
Componentele acestui obiectiv sunt:
 o identificare clară, precisă a problemei clientului;
 stabilirea unei relaţii cu asistentul social şi prin el/ea, cu instituţia/organizaţia ce acordă
asistare socială;
 motivarea clientului pentru relaţia de interviu;
 asigurarea cu informaţii despre serviciile, programele instituţiei/ organizaţiei şi resursele
existente şi relevante pentru problema clientului;
 a determina ce anume este pregătit clientul să facă în legătură cu problema sa;
 a determina dimensiunea, durata şi intensitatea problemei clientului.
Deci interviul de început (iniţial) sau faza de început a intervievării
• are o mai puternică componentă de explorare a situaţiei clientului;
• comunicarea din cadrul său vizează în mai mare măsură, socializarea clientului cu rolul său în
interviu;
• vizează o mai mare utilizare a tehnicilor ce maximizează dezvoltarea relaţiei intervievat (client) –
intervievator (asistent social);
• asistentul social este în mai mare măsură (decât în alte faze ale intervievării) directiv şi activ.

Abilităţi şi deprinderi necesare intervievatorului (asistent social/student) în faza introductivă

Între abilităţile cele mai necesare se numără mai întâi, cele de punere a întrebărilor şi cele de ascultare
activă.
 Întrebările – sunt cele mai des angajate în realizarea oricărui interviu – punând întrebări
asistentul social (intervievator) poate să urmărească scopuri varietate, precum:
- să extindă teritoriul interviului;
- să-i sporească adâncimea acestuia;
- să ajute la rezolvarea problemei;
- să-l activeze pe intervievat să împărtăşească atât informaţii factuale cât şi afective;
- să-l încurajeze pe client să relateze şi să-şi elaboreze relatarea;
- să-l ajute pe client să-şi organizeze şi sistematizeze prezentarea, asigurându-se că a inclus toate
informaţiile relevante;
- să-l încurajeze pe client să ia în considerare alternativele;
- să-l socializeze pe client în rolul de intervievat;
- să sublinieze centrarea interviului pe explorare, înţelegere sau pe comportamentul - acţiune.
ex. “Poţi să-mi spui mai multe despre acest lucru?” iată o întrebare care subliniază intenţia de
explorare a intervievatorului.
“Ce înţeles dai acestui mod de a reacţiona pe care l-ai avut?” – subliniază intenţia de a înţelege
informaţia obţinută.
“Ce crezi că se poate face în acest sens?” – întrebarea subliniază intenţia de a acţiona.
♦ În faza introductivă, întrebările urmăresc cu precădere:
- explorarea problemei şi situaţiei clientului;
- socializarea clientului în rolul de intervievat;
- încurajarea clientului să împărtăşească informaţii factuale şi afective;
- direcţionarea clientului şi totodată,
- a-l face să se simtă respectat şi deci confortabil în relaţia de interviu.

Se folosesc mai cu seamă întrebări deschise sau cele închise cu variante de răspuns multiple, în
defavoarea celor închise. Astfel, intervievatul va avea în mai mare măsură posibilitatea:
 să selecteze răspunsul dintr-o paletă mai largă de răspunsuri posibile;
 să evidenţieze propriul cadru de referinţă;
 să selecteze acele elemente din situaţia sa, care i se par mai îngrijorătoare şi-l preocupă mai
mult;
 să simtă responsabilitate şi libertate în participarea la interviu şi în determinarea conţinutului şi
direcţiei acestuia şi deci
 să dezvolte o motivaţie adecvată unei relaţii de comunicare pozitivă.
Atenţie!
Întrebările deschise:
- au o componentă ridicată de ambiguitate;
- pot să-l sperie, streseze pe un client care are puţine competenţe şi/sau
experienţă în rolul de intervievat;
- au mai mică eficienţă în cazul clienţilor prea vorbăreţi, a celor ostili sau a
celor nervoşi.

Întrebările închise sunt folosite:


♦ când o cantitate de informaţii a fost deja obţinută, dar trebuie acoperite nişte detalii/informaţii lipsă;
♦ când intervievatul este nesigur cum să procedeze;
♦ când situaţia apare confuză;
♦ când informaţii precise sunt necesare intervievatorului;
♦ când e nevoie de un spor de claritate şi centrare a interviului;
♦ când intervievatorul doreşte să exercite un control mai mare asupra conţinutului;
♦ când se doreşte limitarea introducerii unor conţinuturi exterioare scopului interviului şi irelevante;
♦ când intervievatorul (asistentul social) îl ajută pe clientul reticent să înceapă relatarea;
♦ când se urmăreşte reducerea interacţiunii şi a gradului de emoţionalitate a interviului;
♦ uneori, când se introduce un subiect faţă de care clientul/intervievatul ar putea fi ezitant dacă s-ar fi
formulat o întrebare deschisă; o întrebare deschisă se angajează când se introduce un conţinut pentru
care clientul are nevoie de încurajări să-l discute;
♦ când limitele de timp pentru intervievare sunt strânse.
Există şi este necesară exersarea conştientizată şi a altor tipuri de întrebări. de ex.
 directe – implică în mod direct responsabilitatea clientului pentru răspunsul dat;
“Ce anume simţi în legătură cu noua locuinţă?”
 indirecte – responsabilitatea este difuză;
“Care sunt sentimentele în familia ta în legătură cu noua locuinţă?”

Întrebări cu focus diferenţial:


 se pot centra pe diferite perioade de timp, ex. “Ce s-a întâmplat în ultimul an, înainte de pensionare cu
starea dv. de sănătate?” “Care este starea dv. de sănătate în momentul de faţă?”
 se pot centra pe gânduri, sentimente sau pe comportamente, ex. “La ce v-aţi gândit când aţi luat
hotărârea separării de soţie?”

Întrebări de clarificare-concretizare:
Sunt angajate atunci când:
 nu este clară relevanţa conţinutului;
 este nevoie să se clarifice un conţinut ambiguu;
 este nevoie de mai multe detalii;
 este nevoie de un plus de specificitate.
Prin urmare, acest tip de întrebare se pune atunci când răspunsul anterior al clientului a fost insuficient,
irelevant, neclar sau inconştient.
Atenţie! Formularea şi
În această fază a interviului/intervievării asistentul social trebuie să planifice frazarea
strategia intervievării pentru a echilibra:
- întinderea interviului (varietatea şi volumul datelor relevante acoperite Cele mai frecvente erori
prin interviu) şi
în formularea
- adâncimea interviului.
întrebărilor sunt
Cele două aspecte sunt antitetice, adică dacă interviul acoperă un teritoriu
mare, el nu poate să se ocupe de nici o temă în adâncime. următoarele:
a) sugerează răspunsul;
b) dublează întrebarea;
c) întrebarea “de ce”;
d) întrebări trunchiate.
a) Întrebările care sugerează răspunsul se bazează pe o preconcepţie a asistentului social/intervievator
despre care/cum are să fie răspunsul clientului. În consecinţă, acesta – intervievatul – nu se va simţi
liber în formularea răspunsului: de ex. “În mod sigur, îţi iubeşti şi respecţi părinţii, nu?” sau
intervievatorul poate sugera răspunsul printr-o frazare negativă, de ex. “Presupun, că nu te-ai gândit să
te separi de familie înainte de a-ţi găsi un loc de muncă?”
b) Întrebările duble – sunt mai ales, o eroare a intervievatorilor începători care pun mai mult de o
întrebare printr-o adresare. Intervievatul se simte confuz, nu ştie la care dintre întrebări să răspundă.
Preferă în general să răspundă la întrebarea mai puţin solicitantă şi mai puţin productivă din punctul
de vedere al scopului interviului. Intervievatorul poate uita că la întrebarea de origine nu s-a răspuns,
de ex. “De cât timp aveţi conflicte voi fraţii? Ce se întâmplă în aceste situaţii conflictuale?”
c) Întrebarea “De ce” - este un din întrebările care sunt mai frecvent folosite decât ar trebui. Este o
întrebare care este dificilă pentru intervievat, pentru că fie:
- îi solicită o relatare în termeni raţionali despre comportamentul său, pe care relatare el/ea nu o
poate face – descoperirea explicaţiei, nu întâmplător, este deseori unul din obiectivele contactului
terapeutic;
- mai ales când e vorba de un comportament auto-distructiv, mulţi oameni găsesc dificil să explice
de ce se comporta în acel mod – le sporeşte sentimentul de frustrare, inadecvare, atitudinea
defensivă;
- în unele cazuri, încurajează o tendinţă spre raţionalizarea comportamentului, ce poate falsifica
realitatea.
d) Întrebări trunchiate – apar mai ales atunci când intervievatorul nu este în clar cu ceea ce doreşte să
întrebe. În aceste cazuri, mesajul transmis de el/ea (intervievator) este mai mult sau mai puţin
trunchiat.

Atenţie!

Întrebările trebuie să fie:


- comprehensibile;
- lipsite de ambiguitate;
- suficient de scurte (orice întrebare mai lungă de două propoziţii e prea lungă).

Faza de mijloc, sau de dezvoltare a intervievării

♦ Reprezintă acea parte din procesul intervievării în care are loc îndeplinirea scopului asupra căruia
intervievatorul şi cel intervievat au căzut de acord în faza introductivă.
♦ Pentru aceasta, asistentul social va avea în atenţie:
• să menţină interacţiunea emoţională cu clientul la nivel confortabil şi astfel,
• să menţină relaţionarea pozitivă;
• să-l ajute pe client/intervievat să exprime îngrijorările sale relevante din punctul de vedere
al atingerii scopului interviului;
• să mişte interviul de la o unitate tematică la alta, către scop;
• să-l ajute pe client să discute unele din aceste unităţi tematice cu o profunzime emoţională
mai mare;
• să-l ajute pe client să realizeze sarcinile instrumentale ale rezolvării
problemei sale.

Deprinderi de intervievare în faza de mijloc a interviului

1. Deprinderi legate de întinderea şi adâncimea intervievării.


1.1. Deprinderi de explorare şi însoţire – sunt angajate cu precădere în partea de început a
intervievării când asistentul social şi clientul încearcă să explice cât mai clar posibil:
- natura problemei;
- contextul în care problema clientului se manifestă.
1.2. Deprinderi instrumentale de influenţare şi orientare spre schimbare – sunt mai utilizate în fazele
mai avansate ale intervievării când asistentul social şi clientul acţionează pentru rezolvarea problemei.

1.1. Deprinderile de explorare şi însoţire reprezintă acele acţiuni observabile ale asistentului social care
indică interesul şi atenţia acordate celui intervievat. Are două componente:
a) nonverbală – contactul vizual şi postura corpului;
♦ contactul vizual – trebuie să fie:
- confortabil – nu intruziv, şi nici să nu indice respingere
- în acord cu un răspuns la fluenţa comunicării celui intervievat.
♦ postura corpului – trebuie să indice:
- intensitatea prezenţei intervievatorului,
- implicarea acestuia,
- preocupare pentru atingerea scopului interviului,
- ascultarea activă a clientului,
- deschidere,
- receptivitate.
b) verbală – încurajarea, parafrazarea/ recapitularea/ trecerile tematice.
Această componentă exprimă faptul că ceea ce spune/răspunde clientul pe de o parte, şi
întrebarea/comentariul asistentului social pe de altă parte, împart acelaşi conţinut –
 fluenţa comunicării,
 încărcătura afectivă din afirmaţiile clientului, reflectă nivelul intensităţii afective din afirmaţia
anterioară a celui intervievat.
Toate acestea se exprimă şi concretizează prin:
Încurajări:
- sunt intervenţii ale intervievatorului, fără un mesaj/conţinut propriu;
- au rolul de a-l motiva pe client, de a-i întări dorinţa, de a continua să vorbească;
- includ elemente verbale: ex. “Deci…”, “Înţeleg…”, “Şi atunci…”, “Ihî-îhî…”, “hm…”,
“Continuă, te rog…”; elemente nonverbale: expresia feţei, contactul vizual, înclinarea corpului în
sens afirmativ – indică celui intervievat că asistentul social este interesat de ceea ce spune acesta;
- sunt utilizate când: a) clientul începe să vorbească, să răspundă la întrebări;
b) clientul este deja activ, implicat în comunicare.

Atenţie! Parafrazarea:
Încurajările de ex. “hm…”, “îhî…” să nu devină un automatism, pentru că - este o
atunci îşi pierd eficienţa. reafirmare
selectivă a ideilor de bază în fraze care seamănă, fără să fie însă, identice cu cele folosite de
intervievat;
- deci prin parafrazare se reafirmă ceea ce a spus clientul, dar cu cuvintele asistentului
social/intervievatorul;
- trebuie să se caracterizeze prin concizie, acurateţe, folosirea cadrului de referinţă al clientului;
- pentru ca parafrazarea să nu sună mecanic, există o varietate de formulări gen: “Dacă te-am înţeles
bine…”, “Cu alte cuvinte…”, “Te-am auzit spunând, că…”.

Atenţie!
♦ Parafrazele se formulează ca afirmaţii, nu ca întrebări
♦ Sunt reflective
♦ Sunt neutre afectiv
♦ Nu indică nici aprobare, nici dezaprobare
♦ Nu trebuie să ajungă să încheie în locul clientului ceea ce acesta – el sau ea –
a vrut să spună
♦ Îl ajută pe asistent social să verifice ce a înţeles din ceea ce a spus clientul
♦ Îl ajută pe client/intervievat să audă mai bine ceea ce el însuşi a spus

Sumarizarea: un rezumat sau sumar:


- revede pe scurt ceea ce s-a discutat, şi astfel, dă interviului direcţia;
- evidenţiează ceea ce a fost acoperit şi deci ceea ce a rămas descoperit, astfel indică pe ce
teme/aspecte trebuie în continuare centrată atenţia;
- indică de multe ori, faptul că intervievatul intenţionează să mute cursul interviului spre altă unitate
tematică;
- uneori, când este o sumarizare mai amplă, poate ţine loc de încheiere a interviului oferind şi o
imagine de ansamblu a ceea ce s-a realizat în interviu;
- dă o vizibilitate mai mare punctelor importante acoperite prin interviu;
- este în mod necesar, selectivă.

Atenţie! II. Profunzime


- Se poate întâmpla ca intervievatorul să selecteze altceva decât a considerat a sau
cel intervievat că este important – e nevoie de feed-back-ul celui adâncimea
intervievat! de ex. după ce a sumarizat, asistentul social întreabă “Ce intervievării
crezi?”, “Cum ţi se pare ce am spus mai înainte?”
- Participarea la sumarizare a asistentului social şi clientului e mutuală.
♦ După ce au acoperit
ariile de conţinut care prezintă relevanţă din punct de vedere al scopului interviului, asistentul social
(intervievatorul) şi clientul (intervievatul), identifică anumite teme care se cer discutate la un nivel
emoţional mai intens.
Adâncimea interviului se referă la: - intensitatea sentimentelor; - nivelul de intimitate al acestora.
♦ Adâncimea interviului se referă la cum simte/ce simte clientul cu privire la ceea ce s-a întâmplat şi a
relatat.
♦ Îndemânările şi tehnicile prin care se intensifică adâncimea interviului/intervievării sunt:
• identificarea
• acordare de atenţie sentimentelor clientului
• reflectarea sentimentelor.

De exemplu:
 Întrebări de identificare a sentimentelor şi de încurajare a discuţiei despre acestea “cum te simţi în
legătură cu …”
 Întrebări, comentarii prin care se acordă atenţie sentimentelor clientului “Ai spus că te-ai simţit
minţit, poţi să-mi spui şi ce alte sentimente ai avut după acea întâmplare?”
 Reflectarea sentimentelor - “Te simţi vinovat faţă de familie pentru că ţi-ai pierdut slujba”,
“Te simţi în siguranţă, pentru că familia ta te înţelege.”

III. Îndemânări şi tehnici rezolutive folosite în faza de mijloc a intervievării

Aceste îndemânări şi tehnici dintre care cele mai des angajate sunt:
♦ clarificarea,
♦ interpretarea,
♦ confruntarea,
♦ împărtăşirea informaţiilor,
♦ sfătuirea,
♦ suportul
Acestea contribuie la atingerea obiectivelor rezolutive (de intervenţie) ale interviului.

1. Clarificarea şi interpretarea
Clarificarea oglindeşte ce a spus intervievatul dar transpus într-un limbaj mai familiar şi mai puţin
încărcat de subiectivitate. Efectele clarificării:
- ajută clientul să-şi restructureze câmpul perceptual,
- evidenţiază alternative şi consecinţele diverselor alegeri – sporeşte înţelegerea cognitivă,
- sporeşte specificitatea informaţiei,
- ajută la verificarea înţelegerii relatării clientului.
De ex.
“Cred, că mama mea nu mă iubeşte” A.S. “Ce anume spune sau face mama ta, şi îţi sugerează ţie
că nu te iubeşte?” SAU
A.S.“Nu sunt sigură că ştiu ce ai vrut să spui adineaori.” SAU
A.S. “Nu am înţeles clar, dacă…”

Atenţie!
O utilizare prea frecventă a unor formulări de tipul “Nu am înţeles pe
deplin…” poate sugera că asistentul social nu-l ascultă cu atenţie pe client.

1. Interpretarea:
- merge cu un pas mai departe decât o făcuseră parafrazarea, reflectarea sau clarificarea;
- specificul ei este că oferă un nou cadru de referinţă (în cazul celorlalte trei tehnici cadrul de
referinţă al intervievatului era menţinut);
- o interpretare trece de mesajul clientului şi include o inferenţă derivată din acesta., inferenţa se
bazează pe alte informaţii oferite clientului, respectiv pe teorie.
- utilizarea interpretării:
 oferă clientului o conexiune de care acesta nu era conştient;
 realizează o reconceptualizare;
 ajută clientul să-şi înţeleagă mai bine problema, resursele şi astfel,
 îl ajută să se ocupe mai bine de rezolvarea ei.
Atenţie!
Scopul interpretării este ca intervievatul să accepte singur drept corectă
definiţia asistentului social asupra situaţiei.
Se formulează cu titlul de ipoteză, de ex.: “Ai putea lua în considerare
posibilitatea ca…”, “Mă întreb, dacă…”
2. Confruntarea:
- merge un pas mai departe decât o făcuse interpretarea;
- vizează incongruenţele:
• dintre ce a spus clientul la un moment dat şi alte afirmaţii făcute ulterior/anterior;
• dintre ce a spus şi cum a spus;
• dintre ce a spus că doreşte, şi conduita care indică altceva;
- utilitatea este dată de faptul că:
• forţează regândirea/reconsiderarea;
• pune faţă în faţă elementele contradictorii din relatarea clientului;
• oferă vizibilitate şi claritate mesajelor communicate.

Atenţie!
Confruntarea în sine, nu schimbă comportamentul însă iniţiază reconsiderarea
lui şi sugerează o posibilă nevoie de schimbare.

3. Împărtăşirea reciprocă a informaţiilor:


- se referă la faptul că fluxul informaţiilor nu urmează doar direcţia intervievat-intervievator, ci şi
invers, adică,
- asistentul social – intervievatorul, asigură informaţii de care clientul are nevoie, unele interviuri
se şi numesc “interviuri de informare”;
- oferirea de informaţii şi prin aceasta, crearea sau sporirea astfel, a unor resurse ale clientului care-l
ajută în luarea deciziilor;
- reprezintă o intervenţie care contribuie la rezolvarea problemei;
4. Sfatul:
- este o intervenţie care contribuie la afirmarea responsabilităţilor rezolutive ale intervievatorului
(5-8% din intervenţiile de interviu ale asistentului social sunt sfaturi);
- prin cuvântul sfat se acoperă mai multe aspecte:
 o direcţionare explicită cu privire la “ce trebuie” să facă clientul sau nu trebuie să
facă;
 sugestii cu privire la alternative pentru a fi luate de client în considerare.
- sfaturile pot varia în grade de direcţionare şi explicitare, unele fiind mai subtile decât altele;
uneori, tehnica modelării este prin efectele sale o formă subtilă, nonverbală de a sugera clientului
să adopte un anumit comportament.
- pentru anumite grupuri de clienţi, oferirea de sfaturi este pe deplin justificată (ex. pentru clienţi în
situaţii de criză, pentru cei cu probleme de sănătate mentală, pentru clienţi timizi);
- efectul oferirii de sfaturi este că angajează pe client în rezolvarea problemei. Studiile empirice au
dovedit, că cei asistaţi consideră sfatul o procedură rezolutivă utilă.

