Subiectul III.

49

Tema şi viziunea despre lume reflectate într-un roman al experienţei din perioada interbelică
(eseu structurat)

Romanul experienţei s-a născut la începutul secolului al XX-lea din încercarea prozatorilor de a găsi formula
care să dea literaturii autenticitate, eliberând-o de plăsmuirile fanteziei. Autori ca Mircea Eliade, Camil Petrescu, Anton
Holban, Mihail Sebastian au orientat epica română către romanul „trăirii”, subiectiv, confesiv şi analitic. În romanul
experienţei diegeza se constituie în directă legătură cu experienţele trăite chiar de către scriitor. În mai multe rânduri,
Mircea Eliade a explicat sensul pe care el i-l dă acestui tip de roman: „A trăi tu însuţi, a cunoaşte prin tine, a te
exprima prin tine” (Ocenografie), încât opera să cuprindă „o nuditate desăvârşită şi instantanee a întregii fiinţe”
(articolul Despre o anumită experienţă). Uneori, scriitorul chiar provoacă întâmplări şi situaţii extraordinare care să-i
prilejuiască trăiri intense şi neobişnuite pe care le observă şi le înregistrează minuţios. În felul acesta, romanul capătă
energia vieţii, iar naraţiunea e sinceră, nefalsificată de imaginaţia artistică. Subiectul operei se organizează în jurul
momentelor cruciale care îi marchează protagonistului existenţa, modelându-l din punct de vedere emoţional,
intelectual şi comportamental. De regulă, este vorba despre experienţe de mare intimitate care-i dau cititorului prilejul
să pătrundă în cele mai profunde straturi ale interiorităţii umane.
Publicat la 1933, într-o perioadă de mare dinamism al literaturii noastre, Maitreyi a cunoscut un succes
imediat, fiind tradus şi în limba franceză sub titlul La nuit bengali. Geneza romanului se leagă direct de
perioada şederii autorului în India. Beneficiar al unei burse de studiu al culturii şi civilizaţiei indiene, tânărul
Eliade a fost găzduit în casa maestrului său, Dasgupta, a doua mare personalitate a ţării, după Tagore.
Cunoscându-i familia, s-a îndrăgostit de fiica cea mare a profesorului, Maitreyi, şi experienţa acestei iubiri a
trecut în roman, fiind transferată asupra personajului-narator Allan. Evocând în Memorii (vol. I) scrierea lui,
Mircea Eliade subliniază, totuşi, împletirea laturii confesive (autobiografice) cu latura simbolică şi ficţională.
Ca şi în Romanul adolescentului miop, autorul preferă formula romanului jurnalier datorită efectelor
narative deosebite pe care aceasta le produce. Naraţiunea la persoana I (homodiegetică şi autodiegetică, focalizare
internă sau viziunea „din spate”) permite afirmarea perspectivei subiective a celui care a trăit experienţa, creând
impresia de autenticitate. Această perspectivă este multiplicată prin suprapunerea momentelor scriiturii. Primul nivel
cuprinde însemnările zilnice ale lui Allan din perioada trăirii experienţei. Ele constituie jurnalul propriu-zis şi au
aspectul unor notaţii care fixează cu fidelitate impresii, emoţii, frământări, observaţii prilejuite de seria evenimentelor
prin care trece protagonistul. Al doilea nivel este al comentariilor, corecţiilor şi adăugirilor dintre paranteze redactate în
aceeaşi perioadă, dar ulterior producerii întâmplărilor. Ele au scopul de a explica şi de a clarifica anumite aspecte ale
experienţei. Al treilea nivel este reprezentat de naraţiunea romanescă realizată după ce toată experienţa iniţiatică s-a
încheiat. Personajul-narator o analizează acum cu luciditate, dorind să-i surprindă sensul profund şi global.
Tema centrală a operei este dragostea, scriitorul plasând-o în sfera experienţelor umane fundamentale şi într-
un cadru exotic, în India colonială. Dar soarta iubirii dintre protagonişti este influenţată decisiv de opoziţia dintre
civilizaţiile şi culturile cărora le aparţin (europeană / hindusă), aceasta fiind cea de-a doua temă a romanului.
Scriitorul iluminează, prin istoria celor două personaje, confruntarea dintre două sisteme de valori şi ne lasă să
înţelegem în ce măsură ele determină existenţele individuale.
Romanul este astfel construit încât impune o lectură dublă, prezentând o structură de suprafaţă (roman de
moravuri, de atmosferă, de dragoste) şi una de adâncime (scenariul iniţierii eroului). În structura de suprafaţă a
subiectului, Allan, un tânăr englez stabilit la Calcutta, participă la construirea căii ferate prin jungla indiană, se
îmbolnăveşte de malarie şi, după o scurtă spitalizare, este găzduit în casa protectorului său, inginerul Narendra Sen, care
vrea să-i uşureze şederea în complicata lume indiană. Intenţia secretă a domnului Sen este însă aceea de a-l înfia mai
târziu pentru ca astfel el şi familia lui să se poată stabili în Anglia. Cunoscând-o pe Maitreyi, fiica cea mare a
inginerului, Allan se îndrăgosteşte de ea şi trăieşte o iubire secretă, de mare intensitate pasională. Dezvăluită involuntar
de Chabu, sora mai mică a eroinei, într-una dintre stările ei delirante, fericirea îndrăgostiţilor se curmă brusc şi brutal o
dată cu decizia inginerului Sen de a-l alunga din casa pe care „a dezonorat-o”. Părăsind Calcutta, retrăgându-se un timp
la o mânăstire himalayană, Allan se reîntâlneşte ulterior cu nepotul doamnei Sen care îi dă veşti despre Maitreyi.
Tânăra i se dăruise deliberat unui umil negustor de fructe pentru a provoca repudierea de către familie şi a căpăta
libertatea de a fi alături de Allan şi de a-şi împlini astfel destinul prin iubire. Marele ei sacrificiu se dovedeşte inutil, căci
Narendra Sen o pedepseşte mai aspru, obligând-o să trăiască într-un sat îndepărtat şi mizer. Acest deznodământ
dramatic îi arată lui Allan profunzimea reală a sentimentelor fetei şi determină retrospecţia care constituie materia
romanului. Scrisul capătă astfel o funcţie cathartică (purificatoare, salvatoare), personajul-narator găsind în confesiune
modalitatea de a se smulge din cercul obsesiei pentru Maitreyi.

Istoria iubirii urmăreşte naşterea şi evoluţia sentimentelor de la simpla curiozitate până la apoteoza pasiunii
mistutoare. Secvenţa iniţială conturează atmosfera pitorească a Indiei văzute din perspectiva occidentalului şi
1
consemnează primele întâlniri, întâmplătoare, ale celor doi. Cea dintâi amintire a personajului-narator ţine de momentul
când, în preajma Crăciunului, o zăreşte pe adolescentă în maşina tatălui său. La început, Maitreyi i se pare de-a dreptul
urâtă, cu trăsături prea subliniate (ochii prea mari şi prea negri, buzele răsfrânte grosolan) şi cu pielea de un „galben
întunecat”, straniu şi neverosimil de parcă ar fi fost a unei zeiţe, nu a unei fiinţe pământene. Eroul o percepe din unghiul
convenţiilor europene ale frumuseţii feminine. Dar farmecul acestei fecioare orientale i se va dezvălui pe măsură ce
europeanul va descifra complexa realitate culturală a Indiei şi se va apropia de valorile sale milenare. Întâlnind-o pe fată
în casa părinţilor ei, într-o ambianţă tipic hindusă, ceremonială şi rafinată, Allan e incitat de personalitatea, farmecul
discret şi misterul pe care, surprins, i le descoperă. Deocamdată, el manifestă mai curând o curiozitate de antropolog, o
fascinaţie culturală, decât atracţie propriu-zisă. Pentru el, Maitreyi constituie un obiect de studiu al mentalităţilor şi
obiceiurilor tradiţionale din această lume patriarhală. Interesul „documentar” controlat cu luciditate de protagonist va
lăsa curând locul fascinaţiei, apoi pasiunii erotice şi trăirii mistice.
Iubirea dintre Allan şi Maitreyi capătă, pe măsură ce se intensifică, valoarea unei iniţieri. Tânărului european
i se întredeschide calea altui mod de a înţelege natura, sufletul omenesc, familia, libertatea etc. Dragostea îl scoate parcă
din existenţa profană şi-l integrează într-o durată mitică, îl face să participe la un mister cosmic. Între el şi Maitreyi se
desfăşoară misterioase jocuri şi ritualuri ale erosului, pline de simboluri şi de valori sacre. Întocmind catalogul
cărţilor din biblioteca familiei Sen şi învăţând-o pe Maitreyi limba franceză, Allan e atras în jocurile subtile inventate de
fată, jocuri prin care sunt puse în analogie creaţia culturală şi cea naturală. Biblioteca şi natura din preajma Calcuttei
devin, pentru erou, teritorii ale revelaţiei. În scena bibliotecii, seducţia extraordinară exercitată de Maitreyi e ca o vrajă,
iar mai târziu Allan va mărturisi că tocmai starea aceasta de magie i-a adus „clipele reale, când începeam să trăiesc”, în
vreme ce „reflecţia nu mi-a revelat niciodată nimic”. Un „joc” enigmatic şi mistic este şi cel al „posesiunii” mâinii şi
piciorului. În asemenea episoade, Allan descoperă permanenta aspiraţie metafizică a lumii asiatice, credinţele animiste
şi panteiste care se exprimă în cele mai mărunte gesturi din viaţa cotidiană. În modelul cosmologic indian graniţele
dintre om şi natură dispar, ei constituind o unitate psihofizică.
Maitreyi este, pentru erou, prototipul feminităţii asiatice. Prin educaţia religioasă şi laică ea dobândeşte un model
conceptual şi comportamental în cadrul căruia erosul se leagă de Karma, de ordinea cosmică şi de zei, nu de voinţa şi
psihologia individuală. Maitreyi se dezvăluie în latura sa pasională, senzuală, păstrându-şi totuşi o puritate nealterată. Unele
forme de trăire a dragostei, mărturisite de Maitreyi îi par lui Allan de neînţeles ori naive, primitive, stranii: iubirea din copilăria
eroinei pentru un arbore sau pentru Tagore, de trei ori mai în vârstă decât ea, care-i fusese guru. Ele constituie, de fapt, trepte
ale iniţierii pe care sufletul asiaticului le parcurge de-a lungul vieţii. Acestuia, iubirea i se revelează ca un complex de ipostaze
şi de nuanţe emoţionale ce îi îmbogăţesc fiinţa, determinând-o să evolueze. Dimpotrivă, educaţia sentimentală a europeanului
este simplistă şi îngrădită de raţionalitate, de reguli sociale, de tentaţia plăcerii imediate. De aceea, Allan e stăpânit de o
neînţelegere egoistă şi vanitoasă: „o simţeam în stare să iubească totul cu aceeaşi pasiune, în timp ce eu voiam să mă
iubească veşnic numai pe mine.” Enigmatică, Maitreyi îi apare astfel deopotrivă ca o copilă naivă şi neexperimentată şi ca o
zeiţă ori ca „sihastra” din Upanişade, cu puternice manifestări instinctuale şi totuşi pudică, rafinată, spirituală. În tânăra
bengaleză coexistă ipostaze de logodnică şi soţie, de fiică şi mamă. Imaginea ei într-un sari albastru de mătase cu broderii de
aur, cu părul revărsat peste umeri va fi aproape mitizată în memoria lui Allan.
La rândul ei, eroina îşi asumă iubirea ca pe o experienţă absolută a fiinţei sale şi de aceea o trăieşte cu maximă
intensitate, fiind capabilă de sacrificiu. Maitreyi îl consideră pe Allan iubitul hărăzit de soartă şi i se dăruieşte tocmai
pentru că asta face parte din şirul momentelor sacre ale iubirii. Dacă din punctul de vedere al moralei creştine relaţia
fizică în afara căsătoriei reprezintă un păcat, din unghiul convingerilor religioase ale tinerei indience păcatul ar consta
tocmai în refuzul de a împlini ursita care i l-a trimis pe Allan. În consecinţă, iubirea lor este proiectată mitic şi mistic,
aşa cum o confirmă şi scena logodnei desfăşurate la „Lacuri”. Ea ţine de ritualurile animiste care pun în armonie făptura
pământeană şi fiinţa cosmosului prin intermediul elementelor fundamentale. Maitreyi invocă pământul-mamă ca martor
şi protector al acestei iubiri pe care societatea o interzice, dar pe care, crede ea, ordinea cosmică a hotărât-o.
O mare încărcătură simbolică se regăseşte şi în gestul final pe care-l face Maitreyi după alungarea lui Allan.
Potrivit Sabinei Fânaru (Eliade prin Eliade), între Allan, care se oprise din rătăcirea lui şi adormise sub un mango (pom
fructifer) şi Maitreyi care se dă unui vânzător de fructe „are loc, prin mijlocirea visului, o căsătorie spirituală”. Autorul
„reprezintă filiaţia şi paternitatea ca pe nişte mistere”.
Şi spaţiile în care se desfăşoară acţiunea au semnificaţii simbolice: oraşul, jungla, spitalul, casa lui Narendra
Sen, muntele şi lacurile din preajma Calcuttei marchează diferitele etape din transformarea interioară a lui Allan. Eroul
trece de la urbanitatea modernă cu toate efectele ei (depersonalizare, socialitate superficială etc.), la „botezul” ploilor
din junglă, suferinţa fizică purificatoare, iniţierea erotică şi ascensiunea „spirituală” pe Himalaya, ca prin nişte renaşteri
succesive. Traseul lui formativ începe din haosul profan al oraşului şi se încheie în acel Centrum mundi reprezentat de
munte. Intervalul şederii aici (din octombrie până în februarie) este asemănător unei morţi simbolice, necesare pentru
„recuperarea identităţii şi libertăţii sale spirituale” (Sabina Fânaru).