Atenţie!
Nu se exagerează cu sfaturile, dar nici nu se refuză solicitarea clientului în acest
sens, mai ales fără o explicaţie.
Asistentul social-intervievatorul este legitimat să ofere uneori sfaturi pentru că
este de aşteptat ca acesta să aibă anumite cunoştinţe:
• o anumită expertiză despre problemele sociale şi variatele alternative de
ameliorare a lor;
• o anumită experienţă repetitivă în ce priveşte probabilele consecinţe ale
variatelor soluţii.
Atenţie!
Sfatul se dă doar dacă există o solicitare clară în acest sens din partea clientului;
 Sfatul trebuie să se bazeze cât mai mult posibil, pe cunoştinţe profesionale şi
pe o anumită experienţă conform căreia ceea ce este sugerat prezintă o
probabilitate ridicată să aibă efectul dorit – natura efectului se discută cu
clientul.
 În oferirea de sfaturi trebuie să se ţină cont de contextul în care clientul
urmează să aplice sfatul.
 În cele mai multe cazuri, sfatul se acordă cu titlu ipotetic, dându-i clientului
posibilitatea de a-l respinge, deci clientul în nici un caz să nu se simtă obligat
să-l accepte.
 Sfatul se oferă în conjuncţie cu alte tehnici/proceduri de intervenţie/ angajate
prin interviu, cum ar fi, oferirea de suport.
 Sfatul se oferă abia după ce clientul a fost ajutat să-şi exploreze propriile
sugestii.
 Sfatul nu se oferă la începutul unui interviu sau a unei serii de interviuri.

Suport şi reasigurare
Suportul constă şi se evidenţiază prin exprimarea deschisă - verbală şi nonverbală – a înţelegerii,
reasigurării, preocupării, simpatiei, încurajării.
Suportul include aprecieri despre abilităţi, calităţi şi eforturi de coping pe care asistentul social le
identifică la client.
Atenţie!
Însăşi calitatea relaţionării profesionale dintre asistentul social/intervievator
şi client/intervievat, poate să aibă un caracter suportiv.

III. Faza finală a intervievării

Caracteristici:
 Această fază înseamnă încheierea interviului/intervievării.
 Pregătirea încheierii începe încă de la începuturile interviului:
 când cel intervievat este explicit informat cu privire la perioada de timp alocată
pentru interviu;
 când, mutual, se ajunge la stabilirea interviului.
 Încheierea vizează atât conţinutul, cât şi sentimentele.
 Încheierea trebuie să aibă loc înainte ca participanţii să devină fizic şi psihic, obosiţi.
 Folosirea expresiilor de tipul: “Ei bine, se pare că ne apropiem de final” sau “Acum, că am ajuns la
Atenţie! sfârşitul
Cel mai bine este ca decizia pentru încheiere să fie mutual acceptată. interviului…”
marchează încheierea
unui interviu sau al unui şir de interviuri. Se pot utiliza însă şi indicatori nonverbali.
 Dezangajarea din relaţia de interviu se face într-o manieră politicoasă, caldă.
Sumarizarea
Face parte din faza terminală şi reprezintă o scurtă recapitulare:
- a ceea ce a fost acoperit prin interviu;
- a deciziilor la care s-a ajuns;
- a întrebărilor care (după caz) au rămas de pus.
Aşa cum şi începutul interviului a fost pregătit de o conversaţie, la fel şi încheierea interviului
Atenţie!

- Când intervievatorul ia notiţe, acesta poate să piardă contactul vizual cu


clientul, pierzând astfel din atenţie multe informaţii nonverbale.
- Luarea notiţelor prezintă riscul creşterii atenţiei selective a intervievatului
pentru anumite conţinuturi.
- Când intervievatorul nu-i explică clientului că va lua notiţe şi în ce scop o
să facă acest lucru, se poate întâmpla ca intervievatul să treacă prin momente
de confuzie şi nelinişte.
Deci, pentru a lua notiţe pe timpul interviului, se cere în prealabil
permisiunea intervievatului, oferindu-i totodată şi anumite explicaţii despre
intenţia acestui demers.
- Efectele luării de notiţe trebuie evaluate din timp în timp, pe parcursul
interviului, iar dacă apar dificultăţi, ele trebuie discutate deschis cu clientul.
- Luarea notiţelor presupune: acurateţe, selectivitate, flexibilitate,
deschidere.
- Dacă notiţele se iau după încheierea interviului, atunci este bine să se facă
cât mai repede, pentru ca informaţiile, impresiile, să fie cât mai fidel
poate fi urmată de o scurtă conversaţie.
Ea are rolul de a face trecerea de la o comunicare localizată în cadrele interviului, la situaţia de
comunicare cotidiană, obişnuită.
Luarea notiţelor
Odată încheiat interviul, intervievatorul are obligaţia de a înregistra informaţiile obişnuite, într-un
dosar/pe computer etc.

De aici rezultă importanţa luării notiţelor, mai ales pe durata intervievării, dar şi imediat după
încheierea ei.

În general, când se iau notiţe atenţia este concentrată în primul rând pe ce s-a spus şi nu pe ce
spune.

CONSILIEREA PERSOANELOR AFLATE ÎN CONFLICT CU LEGEA

Să consiliezi pe cineva cu probleme personale nu este nici magic, nici mistic. Deşi antrenamentul şi
experienţa în consiliere este benefic, oricine are puterea de a ajuta pe altcineva, ascultând şi
discutând despre dificultăţi. Consilierea cu rezultate satisfăcătoare poate fi făcută de un prieten, de
un vecin, de frizer, de croitor, de barman, ca şi de asistentul social, psihiatru, psiholog, preot. Asta
nu înseamnă ca toţi vor consilia cu succes.

Profesioniştii, datorită experienţei lor, au o mai mare probabilitate de a avea succes. Căci competenţa şi
preocuparea, mai mult decât gradaţiile şi certificatele, sunt chei ale realizărilor.

Consilierea din perspectiva consilierului

În general sunt 3 faze ale consilierii:


1. construirea unei relaţii
2. exploatarea aprofundată a problemelor
3. exploatarea soluţiilor alternative
Consilierea profesională procedează treptat de la o fază la alta cu o trecere între cele 3 stadii. De exemplu,
în multe cazuri, în timp ce sunt explorate problemele, relaţiile între consilier şi consiliat continuă să se
dezvolte. La sfârşitul seriilor de interviuri de consiliere există adesea a 4-a fază:
4. evaluarea

De multe ori înainte de primul interviu un consilier nu are cunoştiinţă de problemele persoanei aflată în
conflict cu legea (clientului ). Problema este:,,Care trebuie să fie obiectivele consilierului la primul
interviu?” într-un astfel de interviu consilierul de reintegrare socială şi supraveghere trebuie să încerce să
creeze o relaţie şi să înceapă să exploreze problemele clientului. A treia etapă – examinarea soluţiilor
alternative poate să fie sau poate să nu fie atinsă în primul interviu. Orice interviu are scopul şi obiectivele
sale şi consilierul trebuie să fie atent tot timpul şi să se concentreze asupra lor. De multe ori prima
problemă pe care o prezintă clientul poate să nu fie cea care îl îngrijorează cel mai mult. Clienţii câteodată
prezintă probleme pe care ei le cred socialmente acceptabile, ca să vadă cât de obiectiv şi înţelegător este
consilierul.

Consilierea din perspectiva clientului

Pentru ca procesul să fie util, clientul trebuie să ajungă la o serie progresivă de afirmaţii conştiente
(gânduri şi convingeri) în următoarele etape:
Etapa I. Conştientizarea problemei (,,Am o problemă”)
Etapa II. Relaţia cu consilierul (,,Cred că acest consilier mă va ajuta”)
Etapa III. Motivaţia (,,Cred că pot să-mi îmbunătăţesc situaţia”)
Etapa IV. Conceptualizarea problemei (,,Problema mea nu e neobişnuită, are însă componente specifice”
Etapa V. Explorarea strategiilor alternative (,,Văd că sunt multiple căi de acţiune pentru
îmbunătăţirea situaţiei mele”) explorarea soluţiilor alternative.
Etapa VI. Selecţionarea strategiei (,,Cred că această metodă o să mă ajute şi doresc să o încerc”)
Etapa VII. Implementarea (,,Această metodă mă ajută”)
Etapa VIII. Evaluarea (,,Deşi această metodă îmi răpeşte mult timp şi efort, merită”
Avantajul conceptualizării în procesul de consiliere, este că e o cale de creştere a eficienţei consilierii.
Etapa I. – Conştientizarea problemei

În această etapă, clientul trebuie să îşi spună:,,Am o problemă, trebuie să fac ceva în legătură cu situaţia
mea”. Dacă oamenii au probleme refuză să recunoască că au probleme, nu o să fie motivaţi pentru a face
eforturi de a se schimba. În unele ramuri ale consilierii, de exemplu în activitatea cu beţivii, e uneori
dificil să-i faci pe oameni să recunoască că au o problemă. Pentru persoanele care neagă existenţa
problemei, schimbări constructive nu pot să apară, numai dacă asistentul social găseşte o cale să-i
convingă că problema există (de obicei asistentul social explorează de ce clientul neagă existenţa
problemei şi adună dovezi care documentează despre existenţa ei).

Uneori o persoană care recunoaşte existenţa problemei poate prefera să încerce să o rezolve singură, fără
să primească ajutor de la alţii. O persoană cu o problemă este deţinătorul problemei şi de aceea are dreptul
să decidă cum să o rezolve. Dacă decide să o rezolve singur, consilierul trebuie să–i respecte decizia, dar
să arate că e disponibil în continuare, spunând ceva la modul:,,Dacă vreodată te hotărăşti să mai vorbeşti
despre aceasta, uşa mea va fi întotdeauna deschisă”.

Etapa a II-a – Relaţia cu consilierul

Această etapă depăşeşte prima etapă, ca şi celelalte etape ale procesului consilierii. Pentru ca această
consiliere să fie eficientă, clientul trebuie să ajungă la punctul unde gândirea lui va funcţiona astfel: ,,Cred
că acest consilier mă va ajuta”. Dacă însă clientul gândeşte astfel: ,,Acest consilier nu mă poate ajuta, eu
n-am nevoie de psihanalist. N-am încredere în el”, procesul va eşua. În timpul procesului consilierii şi mai
ales la întâlnirile iniţiale, consilierul trebuie să fie atent la tipul de relaţie care se creează între consilier şi
client. Iată câteva recomandări pentru creearea unei relaţii constructive.
a. Consilierul trebuie să caute să stabilească o atmosferă confortabilă, neameninţătoare unde
clientul să se simtă în siguranţă, pentru a-şi comunica în totalitate problemele, simţindu-se
acceptat ca persoană.
b. În contactele iniţiale cu clientul, consilierul trebuie să se ,,vândă” pe sine (să se prezinte) nu
ca o persoană arogantă, ci ca o persoană înţegătoare şi o cunoştinţă de cauză care poate să
ajute pe cei care doresc să încerce aceasta.
c. Fiţi calm, nu vă exteriorizaţi surpriza sau râsul atunci când clientul îşi dezvăluie problemele.
Să rămâi calm nu este întotdeauna uşor.
d. De obicei nu fiţi moralizator, nu faceţi judecăţi. Arătaţi respect pentru valorile clientului şi nu
încercaţi să le impuneţi pe ale voastre. Valorile care funcţionează pentru dumneavoastră poate
că nu sunt bune pentru altcineva aflat într-o situaţie diferită.
e. Comportaţi-vă cu clientul de la egal la egal. Dacă clientul simte că e tratat ca un inferior, el va
fi mai puţin motivat să-şi expună şi să discute problemele personale.
f. Folosiţi cuvinte pe înţelesul clientului. Asta nu înseamnă că trebuie să folosim argoul sau
pronunţia clientului. Consilierul va folosi cuvinte prin care clientul le înţelege şi care nu-l
ofensează.
g. Tonul vocii consilierului trebuie să transmită mesajul că profesionistul înţelege şi îi pasă de
sentimentele clientului.
h. Ţine confidenţial ceea ce ţi-a spus clientul. Oamenii, din păcate, au tendinţa aproape
irezistibilă să împărtăşească ,,secrete neobişnuite” cu cineva. Dacă clientul descoperă că a fost
violată confidenţialitatea relaţia poate fi repede ruptă.
i. Dacă consiliezi o rudă sau un prieten există pericolul că fiind implicat emoţional să te superi
sau să te cerţi cu persoana. Dacă aceasta se întâmplă, cel mai bine este să renunţi, cu cât mai
mult tact posibil. Poate că după ce spiritele se liniştesc, subiectul poate fi abordat din nou sau
poate că poţi încredinţa clientul unui alt consilier. Deci, când te superi consilierea nu mai este
productivă. De aceea mulţi consilieri refuză consilierea rudelor sau a prietenilor din cauza
faptului că sunt conştienţi că implicarea emoţională dăunează calmului şi detaşării cerute
pentru a ajuta clientul să exploreze soluţiile alternative.

Etapa a III.-a – Motivaţia

Clienţii trebuie aduşi în situaţia de a-şi spune:,,Cred că pot să-mi îmbunătăţesc situaţia, doresc să fiu mai
bun”. Dacă un client nu este motivat să se schimbe, schimbarea nu poate avea loc. În consiliere, variabila
cheie în determinarea faptului dacă un client se va schimba sau nu, este motivaţia clientului de a se
schimba şi de a face efortul necesar pentru aceasta. Un consilier trebuie să încerce să motiveze pe oamenii
apatici sau descurajaţi, încercând să fie o persoană încurajantă:
− are o acceptare completă pentru persoanele descurajate şi transmite mesajul:,,te accept exact aşa
cum eşti fără să pun condiţii” (totuşi nu trebuie acceptat comportamentul deviant)
− are o atitudine de neblamare astfel că persoana descurajată nu mai simte nevoia să mintă, să
pretindă, să poarte mască.
− transmite empatie: consilierul îşi dă seama şi poate până la un punct să simtă ceea ce simte
persoana descurajată. Empatia apare atunci când simţi cu un client mai mult decât pentru el. Să simţi
pentru client este mai mult să-i arăţi simpatie decât empatie. Cineva spunea că dacă ai capacitateade
empatie te simţi mic când vezi o vază mică şi te simţi înalt când vezi o vază înaltă. Empatia înseamnă
să pătrunzi imaginativ în viaţa interioară a altcuiva.
− transmite persoanei descurajate că specialistul este interesat în progresele ei şi transmite mesajul
că clientul este o persoană importantă, demnă de interes.
− transmite persoanei descurajate că consilierul are încredere în capacitatea persoanei să
progreseze.
− transmite un entuziasm sincer în legătură cu ideile, interesele şi acţiunile persoanei descurajate
să capete încredere în ele, de obicei au nevoie de persoane încurajatoare, care să le facă să creadă că
sunt persoane importante, valoroase.
− are capacitatea de a fi un ascultător care nu judecă, astfel încât gândurile şi sentimentele
persoanei descurajate sa poată să fie exprimate liber, fără teama de cenzură.
− când consilierul se întâlneşte cu persoana descurajată (mai ales la începutul legăturii), el trebuie
să observe orice mic progres (de exemplu dacă persoana poartă ceva nou: ,,e nou, nu-i aşa? î-ţi stă
foarte bine”)
− să motivezi o persoană descurajată ia mult timp. oamenii descurajaţi, au de obicei o lungă listă
de eşecuri. astfel, asta implică ca specialistul să aibă timpul necesar să asculte şi să înţeleagă această
persoană cât mai mult posibil.
− consilierul trebuie să aibă o încredere sinceră în capacitatea persoanei descurajate de a găsi un
scop în viaţă.
− consilierul trebuie să întărească eforturile făcute de persoana descurajată. lucrul cel mai
important este că cineva încearcă, nu neapărat că şi reuşeşte. dacă face eforturi pentru a progresa,
există speranţe.
− consilierul trebuie să ajute persoana descurajată să vadă falsitatea şi consecinţele negative ale
afirmaţiilor de autoînvinuirea (exemplu: ,,nu sunt bun de nimic”) fiecare persoană are talente şi
deficienţe (şi + şi -)
− consilierul trebuie să recunoască faptul că tot ceea ce se poate face este să depui toate eforturile
ca să încerci să motivezi o persoană descurajată, succesul nefiind garantat. dar să reveniţi la speranţa
de a motiva o persoană nu mai este eficient în munca cu această persoană.
− consilierul trebuie să ştie, să observe unicitatea şi forţa persoanei. aceasta se comunică persoanei
descurajate, pentru ca ea să înceapă să realizeze că este unică şi valoroasă.
− consilierul trebuie să fie conştient de consecinţele negative ale dependenţei. într-o relaţie, când o
persoană descurajată începe să-şi asume riscuri şi să facă schimbări constructive, trebuie să aibă
încredere în forţele proprii, să-şi ia deciziile singur.

Etapa a IV. –a – Conceptualizarea problemei

Pentru ca o consiliere să fie eficientă, clientul trebuie să recunoască: ,,Problema mea nu este neobişnuită,
dar are componente specifice”. Mulţi clienţi au tendinţa să-şi considere situaţia ca fiind atât de complexă
încât devin anxioşi sau emotivi şi de aceea nu sunt capabili să vadă că problema lor are un număr de
componente ce pot fi modificate pe rând. Pentru a ajuta clienţii să-şi conceptualizeze problema,
consilierul trebuie să exploreze în totalitate problemele împreună cu clientul. Recomandări:
a. Mulţi consilieri fac greşeala de a sugera soluţii de îndată ce problema este identificată, fără să
cerceteze în profunzime.
b. La cercetarea în profunzime, consilierul şi clientul trebuie să ţină cont de importanţa problemei,
de când exista ea, ce capacităţi fizice şi mentale are clientul pentru a le rezolva, etc.
c. Când principala problemă este identificată, sunt de obicei identificate şi subprobleme ce trebuie
explorate.
d. Într-o situaţie cu o multitudine de probleme, modul cel mai bun de a decide problema ce trebuie
prima rezolvată, este să întrebi clientul, care e cea percepută de el ca fiind cea mai presantă.
Dacă ea poate fi rezolvată, începeţi să o exploraţi în profunzime. Succesul în rezolvarea unei
subprobleme va creşte încrederea clientului în consilier şi va face relaţia mai solidă.
e. Transmite empatie, nu simpatie.
Empatia este capacitatea de a arăta că ştii şi poţi până la un punct să simţi ce-ţi povesteşte
clientul.
Simpatia înseamnă tot să împărtăşeşti sentimentele, dar are şi conotaţia de a arăta milă.
Diferenţa este subtilă, dar empatia este orientată spre rezolvarea problemelor, iar simpatia spre înţelegerea
şi menţinerea lor.

Benjamin – Cum să fi empatic


,,Consilierul empatic încearcă, pe cât posibil, să-şi simtă drumul către Diferenţa dintre
sistemul de valori al clientului şi să vadă lumea prin ochii acestuia. Cuvintele ,,ca empatie şi simpatie
şi cum” sunt cruciale, pentru că un consilier deşi este empatic nu pierde din vedere poate fi arătată prin
propria viziune (empatia serveşte la înţelegerea celuilalt) ”. răspunsul la
următoarea afirmaţie a unei cliente al cărei prieten a părăsit-o după relaţie care a durat 3 ani: ,,Cum de a
putut să-mi facă asta după tot ceea ce am făcut pentru el? Mi-a făcut foarte rău! ”
Răspunsul arătând simpatie: ,,E un porc. Cred că te simţi tare rău. Probabil că mult timp o să te simţi
nefericită. ”
Răspunsul arătând empatie:,,Ştiu că încetarea acestei relaţii te-a rănit profund. De asemenea pari a nu fi
înţeles de ce a dorit el să rupă prietenia. Ai discutat asta cu el?”
a) Ai încredere în tine. Cel mai important mijloc de acţiune al unui consilier este propria persoană
( sentimentele şi percepţiile). Consilierii trebuie să înveţe permanent să se pună în situaţia
clienţilor (cu valorile şi condiţiile lor) – de exemplu, o fată de 17 ani, care este însărcinată şi
părinţii îi cer să facă avort ( un consilier competent va încerca să simtă ce simte ea, să vadă
lumea prin ochii ei, din perspectiva ei, cu scopurile, dificultăţile valorice, şi problemele ei). De
obicei nu reuşim 100%, dar dacă ne străduim, putem ajunge la 70% - 80%, ceea ce este suficient
pentru a înţelege situaţia.
b) Când crezi că un client a atins o zonă importantă a problemelor sale, comunicarea ulterioară
trebuie încurajată prin:
1. Semne nonverbiale ale interesului,
2. Pauzele. Consilierii neexperimentaţi devin anxioşi, când sunt pauze şi se grăbesc să spună ceva,
orice, astfel încât conversaţia să continue. De obicei asta este o greşeală, mai ales când stopează o
problemă importantă.
3. Întrebări neutre: ,,Poţi să-mi spui mai multe despre aceasta?”, ,,De ce ai crezut aceasta?”, ,,Nu
sunt convins că am înţeles exact ce ai spus”.
4. Să rezumi ce a spus clientul. Exemplu: ,,în ultima oră, ai făcut o serie de comentarii critice
despre soţul tău – se pare că ceva în căsnicie nu prea merge”.
5. Reflectarea sentimentelor – exemplu: ,,Pari supărat”, ,,Arăţi destul de afectat de aceasta. ”
6. Tratează subiectele inacceptabile socialmente cu tact. Tactul este o calitate esenţială a unui
consilier competent. Încearcă să nu pui întrebări astfel încât răspunsurile să-l pună pe client într-o poziţie
stânjenitoare. Se pune uneori problema dacă un consilier trebuie să mărturisească problemele sale mai
vechi. Există pericolul ca atunci clientul să se gândească la consilier ca la o persoană care are şi ea nevoie
de consiliere. Sau uneori o mărturisire a consilierului (că uneori foloseşte alcoolul sau tutunul ) poate fi o
scuză a comportamentului clientului. O regulă pentru a decide dacă să povesteşti sau nu experienţele tale
trecute, este răspunsul la întrebarea: ,,Dacă povestesc aceasta o să aibă efect constructiv?”. Dacă nu, nu-i
povestim.
a) Când îi arătăm clientului limitele sale, trebuie să-i facem şi un compliment (pentru a schimba
impresia neplăcută.)
b) Atenţie la reacţiile nonverbale. Un consilier competent foloseşte aceste observaţii când vrea să
vadă dacă un client sensibil a fost afectat sau dacă este neliniştit (schimbarea tonului, a
expresiei, clipirea frecventă, etc.). Unii consilieri afirmă chiar că pot supraveghea dilatarea
pupilei.
c) Fii liniştit. Minciuna poate întotdeauna să fie descoperită. Şi dacă asta se întâmplă, încrederea în
consilier a clientului va fi serios afectată, iar uneori relaţia se întrerupe.
7. Ascultă cu atenţie ce spune clientul. Încearcă să-i recepţionezi cuvintele din perspectiva lui, nu a
ta, să-i înţelegi semnificaţia. Din păcate uneori suntem prinşi de propriile noastre gânduri şi îngrijorări, în
timp ce clientul vorbeşte.

Kadushin – explicaţia constă în aceea că mintea noastră poate recepţiona 300 – 500 de cuvinte/minut în
timp ce în medie se vorbeşte cu 125 cuvinte / minut. De aceea pentru a asculta mai bine, trebuie să
folosim timpul încercând să facem legături, să găsim explicaţii, să ne punem întrebări, şi nu pentru a ne
gândi la altceva.

Etapa a V –a – Explorarea strategiilor de rezolvare


După (sau uneori în acelaşi timp) ce o problemă este analizată în profunzime, următorul pas este
considerarea soluţiilor alternative. Rolul consilierului este, în general, să indice alternativele posibile şi
apoi să exploreze cu clientul avantajele, dezavantajele, consecinţele. Fiecare client este unic şi aşa sunt şi
problemele lui. Ceea ce funcţionează pentru un client poate fi total nepotrivit pentru altul. Clientul trebuie
ajutat să conştientizeze că există mai multe căi de rezolvare.
Etapa a VI-a –Selecţia strategiei
După ce consilierul şi clientul au discutat efectele şi consecinţele strategiilor posibile, este esenţial ca
clientul să tragă concluzia: ,,Cred că această cale mă va ajuta şi doresc să încerc. ” Dacă un client este
indecis sau refuză să facă o alegere cinstită a unei căi de acţiune, schimbarea constructivă nu se va
produce. De exemplu, dacă un client îţi spune: ,,Ştiu că am probleme cu băutura dar nu doresc să iau vreo
măsură ca să mă opresc. ” probabil că procesul de consiliere nu va avea succes. De obicei clientul are
drept la autodeterminare, adică să aleagă un curs al acţiunii între mai multe alternative. Rolul consilierului
este să ajute clientul să fie în clar şi să înţeleagă posibilele (probabilele) consecinţe ale fiecărei alternative,
dar în general nu dă sfaturi şi nu alege alternativa pentru client. Dacă asistentul social ar alege alternativa,
ar fi posibile două consecinţe:
a. Alternativa s-ar putea dovedi nedorită de client în care caz şi-ar învinovăţi consilierul pentru sfat
şi relaţia lor va fi serios afectată.
b. Alternativa se va dovedi dezirabilă pentru client. Această a doua posibilitate este avantajoasă, dar
există pericolul ca apoi clientul să devină prea dependent de consilier, cerând sfatul acestuia pentru
aproape toate deciziile pe care le va mai lua în viitor, şi în general va evita să mai ia decizii singur.
Recomandarea de a nu da sfaturi nu înseamnă ca profesionistul să nu sugereze alternative la care clientul
s-a gândit. Dimpotrivă, este de datoria consilierului să sugereze şi să exploreze toate alternativele viabile
pentru client. O regulă bună de urmat este că atunci când un consilier crede că un client va face o anumită
acţiune, să-l întrebe ca o sugestie: ,,Te-ai gândit şi la …?” decât să-i dea un sfat:,,Eu cred că tu trebuie
să…”. Dreptul clientului de a decide trebuie încălcat numai dacă alternativa aleasă are o probabilitate de a
face rău altora sau clientului. Dar de obicei clientul este mai bine plasat pentru a ştii ce e mai bine pentru
el şi dacă alternativa nu este cea mai bună clientul va învăţa din greşeala sa.
Etapa a VII-a – Implementarea strategiei (aplicarea, punerea în practică)
Consilierea va avea succes numai dacă un client îşi urmăreşte hotărârea de a încerca o soluţie şi conchide:
,,Această metodă începe să mă ajute. ”dacă un client îşi alege calea dar îşi spune: ,,Eu nu cred ca metoda
asta să mă ajută. ”consilierea nu are efect. Dacă se întâmplă aceasta, cauzele trebuie investigate şi
probabile trebuie încercată altă soluţie. Recomandări în aplicarea unei strategii:
a. Consilierul trebuie să încerce să realizeze ,,contacte” realiste, explicite cu clientul. Când
clientul îşi selectează o alternativă, el trebuie să înţeleagă clar care vor fi scopurile, ce sarcini trebuie
îndeplinite, cum trebuie îndeplinite şi cine le va îndeplini. De obicei este de dorit să se scrie un ,,contract”
pentru a putea să-l consulte permanent cu o limită de timp stabilită pentru fiecare sarcină.
b. Consilierea este făcută cu clientul şi nu pentru client. Clientul trebuie să aibă răspunderea
realizării celor mai multe sarcini pentru îmbunătăţirea situaţiei proprii. O regulă bună de urmat este aceea
că clientul trebuie să-şi asume răspunderea pentru
acele sarcini pentru care are capacitatea să le ducă la îndeplinire în timp ce consilierul le va realiza pe
acelea care depăşesc puterile clientului. Să faci lucruri pentru client, este similar pentru a-i da sfaturi, ceea
ce comportă riscul de a crea dependenţă. De asemenea îndeplinirea cu succes a sarcinilor de către client
duce la dezvoltare personală şi îl pregăteşte pentru a-şi asuma alte răspunderi.
c. Pentru unele sarcini pentru care clientului îi lipseşte încrederea sau experienţa este bine să se
,,asume roluri” mai întâi (jocul de roluri dă siguranţă).
Etapa a VIII-a – Evaluarea
Dacă schimbarea constructivă este aptă pentru a fi îndelungată sau permanentă, clientul trebuie să tragă
concluzia: ,,Deşi calea aceasta mi-a luat mult timp şi efort, a meritat! ” Pe de altă parte, dacă concluzia
este: ,,Această cale mi-a ajutat puţin, nu merită să mă sacrific! ” atunci consilierea nu este eficientă şi
trebuie schimbat cursul acţiunii aplicate.

Una din marile surprize ale tinerilor consilieri este aceea că mulţi clienţi, după ce se hotărăsc să-şi
îmbunătăţească situaţia nu-şi respectă angajamentele, nu se ţin de lucrurile planificate. În general nu este
bine să pedepseşti clienţii pentru nerespectarea ,,contractului”. Pedeapsa de obicei produce ostilitate, şi nu
are rezultate constructive. De asemenea nu acceptaţi scuze când deciziile nu sunt îndeplinite. Scuzele nu
duc la nimic bun, duc la o liniştire temporară a conştiinţei, dar duc la eşec. întrebaţi: ,,Mai doreşti să pui
în practică hotărârea pe care ai luat-o?” Dacă clientul răspunde afirmativ este acceptat un nou termen
propus de client.

Chiar dacă se realizează sau nu scopurile propuse, o mare atenţie trebuie acordată încheierii unei relaţii.
Dacă clientul mai are încă probleme nerezolvate pe care consilierul nu le poate rezolva, el trebuie
îndrumat la un alt specialist. El trebuie întrebat dacă mai sunt probleme pentru care are nevoie de sprijin.
Dacă nu există astfel de probleme, consilierul trebuie să informeze, ca ,,uşa îi va rămâne deschisă”, dacă
are nevoie de ajutor în viitor.
O recomandare finală: un consilier trebuie să transfere cazul sau măcar să discute cazul cu un alt consilier
în oricare din situaţiile următoare:
a. dacă consilierul simte că nu este capabil de empatie faţă de respectivul client
b. dacă un consilier crede că clientul alege o alternativă greşită
c. dacă un consilier simte că problema este de aşa natură că el nu este în stare să ajute clientul
d. dacă o relaţie funcţională nu se poate stabili
Un consilier competent ştie că el poate să lucreze şi să ajute anumiţi oameni, dar nu pe toţi şi că este în
interesul consilierului şi al clientului să transfere altuia acele cazuri unde el nu poate ajuta.
7.1.3. MODELUL REZOLUTIV (PROBLEM SOLVING)*
Întrebări recapitulative:
1. Care credeţi că este deosebirea dintre consiliere şi psihoterapie?
2. Cum credeţi că se poate dezvolta motivaţia la un client deprimat?
3. Care credeţi că sunt principalele deosebiri dintre consilierea unui client voluntar
şi a unuia obligat la consiliere?

Modelul rezolutiv poate fi înţeles mai întâi ca un mod de gândire, o filosofie care explică atitudinea
individului în faţa existenţei. În al doilea rând, modelul rezolutiv poate fi înţeles ca fiind un algoritm, o
succesiune de faze, care-l apropie pe individ de rezolvarea problemei sale. Modelul rezolutiv există şi are
sens datorită faptului că există probleme. Problema poate fi ceva cu care se confruntă oricine, în orice zi
a existenţei sale, o dorinţă care n-a fost realizată, pe care individul o include în experienţa sa de viaţă şi
care rămânând nesatisfăcută devine o problemă pentru acel individ.

În mod real, problemele cu care se confruntă un om, şi care sunt compatibile cu sensul şi funcţiile
asistenţei sociale, sunt problemele sociale.
Acestea pot fi probleme legate de situaţii de viaţă specifice (de ex. pierderea locului de muncă, a libertăţii,
ca urmare a unei sancţiuni penale, pierderea locuinţei) sau, probleme care apar din cauza dezechilibrului
dintre dorinţele omului şi capacitatea lui de găsi soluţii pentru a realiza acele dorinţe. Astfel de probleme,
legate de capacităţile persoanei, se pot datora lipsei de informare corectă şi completă, sau lipsei anumitor
deprinderi sociale, sau utilizării lor inadecvate, astfel, deprinderile de relaţionare se pot defini drept
probleme sociale la un moment dat.
Altă categorie de situaţii care pot deveni probleme se referă la accesul pe care persoana/familia le au la
resursele comunităţii de care aparţin (vezi categoriile sociale marginalizate, defavorizate).

Compton şi Galaway (1989) cred că este greşit să se considere că o persoană care are probleme e
una slabă, sau că dă dovadă de slăbiciune, sau că în mod sigur, a greşit undeva. A avea probleme
nu ţine de nivelul de inteligenţă şi nici de sex, a avea probleme se explică fie prin cauze de natură
internă, inclusiv acea filosofie de viaţă a fiecărui om pe care o foloseşte când se raportează la
existenţă, fie rezultatul unor cauze externe (un anumit status social, un anumit rol care îi este
atribuit individului), dar şi de contextul socio-economic în care e aşezată existenţa unui individ.
Aceasta nu înseamnă însă că oamenii nu fac greşeli, dar greşeala nu înseamnă că ei înşişi sunt o
greşeală, consilierii de reintegrare socială şi supraveghere nu trebuie să facă astfel de judecăţi de
valoare ce-i vizează pe clienţi.
Munca de asistenţă socială, inclusiv cea care-i vizează pe infractorii sancţionaţi penali – văzută ca o
muncă de rezolvare de probleme la nivelul persoanei individuale şi a familiei – presupune o relaţie de
cooperare, de parteneriat între cel care realizează asistarea (consilierul de reintegrare socială şi
supraveghere şi/sau alt specialist, asistent social, psiholog) şi sistemul client. Această relaţie aduce cu sine
responsabilităţi atât din partea profesionistului cât şi din partea sistemului client. Relaţia profesională e
una de parteneriat şi se traduce prin foarte precise responsabilităţi, pentru fiecare din cele două părţi, în
legătură cu rezolvarea problemelor.
Astfel, principalele responsabilităţi ale persoanei supravegheate, adică ale clientului sunt: În cazul în care
solicită asistarea, îi revine responsabilitatea de-a oferi cu sinceritate informaţii complete care îi dau
posibilitatea celui care face asistarea (el sau ea) să realizeze împreună cu clientul, de ex. definirea
problemei acestuia: element esenţial în construirea evaluării problemei şi resurselor, şi pe această bază a
intervenţiei.
În cazul derulării asistării psiho-sociale, responsabilitatea persoanei aflate în supraveghere este să urmeze
solicitările/sarcinile formulate de cel care realizează asistarea, în funcţie de fiecare fază a procesului de
asistare, înţeles ca demers de rezolvare de probleme.

Responsabilitatea profesionistului presupune un set de cunoştinţe generale şi un set de cunoştinţe de


specialitate care să sprijine demersul rezolutiv, o anumită zestre de deprinderi pe care profesionistul le
pune efectiv în practică. Aceste deprinderi trebuie să fie unele care să sprijine procesul rezolutiv, ca de
exemplu priceperea sa de a alege metoda, de a dezvolta strategia adecvată rezolvării problemei clientului
ş.a.m.d. Prin urmare, relaţia profesională e un efort comun al celor două părţi implicate pentru rezolvarea
problemei clientului.

Modelul "problem solving" însă, nu este un model care dezvoltă o intervenţie de tipul tratamentului
social, ci este mai degrabă un model prin care se oferă sprijin, ajutor celui asistat pentru ca acesta să-şi
amelioreze, sau după caz, să-şi formeze capacitatea de a face faţă problemelor specifice vieţii sale, acest
model îşi propune să îmbunătăţească capacităţile rezolutive ale unui individ (sau familii), legate de
problemele lor specifice. În cazul persoanelor aflate în supraveghere care solicită asistarea, această
abordare “problem solving” este cu atât mai adecvată cu cât, în cazul acestor indivizi este foarte
important să se realizează prin intermediul supravegherii şi asistării mai ales, confruntarea cu
responsabilitatea pentru propriul comportament infracţional şi consecinţele sale la nivelul propriei
persoane, familii, dar şi din perspectiva victimei. Intenţia confruntării este de a-l face pe infractor capabil
să devină conştient de această realitate, să o considere ca generatoare de probleme, să dorească, dar şi să
ajungă în stare să le rezolve într-o anumită manieră pro-socială.

Modelul rezolutiv se leagă în domeniul asistenţei sociale de unde a fost împrumutat şi adaptat arsenalului
metodologic din sfera probaţiunii, respectiv a reintegrării sociale şi supravegherii infractorilor, de numele
lui H. Perlman, care în 1957 a scris cartea "Social case-work - a problem solving process". Cartea a avut
foarte mare impact în practica asistenţei sociale.
Fundamentul teoretic al acestei metode are ca repere teoria învăţării, cu accentul pus pe rol şi învăţarea
rolului, teoria comunicării, teoria sistemelor.
Perlman a văzut acest model într-o perspectivă duală: în acelaşi timp, pe de o parte ca un proces, iar pe de
altă parte, ca o metodă de a oferi ajutor.
Specialiştii care au teoretizat şi folosit ulterior acest model au subliniat că înţeles ca proces, modulul
rezolutiv permite folosirea mai multor metode de ajutor.

Atât Perlman cât şi cei care i-au urmat în abordarea modelului rezolutiv, consideră că parteneriatul client-
asistent social nu începe înainte ca persoana clientului să treacă de la statutul de persoană care solicită
ajutor, la cel de client, adică nu înainte de a înţelege ce presupune relaţia de asistenţă socială.
O serie de autori consideră că activitatea de asistenţă socială din această perspectivă nu numai că se face
în mai multe faze, dar că fiecare din aceste faze are un obiectiv general al ei, pentru atingerea căruia sunt
necesare anumite deprinderi specifice ale asistentului social, în cazul nostru consilierului de reintegrare
socială şi supraveghere, şi că numai după ce obiectivul unei faze a fost atins se poate trece la faza
următoare.
Aceşti autori au căzut de acord că succesiunea fazelor procesului rezolutiv este următoarea:
- recunoaşterea problemei, definirea ei şi angajarea asistentului social alături de client pentru
rezolvarea problemei;
- stabilirea obiectivelor;
- adunarea datelor;
- inventarierea situaţiei şi planificarea acţiunii;
- realizarea acţiunii (a intervenţiei);
- evaluarea;
- încheierea.

Dintre responsabilităţile comune practicianului şi clientului, în derularea acestor faze, modelul rezolutiv
evidenţiază problema deciziei şi a capacităţii de decizie. Pentru a lua o decizie bună este nevoie de
informaţii cât mai complete şi legate de toate aspectele în care a apărut problema. În acest punct,
responsabilitatea se divide; astfel, asistentul social trebuie să-şi folosească deprinderile pentru a-l ajuta pe
client să-şi îmbunătăţească capacitatea de decizie. În cazul în care clientul nu-şi înţelege corect situaţia,
urmează un proces de negociere client-asistent social în vederea luării deciziei. Informaţia care sprijină
decizia se referă de fiecare dată, la mai mult decât un aspect.
Astfel, în primul rând informaţia trebuie să se refere la problema asupra căreia clientul şi asistentul social
doresc să se oprească şi să lucreze. Întotdeauna se pleacă de la situaţia clientului şi de la momentul în care
se află atunci clientul, în situaţia sa problematică.

În al doilea rând, informaţia trebuie să se refere la rezultatele care se doresc a fi obţinute din perspectiva
clientului şi din perspectiva celor doi. Legat de rezultate şi de atingerea lor, informaţia trebuie să se refere
la principala resursă, timpul, managementul timpului este de aceea, foarte important. Acest management
presupune: punctualitate, o manieră eficientă de organizare a timpului, aprecierea corectă a duratei unei
activităţi, acurateţea deciziei asupra a ceea ce vrei să faci; astfel, timpul devine o resursă foarte
importantă.
În cadrul serviciilor de reintegrare sociale şi supraveghere acest aspect este cu atât mai relevant, cu cât
durata sancţiunii penale neprivative de libertate este clar stabilită prin hotărârea instanţei de judecată.
Deciziile se iau şi în legătură cu conceptualizarea rezultatelor. Aceste concepte trebuie să dea un plus de
claritate nu numai definirii problemei dar şi formulării ei şi deciziei asupra obiectivelor. Această prindere
în concepte a rezultatelor, trebuie făcută chiar dacă persoana asistată doreşte schimbări imediate.
Conceptualizarea depinde de câtă răbdare are clientul pentru a parcurge toţi paşii spre rezolvarea
problemei. Unii clienţi nu au răbdare, ei doresc schimbări imediate, iar alţii nu conştientizează urgenţa
obţinerii rezultatelor, pentru aceştia din urmă conceptualizarea nu pare să aibă sens.

Conceptele în care sunt prinse problemele în conţinutul lor şi mai ales rezultatele la care se tinde, nu
trebuie să fie concepte proprii asistenţei sociale, dar trebuie să fie adecvate realităţii la ea care trimite.