Conflictul, în acest roman al experienţei mistice prin eros, constă în antiteza dintre culturi şi civilizaţii,
reflectată în mentalităţi, interdicţii, comportamente. Intelectual subtil şi lucid, englezul Allan vine dintr-o civilizaţie
caracterizată de pragmatism, laicitate, egocentrism, libertinaj. Relaţiile din grupul de tineri occidentali aflaţi la Calcutta
2
şi din care face şi el parte sunt conjuncturale, bazate pe interese şi plăceri comune. Ei se manifestă zgomotos şi vorbesc
ostentativ, privindu-i cu dispreţ pe autohtonii din colonia britanică, chiar şi pe cei din elita brahmanică. Mai sensibil şi
mai profund decât prietenii săi, protagonistul descoperă însă în societatea tradiţională indiană aspecte care-l fascinează.
Aşa se întâmplă când, însoţindu-l pe gazetarul Lucien Metz în casa lui Narendra Sen pentru documentare în vederea
unui reportaj, Allan are ocazia să admire rafinamentul vieţii bengaleze şi pitorescul ei. Covoarele, mobilierul, obiectele
decorative, vestimentaţia femeilor, ritualul ceaiului atestă bunul gust şi manierele elegante cultivate într-o lume pe care
ei o considerau primitivă şi „murdară”. Prin contrast, aroganţa plină de prejudecăţi a europenilor este ilustrată de
curiozitatea brutală a lui Lucien Metz care pune întrebări jignitoare şi cercetează insolent veşmintele şi bijuteriile
femeilor din casa Sen.
Experienţa erosului indian îl va transforma radical pe erou. „Iubirea pentru Maitreyi operează în el un
miracol”, după cum afirmă Nicolae Manolescu (vol. Arca lui Noe). Iniţierea lui Allan în modelul spiritualităţii
indiene îl va aduce în situaţia de a admite că acesta e mai profund şi mai autentic. El compară la un moment dat
religiile (a lui şi a Maitreyiei) şi constată, după cum îi spune prietenului său, Harold, că creştinismul european e
dogmatic („N-au fost decât biserici creştine, dogme şi rituale”), în vreme ce adevăratul creştinism, în sensul
enormei sale deschideri spirituale, se află în India, „pe pământul cel mai împăcat cu Dumnezeu, unde oamenii
sunt însetaţi de iubire, de libertate şi de înţelegere”. Allan devine un spirit mistic şi meditativ, însuşiri puse în
evidenţă şi prin secvenţa ultimă a romanului în care eroul, retras la o mânăstire hindusă din munţi, se
străduieşte să-şi recapete pacea interioară, decantând sensurile ontologice ale experienţei.
După ce acest proces de sedimentare se încheie, aventura cu Jenia Issac îl readuce în planul uman. Cu un
prenume emblematic, derivat de la grecescul Eugenia (eu=’bine’ + gen= ’a naşte’), Jenia intermediază renaşterea
eroului în sfera existenţei concrete. Este o fiinţă cosmopolită, amestec de rase şi de credinţe. Evreică finlandeză,
stabilită în Africa de Sud, ea a avut o experienţă erotică eşuată cu un camarad neamţ; mai are patru surori, ceea ce
constituie un amănunt semnificativ, căci cinci este cifra omului în filosofia indiană, încât se poate spune că Jenia
desemnează însăşi Lumea. Maitreyi l-a învăţat că viaţa este un joc cosmic şi ce amplitudine poate căpăta emoţia iubirii,
cât de complexă poate fi această trăire. Prin Jenia, Allan descoperă lumea ca spectacol de esenţă divină, de care omul
trebuie să se bucure trăindu-l: „Scăpasem de ceva greu, de ceva ucigător. Îmi venea să cânt, să alerg. Nu ştiu cum s-a
întâmplat aceasta. Se coborâse ceva în mine, mă năpădise ceva. Şi atunci m-am întors.” Allan (al cărui nume ar putea
fi pus în legătură cu englezescul all= ’tot’, ’întreg’) a parcurs astfel toate etapele reconstruirii interioare: experienţa,
alungarea, dispariţia, amnezia, trezirea. Ca „om nou”, el se poate întoarce în lumea profană, decăzută, fiindcă acum o
poate reînvesti cu sensuri eterne.
Condiţia finală a eroului ne apare mai limpede dacă o înţelegem prin intermediul mărturisirilor lui Mircea
Eliade din Jurnal (vol.I). Evocând „viaţa secretă” pe care a trăit-o în India, el nota: „Existenţa mea indiană a fost
schimbată (mai precis anulată) datorită întâlnirii a două tinere fete, M. şi J. Prin M., am pierdut dreptul de a mă
integra Indiei «istorice»; prin J., am pierdut [...] integrarea mea în India spirituală, transistorică. Cele două fete mi
le-a scos mâya în cale, pentru a mă obliga să-mi regăsesc propriul meu destin” pe care-l consideră a fi creaţia
culturală. Alter-ego al autorului, Allan sublimează şi el experienţa indiană în creaţie culturală, redactându-şi
însemnările devenite roman. ***
Prin raportul dintre literatură şi autobiografie, prin formula narativă, prin intenţie şi problematică, Maitreyi
este o creaţie modernă, un roman al autenticităţii şi al experienţei.