Decizia pe care o iau clientul şi asistentul social împreună, se referă şi la procedurile ce trebuie aplicate
pentru a duce la schimbarea situaţiei clientului. Modelul rezolutiv permite folosirea oricărei metode
existente în repertoriul asistentului social/ consilierului de reintegrare socială şi supraveghere sau a
psihologului, însă cu condiţia ca acele metode să-l facă pe client capabil să-şi rezolve problemele.
Anumite roluri pe care clientul trebuie să le îndeplinească vor fi urmărite cu precădere, deşi ansamblul
rolurilor învăţate de către client cu ajutorul asistentului social este mai cuprinzător; de exemplu clientul
va fi învăţat să-şi abordeze problemele din perspectiva nevoilor şi nu a dorinţelor; în acest caz asistentul
social va folosi rolul de consilier. Dacă clientul are dificultăţi legate de înţelegerea sau definirea
problemei sale, asistentul social îl va învăţa să dobândească acele abilităţi de comunicare care să-l facă
capabil de analize eficiente, clientul fiind ajutat să aibă o atitudine pozitivă în tot acest demers analitic.

Un alt rol al asistentului social este cel de manager de caz, care pune în evidenţă faptul că abordarea de tip
"problem solving" solicită atât de la client, cât şi de la asistentul social abilităţi manageriale, în sensul că
asistentul social va trebui să fie cel care administrează relaţia profesională în sine, iar clientul trebuie, în
urma relaţiei profesionale, să-şi administreze singur probleme mai bine decât înainte (administrarea
timpului, a resurselor ş.a.m.d.).
Rolul pe care fiecare dintre cei doi parteneri ai demersului rezolutiv îl are de judecat se decide împreună,
deoarece accentul în cazul acestui model metodologic cade pe capacităţile şi resursele clientului;
profesionistul ia în considerare şi se bazează pe capacitatea clientului de a lua decizii.

Dacă se iau decizii în legătură cu procedurile, trebuie să se decidă împreună şi cu privire la acţiunile
specifice ce trebuie urmate pentru a aplica procedurile stabilite cu scopul de a schimba situaţia clientului.
Prin urmare, clientul va trebuie să îndeplinească o acţiune specifică, cum este cea de oferire de informaţii cu
privire la situaţia sa, la problemele sale, la obiectivele pe care le urmăreşte. Pentru asistentul social o acţiune
specifică este aceea de a informa, de exemplu despre cursul relaţiei de asistare psiho-socială.

Managementul decizional va avea în vedere maniera în care vor fi desfăşurate acţiunile, conţinutul
relaţiei de asistare psiho-socială. Maniera presupune: ritmicitatea întâlnirilor, sinceritatea de care ştiu să
dea dovadă cei doi, fermitatea pe care asistentul social o dă relaţiei sale cu clientul, stilul personal al
asistentului social de a construi relaţia profesională. Acest stil se câştigă prin experienţă şi nu se învaţă ca
o reţetă, este într-o anumită măsură, în funcţie şi de client, pentru că fiecare client dă o anumită culoare
stilului personal al profesionistului.
Cheia acestui model metodologic este de a privi problema clientului care se cere rezolvată din perspectiva
clientului, adică a persoanei aflate în supravegherea Serviciului de reintegrare socială şi supraveghere a
infractorilor.

Valorile operaţionalizate de modelul "problem solving"

Respectul individualităţii şi al dreptului la autodeterminare al clientului, sunt valorile princeps; nici un alt
model nu pune mai bine în practică aceste valori, de fapt se poate spune, că acest model se axează pe
aceste valori centrate ale asistenţei sociale.

O altă valoare o reprezintă acceptarea fiecărui client aşa cum este el sau ea; acceptanţa şi respectul sunt
două valori complementare, acceptanţa face posibil parteneriatul, înţelegerea cu mai multă uşurinţă a
clientului, ceea ce permite realizarea unui plan de intervenţie mai rapid şi mai precis. Dimpotrivă
prejudecăţile şi sărăcia înţelegerii, conduc la un teren al construcţiei intervenţiei fals, la o asistare lipsită
de autenticitate şi prin urmare, lipsită de consistenţă şi eficienţă.

Convingerea că toate persoanele posedă o capacitate rezolutivă proprie ce trebuie valorizată şi


valorificată, exprimă o altă valoare operaţionalizată atât în munca de asistenţă socială cât şi în cea de
reintegrare socială şi supraveghere a infractorilor. Toţi oamenii îşi pot rezolva problemele, dar au nevoie
de anumite informaţii, cunoştinţe şi abilităţi în acest sens.

Fazele procesului rezolutiv:


I. Faza de contact
II. Faza de contract
III. Faza acţiunii propriu-zise

În fiecare fază se desfăşoară acţiuni specifice fazei, care solicită asistentului social anumite deprinderi
profesionale.

În continuare, vor fi prezentate fiecare din cele trei faze şi subsecvenţele care dau conţinut fiecăreia
dintre ele, din perspectiva activităţii practice de supraveghere şi/sau asistare:
I. Faza contactului are patru subsecvenţe:
- identificarea şi definirea problemei clientului;
- identificarea obiectivului care va trebuie urmărit împreună, de client şi asistentul social;
- stabilirea şi formularea contractului preliminar;
- explorarea şi investigarea sistemului client.
Prima subetapă a fazei iniţiale, presupune ca problema clientului să fie privită aşa cum sistemul client o
vede. În acest moment este foarte important ca asistentul social să pună întrebările centrate pe această
temă a identificării şi definirii problemei clientului, şi tot acum, este esenţială deprinderea ascultării
active, deoarece există clienţi care preferă să povestească mai degrabă decât să răspundă la întrebări
(interviul narativ poate fi eficient). În cazul acestora, ne sunt necesare un număr minim de întrebări şi
folosirea ascultării active la maxim.
Pe de altă parte, problema trebuie identificată şi definită, aşa cum este ea văzută de sistemele
semnificative cu care sistemul client se află în interacţiune. Pentru identificarea şi definirea problemei e
importantă şi perspectiva practicianului. După ce au fost analizate cele trei puncte de vedere care dau o
anumită imagine, contribuind la definirea problemei clientului, se realizează o sinteză a tuturor punctelor
de vedere.

Dificultăţile şi specificul acestui moment

Foarte mulţi dintre clienţi pun semnul egalităţii între nevoile şi dorinţele lor; în aceste condiţii, asistentul
social trebuie să ajungă prin intervievare şi comunicare la o anumită înţelegere a poziţiei clientului asupra
problemei.
Principalul lucru care trebuie urmărit de asistentul social este clarificarea, înţelegerea a ce anume l-a făcut
pe client să solicite ajutor, asistare. Instrumentele folosite sunt: capacitatea empatică, ce trebuie să vizeze
sentimentele care l-au făcut pe client să solicite ajutor; folosirea interviului centrat pe problemă,
încurajarea clientului să ofere informaţii legate de problema/nevoia lui prin ascultare activă, scurte
comentarii ce-l ajută să găsească pasul următor pentru a se apropia de relatarea problemei esenţiale, care-l
preocupă. Aceste comentarii trebuie să aibă şi un "iz" empatic. Vocea clientului trebuie să se audă,
relatarea trebuie să fie făcută folosind cuvintele sale şi nu un alt vocabular în care mesajul clientului să
fie prinsă ca într-un “pat al lui Procust”.
Asistentul social trebuie să-l încurajeze pe client să vorbească natural, să se simtă relaxat, să vorbească
aşa cum este el obişnuit. E important ca un om să vorbească cu cuvintele lui pentru a fi natural, spontan;
în acest fel asistentul social poate înţelege contextul din care provine clientul, dar mai ales îl poate face pe
acesta (el sau ea)să se simtă acceptat.
Al doilea lucru care trebuie făcut, se referă la înţelegerea a ceea ce doreşte, speră clientul de la asistentul
social, punându-i întrebări foarte clare legate de expectanţele lui.

Dificultăţi care apar în această etapă a identificării şi definirii problemei:

Asistentul social poate fi centrat asupra propriei definiri a problemei clientului, rămânând prea puţin atent
la congruenţa dintre ceea ce el crede că e problema clientului, şi ceea ce vede şi cere clientul, legat de
problema sa. Asistentul social nu trebuie să cadă în cealaltă extremă, crezând că punctul lui de vedere nu
e important pentru înţelegerea problemei clientului, însă întâietate trebuie să aibă punctul de vedere al
clientului, care reprezintă perspectiva clientului la care se raportează asistentul social, în cazul nostru
consilierul de reintegrare socială şi supraveghere.
O altă dificultate porneşte de la faptul că asistenţii sociali deseori se grăbesc să urmărească nu doar
problema ci şi cauzele ei; greşeala este centrarea pe cauze şi nu pe problema în sine.
Sau, se poate întâmpla ca ceea ce prezintă clientul ca fiind problema sa să fie un întreg univers
problematic (se întâmplă mai ales când omul narează), în această situaţie trebuie ca asistentul social să-l
invite pe client să parţializeze problema, să o desfacă în unităţi problematice mai mici, care pot deveni
ţinta intervenţiei sociale.

Cea de-a doua subetapă presupune să vedem cum este dorită rezolvarea problemei de către client şi care
sunt pe termen scurt, respectiv lung, obiectivele formulate de acesta (el/ea). Tot acum are loc şi
clarificarea motivelor, a raţiunilor pentru care clientul crede că este nevoie de rezolvarea problemei sale
prin atingerea acestui obiectiv anume. Identificarea obiectivului presupune:
a) explicitatea aşteptărilor clientului în legătură cu serviciul de reintegrare socială şi supraveghere şi
munca profesioniştilor din cadrul acestuia;
b) identificarea obiectivului şi formularea de către profesionist a obiectivului de urmărit;
c) precizarea de către acesta a obiectivelor care, odată negociate, se constituie în ţelul muncii de
asistare, incluzând şi ceea ce clientul trebuie să pună la dispoziţie pentru atingerea finalităţii
intervenţiei.
Astfel, obiectivul ca şi problema, trebuie privite prin prisma persoanei asistate, apoi a celor semnificativi
din punctul de vedere al asistatului şi în al treilea rând, din perspectiva practicianului.
Un moment important înaintea contractului preliminar, este momentul în care toţi cei care au avut o
părere legată de obiectiv, ajung să cunoască punctele de vedere ale celorlalţi. Este bine să se spună
fiecăruia în parte că există alternative; dacă clientul doreşte (dar numai în acest caz) se analizează aceste
alternative. Stabilirea obiectivului rămâne însă legată de felul în care a fost definită problema clientului.

O parte importantă a fiecărei faze o reprezintă clarificarea alături de client a obiectivelor fazei propriu-
zise cât şi a subsecvenţelor ce constituie faza respectivă. Trebuie să se facă acest lucru într-o manieră
foarte explicită, pentru că la capătul celor două subsecvenţe clientul trebuie să înţeleagă clar, că problema
definită nu este aceeaşi cu obiectivul stabilit, pentru că obiectivul vizează ţinta finală, care odată atinsă,
conduce la rezolvarea problemei clientului. Această ţintă este atinsă abia după ce sunt parcurse şi realizate
obiectivele fazelor ce formează în ansamblu, procesul rezolutiv. Aceste obiective secvenţiale, trebuie de
fiecare dată foarte bine precizate, clarificate cu clientul, altfel nu va putea fi vorba de parteneriat între
profesionist şi client.

Contractul preliminar este o înţelegere care se stabileşte între practician şi client, acord cu privire la
problema asupra căreia se va lucra, fiind în acelaşi timp şi un acord în legătură cu obiectivele ce se
consideră că ar facilita rezolvarea problemei.
Acest contract are trei puncte principale:
- clarificarea conţinutului şi a graniţelor asistării care se oferă clientului; aceste graniţe reprezintă
limitele în care se umple de conţinut serviciul oferit, aceste graniţe sunt în acelaşi timp şi limitele
competenţelor asistentului social, deoarece indică până unde asistentul social poate merge în acord
cu politica instituţiei sau agenţiei, sau de competenţele şi limitele proprii;
- trebuie să dezvăluie natura viitoarei munci de parteneriat, trebuie subliniat care este repertoriul de
roluri care revine fiecăruia dintre parteneri şi de ce roluri sunt necesare, performarea lor la ce
conduce şi în ce fel aceşti paşi parcurşi, apropie clientul (el/ea) de rezolvarea problemei;
- formarea contractului astfel încât el să permită şi în continuare, explorarea şi inventarierea
situaţiei clientului.
Prin conţinutul său, contractul – specific abordării “problem solving” – trebuie să confirme
drepturile, aşteptările clientului şi în acelaşi timp, să garanteze posibilitatea asistentului social, în
cazul nostru a consilierului de reintegrare socială şi supraveghere, de a realiza intervenţia într-o
manieră riguroasă, profesionistă.

Explorarea şi investigarea sistemului client

În primul rând, este vizată motivaţia, ea cuprinde două aspecte care sunt abordate în complementaritate:
disconfortul pe care-l resimte clientul, legat de problema pe care o are şi de efectele sale asupra lui şi a
celor care contează pentru el, respectiv speranţele pe care le are clientul şi pe care le investeşte în efortul
rezolutiv în care se angajează. Acestea exprimă conţinutul şi nivelul motivaţiei pe care clientul o are ca
să-şi rezolve problema.

În al doilea rând, se face explorarea şi investigarea ocaziilor pe care clientul le-a avut şi pe care le are
pentru a-şi rezolva problema. Aceste ocazii au un caracter obiectiv, dar pot avea şi conotaţii subiective
care nu trebuie neglijate.
Profesionistul trebuie să urmărească capacitatea clientului de a-şi rezolva problema (resursele interne
proprii clientului), trebuie să se apeleze în acest sens şi la surse documentare (dosare medicale). În cele
din urmă, putem contabiliza pe ce putem conta (investiţia) din partea clientului. Cealaltă parte a investiţiei
ţine de capacităţile consilierului de reintegrare socială/asistentului social, de exemplu să manifeste un stil
adecvat situaţiei şi problemei clientului, să ştie să aleagă metoda etc.
II. Faza de contract

Evaluarea şi inventarierea ca subsecvenţe al acestei faze exprimă ceea ce până în acel moment s-a obţinut
şi fac referire la:
• felul în care se corelează problema identificată cu nevoile sistemului client;
• analiza situaţiei generale cu scopul de a identifica factorii majori ce caracterizează respectiva situaţie;
• luarea în considerare a factorilor semnificativi care explică continuitatea problemei clientului (ex.
dificultăţi de cooperare, lipsa de sprijin a familiei, lipsa resurselor, etc.);
• identificarea acelor factori care apar drept cei mai nevralgici în ansamblul situaţiei problematice a
clientului.

Motivul pentru care e importantă această identificare, priveşte selectarea acelor factori asupra cărora se
poate interveni. La capătul acestui efort de inventariere şi evaluare, are loc punerea în legătură a ideilor,
cunoştinţelor, conceptelor, pentru a avea o imagine completă a situaţiei clientului cu tot ce presupune ea.

Formularea planului de acţiune trebuie înţeles ca un ghid de intervenţie reciproc acceptat. Acesta include:
• stabilirea unui ţel fezabil;
• luarea în considerare a alternativelor, a costurilor posibile (inclusiv materiale, de timp, sentimente,
eforturi intelectuale), şi a rezultatelor posibile;
• determinarea unei modalităţi corespunzătoare de livrare a serviciului social, livrarea trebuie să ţină
cont de factori cum ar fi de ex.: zestrea de resurse, comunitatea căreia îi aparţine clientul;
• centrarea pe eforturile de schimbare;
• rolul profesionistului, care depinde de problema clientului;
• forţele interne şi externe pe sistemul client, văzut ca forţe ce pot bloca planul de intervenţie;
• luarea în considerare a cunoştinţelor şi deprinderilor profesionistului.
Formularea unei prognoze, încrederea asistentului social/consilierului de reintegrare socială/psihologului
ca profesionist, în succesul planului de acţiune tocmai formulat.

III.Faza de acţiune

Ea înseamnă aplicarea în realitate a planului, specificarea punctelor de intervenţie, inventarul sarcinilor,


resurselor şi serviciilor, formularea metodelor prin care aceste resurse şi servicii vor fi livrate, cine le va
utiliza şi când.

IV.Încheierea

Aceasta reprezintă un moment foarte important al relaţiei profesionale pentru că pe parcursul ei are loc
evaluarea alături de client, a tuturor sarcinilor pe care consilierul de reintegrare socială şi supraveghere
sau asistentul social împreună cu clientul le-au avut de îndeplinit. Tot aici, se include şi ajutorul pe care
practicianul îl dă, pentru încheierea relaţiei şi dezangajarea clientului.
În acest moment este importantă menţinerea câştigurilor, persoana aflată în supraveghere ştie ce a primit
prin asistare, ştie ce nu s-a realizat, şi ştie ce a acumulat. Aceste câştiguri trebuie foarte clar punctate
pentru a înţelege clientul cu ce merge în continuare mai departe fără să se bazeze pe relaţia profesională
de asistare; cu alte cuvinte are loc operaţionalizarea propriu-zisă a valorii auto-determinării.

V.Evaluarea finală

Evaluarea este un proces continuu, al fiecărui moment parcurs, dar este şi o evaluare concluzivă pentru a
vedea ce s-a făcut din ceea ce s-a propus. Evaluarea metodelor folosite (care au dat rezultate, care au fost
metodele care au dus la eşec), e foarte importantă mai ales pentru profesionistul însuşi, cu atât mai mult
cu cât el este la începutul carierei în profesia de consilier de reintegrare socială şi supraveghere.
Concluzii la modelul "problem solving": Utilizarea acestei
abordări teoretico-
• este o direcţie metodologică care afirmă faptul că modificarea realităţii
metodologice în munca
exterioare influenţează (modifică) competenţele rezolutive ale persoanei aflate în
supraveghere;
sa de către consilierul de
• persoana aflată temporar în dificultate primeşte o şansă de a participa la
reintegrare socială şi
luarea deciziilor ce afectează propria sa problemă şi viaţă, înţelegând rolul supraveghere, poate să
deciziei şi mecanismul decizional; contribuie, la nivelul
• se distinge de celelalte metode prin aceea că refuză înţelegerea celui aflat în
caracterului procesual al practicii de asistare ca fiind un set de tehnici prin care supraveghere/asistat, la
profesionistul încearcă să manipuleze sistemul clientului; dezvoltarea unor resurse,
caracterul procesual este înţeles sub forma unei încercări pe care asistentul adică a unor îndemânări
social o face pentru a stabili o relaţie profesională bazată pe autenticitate, cognitive, rezolutive care
colaborare şi înţelegere cu alte persoane cu scopul de a pune cunoştinţele şi să se constituie în factori
deprinderile sale la dispoziţia clientului; protectivi cu rol esenţial
• în cadrul acestei metode se recunoaşte că deciziile cu privire la ceea ce atât în reducerea riscului
persoana supravegheată trebuie să fie, să aibă, sau să dorească să facă, sunt decizii de recidivă cât şi în
cognitive ce includ o gamă întreagă de procese raţionale şi nu numai; în această
reintegrarea socială a
sferă a deciziilor orice persoană este în mod legitim un expert pentru el însuşi.
celui care a încălcat
legea.
LUCRUL CU GRUPUL

I. INTRODUCERE

Capitolul de faţă îşi propune să facă o scurtă trecere în revistă a principalelor aspecte pe care lucrul în
grup, ca metodă de reabilitare a infractorilor, le presupune.

Pe parcursul lucrării vor fi utilizaţi termeni ca : infractor, consilier de reintegrare socială şi supraveghere,
client etc., ceea ce nu înseamnă că realizatorul acestor pagini împărtăşeşte o perspectivă sexistă. Această
exprimare este aleasă pentru uşurinţa redactării şi cursivitatea textului, autorul fiind conştient că infractori
pot fi atăt femei căt şi bărbaţi după cum, profesia de consilier de reintegrare socială şi supraveghere nu
ţine de genul celui care o practică. Termenul de client va fi utilizat ca sinonim cu cel de infractor, dată
fiind natura şi obiectul profesiei de consilier de reintegrare socială şi supraveghere.

De reţinut, de asemenea, este şi faptul că lucrarea se adresează unor profeşionişti care au deja un set de
abilităţi şi cunoştinţe despre lucrul cu persoanele aflate în conflict cu legea.

Principiile pe care acest capitol se fundamentează pot fi prezentate pe scurt după cum urmează:
1. pentru ca o persoană să-şi dorească o schimbare comportamentală, ea trebuie înainte de toate să ştie ce
anume vrea să schimbe, să imagineze alternative la acele comportamente şi să fie susţinută să accepte
riscul acestei schimbări.
2. schimbările comportamentale sunt cel mai adesea profunde atunci cănd infractorul identifică singur
pierderile pe care comportamentul delincvent i le produce.
3. lucrul în grup poate fi o metodă eficientă în lucrul cu anumiţi infractorii,
4. comportamentul infracţional poate fi mai uşor schimbat sau diminuat ca pondere dacă este analizat în
context şi este divizat în unităţi de comportament (Tim Kemp & Alan Taylor, 1997 ).
5. la baza schimbării comportamentale stau: asumarea responsabilităţii faţă de actele comise, motivaţia
pentru schimbare, susţinerea schimbării şi prevenirea recidivei.
6. ca fundament teoretic al acestei abordări se află teoriile cognitiv – comportamen-taliste.

II. CONTEXT GENERAL

Politica tratamentului individualizat în penologie s-a dezvoltat ca reacţie la practica secolului 18 de


a impune pedepse unitare infractorilor. Astfel, în limbajul penologic
şi-au făcut loc concepte ca : diagnostic, tratament, nevoie, prescripţie etc. Era un sistem paralel cu
cel medical dar care se aplica în lucrul cu infractorii.
D.R. Cressey a fost printre primii care au adus în discuţie un nou principiu potrivit căruia infracţiunea are
şi o dimensiune socială, deci infractorul poate fi “ reformat “ numai în context social. Observaţia că
infracţiunea apare la interacţiunea individului cu socialul a condus la dezvoltarea unor metode de
abordare a fenomenului infracţional noi. Una din aceste metode este şi metoda lucrului în grup.

Originea acestei metode trebuie căutată în anii ’50 în cadrul mişcării “human potential movement” din
psihologie. Initial, grupurile terapeutice aveau ca membri doar alcoolici şi nevrotici însă, ulterior, aria
problemelor cărora li se putea adresa această metodă a fost semnificativ lărgită.

Atunci cănd consilerul de reintegrare socială şi supraveghere îşi propune să formeze un grup trebuie să
ştie care sunt avantajele şi dezavantajele unei astfel de metode. Astfel, el va avea suficiente informaţii
pentru a lua aceasta decizie, va pregăti şi va planifica activitatea în funcţie şi de factorii care pot, în
anumite contexte să submineze scopurile şi obiectivele unui anume grup.

Avantajele lucrului în grup pot fi prezentate sumar, dupa cum urmează:


1. grupul oferă suport mutual persoanelor cu nevoi şi experienţe asemănătoare – sentimentul că nu este
singur în acea situaţie,
2. oferă posibilitatea fiecărui participant să – şi exprime punctul de vedere şi să-şi exerseze abilităţile de
comunicare.
3. participanţii învaţă să ofere feedback pozitv.
4. fiecare membru al grupului învaţă despre sine şi despre ceilalţi.
5. se crează cadrul schimbării atitudinale prin intermediul schimbului de idei şi opinii. S-a constatat că,
de obicei, schimbarea atitudinilor se produce în sensul valorilor şi atitudinilor majoritare şi a celor
care sunt încurajate de lider (consilierului de reintegrare socială şi supraveghere ).
6. grupul are o dinamică care poate încuraja sau facilita schimbarea comportamentală, prin observarea,
asimilarea şi exersarea unor noi comportamente.
7. grupul contribuie la creşterea stimei de sine a particianţilor.
8. în grup, fiecare membru este un potenţial terapeut,
9. potrivit celor mai multor opinii, grupul este cea mai eficientă metodă de a lucra pentru rezolvarea de
probleme,
10. grupul poate oferi un sentiment de aparteneţă şi poate construi o reţea socială de suport,
11. lucrul în grup poate să consolideze abilităţile participanţilor de a lucra în echipă.
12. în termeni de costuri şi timp, grupul este, în general, o metodă eficientă, cuprinzând în acelaşi timp
mai mulţi clienţi.

Dezavantajele pot fi :
1. grupul poate produce o conformare contraproductivă la autoritate sau comportament anti-social,
2. atitudinile de discriminare pot fi consolidate,
3. unii membri se pot simţi excluşi sau ignoraţi,
4. membrii grupului primesc mai puţina atenţie în exclusivitate,
5. confidenţialitatea nu poate fi garantată în totalitate.

Dezavantajele prezentate mai sus pot să apară în cazul în care grupul nu este bine condus sau au fost
comise greşeli în procesul de selecţie a membrilor.

III. TIPURI. DINAMICĂ. PROCESUL.

Tipuri de grupuri
Grupurile pot fi clasificate în funcţie de scopurile lor în :
1. grupuri de remediu – sau de promovare a schimbării,
2. grupuri de întâlnire – cu scopul de a oferi membrilor un cadru optim pentru a-şi exprima sentimentele
şi gândurile. Un astfel de grup este cel întâlnit în centrele de zi pentru persoanele de vârsta a treia.
3. grupuri cu scop social – cele care se constituie pentru rezolvarea unei probleme comune. Un exemplu
de astfel de grup este asociaţia de proprietari a unui bloc.
Acest material se va referi în principal la grupul de remediu, cel care promovează schimbarea
comportamentală.

Dinamica grupului
Dimanica grupului este data de :
1. scopul grupului,
2. interacţiunea dintre membri,
3. modul de conducere a grupului
4. caracteristicile şi numărul participanţilor – personalităţi, abilităţi, motivaţii, poziţii în grup etc.
5. stilul de învăţare al participanţilor,
6. caracteristicile grupului - coeziune, valori, mărime, structura.
7. calitatea relaţiilor dintre membri
8. structura psihologică a grupului – relaţii de putere, roluri, norme, libertatea alegerii etc.

Kolb ( 1997 ) consideră că stilurile de învăţare pot fi clasificate în patru categorii:


1. Activistul – este o persoană căruia îi place să fie activ. Este motivat în special de experienţele
imediate şi se poate plictisi în activităţi care solicită planificare şi etape multiple. Aceste persoane pot
fi descrise ca spontane şi orientate “ aici şi acum “.
2. Reflexivul – preferă să planifice activităţile înainte de a trece la acţiune. De obicei, culeg informaţii şi
le analizează înainte de a trage concluziile.
3. Teoreticianul – este o persoană care nu va acţiona decăt după ce a înţeles pe deplin situaţia. Poate fi
descris ca “ analitic”, “ logic “ etc.
4. Pragmaticul – este motivat de rezultat. Îi place să acţioneze şi poate chiar să facă compromisuri în
slujba scopului. Este descris ca “realist “.
Această tipologie prezintă ideal-tipuri, ele neexistănd izolat. Nu există o persoană care să fie doar
reflexivă sau doar pragmatică. Există totuşi o dominantă, o strategie preferată de a învăţa sau de a rezolva
problemele.
Importanţa cunoaşterii acestor stiluri constă în sprijinul pe care aceste informaţii le pot oferi în construirea
unor situaţii sau jocuri în cadrul grupului.

Spre exemplu, modul de planificare a activităţilor într-un grup unde majoritatea Interacţiunea dintre
participanţilor au un stil de învăţare predominant pragmatic va fi cu mult diferit de membri este
cel în care participanţii sunt predominant reflexivi. Primul grup va prefera activităţi
determinată, de
libere, cu mai multe opţiuni de finalizare de vreme ce cel de-al doilea va aprecia
mai mult activităţile planificate strict şi cu reguli clare de desfăşurare. asemenea, de
caracteristicile
psihologice ale
membrilor grupului, de atmosfera stabilită în grup, de regulile negociate şi de sancţiunile administrate
membrilor grupului.
Pentru a asigura o interacţiune optimă în grup este necesar ca la selecţia membrilor grupului să se ţină
seama de câteva criterii de selecţie.
În 1954, L. Wolberg constata că unele categorii de clienţi nu trebuie incluse în grup pentru ca atitudinile
lor nu sunt de natură să promoveze lucrul în comun. Astfel de categorii de clienţi pot fi:
1. cei cu personalităţi psihopatice,
2. cei cu depresii acute,
3. cei cu halucinaţii,
4. cei cu comportamente necontrolate,
5. cei cu tendinţe paranoide şi
6. cei cu inteligenţă scăzută.

Bach ( citat de Priestley şi alţii, 1983 ) sugera că cei cu un slab contact cu realitatea şi cei din subculturile
puternic deviante nu trebuie incluşi în terapii de grup.

Hobbs ( citat de Priestley şi alţii, 1983 ) excludea din grupuri clienţii cu personalităţi ostile sau agresive şi
pe cei psihotici pe motiv că aceştia nu vor contribui la construirea unei atmosfere de acceptare şi siguranţa
necesară grupului.

Problema omogenităţii sau a heterogenităţii grupului a fost o altă provocare pentru practicieni. Atăt prima
opţiune, aceea de a forma grupuri omogene din punct de vedere al caracteristicilor individuale (vărstă,
sex, clasa sociala etc.), cît şi promovarea principiului heterogenităţii grupurilor ca premisă a
dinamismului în grup, aduc cu sine o serie de avantaje şi dezavantaje. Acest fapt a condus la un nou
concept, cel al “compatibilităţii de grup “. Acest nou concept încorporează două elemente principale:
cooperare si interacţiune. În selectarea membrilor unui grup, consilierul de probaţiune va trebui să
anticipeze modul în care aceştia vor interacţiona unii cu ceilalţi.
Pentru aceasta cel mai util este ca înainte de a începe de fapt selectarea participanţilor, consilierul de
probaţiune să imagineze un profil ideal al participantului.
De exemplu, profilul ideal pentru un grup pentru victimile violenţei domestice ar fi:
• suficient de recuperată de la ultimul atac
• interesată şi motivată să găsească soluţii la problema sa
• capabilă să aibă întălniri săptămânale
În cadrul grupului de remediu scopul principal este schimbarea. În acest context, în selectarea membrilor
grupului trebuie să se aplice un alt criteriu – cel determinat de stadiul schimbării în care se află fiecare
membru.
Prochaska si Di Clemente (citat de McGuire şi Priestley, 1985 ) au dezvoltat un model al schimbării în
patru stadii:
1. Precontemplare – în care clientul nu consideră că a comite infracţiuni este o problemă şi că nu este
nevoie de schimbare.
2. Contemplare – începe să înţeleagă că are o problemă şi constientizează nevoia de schimbare.
3. Determinarea – este stadiul în care clientul dispune de motivaţia necesară adoptării deciziei de
schimbare.
4. Acţiune – în care clientul încearcă să schimbe comportamentul indezirabil.
5. Menţinerea – în care clientul conservă schimbarea produsă. Este o etapă în care riscul de reiterare a
comportamentului nedorit este mare. În ceea ce priveşte comportamentul infracţional pentru
menţinerea schimbării este necesară şi modificarea stilului de viaţă ( crime – free lifestyle ).
6. Reiterarea – faza în care clientul recidivează. In acest caz, ciclul schimbării trebuie reluat până când
recidiva nu se va produce.

Pornind de la aceasta descriere succintă a ciclului schimbării, consilierul de reintegrare socială şi


supraveghere va trebui să ţina seama de stadiul în care se află clientul şi abia apoi, după ce toţi clienţii au
fost pregătiţi în sesiuni individuale, astfel încât toţi să fie în acelaşi stadiu, să decidă structura grupului.
Un singur client aflat în faza de precontamplare poate vicia atmosfera din grup.

Tipul de leadership sau de conducere a grupului poate fi descris ca în parabola prăjirii unui peşte: prea
puţină atenţie din partea coordonatorului grupului şi peştele se va lipi de tigaie, prea multă atenţie şi
peştele va fi strivit.
În funcţie de implicarea coordonatorului în viaţa grupului şi de tipul de interacţiuni pe care acesta le
stabileşte cu membrii grupului, acesta poate fi directiv sau non-directiv.

Coordonatorul directiv controlează şi îşi asumă înteaga responsabiitate pentru atingerea obiectivelor
grupului. Principalele “ instrumente " ale coordonatorului directiv sunt: sfaturile, sugestiile şi
instrucţiunile.

Coordonatorul non-directiv este mai preocupat de modul în care procesul de învăţare se derulează şi nu
de găsirea “răspunsurilor corecte “. Accentul cade mai mult pe experienţa pe care o are fiecare
participant, iar rolul coordonatorului seamănă cu un arbitru, asigurăndu-se că regulile grupului sunt
respectate, că activităţile grupului sunt orientate spre atingerea rezultatelor etc.
Procesele din grup

Fiecare grup este unic din punct de vedere al proceselor care se deruleaza. Douglas (1995) a identificat
un număr de noua procese : interacţiune, comunicare, consecinţe, roluri, adoptarea deciziilor, coeziune,
formularea scopurilor, resurse şi schimbare. Combinarea acestor elemente conduce la constituirea unor
stadii în viaţa unui grup.
Tuckman si Jenson ( citat de Brown şi alţii, 1993 ) au identificat cinci stadii de dezvoltare ale unui grup:
1. Formarea – este primul stadiu în care membrii grupului sunt preocupaţi în principal de ideea de a fi
acceptaţi şi de a-i cunoaşte pe ceilalti. Este caracterizată de politeţe şi de comportamente inhibate. In
această fază rolul liderului este deosebit de important, el fiind cel aflat în centrul atenţiei.
2. Furtuna – odată cu creşterea maturităţii grupului apar primele preocupări cu privire la relaţiile de
putere. Această fază este caracterizată prin competiţie, ostilitate şi confruntare.
3. Faza normativa – în care se stabileşte un consens cu privire la roluri norme şi proceduri. In această
etapă creşte coeziunea grupului.
4. Faza centrata pe activităţi – în care preocupările legate de structura grupului se diminuiază iar
membrii grupului se concentrează asupra actvităţilor.
5. Faza finală – în care membrii grupului se pregătesc să se despartă unii de ceilalţi. Scopul grupului a
fost atins sau a fost abandonat. Rolul consilierului de reintegrare socială şi supraveghere este de a
pregăti această despărţire şi de a facilita racapitularea celor realizate de grup.
Aceste stadii sunt prezentate liniar din considerente didactice însă este important de menţionat că un grup
poate să progreseze dar să şi involueze. De asemenea, nu toate grupurile trebuie să treacă prin toate aceste
stadii.

Hartford (citat de Jones şi alţii, 1995), referindu-se şi la rolul celui care va conduce grupul, a propus
următoarea evoluţie a grupului:
1. Faza de planificare,
2. Faza de mijloc,
3. Faza finală.
In faza de planificare, consilierul de reintegrare socială şi supraveghere va contacta fiecare
membru al viitorului grup şi îi va pregăti pentru experienţa de grup. In această fază vor fi schiţate scopul
şi obiectivele grupului şi vor fi identificate spaţiile şi toate cele necesare pentru funcţionarea optimă a
grupului (vezi Anexa 2 – listă de verificare).
In faza de mijloc, are loc integrarea membrilor în grup până la momentul în care grupul se simte ca ….
grup. Este faza în care membrii grupului sunt centraţi pe sarcini şi activităţi. Rolul consilierului de
reintegrare socială şi supraveghere este de a facilita activităţile grupului pentru a atinge scopurile propuse.
Ultima fază este marcată de iminenta separare a participantilor. Consilierul de reintegrare socială şi
supraveghere trebuie să pregatească această fază astfel încât participanţii să nu simta ca un şoc acestă “
pierdere “.

Mecanismele grupului

Lucrul în grup este o metodă eficientă în atingerea a unor obiective de terapie comportamentală în
măsura în care în interiorul grupului funcţionează optim o serie de mecanisme:
Acceptare. Acest mecanism poate fi descris ca sentiment al apartenenţei la grup în care fiecare
participant se simte egalul celorlalţi şi că înseamnă ceva pentru ceilalţi. Ca sinonimi pot fi utilizaţi
termenii: identificare cu ceilalţi, mediu prietenos, unitatea grupului etc.
Ventilare. Ventilarea este descrisă ca eliberare emoţională a participanţilor de tensiuni nervoase
conştiente sau inconştiente. Aceste defulări sunt posibile prin intermediul verbalizărilor şi a
comunicării eficiente. Acest aspect al lucrului în grup este în primul rând pregătitor al unei activităţi şi
nu un instrument terapeutic în sine.
Testarea realităţii. În cadrul grupului se pot recapitula experienţe de interacţiune în familie sau situaţii
conflictuale rezolvate greşit. Toate aceste reevaluări pot funcţiona ca un feedback al realităţii.
Hill spunea că problema multor sub-culturi este că “ ele nu au contact cu elemente ale culturii
dominante “ şi, deci, au această nevoie de a testa realitatea şi din alte puncte de vedere.
Transferul. Este un fenomen care se produce ca un ataşament puternic dintre terapeut şi client.
Efectul terapeutic al transferului derivă din faptul că el promovează relaţii de încredere între
cei implicaţi.
Intelectualizarea. Este un mecanism prin care membrii grupului conştientizează o serie de conflicte sau
rezistenţe prin reevaluarea “ simptomelor “ sau interpretare. Unii terapeuţi numesc acest mecanism “
insight “.
Interacţiunea. Este un alt mecanism prin care participanţii reacţionează unii la ceilalţi sau la liderul
grupului. Prin intermediul acestui mecanism se realizeză contagiunea membrilor grupului în sens
constructiv.
Universalizarea. Este procesul prin care participanţii conştientizează că nu sunt singuri într-o anumită
situaţie ( sentimentul de “ a fi în aceeaşi barcă “).
Altruism. Este un alt mecanism care exprimă posibilitatea ca fiecare participant sa fie terapeut şi să-i
ajute pe ceilalţi fie şi numai cu un sfat. Acest proces al oferirii de ajutor are o funcţie terapetică
deoarece conduce la consolidarea încrederii de sine a membrilor grupului.
Terapia spectacolului – aşa cum o numea Moreno, reprezintă o modalitate de participare pasivă a
clientului la experienţa celorlalţi. Prin observarea celorlalţi şi interpretarea sau evaluarea unor acţiuni
fără a se teme de consecinţe, clientul poate să-şi explice multe din dificultăţile din trecut.
Stilul liderului. Prin stilul liderului se întelege modalitatea prin care liderul abordează relaţia cu
participanţii la grup. După cum anticipam mai sus, acesta poate varia de-a lungul unui continuum de
la autoritar la stilul lasair-fair şi nu este întotdeauna acelaşi: in momente diferite liderul poate adopta
stiluri diferite.

IV. METODE DE LUCRU CU GRUPUL

În lucrul cu grupul este esenţial să se utilizeze o largă varietate de metode. Dincolo de faptul că va fi
îndepărtată plictiseala, o diversitate de metode şi tehnici va evidenţia diferitele abilităţi ale participanţilor,
garantând astfel motivarea acestora.
Înainte de aplicarea acestora trebuie pusă următoarea întrebare: "metodele propuse sunt compatibile cu
obiectivele stabilite sau cu particularităţile grupului?".
Nu conteaza cât de populară este metoda, dacă este utilizată în exces devine plictisitoare.
Câteva din cele mai importante tehnici de grup sunt:
• brainstormingul
• chestionarul
• jocul de rol
• discuţiile de grup
• jocurile
• prezentarea unor filme
• vizite si vizitatori.
Brainstormingul este o tehnică folosită în principal pentru a aduna informaţii de la participanţi şi
pentru a concentra atenţia grupului asupra unei probleme anume. Ea constă în scrierea sau enunţarea unei
afirmaţii după care membrii grupului sunt rugaţi să rostească tot ce le " trece prin cap" în legatură cu tema
propusă fără a cenzura în nici un fel, indiferent de calitatea răspunsurilor. Cineva trebuie să noteze sau să
înregistreze răspunsurile grupului. Brainstormingul este o tehnică ideală de introducere a unei teme.
Relativul anonimat este stimulativ pentru membrii timizi şi care, în acest context, se pot exprima fără a
avea sentimentul ca sunt ameninţaţi. Tehnica este un stimul şi nu reprezintă un scop în sine. Ideile astfel
generate trebuie folosite în jocurile de rol, discuţii etc.
Jocul de rol este o tehnică adecvată programelor de restructurare comportamentală. Ea constă în
exersarea unor comportamente în cadrul grupului. Uneori pot avea scenarii ample, alteori pot fi
improvizaţii, urmărin-du-se o " diagnosticare " a comportamentului unui subiect. Este recomandat ca
aceste jocuri de rol să fie filmate şi apoi discutate în grup.

V. POSIBILE PROBLEME ŞI DIFICULTĂŢI

Câteodată se poate întâmpla ca în cadrul grupului să apară probleme. Ele pot fi fie legate fie de
participarea prea activă a unor membri – monopolizarea discuţiei, impunerea unor puncte de vedere etc. –
fie de retragerea unor membri din “ viaţa “ grupului, deci o participare redusă a unor membri.

Aceste dificultăţi pot fi:


1. unul sau mai mulţi participanţi sunt tăcuţi sau retraşi,
2. în grup sunt vorbăreţi compulsivi – cărora le place sunetul propriei voci
3. manifestări agresive între membrii grupului
4. contestarea coordonatorului de grup
5. preluarea rolului de leader de către un participant
6. ceartă în grup etc.