NOTE:

Valabil şi pentru:
 Subiectul III. 50 – Viziunea despre lume într-un roman al experienţei . Referirea la textul-suport:
***
În acest fel, regăsim în operă exact semnificaţia pe care Mircea Eliade o dă culturii şi literaturii în
fragmentul citat din Itinerariu spiritual: domenii în care se valorifică şi se organizează experienţele umane.
 Subiectul III. 51 - Particularităţile unui roman al experienţei (eseu structurat)
 Subiectul III. 53 – Conflictul dintr-un roman al experienţei (eseu argumentativ, cu acelaşi text-suport ca
şi la III. 50)
 Subiectul III. 55 – Relaţiile dintre două personaje ale unui roman al experienţei (eseu structurat)

3
Subiectul III. 52

Relaţia dintre incipit şi final într-un roman al experienţei din perioada interbelică
(eseu structurat)

Romanul experienţei s-a născut la începutul secolului al XX-lea din încercarea prozatorilor de a găsi formula
care să dea literaturii autenticitate, eliberând-o de plăsmuirile fanteziei. Autori ca Mircea Eliade, Camil Petrescu, Anton
Holban, Mihail Sebastian au orientat epica română către romanul „trăirii”, subiectiv, confesiv şi analitic. În romanul
experienţei diegeza se constituie în directă legătură cu experienţele trăite chiar de către scriitor. În mai multe rânduri,
Mircea Eliade a explicat sensul pe care el i-l dă acestui tip de roman: „A trăi tu însuţi, a cunoaşte prin tine, a te
exprima prin tine” (Ocenografie), încât opera să cuprindă „o nuditate desăvârşită şi instantanee a întregii fiinţe”
(articolul Despre o anumită experienţă). Uneori, scriitorul chiar provoacă întâmplări şi situaţii extraordinare care să-i
prilejuiască trăiri intense şi neobişnuite pe care le observă şi le înregistrează minuţios. În felul acesta, romanul capătă
energia vieţii, iar naraţiunea e sinceră, nefalsificată de imaginaţia artistică. Subiectul operei se organizează în jurul
momentelor cruciale care îi marchează protagonistului existenţa, modelându-l din punct de vedere emoţional,
intelectual şi comportamental. De regulă, este vorba despre experienţe de mare intimitate care-i dau cititorului prilejul
să pătrundă în cele mai profunde straturi ale interiorităţii umane.
Publicat la 1933, într-o perioadă de mare dinamism al literaturii noastre, Maitreyi a cunoscut un succes
imediat, fiind tradus şi în limba franceză sub titlul La nuit bengali. Geneza romanului se leagă direct de
perioada şederii autorului în India. Beneficiar al unei burse de studiu al culturii şi civilizaţiei indiene, tânărul
Eliade a fost găzduit în casa maestrului său, Dasgupta, a doua mare personalitate a ţării, după Tagore.
Cunoscându-i familia, s-a îndrăgostit de fiica cea mare a profesorului, Maitreyi, şi experienţa acestei iubiri a
trecut în roman, fiind transferată asupra personajului-narator Allan. Evocând în Memorii (vol. I) scrierea lui,
Mircea Eliade subliniază, totuşi, împletirea laturii confesive (autobiografice) cu latura simbolică şi ficţională.
Ca şi în Romanul adolescentului miop, autorul preferă formula romanului jurnalier datorită efectelor
narative deosebite pe care aceasta le produce. Naraţiunea la persoana I (homodiegetică şi autodiegetică, focalizare
internă sau viziunea „din spate”) permite afirmarea perspectivei subiective a celui care a trăit experienţa, creând
impresia de autenticitate. Această perspectivă este multiplicată prin suprapunerea momentelor scriiturii. Primul nivel
cuprinde însemnările zilnice ale lui Allan din perioada trăirii experienţei. Ele constituie jurnalul propriu-zis şi au
aspectul unor notaţii care fixează cu fidelitate impresii, emoţii, frământări, observaţii prilejuite de seria evenimentelor
prin care trece protagonistul. Al doilea nivel este al comentariilor, corecţiilor şi adăugirilor dintre paranteze redactate în
aceeaşi perioadă, dar ulterior producerii întâmplărilor. Ele au scopul de a explica şi de a clarifica anumite aspecte ale
experienţei. Al treilea nivel este reprezentat de naraţiunea romanescă realizată după ce toată experienţa iniţiatică s-a
încheiat. Personajul-narator o analizează acum cu luciditate, dorind să-i surprindă sensul profund şi global.
Tema centrală a operei este dragostea, scriitorul plasând-o în sfera experienţelor umane fundamentale şi într-
un cadru exotic, în India colonială. Dar soarta iubirii dintre protagonişti este influenţată decisiv de opoziţia dintre
civilizaţiile şi culturile cărora le aparţin (europeană / hindusă), aceasta fiind cea de-a doua temă a romanului.
Scriitorul iluminează, prin istoria celor două personaje, confruntarea dintre două sisteme de valori şi ne lasă să
înţelegem în ce măsură ele determină existenţele individuale. Romanul este astfel construit încât impune o lectură
dublă, prezentând o structură de suprafaţă (roman de moravuri, de atmosferă, de dragoste) şi una de adâncime
(scenariul iniţierii eroului).
Incipitul romanului consemnează ezitarea naratorului-personaj Allan în a-şi începe retrospecţia: „Am zăbovit
atâta în faţa acestui caiet, pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisă când am întâlnit-o pe Maitreyi”. Ambiguitatea
temporală atestă faptul că în memoria eroului experienţa sa indiană s-a înconjurat de un fel de aură legendară, intrând în
mitologia personală. Totodată, această frază impune formula jurnalului intim ca tip de scriitură romanescă.
Progresiv, incipitul se deschide către rememorarea poveştii de dragoste trăite împreună cu Maitreyi. Secvenţa
iniţială conturează atmosfera pitorească a Indiei văzute din perspectiva occidentalului şi consemnează primele întâlniri,
întâmplătoare, ale celor doi. Cea dintâi amintire a personajului-narator ţine de momentul când, în preajma Crăciunului,
o zăreşte pe adolescentă în maşina tatălui său. La început, Maitreyi i se pare de-a dreptul urâtă, cu trăsături prea
subliniate (ochii prea mari şi prea negri, buzele răsfrânte grosolan) şi cu pielea de un „galben întunecat”, straniu şi
neverosimil de parcă ar fi fost a unei zeiţe, nu a unei fiinţe pământene. Eroul o percepe din unghiul convenţiilor
europene ale frumuseţii feminine. Dar farmecul acestei fecioare orientale i se va dezvălui pe măsură ce europeanul va
descifra complexa realitate culturală a Indiei şi se va apropia de valorile sale milenare.
Aşa se întâmplă în episodul de început în care, însoţindu-l pe gazetarul Lucien Metz în casa lui Narendra Sen
pentru documentare în vederea unui reportaj, Allan are ocazia să admire rafinamentul vieţii bengaleze şi pitorescul ei.
Covoarele, mobilierul, obiectele decorative, vestimentaţia femeilor, ritualul ceaiului atestă bunul gust şi manierele
elegante cultivate într-o lume pe care ei o considerau primitivă şi „murdară”. Prin contrast, aroganţa plină de