La aceste situaţii nu există răspunsuri “corecte” şi răspunsuri “incorecte“ dar pot fi totuşi găsite câteva
sugestii cu caracter general care să-l sprijine pe coordonatorul de grup.
În cazul unor conflicte:
1. nu te panica. De cele mai multe ori acestea se rezolvă de la sine
2. lasă grupul să rezolve aceste situaţii. Presiunea grupului asupra părţilor “beligerante“ poate să
liniştească atmosfera.
3. discută în particular cu fiecare parte implicată.
4. dacă nu se poate remedia situaţia amiabil poţi cere unuia dintre “ beligeranţi “ să părăsească grupul
pentru o vreme sau pentru totdeauna (Priesley & McGuire, 1989) .
Aproape întotdeauna dispoziţia grupului este mai bună la întălnirea următoare. Dacă totuşi problema
persistă, înseamnă că ceva chiar nu este în regulă şi atunci trebuie ca aceasta să fie discutată cu grupul.
Poate că a apărut plictiseala şi atunci trebuie să “pui mai multă sare şi piper “. Poate unele jocuri sau
exerciţii pot înviora atmosfera !!

VI. COMPORTAMENT DELINCVENT – UN MODEL DE PROGRAM DE GRUP

În cele ce urmează voi prezenta un model de program de grup care se adresează comportamentului
infracţional. Aceste programe se referă în special la infractorii care au comis infracţiuni patrimoniale:
furt, tălhărie etc.
Talia ideală a grupului este de 8-10 membri care au comis astfel de infracţiuni şi care doresc să participe
într-un astfel de program. Pentru a fi sigur că participanţii sunt suficient de motivaţi şi pregătiţi pentru
experienţa de grup, coordonatorul de grup trebuie să aibă o serie de întâlniri individuale cu toţi viitorii
membri în care să le descrie în ce constă programul şi să încerce să le diminueze emoţiile pe care aceştia
le pot avea legat de întălnirea cu alţii.
Programul cuprinde 6 secţiuni a căte 6 ore fiecare şi este destinat minorilor şi tinerilor care au comis
infracţiuni patrimoniale.
Prezumţia de bază este că participanţii ştiu să scrie şi să citească însă toate exerciţiile pot fi adaptate şi
situaţiei în care aceştia nu au aceste abilităţi.

SECŢIUNEA I – SĂ NE CUNOAŞTEM

Scopul acestei întălniri este de a construi o atmosferă relaxată în care participanţii se vor încuraja reciproc
în procesul de învăţare. Esenţial este ca această zi să fie căt mai veselă.
9.30 Prezentarea coordonatorului – spune cum vrei să fii numit
- descrie-ţi rolul
- spune ceva despre tine

9.40 Prezentarea participanţilor – este cel mai bine dacă are loc într-o atmosferă relaxată şi uşor ludică. În
acest scop poate fi consultată Anexa I – Jocuri de prezentare.

10.40 Prezentarea programului – se realizează de către coordonator şi cuprinde: scopul, obiectivele, cum
vom lucra împreună, o prezentare a programului pe zile etc. Această prezentare trebuie să fie căt mai
scurtă şi căt mai apropiată de nivelul de înţelegere a participanţilor

11.00. Pauză

11.30 Reguli şi acorduri – au în vedere nevoia de a formula o serie de reguli explicite precum şi acorduri
negociate între parteneri. Toate acestea vin să construiască o atmosferă de siguranţă pentru participanţi.
Regulile sunt fixe: durata fiecărei sesiuni, nu se fumează în sala de întălnire, nu sunt acceptate
manifestările agresive etc.
Acordurile sunt negociabile de către participanţi: cănd se fac pauzele, căt aşteptăm pe cei care întărzie etc.
După discutarea regulilor şi acordurilor, participanţii vor stabili sancţiunile corespunzătoare încălcării
acestora.
Dacă grupul nu este pregătit sau nu consideră că regulile sunt importante puteţi să-i rugaţi pe participanţi
să joace “ Regulile din insula pustie “ ( vezi Anexa I ).

13.00 Pauză de prînz

13.30 Exerciţii de încredere.


Scopul acestor exerciţii este de a construi un grup, de a ajuta grupul să se simtă ..... ca grup. Exerciţiile
prezentate la Anexa I – Jocuri de încredere – sunt menite să încurajeze participanţii să lucreze împreună şi
să aibă încredere unii în ceilalţi.

15.00 Încheierea zilei – recapitulare

SESIUNEA II – SĂ CUNOAŞTEM LEGEA

Această sesiune răspunde la întrebări ca: de ce este necesară legea, ce înseamnă penal, ce înseamnă
tâlhărie, furt, furt calificat, viol etc.
Această sesiune o pregăteşte pe următoarea care are ca scop analiza faptelor comise de participanţi.

9.30 – Jocuri de încălzire şi relaxare ( vezi Anexa 1 ) şi recapitularea zilei precedente.

10.00– Să înţelegem legea – participanţii sunt rugaţi să participe la o discuţie colectivă despre elementele
specifice fiecărei infracţiuni iar coordonatorul sau un voluntar notează aceste contribuţii pe o listă sau un
fleep-chard.
Infracţiunile care vor fi discutate sunt: furt, furt calificat, însuşirea unui bun găsit, tâlhărie, viol etc. De
asemenea, vor fi discutate circumstanţele atenuante şi cele agravante. Pentru acest scop poate fi utilizat
Codul penal sau un vizitator: un judecător sau un avocat. Înainte de a invita un vizitator trebuie să obţii
acordul grupului !!!
Încercaţi să exemplificaţi tipuri de violenţă sau de intimidare. Faceţi ca acest exerciţiu să fie căt mai
amuzant.

12.00 – Pauză de prânz

13.00 – Oferiţi o serie de exemple de situaţii ilegale pentru a verifica dacă participanţii au sesizat
nuanţele, diferenţele etc. Spre exemplu:

Într-o seară George a găsit în drum spre casă un ceas. Ceasul nu mergea prea bine aşa că George a
decis să-l vândă uni prieten pentru 50.000 lei.
Comportamentul lui George este legal sau ilegal ?
Ce infracţiune a comis ?
Care sunt circumstanţele agravante şi atenuante ?

Prietenul lui George, Alex, a constatat în câteva zile că ceasul nu merge prea bine şi îi cere lui George
banii înapoi. Acesta refuză şi Alex îl loveşte.
Cum este comportamentul lui Alex ?
Ce infracţiune a comis ?
Care sunt circumstanţele atenuante şi agravante ? etc.

15.00 Sfărşitul sesiunii şi recapitulare

SESIUNEA III – ANALIZA INFRACŢIUNII 1

Scopul sesiunii este de a ajuta participanţii să-şi înţeleagă mai bine comportamentul şi, eventual, să
identifice anumite constante de comportament.

9.30 – începerea zile şi jocuri de încălzire ( vezi Anexa 1 )

10.00 – Fiecare participant este rugat să descrie ultima infracţiune pe care a comis-o. Participanţii pot
urma exemplele de mai sus. Toate aceste prezentări vor fi notate pe hârtie ( dacă toţi participanţii ştiu să
scrie. Dacă nu, se va renunţa la notarea pe hărtie şi participanţii vor face prezentări orale. ).

11.00 – Jurnalul.
Exerciţiul constă în plasarea infracţiunii în coordonatele timpului. Fiecare participant este rugat să
prezinte în detalii temporale ziua în care a comis infracţiunea. Trebuie să înceapă cu “ m-am trezit
dimineaţă în jur de ora 8.30 ,mi-am luat micul dejun şi am plecat de acasă pe la 9.30 etc.
Dacă particpantul a mai comis şi alte infracţiune anterior este rugat să facă aceiaşi descriere pentru fiecare
infracţiune în parte.
Existăun moment anume al zilei cănd participantul este mai predispus să comită infrcaţiuni ? Un anotimp
anume ? etc.

12.00 – Harta infracţiunii


Exerciţiul are scopul de a aduce un plus de informaţii geografice cu privire la comiterea de infracţiuni.
Fiecare participant este rugat să descrie drumul pe care la parcurs în ziua respectivă, de acasă până la
locul comiterii infracţiunii.
Căt de aproape de casă s-a comis infracţiunea ? Dar de şcoală sau bar ? Cănd i-a venit ideea ? Ce l-a
încurajat şi ce l-ar fi descurajat să comită acea infracţiune ? etc.
Aceste discuţii sunt menite să ofere informaţii utile legate de locul unde infracţiunea a fost planificată, de
factorii care au condus la precipitarea comiterii infracţiunii ca: consumul de alcool într-un bar, frustrarea
resimţită la şcoală etc.

13.30 – Pauză de prânz

14.00 – Regula lui 5 W – 1 H


Regula presupune ca fiecare participant să răspundă în descrierea infracţiunii la întrebările: cine, ce, cu
cine, de ce, cum şi când.

15.00 – Filmarea
Rugaţi fiecare participant să-şi descrie ultima infracţiune utilizând toate informaţiile temporale,
geografice şi de modalitate relevate în exerciţiile anterioare. Fiecare participant trebuie să-şi imagineze că
filmează scena comiterii infracţiunii.

16.00 - Exerciţii de relaxare şi recapitulare a sesiunii.

SESIUNEA IV – ANALIZA INFRACŢIUNII 2

După culegerea informaţiilor legate de comiterea infracţiunii, urmează o analiză mai profundă a
aspectelor corelate cu comiterea de infracţiuni şi pregătirea analizei motivaţiei pentru schimbare.

9.30 – exerciţii de încredere şi dinamizare. Discutarea unor eventuale neînţelegeri din ziua precedentă.

10.00 – Rolurile bărbatului


Rugaţi participanţii să formeze două subgrupuri. Fiecare subgrup va trebui să realizeze în 20 de minute un
portret al bărbatului din punct de vedere al rolurilor pe care le are în societate în raport cu femeia. Poate
bărbatul să gătească sau să spele rufe ? Bărbatul trebuie să accepte un risc mai mare decăt femeia ?
După 20 de minute, aceste portrete sunt prezentate în grup şi discutate. Care sunt aspectele care pot fi
corelate cu comiterea de infracţiuni ? Dicuţii.

11.30 – Băiat.Tânăr. Bărbat.


Afişaţi trei foi mari de fleep –chard cu titlurile: băiat, tânăr şi bărbat. Participanţii trebuie să completeze
aceste liste cu responsabilităţile, rolurile şi aşteptările specifice fiecărei etape. Care sunt diferenţele ? Care
sunt asemănările ? De ce apar aceste diferenţe ? Dacă sunt aşa multe aşteptări legate de bărbaţi, sunt
acestea realiste şi realizabile ? Care sunt corelaţiile între aşteptări şi imagine de sine ?

13.00 – Pauză de prânz

13.30 – Ce ai pierdut şi ce ai câştigat din comiterea infracţiunii ?


Participanţii sunt rugaţi să completeze individual un tabel cu două coloane: pierderi şi câştiguri după
comiterea infracţiunii. Eg. la pierderi: buna reputaţie, libertatea, relaţiile cu familia etc. La câştiguri: bani,
distracţie etc.
Este important ca la fiecare rubrică să existe cel puţin 10 itemi.
După completarea tabelului, participanţii sunt rugaţi să acorde fiecărui item un scor de la 1 la 10 în
funcţie de importanţa şi greutatea pe care participanţii o atribuie fiecărui item.
După ce fiecare item a primit un scor, participanţii vor face suma scorurilor pe fiecare coloană. Se va face
o comparaţie între scorul obţinut la pierderi cu cel obţinut la câştiguri.
Care este mai mare ? De ce ?
Alternativ, poate fi utilizat exerciţiul “ Motive şi scuze “. Acesta presupune ca participanţii să-şi
amintească contextul în care au comis infracţiunea şi să descrie toate motivele sau factorii care au
favorizat producerea acesteia. Încercaţi să puneţi cât mai multe întrebări până când se obţine o imagine
cât mai clară asupra acestor motive.
Notaţi pe un fleepchard toate aceste motive şi apoi discutaţi în grup:
• sunt aceste motive solide ?
• existau şi alte căi de a acţiona ? etc.

15.00 – Încheiere şi recapitulare sau evaluare a sesiunii de către participanţi

SESIUNEA V – PERSPECTIVA VICTIMEI

Mulţi dintre infractori consideră victimele ca pe obiecte ( fenomenul poartă numele de reificare ), lipsite
de sentimente, emoţii etc. În cadrul acestei sesiuni participnaţii vor învăţa mai multe despre victime.

9.30 – Victime
Exerciţiul se bazează pe constatarea că infractorii nu simt şi nu înţeleg victimele. Cu toţii ştim că
înţelegem şi avem o multitudine de sentimente faţă de cei apropiaţi ca: familia, prietenii etc. şi mai puţină
înţelegere faţă de acele persoane pe care nu le cunoaştem.
Participanţii sunt rugaţi să deseneze un numă de 5- 6 cercuri concentrice. În centrul acestora se află el,
participantul. Aceste cercuri vor fi completate dinspre interior spre exterior după cum urmează: primul
cerc după cel personal va fi completat cu numele persoanelor care se află foarte aproape de participant ca
părinţii, fraţii, bunicii etc. În al doilea cerc, vor fi incluse persoanele aflate ca importanţă imediat după cei
enumeraţi mai înainte: rude, vecini etc.
După ce aceste cercuri au fost completate de către toţi participanţii, vor ave loc discuţii de grup pe baza
unor întrebări ca:
• de la cine ai fura ?
• de la cine nu ai fura ?
• cum arată o victimă ?
• descrieţi o victimă.
• cum a fost afectată victima de infracţiune: emoţional, financiar, material etc. ?
• cum credeţi că s-a schimbat comportamentul victimei după producerea infracţiunii? etc.

11.00 – Experienţa unei victime.


Exerciţiul constă în relatarea unei experienţe de victimă. Este deosebit de important ca această descriere
să producă un impact emoţional asupra participanţilor. În acest sens, poate fi vizionat un film care descrie
o victimă sau poate fi invitată o victimă. Discuţiile ulterioare pot viza:
1. faceţi o listă cu toate efectele pe care infracţiunea le-a avut asupra victimei
2. comparaţi această listă cu efectele pe care propria infracţiune le-a produs asupra victimei.
3. Aţi fost vreodată victimă a unei infracţiuni ?

13.00 – Pauză de prânz

13.30 – Infracţiuni şi efecte


Analizaţi infracţiunile din tabelul următor. În prima etapă, aşezaţi aceste infracţiuni în ordinea gravităţii
lor, astfel încât prima să fie cea mai gravă şi ultima cea mai puţin gravă.
Imaginaţi-vă acum ce efecte a produs fiecare dintre acestea asupra victimei. Exerciţiul poate să se
desfăşoare individual sau în grup.
Imaginaţi cum fiecare categorie de victime poate să fie compensată de către infractor: scrisoare de scuze,
returnarea bunurilor, executarea unor lucrări pentru victimă etc.

15.00 – închiderea sesiunii şi recapitulare. În acest scop poate fi utilizat exerciţiul “ Ce am învăţat eu
astăzi “

SESIUNEA VI – ANALIZA MOTIVAŢIONALĂ

În acest moment participanţii au suficiente informaţii legate de contextul comiterii infracţiunii, de factorii
care pot fi asociaţi cu comiterea acesteia şi se poate presupune că o bună înţelegere a comportamentului
propriu, a consecinţelor negative asupra sa şi a celorlalţi poate să conducă la dorinţa reală de schimbare.
Procesul schimbării comportamentale este unul extrem de complex, implicând modificări atât în sfera
sentimentelor, cît şi a atitudinilor şi acţiunilor.
Nimeni nu se poate schimba atîta timp cât nu doreşte, nu ştie cum şi nu învaţă un nou comportament –
principiul înlocuirii comportamentului indezirabil cu unul dezirabil.

9.30 – execiţii de încâlzire şi de încredere (vezi Anexa 1).

10.00 – Analiza câmpului motivaţional


Participantii sunt rugati sa completeze un tabel cu doua coloane: una cu motivele pentru a continua
cariera infracţionala si cealalta cu motivele pentru a înceta o astfel de cariera.
Dupa identificarea a cel putin zece motive de o parte si de alta, participanţii sunt rugaţi să acorde scoruri
în funcţie de relevanţa acestora. În final, fiecare participant va face suma pe coloane a scorurilor si le va
compara. Daca suma scorurilor pro-schimbare este mai mare decât cea împotriva acesteia, se presupune
ca acel participant este motivat să se schimbe şi poate să continue programul. Daca nu se întâmplă aşa,
consilierul de reintegrare socială şi supraveghere poate să-i propună acestui client o serie de întâlniri
individuale în care să discute posibilitatea schimbării comportamentale.

11.30 – De ce ne te-ai oprit din comiterea infracţiunilor ?


Exerciţiul se adresează în special participanţilor recidivişti sau a celor care au comis o multitudine de
fapte penale.
Scopul este de a-i stimula pe participanţi să-şi asume responsabilittea propriilor decizii. Întrebaţi:
• Ai încercat să te abţii de la a comite infracţiuni ?
• Cum ?
• Ce nu a mers ?
Exploraţi eventualele obstacole cognitive în calea schimbării: negare ( ex. “ nu am nici o problemă “ ),
proastă imagine de sine ( ex. “ nu sunt în stare să fac altceva “), neîncredere în sine ( ex. “ n-aş putea să
duc asta la bun sfărşit “ ) etc.
Identificaţi împreună cu grupul aceste blocaje şi discutaţi-le.

13.00 – Pauză de prânz

13.30 – Punctul de întoarcere


Alegeţi un participant şi rugaţi-l să-şi descrie pe secvenţe propria infracţiune în faţa grupului. Scopul
exerciţiului este de a identifica momentele în care infracţiunea putea fi prevenită. După fiecare etapă,
participanţii discută despre modul în care voluntarul putea să acţioneze diferit, prevenind astfel comiterea
infracţiunii.
Accentuaţi momentul în care voluntarul a luat decizia de a comite acea infracţiune. Ce a determinat acea
infracţiune ? Cum a luat decizia ?
15.00 – Încheierea şi recapitularea sesiunii.

SESIUNEA VII – PREVENIREA 1

Sesiunea a VII a are ca scop prevenirea comiterii de noi infracţiuni. Prezumţia care stă la baza acestei
sesiuni este că odată ce participanţii au înţeles motivaţia faptelor lor, procesul şi circumstanţele care au
stat la baza acestora, pot să dezvolte un plan de prevenţie a recidivei.

9.30 – începerea sesiunii, exerciţii de încredere.

10.00 – Planul de prevenţie


Participanţii sunt rugaţi să completeze un tabel cu două coloane: factori de risc şi plan de prevenţie.

FACTORI DE RISC PLAN DE PREVENŢIE


1. timp liber prea mult 1. mă înscriu la şcoală
2. mă înscriu la cercul de aeromodele
3. particip la activităţi gospodăreşti
2. probleme la şcoală 1. discuţie cu doamna dirigintă şi cu profesorul
de mate
2. vizită a mamei la şcoală
3. vecinul meu, George, mă va ajuta la lecţii
3. nu pot dormi noaptea 1. citesc
2. ascult muzică
3. mă uit la televizor
Factor de risc poate fi orice eveniment, gând sau sentiment care poate să provoace sau să faciliteze
comiterea de infracţiuni.

Planul de prevenţie trebuie construit în aşa fel încât acel factor de risc să fie ori diminuat ori evitat. Este
ca acest plan să fie realist şi să fie construit de către participanţi. Fiecare plan de intervenţie trebuie să
includă şi persoanele semnificative din viaţa participanţilor.
Aceştia trebuie să fie informaţi şi trebuie să semneze că sunt de acord.
Pentru a evidenţia nevoia că în acest plan trebuie să fie incluse şi persoanele semnificative din viaţa
clientului. Astfel, puteţi folosi exerciţiul “ Cum vor fi ceilalţi afectaţi de noul meu comportament “.
Acesta constă în:
1. rugaţi un participant să se aşeze în centrul unui cerc format din ceilaţi participanţi. Aceştia vor lua
rolul persoanelor semnificative din sistemul celui din centru,
2. fiecare persoană din cerc va acţiona în funcţie de rolul încredinţat: mama ca mama, tata ca tata etc.
Fiecare va trebui să-şi imagineze cum aceste schimbări comportamentale ale celui din centru ar putea
să-l afecteze.
Exerciţiul relevă de multe ori anumite sentimente pe care cel din centrul grupului le are faţă de diverse
personaje din viaţa sa, de vreme ce participanţii din cerc vor dezvălui despre experienţa lor.