4
prejudecăţi a europenilor este ilustrată de curiozitatea brutală a lui Lucien Metz care pune întrebări jignitoare şi
cercetează insolent veşmintele şi bijuteriile femeilor din casa Sen.
Întâlnind-o pe Maitreyi în casa părinţilor ei, Allan e incitat de personalitatea, farmecul discret şi misterul pe
care, surprins, i le descoperă. Deocamdată, el manifestă mai curând o curiozitate de antropolog, o fascinaţie culturală,
decât atracţie propriu-zisă. Pentru el, Maitreyi constituie un obiect de studiu al mentalităţilor şi obiceiurilor tradiţionale
din această lume patriarhală. Interesul „documentar” controlat cu luciditate de protagonist va lăsa curând locul
fascinaţiei, apoi pasiunii erotice şi trăirii mistice.
Iubirea dintre Allan şi Maitreyi, desfăşurată în mare taină în casa inginerului Sen, capătă, pe măsură ce se
intensifică, valoarea unei iniţieri. Tânărului european i se întredeschide calea altui mod de a înţelege natura, sufletul
omenesc, familia, libertatea etc. Dragostea îl scoate parcă din existenţa profană şi-l integrează într-o durată mitică, îl
face să participe la un mister cosmic. Între el şi Maitreyi se desfăşoară misterioase jocuri şi ritualuri ale erosului,
pline de simboluri şi de valori sacre. Allan descoperă permanenta aspiraţie metafizică a lumii asiatice, credinţele
animiste şi panteiste care se exprimă în cele mai mărunte gesturi din viaţa cotidiană. În modelul cosmologic indian
graniţele dintre om şi natură dispar, ei constituind o unitate psihofizică. Experienţa erosului indian îl va transforma
radical pe erou. „Iubirea pentru Maitreyi operează în el un miracol”, după cum afirmă Nicolae Manolescu (vol. Arca
lui Noe).
Povestea acestei iubiri mistice evoluează însă către un final dramatic sub presiunea diferenţelor de religie, de
mentalitate şi a prejudecăţilor. Dezvăluită involuntar de Chabu, sora mai mică a eroinei, într-una dintre stările ei
delirante, fericirea îndrăgostiţilor se curmă brusc şi brutal o dată cu decizia inginerului Sen de a-l alunga pe Allan din
casa pe care „a dezonorat-o”. Părăsind Calcutta, retrăgându-se un timp la o mânăstire himalayană, Allan se reîntâlneşte
ulterior cu nepotul doamnei Sen care îi dă veşti despre Maitreyi. Tânăra i se dăruise deliberat unui umil negustor de
fructe pentru a provoca repudierea de către familie şi a căpăta libertatea de a fi alături de Allan şi de a-şi împlini astfel
destinul prin iubire. Marele ei sacrificiu se dovedeşte inutil, căci Narendra Sen o pedepseşte mai aspru, obligând-o să
trăiască într-un sat îndepărtat şi mizer. Acest deznodământ îi arată lui Allan profunzimea reală a sentimentelor fetei şi
determină retrospecţia care constituie materia romanului. Scrisul capătă astfel o funcţie cathartică (purificatoare,
salvatoare), personajul-narator găsind în confesiune modalitatea de a se smulge, poate, din cercul obsesiei pentru
Maitreyi, chiar dacă este încă chinuit de dileme: „Sunt foarte tulbure, acum, foarte tulbure. Şi vreau totuşi să scriu aici
tot, tot. [...] Aş vrea să privesc ochii Maitreyiei.”
Observăm că relaţia dintre incipit şi final se bazează pe tehnica inversării de semnificaţii, ipostaze şi
roluri. Oraşul, iniţial simplu cadru monden, devine un spaţiu sacralizat prin organizarea lui în jurul unui
element din mitologia personală a eroilor – lacul. Răsturnate sunt şi rolurile pe care le-au avut la început Allan
(ignorantul, pragmaticul) şi dl. Sen (brahmanul, înţeleptul). În final, primul ajunge la înţelegerea superioară a
vieţii, celălalt se dovedeşte a fi un individ obtuz şi crud.
Allan devine un spirit mistic şi meditativ, însuşiri puse în evidenţă şi prin secvenţa ultimă a romanului
în care eroul, retras la o mânăstire hindusă din munţi, se străduieşte să-şi recapete pacea interioară, decantând
sensurile ontologice ale experienţei. După ce acest proces de sedimentare se încheie, aventura cu Jenia Issac îl
readuce în planul uman. Cu un prenume emblematic, derivat de la grecescul Eugenia (eu=’bine’ + gen= ’a naşte’),
Jenia intermediază renaşterea eroului în sfera existenţei concrete. Maitreyi l-a învăţat că viaţa este un joc cosmic şi ce
amplitudine poate căpăta emoţia iubirii, cât de complexă poate fi această trăire. Prin Jenia, Allan descoperă lumea ca
spectacol de esenţă divină, de care omul trebuie să se bucure trăindu-l: „Scăpasem de ceva greu, de ceva ucigător. Îmi
venea să cânt, să alerg. Nu ştiu cum s-a întâmplat aceasta. Se coborâse ceva în mine, mă năpădise ceva. Şi atunci m-
am întors.” Allan (al cărui nume ar putea fi pus în legătură cu englezescul all= ’tot’, ’întreg’) a parcurs astfel toate
etapele reconstruirii interioare: experienţa, alungarea, dispariţia, amnezia, trezirea. Ca „om nou”, el se poate întoarce în
lumea profană, decăzută, fiindcă acum o poate reînvesti cu sensuri eterne.
Condiţia finală a eroului ne apare mai limpede dacă o înţelegem prin intermediul mărturisirilor lui Mircea
Eliade din Jurnal (vol.I). Evocând „viaţa secretă” pe care a trăit-o în India, el nota: „Existenţa mea indiană a fost
schimbată (mai precis anulată) datorită întâlnirii a două tinere fete, M. şi J. Prin M., am pierdut dreptul de a mă
integra Indiei «istorice»; prin J., am pierdut [...] integrarea me în India spirituală, transistorică. Cele două fete mi
le-a scos mâya în cale, pentru a mă obliga să-mi regăsesc propriul meu destin” pe care-l consideră a fi creaţia
culturală. Alter-ego al autorului, Allan sublimează şi el experienţa indiană în creaţie culturală, redactându-şi
însemnările devenite roman.