11.00 – Gândire alternativă


S-a constatat că infracţiunile patrimoniale sunt comise de cele mai multe ori ca rezultat al procesului de
rezolvare a problemelor personale. Mulţi sunt cei care fură pentru a – şi acoperi anumite nevoi materiale.
Acest exerciţiu este destinat să-i ajute pe participanţi să descopere că există şi alte soluţii decăt cea de a
fura sau a înşela. Important este:
• să aşezi problema în context,
• să o defineşti cu exactitate,
• să identifici persoanele care sunt implicate
• să identifici cît mai multe soluţii la acea problemă
• să apreciaţi care sunt posibilele consecinţe şi obstacole
• să compari soluţiile în termeni de cost-beneficiu
• să alegi cea mai bună soluţie
• să realizezi un plan de acţiune pe care apoi ....... să-l aplici.
Un bun exemplu de găndire alternativă este şi următorul exerciţiu:
Aşezaţi în linie 6 pahare: primele 3 pline şi următoarele 3 goale. Participanţii trebuie să facă în aşa fel
încăt nici un pahar plin să fie aşezat lângă unul plin şi nici unul gol lângă unul gol doar dintr-o singură
mişcare.
Care sunt ipotezele ? Care sunt soluţiile ?
Uneori participanţii propun propriile lor jocuri. În limita timpului disponibil aceste iniţiative pot fi
încurajate.

13.00 – Pauză de prânz

13.30 – Concluzii şi pregătirea participanţilor pentru momentul despărţirii.


Este important ca această sesiune să fie cît mai relaxată şi amuzantă. În acest sens se pot organiza o serie
de jocuri şi exerciţii care să urmărească şi evaluarea programului. Un astfel de exerciţiu este “ Ce am
învăţat aici ?“. De asemenea, particpanţii mai pot completa şi un chestionar care să vizeze gradul de
satisfacţie al acestora cu privire la program.
Uneori aceste programe de grup se pot finaliza şi cu o scrisoare pe care şi-o scrie fiecare participant şi
care pot să cuprindă: planuri de viitor, angajamente că nu vor mai comite infracţiuni etc. Aceste scrisori
vor fi lăsate în păstrarea consilierului de reintegrare socială şi supraveghere care a condus grupul şi vor
putea fi trimise participanţilor în cazul în care aceştia vor recidiva.

Întrebări recapitulative

1. Completaţi o listă cu grupurile din care faceţi parte. Care sunt diferenţele dintre
ele? Ce determină aceste diferenţe ?
2. Cum credeţi că grupul poate afecta stima de sine a participanţilor ?
3. Încrederea este considerată ca fiind un ingredient esenţial în viaţa unui grup.
Cum o puteţi defini şi identifica ?
4. În grup există o serie de reguli informale. Cum sunt descoperite acestea de către
participanţi şi după cât timp ?
5. Care credeţi că sunt resursele într-un grup ? Cum pot fi utilizate aceste resurse
de către liderul de grup ?
6. Care sunt factorii care pot afecta stilul de conducere ?
7. Ce înseamnă “a fi inclus în grup” ?
8. Cum procedaţi în cazul în care observaţi că un membru al grupului este mai
dominator?

ANEXA 1

Jocuri de grup

Importanţa jocurilor de grup este lesne observată în special în momentele mai dificile ale grupului : de
constituire, de conflict, de apatie, de tensiune, de marginaliazare a unui membru etc.
Cele mai multe jocuri sunt de natură să reducă nivelul anxietăţii şi să-l amplifice pe cel al energiei, însă
nu trebuie neglijat rolul acestora în învăţare.
Leader - ul grupului este cel care trebuie să ştie cum dispoziţia emoţională a grupului poate fi modificată
în aşa fel încât capacitatea de învăţare a participanţilor să fie maximizată. Toate exerciţiile şi jocurile
trebuie să se desfăşoare cu entuziasm.

I. Jocuri de prezentare a participanţilor


Sunt jocuri care au ca scop stabilirea unei atmosfere relaxate în care fiecare participant să se prezinte şi să
spună câte ceva despre sine.

I.1. Jocul numelui


Numele unei persoane este foarte important. Rostind numele cuiva conştientizezi şi apreciezi
existenţa sa.
Jocul este simplu şi constă în rostirea numelui. Următorul din dreapta va rosti numele celui precedent şi
apoi pe al său. Jocul se repetă până când ultimul participant îi va prezenta pe toţi ceilalţi. Pare dificil de
memorat toate numele participanţilor dar nu trebuie uitat că ultimul participant aude repetat acelaşi nume
de mai multe ori până când îi vine rândul.
Jocul poate fi şi mai amuzant şi relaxant dacă leader-ul grupului începe şi termină exerciţiul.
Atmosfera trebuie să fie de încurajare şi suport reciproc. Dacă cineva nu-şi poate aminti numele unuia
care s-a prezentat anterior, el poate să –l întrebe pe acesta, bineînţeles, cu scuzele de rigoare.

I.2 Numele meu este ........


Este o variaţie de la primul exerciţiu şi presupune ca fiecare participant să-şi spună numele şi apoi o
scurtă poveste despre acel nume: cum a fost ales, ce înseamnă, ce înseamnă pentru el/ea etc.
Variaţii:
La numele său, participantul mai poate adăuga şi o scurtă prezentare a sa: preocupări, experienţe etc.

I.3. Animalul
Dacă participanţii doresc, puteţi să le cereţi să se prezinte ca şi animale, alegând animalul care are cele
mai multe caracteristici identice cu ale sale. Spre exemplu, cineva care este foarte dinamic poate să se
asemene cu un iepure sau cineva care este şi dinamic şi graţios poate să se asemene cu o căprioară etc.

I.4. Ferma
Consilierul de reintegrare socială şi supraveghere cere participanţilor să formeze un cerc. După formarea
cercului, conducătorul grupului explică jocul. Acesta constă în descoperirea identităţii unui participant în
funcţie de cum acesta imită sunetele animalului pe care l-a ales la jocul anterior.
Conducătorul jocului solicită un voluntar dintre participanţi. Acesta este adus în mijlocul grupului şi este
legat la ochi după care este învârtit astfel încât să nu reţină poziţia celorlalţi participanţi. Acesta este
numit – fermierul.
Conducătorul jocului desemnează pe cel care urmează să imite sunetele animalului ales. În funcţie de
aceste sunete, fermierul trebuie să identifice numele persoanei. Poate să-i ceară acesteia să repete doar o
dată.
Dacă nu a ghicit, trebuie să rămână în centru până când ghiceşte. După ce a ghicit, el este înlocuit de
participantul care a fost identificat, care devine fermier. Jocul continuă până când fiecare participant a fost
fermier.
Variaţii:
Nemaiţinându-se seama de jocul anterior, fermierul rosteşte numele unui animal întâlnit în ferma lui.
Participantul care se află cel mai aproape sau în faţa fermierului trebuie să imite sunetul acelui animal.
După acest sunet fermierul trebuie să ghicească numele acelui participant.

I.5. Argumentul
Se practică de obicei în a doua sesiune şi constă în a prezenta argumente pentru faptul că numele cuiva a
fost reţinut. De exemplu, “ te-am reţinut pentru că râdeai tot timpul“. Este important ca aceste argumente
să fie amuzate şi pozitive.

I.6 Reclama personală


Fiecare participant trebuie să creeze şi să prezinte apoi grupului o reclamă despre el însuşi ca persoană,
încercând să “ se vândă cât mai bine “. Va trebui deci să se concentreze asupra atributelor şi abilităţilor
lor pozitive.
II. Jocuri de încredere

II.1 Exerciţiul de atingere


Pe rând, fiecare participant va avea ochii acoperiţi şi va încerca să se deplaseze prin sala de întâlnire şi să
identifice toate obiectele pe care le atinge. Coordonatorul sau ceilalţi participanţi vor confirma sau infirma
presupunerea. După cca. 5 minute, alt participant poate fi rugat să facă acelaşi exerciţiu. Pot fi implicaţi în
astfel de exerciţii în special participanţii timizi.

II.2 Baba oarba


Este un exerciţiu mai cunoscut în România şi se poate juca atât ca joc de încredere cît şi ca joc de
prezentare. El constă în acoperirea ochilor unui participant după care acesta trebuie să prindă şi să
identifice un alt participant. Dacă l-a identificat corect, el este înlocuit de cel prins. Jocul poate fi foarte
amuzant şi relaxează repede o atmosferă tensionată.

II.3 Cercul mic al încrederii


Participanţii vor forma un cerc relativ mic în mijlocul căruia se află un voluntar. Împingeţi-l uşor pe acest
voluntar astfel încât acesta să fie prins şi susţinut de către ceilalţi participanţi. Treptat, lărgiţi cercul. Mai
este voluntarul în siguranţă? Descrieţi cum se simte voluntarul. Dar restul grupului ?

II.4 Cercul mare al încrederii


Participanţii trebuie să se aşeze de-a lungul camerei, încercând să formeze un cerc cât mai mare. Un
voluntar este rugat să ţină ochii închişi şi să meargă prin cameră. Participanţii din cerc au obligaţia să aibă
grijă ca voluntarul să nu se lovească sau să se izbească de un obstacol. Participanţii trebuie să comunice
prin semne sau priviri şi să hotărască cine va trebui să-l protejeze pe voluntar. Regula generală este că cel
mai apropiat participant trebuie să-şi ofere sprijinul.
Jocul poate fi realizat şi cu doi sau mai mulţi voluntari în mod simultan.
Discutaţi cum se simte voluntarul şi ceilalţi participanţi.

II.5 Urmărirea
Împărţiţi grupul în perechi de câte doi participanţi. Unul din pereche va trebui să execute o serie de
mişcări cu o mână. Celălalt va trebui să urmărească aceste mişcări cu privirile. După un timp, cel care
execută mişcările poate să-şi folosească ambele mâini. Celălalt trebuie să încerce să le urmărească cu
privirile. Care sunt diferenţele? Când este mai dificil? Discuţii.

II.6 Oglinda
În cadrul aceleiaşi perechi, unul din participanţi execută o serie de mişcări iar celălalt încearcă să-l imite
întocmai ca o oglindă. Cum se simt cei care sunt imitaţi? Dar cei care imită ? Faceţi jocul cât mai
amuzant.

III.Jocuri de dinamizare

III.1 Mersul în cerc


Cereţi participanţilor să meargă în cerc. Cereţi-le apoi să accelereze ritmul astfel încât să meargă din ce în
ce mai repede, evitând să se atingă unii de ceilalţi. Când coordonatorul bate din palme, paticipanţii trebuie
să schimbe brusc direcţia. Cei care se ating sunt eliminaţi. Discuţii: de ce s-au atins, cum se simt etc.

IV. Regulile din insula pustie ( după Priestley & McGuire, 1989 )

Împărţiţi grupul în două subgrupuri astfel încât să aveţi un număr cât mai egal de fete şi băieţi într-un
subgrup. Rugaţi fiecare subgrup să-şi imagineze următoarea situaţie :
Aţi naufragiat pe o insulă pustie necunoscută nici măcar de geografi. Nu aveţi nici o speranţă că
veţi putea părăsi insula curând. Din fericire, insula dispune de suficiente resurse de hrană însă
iarna se apropie trebuie să vă pregătiţi. Pentru a putea convieţui trebuie să stabiliţi o serie de
reguli. La ce reguli de convieţuire v-aţi gândi şi care ar fi prioritare ?
După cca. 30 de minute cineva din fiecare subgrup va trebui să prezinte concluziile după care vor avea loc
discuţii: de ce regulile astea, ce s-ar întâmpla fără ele, de ce în ordinea asta ? cine va garanta respectarea
acestor reguli ? cum ? discuţii.
Concluzia poate fi că şi societatea este organizată după acelaşi principiu: al nevoii de lege pentru o
convieţuire paşnică. Diferenţa între diverse societăţi constă în modul cum aceste legi sunt stabilite, cum
sunt ele aplicate, de modul cum cetăţenii răspunde la ele, de interesul general al acelei societăţi etc.
Exerciţiul încurajează lucrul în echipă şi aduce în atenţia participanţilor nevoia de .... lege şi ordine.

V. Jocuri de evaluare

V. 1. Ce am învăţat aici ?

Jocul este utilizat în special în finalul sesiunilor de lucru sau la sfârşitul întregului program. El constă în:
1. aşezaţi participanţii în cerc
2. rugaţi-i să rememoreze programul sau sesiunea din acea zi
3. primul din cerc trebuie să spună ce a învăţat
4. următorul trebuie să repete ceea ce a spus primul şi să adauge ceea ce a învăţat el, astfel încât ultimul
să repete tot ceea ce au menţionat ceilalţi participanţi după exemplul: “ eu am învăţat să înţeleg
victima, cum ia naştere comportamentul uman, care sunt metodele de a evita comiterea de infracţiuni
..... “

V.2. Zidul vorbitor

Ideea acestui joc este de a stimula participanţii să discute despre ideile, reflecţiile sau observaţiile lor cu
privire la program.
Aşezaţi pe perete mai multe coli mari de hârtie. Fiecare coală va avea ca titlu anumite aspecte legate de
program: ex. “ce mi-a plăcut“, “ce m-a făcut să râd“, “ce am învăţat“ etc. Fiecare participant va trebui să
scrie ceva sub fiecare titlu. Discuţii.

ANEXA 2
Listă de verificare
Planificarea activităţilor

1. La ce nevoie trebuie să răspundă grupul ?

2. Care sunt scopurile şi obiectivele grupului ?

3. Care sunt potenţialii participanţi – cine realizează selecţia, după ce criterii, care este dimensiunea
grupului, care este compoziţia grupului, publicitatea.

4. Conducerea grupului – cine, ce rol, ce valori, ce stil ?

5. Care sunt fundamentele teoretice ale activităţii ?

6. Ce metode şi tehnici se vor folosi ?

7. Care este structura grupului ? – care este frecvenţa întâlnirilor ?

8. Ce resurse sunt necesare – timp, bani, transport, sală etc.


9. Înregistrarea întâlnirilor – consemnarea

10. Evaluarea şi monitorizarea

11. Negocieri şi aranjamente în cadrul instituţiei organizatoare

12. Care sunt posibilele obstacole şi cum vor fi ele depăşite ?

CONSILIEREA ŞCOLARĂ ŞI ORIENTAREA PROFESIONALĂ

Problema consilierii şcolare este una considerată de importanţă majoră în ţările dezvoltate,
preocupate de dezvoltarea tinerei generaţii. În această etapă istorică, în care rolul şcolii este contestat –
consilierea educaţională pare a fi răspunsul pentru multe dileme. Unii experţi consideră că soluţia crizei
şcolii ar sta într-o abordare proactivă a posibilelor probleme cu care actualii elevi, viitorii absolvenţi, se
pot confrunta peste câţiva ani. Sociologi, antropologi, istorici, analişti economici, asistenţi sociali – sunt
chemati sa facă echipă cu specialiştii în consiliere şcolara. Elevul va fi beneficiarul unor programe
echilibrate, de prevenire şi de intervenţie a consilierilor şcolari.
În literatura de specialitate, dar chiar şi în documentele oficiale internaţionale referitoare la
acreditarea consilierilor şcolari, apar o serie de termeni specifici, care sunt utilizaţi pentru a desemna
aceeaşi realitate: consiliere şcolară, consiliere educaţională, orientare şcolară, consilier de orientare
şcolară şi profesională.

CLARIFICĂRI CONCEPTUALE

Asociaţia Britanică de Consiliere: dă următoarea accepţie termenului consiliere: “vorbim de o


relaţie de consiliere atunci când o persoană (consilierul) este de acord în mod explicit să ofere timp,
atenţie şi respect altei persoane (client). Scopul consilierii este de a oferi clientului şansa de a explora, de
a descoperi şi de a clarifica modalităţile optime de a-şi trăi propria viaţă, de a avea o existenţă fericită”.
Iniţial, domeniul consilierii a fost identificat în mod eronat cu cel al psihoterapiei, pentru ca mai apoi
sferele celor două activităţi să se delimiteze net din punct de vedere teoretic. Între cei doi termeni există
diferenţe semnificative: consilierea este o acţiune proactivă, în timp ce psihoterapia este intervenţia
postfactum (de remediere, de terapie).
În momentul actual, s-a conturat clar o serie de tipuri majore de consiliere psihosocială, în funcţie de
situaţie şi de scopuri: consilierea individuală (tradiţională), de grup, de familie, vocaţională, consilierea
multiculturală (cross-sultural counseling: în comunităţile multiculturale, pentru minorităţi etc) si
consilierea educaţională (care capătă nuanţe diferite în funcţie de nivelul de şcolaritate la care se
raportează – şcoala primară, secundară, liceală sau superioară).
Orientarea (guidance) a fost termenul folosit pe scară largă în prima parte a secolului XX, ca
desemnând totalitatea activitatilor pe care un consilier şcolar le putea desfăşura. La mijlocul secolului, în
unele ţări precum: Franţa, Anglia, Olanda termenul preferat pentru acest specialist era consilier de
orientare (guidance counselor.
Orientarea şcolară şi profesională reprezintă ansamblul acţiunilor opţionale şi consultative
realizate prin modalităţi pedagogice, generale şi speciale, subordonate, din punctul de vedere al
conţinutului, dimensiunii tehnologice/aplicative a educaţiei, iar din perspectiva metodologică activităţii de
asistenţă psihopedagogică şi socială a cadrelor didactice, elevilor şi părinţilor, proiectată la nivelul
sistemului de învăţământ, în vederea unor opţiuni corecte şcolare şi profesionale.
Pe lângă rolurile generale ale unui consilier (consiliere individuală, consiliere de grup, training,
consultanţă şi dezvoltare organizaţională), consilierul şcolar mai este pregatit să desfăşoare activităţi de
evaluare, asistenţă în carieră, plasament, prevenire a problemelor de dezvoltare.
Profilul pieţei de muncă, dramatic diferit de cel din anii ’80, ne determină să considerăm că, pe
lângă rolul de specialist în orientarea şcolară şi profesională, consilierul şcolar este chemat să
acţioneze şi pentru reorientarea şcolară şi/sau profesională a elevilor (de liceu) şi a studenţilor.
Reorientarea şcolară şi profesională este un domeniu la care, în România acestui moment, nu se face
des apel decât in mod sporadic şi nesistematic. În general, elevii sunt cei care decid încotro să se
indrepte, hotarârea lor fiind influenţată de părinţi, de grupul de prieteni şi de propriile aspiraţii (mai
mult bănuite, decât sondate corespunzător), şi nu de intervenţia efectivă a unui specialist.
Reorientarea profesională din proprie iniţiativă se face foarte rar sau deloc.
În acest sens, consilierii şcolari din licee şi facultăţi sunt chemaţi să prezinte în faţa viitorilor
candidaţi specificul instituţiilor de învăţământ superior pe care le reprezintă. În şcolile occidentale, un
mare volum de muncă este investit în crearea ofertei specifice (se editează broşuri care sunt distribuite
gratuit în şcoli/licee, se organizează vizite, mese rotunde cu participarea consilierilor, există site-uri pe
care orice elev le poate accesa şi unde poate pune întrebari etc).