5
Subiectul III. 54
Particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un roman al experienţei
(eseu structurat)

Personajul constituie principalul centru de interes estetic al literaturii de ficţiune. El se construieşte

în conformitate cu reprezentãrile sociale, psihologice şi culturale pe care le adoptă autorul, deci în funcţie
de viziunea şi de opţiunea estetică ale acestuia.
În ceea ce priveşte romanul experienţei, acesta s-a născut la începutul secolului al XX-lea din încercarea
prozatorilor de a găsi formula care să dea literaturii autenticitate, eliberând-o de plăsmuirile fanteziei. Autori ca Mircea
Eliade, Camil Petrescu, Anton Holban, Mihail Sebastian au orientat epica română către romanul „trăirii”, subiectiv,
confesiv şi analitic. În romanul experienţei diegeza se constituie în directă legătură cu experienţele trăite chiar de către
scriitor. În mai multe rânduri, Mircea Eliade a explicat sensul pe care el i-l dă acestui tip de roman: „A trăi tu însuţi, a
cunoaşte prin tine, a te exprima prin tine” (Ocenografie), încât opera să cuprindă „o nuditate desăvârşită şi
instantanee a întregii fiinţe” (articolul Despre o anumită experienţă). Uneori, scriitorul chiar provoacă întâmplări şi
situaţii extraordinare care să-i prilejuiască trăiri intense şi neobişnuite pe care le observă şi le înregistrează minuţios. În
felul acesta, romanul capătă energia vieţii, iar naraţiunea e sinceră, nefalsificată de imaginaţia artistică. Subiectul operei
se organizează în jurul momentelor cruciale care îi marchează protagonistului existenţa, modelându-l din punct de
vedere emoţional, intelectual şi comportamental. De regulă, este vorba despre experienţe de mare intimitate care-i dau
cititorului prilejul să pătrundă în cele mai profunde straturi ale interiorităţii umane.
Ţinând cont de aceste precizări, voi prezenta particularităţile de construcţie a personajului Maitreyi din
romanul omonim al lui Mircea Eliade. Publicat la 1933, într-o perioadă de mare dinamism al literaturii noastre,
Maitreyi a cunoscut un succes imediat, fiind tradus şi în limba franceză sub titlul La nuit bengali. Geneza romanului se
leagă direct de perioada şederii autorului în India. Beneficiar al unei burse de studiu al culturii şi civilizaţiei indiene,
tânărul Eliade a fost găzduit în casa maestrului său, Dasgupta, a doua mare personalitate a ţării, după Tagore.
Cunoscându-i familia, s-a îndrăgostit de fiica cea mare a profesorului, Maitreyi, şi experienţa acestei iubiri a trecut în
roman, fiind transferată asupra personajului-narator Allan.
Opera este realizată după formula romanului jurnalier, într-o naraţiune la persoana I (homodiegetică şi
autodiegetică, focalizare internă sau viziunea „din spate”) care permite afirmarea perspectivei subiective a celui care a
trăit experienţa, tânărul englez Allan. Maitreyi este evocată numai din perspectiva acestuia, perspectivă multiplicată
prin suprapunerea momentelor scriiturii. Primul nivel cuprinde însemnările zilnice ale lui Allan din perioada trăirii
experienţei. Ele constituie jurnalul propriu-zis şi au aspectul unor notaţii care fixează cu fidelitate impresii, emoţii,
frământări, observaţii prilejuite de seria evenimentelor prin care trece protagonistul. Al doilea nivel este al
comentariilor, corecţiilor şi adăugirilor dintre paranteze redactate în aceeaşi perioadă, dar ulterior producerii
întâmplărilor. Ele au scopul de a explica şi de a clarifica anumite aspecte ale experienţei. Al treilea nivel este reprezentat
de naraţiunea romanescă realizată după ce toată experienţa iniţiatică s-a încheiat. Personajul-narator o analizează acum
cu luciditate, dorind să-i surprindă sensul profund şi global.
Tema centrală a operei este dragostea, scriitorul plasând-o în sfera experienţelor umane fundamentale şi într-
un cadru exotic, în India colonială. Soarta iubirii dintre protagonişti este influenţată decisiv de opoziţia dintre
civilizaţiile şi culturile cărora le aparţin (europeană / hindusă), aceasta fiind cea de-a doua temă a romanului.
Romanul este astfel construit încât impune o lectură dublă, prezentând o structură de suprafaţă (roman de moravuri,
de atmosferă, de dragoste) şi una de adâncime (scenariul iniţierii eroului).
În contextul acestor caracteristici ale scriiturii, Maitreyi este un personaj principal, rotund, dinamic şi, totodată,
actantul care provoacă experienţa confesată de Allan. Acesta, un tânăr englez stabilit la Calcutta, participă la construirea
căii ferate prin jungla indiană, se îmbolnăveşte de malarie şi, după o scurtă spitalizare, este găzduit în casa protectorului
său, inginerul Narendra Sen, care vrea să-i uşureze şederea în complicata lume indiană. Intenţia secretă a domnului Sen
este însă aceea de a-l înfia mai târziu pentru ca astfel el şi familia lui să se poată stabili în Anglia. Cunoscând-o pe
Maitreyi, fiica cea mare a inginerului, Allan se îndrăgosteşte de ea şi trăieşte o iubire secretă, de mare intensitate
pasională. Dezvăluită involuntar de Chabu, sora mai mică a eroinei, într-una dintre stările ei delirante, fericirea
îndrăgostiţilor se curmă brusc şi brutal o dată cu decizia inginerului Sen de a-l alunga din casa pe care „a dezonorat-o”.
Părăsind Calcutta, retrăgându-se un timp la o mânăstire himalayană, Allan se reîntâlneşte ulterior cu nepotul doamnei
Sen care îi dă veşti despre Maitreyi. Tânăra i se dăruise deliberat unui umil negustor de fructe pentru a provoca
repudierea de către familie şi a căpăta libertatea de a fi alături de Allan şi de a-şi împlini astfel destinul prin iubire.
Marele ei sacrificiu se dovedeşte inutil, căci Narendra Sen o pedepseşte mai aspru, obligând-o să trăiască într-un sat
îndepărtat şi mizer. Acest deznodământ dramatic îi arată lui Allan profunzimea reală a sentimentelor fetei şi determină

6
retrospecţia care constituie materia romanului. Scrisul capătă astfel o funcţie cathartică (purificatoare, salvatoare),
personajul-narator găsind în confesiune modalitatea de a se smulge din cercul obsesiei pentru Maitreyi.
În ceea ce priveşte mijloacele de caracterizare, eroina e prezentată direct, de către narator, de către alte
personaje sau prin autocaracterizare, şi indirect, prin mediul în care trăieşte, nume, comportament şi mentalitate.
Maitreyi este numele unei preotese din Upanişade, texte sacre ale religiei indiene, iar Maitrî înseamnă în sanscrită
„prietenie”, „iubire”. Într-adevăr, eroina îl va iniţia pe tânărul european în iubire ca principiu al vieţii şi imaginea ei
reflectată în conştiinţa lui Allan îşi va pierde tot mai mult consistenţa fizică, devenind arhetipală şi mistică.
Cea dintâi imagine a lui Maitreyi ţine de momentul când, în preajma Crăciunului, Allan o zăreşte pe
adolescentă în maşina tatălui său. Naratorul îi realizează un prim portret fizic prin caracterizare directă şi subiectivă. La
început, Maitreyi i se pare de-a dreptul urâtă, cu trăsături prea subliniate (ochii prea mari şi prea negri, buzele răsfrânte
grosolan) şi cu pielea de un „galben întunecat”, straniu şi neverosimil de parcă ar fi fost a unei zeiţe, nu a unei fiinţe
pământene. Eroul o percepe din unghiul convenţiilor europene ale frumuseţii feminine. Dar farmecul acestei fecioare
orientale i se va dezvălui pe măsură ce europeanul va descifra complexa realitate culturală a Indiei şi se va apropia de
valorile sale milenare. Întâlnind-o pe fată în casa părinţilor ei, într-o ambianţă tipic hindusă, ceremonială şi rafinată,
Allan e incitat de personalitatea, farmecul discret şi misterul pe care, surprins, i le descoperă. Deocamdată, el manifestă
mai curând o curiozitate de antropolog, o fascinaţie culturală, decât atracţie propriu-zisă. Pentru el, Maitreyi constituie un
obiect de studiu al mentalităţilor şi obiceiurilor tradiţionale din această lume patriarhală. Dar deja fata i se pare mult mai
frumoasă şi mai atrăgătoare. Sariul galbrn de culoarea ceaiului, papucii albi brodaţi cu fir de argint, şalul asortat îi pun în
valoare chipul care-i apare acum lui Allan misterios şi exotic. Când însoţitorul lui, jurnalistul Lucien Metz, venit să se
documenteze pentru o carte despre India tradiţională, îi cercetează fără pudoare vestimentaţia, Maitreyi caută sprijin în
privirea binevoitoare a lui Allan, iar schimbul de priviri creează o intimitate care-i tulbură pe amândoi. Interesul
„documentar” controlat cu luciditate de protagonist va lăsa curând locul fascinaţiei, apoi pasiunii erotice şi trăirii mistice.
Tânăra bengaleză aparţine clasei superioare a brahmanilor şi, educată riguros, manifestă la început o rezervă
politicoasă care-l face pe Allan să o considere orgolioasă şi rece. Deşi e încă o adolescentă, Maitreyi ţine conferinţe despre
esenţa frumosului şi se consideră neînţeleasă, ceea ce i se pare lui Allan o dovadă de snobism intelectual ridicol. Odată instalat
în casa Sen, eroul începe să o cunoască şi să o înţeleagă tot mai bine. Lecţiile de bengaleză pe care i le dă Maitreyi şi cele de
franceză date de Allan devin cadrul care facilitează apropierea prin cunoaştere reciprocă. În aceste împrejurări, ea înscenează
jocuri ale seducţiei care-l surprind şi-l tulbură pe Allan, încât fiecare întâlnire a celor doi pare un fel de ritual complicat
progresiv. În scena bibliotecii, seducţia extraordinară exercitată de Maitreyi e ca o vrajă, iar mai târziu Allan va mărturisi că