FACTORII CONSILIERII ŞI ORIENTĂRII

Principalii factori implicaţi şi cu responsabilităţi în consiliere şi orientare şcolară şi profesională


sunt: şcoala, familia, unităţile economice, mass-media, alte instituţii specializate.
Şcoala joacă un rol esenţial atât prin structurile sale, ciclurile şi tipurile de programe, cât şi prin
diversitatea obiectelor de învăţământ, a ariilor curriculare, a acţiunilor specifice de orientare şcolară şi
profesională (ore de dirigenţie, activitatea consilierilor şi psihopedagogilor).
Familia exercită o influenţă puternică asupra opţiunilor şcolare şi profesionale atât prin transferul
unor modele ale părinţilor către urmaşi, cât şi prin proiecţia unor ambiţii, neîmpliniri către aceştia.
Unităţile economice, prin parteneriatul cu instituţiile de formare a forţei de muncă, devin un factor
important în determinarea unor opţiuni profesionale atât prin propaganda pe care o fac produselor şi
producătorilor, cât şi prin întâlniri ale elevilor cu specialişti, sponsorizări, burse oferite celor mai buni
elevi sau studenţi.
Mass-media, prin programele sale educative, prin prezentarea diverselor tipuri de şcoli şi
specializări etc., se înscrie în ansamblul factorilor implicaţi în orientarea şcolară şi profesională.
Instituţiile specializate cuprind: cabinetele şi laboratoarele de orientare şcolară şi profesională,
Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, organizaţiile de tineret – prin programele „Infotin”, direcţii ale muncii
şi solidarităţii sociale, iar pe plan internaţional – Asociaţia Internaţională de Orientare Şcolară şi
Profesională (Geneva).
Cei doi agenţi implicaţi direct în procesul de consiliere sunt cei doi factori umani: consilierul – ca
specialist, şi, respectiv, „clientul” – elevul, studentul, părinţi.
Se impun câteva remarci în legătură cu statutul consilierului şcolar din România.
În anul 1995 apare Legea Învăţământului, care reglementează şi înfiinţarea centrelor de asistenţă
psihopedagogică a elevilor, profesorilor şi parinţilor, care funcţionează în fiecare judeţ şi în Bucureşti.
Statutul consilierului şcolar este reconsiderat şi prin Regulamentul de organizare şi de funcţionare a
centrului de asistenţă psihopedagogică şi a cabinetelor interşcolare de asistenţă psihopedagogică,
elaborat în anul 1998.
În acord cu documentele legale amintite mai sus, consilierul şcolar român este un cadru didactic
(profesor-consilier), care a absolvit studii univesitare de Pedagogie, Psihologie, Sociologie şi care îmbină
activităţile de asistenţă psihopedagogică cu un sfert de normă de predare şi care îşi poate desfăşura
activitatea în centrele de asistenţă psihopedagogică judeţene (şi cel al municipiului Bucureşti), în
cabinetele interşcolare de orientare a carierei (câte 4-6 în fiecare judeţ), în cabinetele şcolare de consiliere.
În activităţile curente ale consilierului şcolar sunt incluse aspecte ale informării de specialitate (în
domeniile teoriilor educaţiei, curriculum, didactică, psihologie şi metode de cunoaştere psihologică a
elevilor, managementul şi sociologia educaţiei), consultare şi examinare de specialitate, perfecţionare,
cercetare pedagogică, orientare şcolară şi profesională cu implicarea factorilor responsabili – şcoala,
familia, comunitatea.
Activităţile consilierului şcolar vizează în special sprijinirea procesului de adaptare şi integrare a
elevilor în comunitatea şcolară şi locală, proiectarea pedagogică adecvată a activităţii didactice şi
educative, dar şi elaborarea de programe de formare diferenţiată.
OBIECTIVE ŞI FUNCŢII ESENŢIALE
ALE CONSILIERII

Scopul fundamental al consilierii educaţionale este asigurarea unei funcţionări optime a individului
sau grupului, scop care se poate atinge prin împlinirea obiectivelor consilierii: promovarea sănătăţii şi a
stării de bine; dezvoltare personală; prevenţie.
Consilierea în vederea unei corecte orientări şcolare şi profesionale are obiective şi funcţii
specializate bine definite:
- cunoaştea şi autocunoaşterea personalităţii elevilor, în vederea corelaţiei cât mai eficiente între
posibilităţi-aspiraţii şi cerinţe socioprofesionale; stimularea elevilor capabili de performanţe superioare să
opteze pentru domenii profesionale în concordanţă cu aptitudinile speciale de care dispun etc.;
- educarea elevilor în vederea unor opţiuni şcolare şi profesionale corecte şi realiste; facilitarea
perceperii categoriilor socioprofesionale şi de apreciere a situaţiilor reale de muncă, de respect pentru
fiecare domeniu de activitate;
- îndrumarea şi consilierea elevilor în scopul planificării propriilor studii în raport de viitoarele
proiecte profesionale şi de carieră; sprijinirea elevilor în prefigurarea proiectivă a devenirii;
- informarea şcolară şi profesională, ce vizează cunoaşterea unor informaţii corecte şi suficiente
despre profesie şi domenii profesionale, cunoaşterea realităţilor economice şi sociale, precum şi a
riscurilor şi avantajelor profesionale; informarea părinţilor cu privire la posibilităţile de formare ale
elevilor, precum şi cu dinamica obiectivă a rutelor şcolare şi profesionale;
- corectarea opţiunilor formulate eronat, reorientarea prin consiliere;
- consilierea elevilor, profesorilor şi părinţilor are în vedere elemente de examinare psihologică şi
psihosocială a elevilor în general, şi a elevilor-problemă în special, aspecte ale adaptării acestora la
mediul şcolar, familial şi informal, prevenirea şi rezolvarea cazurilor de eşec şi abandon şcolar, orientarea
şcolară şi profesională a elevilor, adaptarea în şcoală-familie-comunitate;
- proiectarea măsurilor specifice pentru optimizarea activităţilor educative;
- sprijinirea activităţilor de perfecţionare şi de cercetare pedagogică organizate zonal de instituţiile
de specialitate;
- elaborarea materialelor necesare administratorilor şcolari pentru optimizarea activităţilor
manageriale educaţionale, desfăşurate la nivel teritorial şi local.
În ceea ce priveşte consilierea şi orientarea persoanelor cu cerinţe educative speciale, în
Romanânia domeniul nu este pe deplin conturat, până în acest moment nici o instituţie de învăţământ
superior neavând un program adecvat de pregătire a unui asemenea tip de specialist. Practic, în aceste
momente, specialiştii în domeniul Psihopedagogiei speciale sunt abilitaţi să ofere servicii de consiliere
persoanelor cu handicap intelectual sau motor, cu probleme de auy sau de vedere, de comunicare, de
comportament, de învăţare. O categorie specială o reprezintă copiii supradotaţi – pentru care, în câteva
zone ale ţării, au fost puse la punct programe educative de excepţie, care înglobează şi asistenţă de tip
consiliere şi orientare.

METODE ŞI TEHNICI UTILIZATE ÎN CONSILIERE

În raport de funcţiile esenţiale ale consilierii, metodele şi tehnicile utilizate pot fi de mai multe
categorii:
1. Metode de cunoaştere a personalităţii celui consiliat prin teste şi chestionare de interese
profesionale. Ilustrativ în acest sens este testul Holland, din care prezentăm câteva secvenţe, pentru a
înţelege modul său de construcţie:
„În chestionarul de tip Holland sunt date mai multe activităţi. Subiecţii vor trece în dreptul fiecăreia
din acestea, în căsuţa haşurată, o cifră care va semnifica dacă activitatea respectivă place, displace sau
este indiferentă. Astfel: cifra 2 – dacă place; cifra 1 – dacă este indiferentă şi 0 (zero) – dacă displace:

Nr
.
Activitatea 1 2 3 4 5 6
crt
.
1 Să repari ceasuri şi bijuterii
2 Să fii numărător de bani (într-o bancă)
3 Să intervievezi persoane pe probleme
comunitare
4 Să faci experienţe ştiinţifice
5 Să conduci un departament administrativ
6 Să cânţi pe o scenă
7 Să repari motoare de automobile
8 Să înregistrezi date financiare
9 Să ajuţi persoane cu handicap
10 Să foloseşti microscopul în studiu
11 Să cumperi marfă pentru un magazin
12 Să fii artist
13 Să faci mobilier
14 Să lucrezi cu maşini de calcul
15 Să fii lucrător social
16 Să citeşti cărţi, reviste ştiinţifice

Chestionarul cuprinde, în continuare, alte 104 tipuri de activităţi.


Adunând pe verticală punctele din cele şase coloane, rezultă un anumit tip de personalitate
(preponderentă): realist, investigator, artististic, social, întreprinzător sau convenţional.
În aceeaşi categorie a metodelor de cunoaştere a personalităţii se înscriu şi testele de aptitudini
generale şi speciale, testele de creativitate, testele de personalitate.
2. Metode de autocunoaştere a personalităţii prin:
- autocaracterizare – structurată de către consilier şi realizată cu sprijinul logistic şi metodic al
acesteia, mai cu seamă în ceea ce priveşte utilizarea corectă a unor instrumente precum testele,
portofoliile, referinţele etc;
- autoevaluarea – potrivit unor baremuri şi criterii de performanţă cu ajutorul unor tehnici cât mai
obiective.
3. Metode de informare şi documentare, de marketing personal asupra pieţei forţei de muncă prin:
- proiecte profesionale şi/sau de carieră, care definesc politica proprie în construcţia devenizării şi
realizării socio-profesionale; rutele şcolare şi profesionale, competenţele şi nivelurile de performanţă
cerute de viitoarele profesii, oportunităţi de carieră etc.;
- târguri ale forţei de muncă – prin care vin în contact cu ofertanţii unor locuri posibile de muncă,
unde participă la interviuri etc.;
- consultarea unor reviste de specialitate, a unor pliante de prezentare etc.;
- vizionarea unor emisiuni TV, video-casete, prin care se prezintă diverse domenii profesionale,
medii de muncă;
- consultarea unor pagini web, site-uri cuprinzând informaţii utile consilierii;
- elaborarea unor scrisori de intenţie care, împreună cu CV-ul, prezintă competenţele
solicitantului, interesele şi motivaţiile pentru respectivul lor de muncă, intenţiile privind dezvoltarea
firmei; eventual proiecte manageriale.
4. Metode de consiliere propriu-zisă (de sfătuire) prin:
- dezbateri pe probleme de orientare şi consiliere, având drept obiectiv fie clarificarea opţiunilor şi
atitudinilor participanţilor, fie analiza avantajelor sau dezavantajelor în alegerea unei variante de rute
socioprofesionale; clarificarea unor întrebări ale tinerilor, vizavi de evoluţia în carieră;
- studiul de caz , metoda situaţiei („case-study”) a incidentului critic, ce determină analiza
situaţiei, stabilirea unor variante de decizie a factorilor favorizanţi sau defavorizanţi pentru fiecare
variantă, precum şi măsurile corespunzătoare de aplicare a deşciziei optime;
- jocul de rol, precum şi simularea unei situaţii pot fi axate pe probleme precum problematica
angajării, alegerea profesiei etc.;
- interviul: menit să clarifice problematica pe care se va axa consilierea sau chiar exersarea pentru
interviul real prilejuit de angajare.
ERORI POSIBILE ÎN PROCESUL DE CONSILIERE -
CU REFERIRE LA CONSILIEREA ADULŢILOR

Nu ne vom referi în cele ce urmează la erorile datorate neaplicării adecvate a tehnicilor de


consiliere. Pentru prevenirea lor, sunt suficiente informarea şi activitatea practică desfăşurată în condiţii
de supervizare, urmate de acumularea de experienţă profesională. Există însă o serie de fenomene mai
puţin plăcute, asociate meseriei de consilier – fie că acesta îşi desfăşoară activitatea în şcoală sau în alt
context social. Acestea sunt problemele obiectivităţii emoţionale. Fenomene bine cunoscute de terapeuţi,
dar şi de alţi reprezentanţi ai profesiunilor de sprijin – stress-ul, lipsa de încredere, implicarea,
identificarea, transferul sau contratransferul, sunt aspecte inerente ale meseriei, în legătură cu care
specialiştii trebuie informaţi şi îndrumaţi.
Implicarea directă apare ori de câte ori consilierul are o relaţie personală cu clientul, alta decât cea
profesională, de consiliere. Este vorba despre situaţiile în care cei doi sunt prieteni, amici, rude, sau când
îi animă interese comune sau care interferează într-un anume punct.
Identificarea simplă apare atunci când consilierul se regăseşte în “povestea” clientului, recunoaşte
anumite aspecte ale experienţei acestuia ca fiind comune cu ale sale.
Interferenţa de temă, transferul şi contratransferul se manifestă de cele mai multe ori la nivel
subconştient, devenind cu atât mai dificilă identificarea şi aplicarea strategiilor de stopare a lor.
Interferenţa de temă apare atunci când o problemă particulară descrisă de client aminteşte de o
situaţie nerezolvată încă de consilierul însuşi. În aceste condiţii, consilierul are tendinţa de a încerca să îşi
rezolve propria problemă, în detrimentul asistării clientului.
Transferul este un concept de bază al abordării psihanalitice şi presupune plasarea de către client a
unor sentimente şi emoţii experimentate în trecut (în relaţie cu altă persoană) în relaţia actuală cu un
consilier. Acest proces psihologic nu se limitează doar la situaţiile de sprijin, ci poate fi întâlnit şi în
relaţia profesor-elev, medic-pacient, şef-subaltern. Acesta este un motiv în plus pentru care viitorii
consilieri (în orice specializare) trebuie să fie temeinic instructaţi cu privire la această manifestare.
Depresia de epuizare („burnout”) este descrisă de specialişti ca fiind o piedere progresivă a
energiei şi a scopurilor consilierului, ca urmare a implicării emoţionale excesive în relaţiile cu clienţii săi.
Contratransferul presupune experimentarea de către consilier a unor sentimente faţă de client, care
sunt de fapt adresate unei alte persoane, din trecutul sau prezentul consilierului. Şi pentru că oamenii se
regăsesc unul în experienţele de viaţă ale celuilalt, vor exista întotdeauna experienţe de contratransfer în
cadrul relaţiilor de consiliere: secretul eficienţei presupune doar ca specialistul să recunoască semnele
prevestitoare şi să menţină neutralitatea.

ELEMENTE DE ETICĂ
ŞI DEONTOLOGIE PROFESIONALĂ ÎN CONSILIERE

In România, nu se poate vorbi inca de un cadru etic bine conturat la nivel legislativ, profesiunea de
consilier “imprumutând” o serie de reguli etice de la psihologi, pedagogi şi sociologi. Ne aşteptam ca, in
viitorul nu prea indepartat, o data cu ajustarea cadrului legal referitor la consiliere, să fie definitivat şi un
astfel de cod profesional, ca un semn ca profesiunea de consilier a depaşit momentul de interimat şi şi-a
castigat un spaţiu bine definit in peisajul profesional românesc. Pe plan mondial, definitivarea unui cod
etic al profesiunii de consiliere este semnul unei maturizari sociale şi a unui nivel inalt de acceptanţă a
profesiunii ca atare de către opinia publica. În general, pentru formularea unor repere etice, modelul este
cel american – model verificat de-a lungul timpului şi foarte exact elaborat. Documentele americane de
referinţă sunt Codul Etic (Code of Ethics) şi Standardele de Practică în Consiliere (Standards of Practice)
ale ACA. Publicate prima oară în 1961, documentele au suferit de-a lungul timpului o serie de modificari.
În prezent, codul etic are opt secţiuni, care trateaza: relaţia de consiliere (profesionalism, moralitate etc.);
confidenţialitatea (informaţiilor, rezultatelor, terapiilor); responsabilitatea profesională (în faţa
comunităţii); relaţia cu alţi specialişti (colaborare interdisciplinară); evaluarea şi interpretarea rezultatelor
(obiectivitate şi corectitudine); cursurile şi supervizarea (nivel ştiinţific, academic etc.); cercetarea şi
publicistica (etica experimentului psihopedagogic); rezolvarea problemelor de natură etică (la nivelul
grupurilor şcolare şi sociale).
Consilierea educaţională, asa cum ni se înfăţişează ea astăzi, este un fenomen social, mai mult
decât o profesiune oarecare. Este probabil una dintre foarte puţinele “meserii” care presupune un efort
interdisciplinar şi o viziune de ansamblu asupra persoanei copilului, elevul de astăzi, adultul şi
specialistul de mâine.

BIBLIOGRAFIE

Baban Adriana, Consiliere educaţională, Ghid metodologic, Imprimeria „Ardealul”, Cluj-Napoca, 2001.
Baker Stanley, School counseling for the twenty-first century, second edition, Prentice Hall Publication,
NY, 1996.
Ghica Vasile, Ghid de consiliere şi orientare şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
Schmidt John, Counseling in schools, Essential Services and Comprehensive Programs, second edition,
Allyn and Bacon Publishing Company, Massachusetts, 1996.
Neuman Helen, Arta de a găsi o slujbă bună, Editura Businness TECH Internaţional Press, SRL,
Bucureşti, 1994.
Tomşa, Gheorghe, Consilierea şi orientarea în şcoală, Casa de Editura si Presa Viata Românească,
Bucureşti, 1999.
Tomsa Gheorghe, Orientarea şi dezvoltarea carierei la elevi, Casa de Editura si Presa Viata Românească,
Bucureşti, 1999.
Zăpârţan Marioara, Eficienţa cunoaşterii factorilor de personalitate în orientarea şcolară şi profesională
a elevilor, Editura Dacia, Cluj, 1990.
Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Centrul Naţional de Resurse pentru Orientarea Profesională,
Consilierea carierei adulţilor, Editura Afir, Bucureşti, 2003.

Băban A., (coord.), (2001), Consiliere educaţională. Ghid metodologic pentru orele de dirigenţie şi
consiliere, Cluj-Napoca.
Berne, E., (1984), Emberi játszmák, Háttér kiadó, Budapest.
Berne, E., (2002), Jocuri pentru adulţi, Editura Amaltea, Bucureşti.
Bocancea, C., Neamţu, G., (1999), Elemente de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi.
Bocancea, C., (2005), Principii ale acţiunii în asistenţa socială, în Neamţu, G., Stan, D., Asistenţa
socială. Studii şi aplicaţii, Editura Polirom, Iaşi.
Caïn A., (2003), Psihodrama-Balint. Metodă, teorie şi aplicaţii, Editura Trei, Bucureşti.
Dafinoiu, I., (2000), Elemente de psihoterapie integrativă, Editura Polirom, Iaşi
Dafinoiu, I., Vargha, J., L., (2005), Psihoterapii scurte. Strategii, metode, tehnici, Editura Polirom, Iaşi.
De Visscher, P., (1996), Dinamica grupurilor restrânse, în Neculau, A., Psihologie socială. Aspecte
contemporane, Editura Polirom, Iaşi.
Hayes, Orrell, (1997), Introducere în psihologie, Editura ALL Educational, Bucureşti.
Holdevici, I., (1996), Elemente de psihoterapie, Editura All, Bucureşti.
Ionescu, G., (1973), Introducere în psihologia medicală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Killén, K., (1998), Copilul maltratat, Editura EUROBIT, Timişoara.
Plosca, M., Mois, A., (2001), Consiliere privind cariera, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
Popescu, M., (2002), Consiliere, în Pop, L., (coord.), Dicţionar de politici sociale, Editura Expert,
Bucureşti, pp. 187 - 193.
Rotaru, A., (2002), Consiliere şi orientare, Editura Arves, Craiova.
Roth-Szamosközi, M., (2003), Perspective teoretice şi practice ale asistenţei sociale, Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.
Şchiopu, U., (coord), (1997), Dicţionar enciclopedic de psihologie, Editura Babel, Bucureşti.
Vianu, I., (1975), Introducere în psihoterapie, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
Brown, A. & Caddick, B. (1993). Groupwork with offenders. Whiting & Birch Ltd. Londra.
Douglas, T. (1995). Survival in groups. Open University Press. Buckingham. Philadelphia.
Forbess- Greene, Sue ( 1997 ), The Enciclopedia of Icebreakers, Near East Foundation, New York, USA.
Jones, A. & Kroll, B. & Pitts, J. & Taylor, A. (1995). Probation practice. Pitman Publishing. Londra.
Kemp, Tim & Taylor Alan ( 1992 ), The Groupwork Pack. A groupwork approach to problem solving
and change, Longman.
Priesley, Philip & McGuire, James ( 1983 ), Learning to help. Basic skills experiencses.Tavistoc
Piblications. London &New York.
Priestley, P. & McGuire, J. (1989). Offending behaviour. Skills and stratagems for going straight. BT
Batsford Ltd. Londra.
Rogoff, B. ( 1990 ), Apprentice in Thinking: Cognitive development in social context, New York,
Oxford, OUP
Sweeney, John & Radford, Jan ( 1995 ), Working it Out. A workbook for young people who commit
motoring offences.

Barker, R. L. (1987), Social Work dictionary, Silver Spring, Maryland


Benoit, J.C. (2004), Gregory Bateson et la crise des ecosystemes humains, Georg, Geneva
Csickszentmihalyi, M.(1990), Flow, Basic Books, New York
Davis, H. (1993), Counseling parents of children with chronic illnes or disability, British
Psychological Society, London
Ionescu, S., Jacquet, M-M, Lhote, C. (2002), Mecanismele de aparare, teorie si aspecte clinice,
Polirom, Iasi
Ionescu, S.,Blanchet , A (coord.), Psychologie clinique, psychopathologie et psychotherapie,
PUF, Paris
Killen, K. (1998), Copilul maltratat, ed. Eurobit, Timisoara
Muntean, A. ( 2009), Psihologia dezvoltarii umane, ed. Polirom, Iasi
Muntean A. ( 2002), Familii si copii in dificultate, ed.Mirton, Timisoara
Robin, D. (2009), Abordare familiala sistemica, curs sustinut in cadrul programului masteral „
Prevenirea violentei impotriva copilului”, suport de curs, netiparit;
Rogers, C. R. (1985), La relation d’aide et la psychotherapie, ESF, Paris
Rogers, C. R. (1980), A way of being, Houghton Mifflin, Boston
Segal, J. (1999), Dezvoltarea inteligentei emotionale, Teora, Bucuresti
Withman, M. (1994), Challanging the darkness: child abuse and the church, Discovery
Counselling Resources, Bellingham, Washington