tocmai starea aceasta de magie i-a adus „clipele reale, când începeam să trăiesc”, în vreme ce „reflecţia nu mi-a revelat
niciodată nimic”. Un „joc” enigmatic şi mistic este şi cel al „posesiunii” mâinii şi piciorului. Fata îi trimite talismane florale şi
îi dăruieşte lui Allan o coroniţă de iasomie (semn de logodnă), iar când se vor „logodi” în mijlocul elementelor pecetluieşte
acest act printr-un inel în care se împletesc un fir de aur (feminitatea) şi unul de fier (masculinitatea).
Maitreyi devine, pentru erou, prototipul feminităţii asiatice. Prin educaţia religioasă şi laică ea dobândeşte un
model conceptual şi comportamental în cadrul căruia erosul se leagă de Karma, de ordinea cosmică şi de zei, nu de voinţa şi
psihologia individuală. Maitreyi se dezvăluie în latura sa pasională, senzuală, păstrându-şi totuşi o puritate nealterată. Unele
forme de trăire a dragostei, mărturisite de Maitreyi îi par lui Allan de neînţeles ori naive, primitive, stranii: iubirea din copilăria
eroinei pentru un arbore sau pentru Tagore, de trei ori mai în vârstă decât ea, care-i fusese guru. Ele constituie, de fapt, trepte
ale iniţierii pe care sufletul asiaticului le parcurge de-a lungul vieţii. Acestuia, iubirea i se revelează ca un complex de ipostaze
şi de nuanţe emoţionale ce îi îmbogăţesc fiinţa, determinând-o să evolueze. Dimpotrivă, educaţia sentimentală a europeanului
este simplistă şi îngrădită de raţionalitate, de reguli sociale, de tentaţia plăcerii imediate. De aceea, Allan e stăpânit de o
neînţelegere egoistă şi vanitoasă: „o simţeam în stare să iubească totul cu aceeaşi pasiune, în timp ce eu voiam să mă
iubească veşnic numai pe mine.” Enigmatică, Maitreyi îi apare astfel deopotrivă ca o copilă naivă şi neexperimentată şi ca o
zeiţă ori ca „sihastra” din Upanişade, cu puternice manifestări instinctuale şi totuşi pudică, rafinată, spirituală. În tânăra
bengaleză coexistă ipostaze de logodnică şi soţie, de fiică şi mamă. Imaginea ei într-un sari albastru de mătase cu broderii de
aur, cu părul revărsat peste umeri va fi aproape mitizată în memoria lui Allan.
La rândul ei, eroina îşi asumă iubirea ca pe o experienţă absolută a fiinţei sale şi de aceea o trăieşte cu maximă
intensitate, fiind capabilă de sacrificiu. Maitreyi îl consideră pe Allan iubitul hărăzit de soartă şi i se dăruieşte tocmai
pentru că asta face parte din şirul momentelor sacre ale iubirii. Dacă din punctul de vedere al moralei creştine relaţia
fizică în afara căsătoriei reprezintă un păcat, din unghiul convingerilor religioase ale tinerei indience păcatul ar consta
tocmai în refuzul de a împlini ursita care i l-a trimis pe Allan. În consecinţă, iubirea lor este proiectată mitic şi mistic,
aşa cum o confirmă şi scena logodnei desfăşurate la „Lacuri”. Ea ţine de ritualurile animiste care pun în armonie făptura
pământeană şi fiinţa cosmosului prin intermediul elementelor fundamentale. Maitreyi invocă pământul-mamă ca martor
şi protector al acestei iubiri pe care societatea o interzice, dar pe care, crede ea, ordinea cosmică a hotărât-o.
O mare încărcătură simbolică se regăseşte şi în gestul final pe care-l face Maitreyi după alungarea lui Allan.
Potrivit Sabinei Fânaru (Eliade prin Eliade), între Allan, care se oprise din rătăcirea lui şi adormise sub un mango (pom
fructifer) şi Maitreyi care se dă unui vânzător de fructe „are loc, prin mijlocirea visului, o căsătorie spirituală”. Autorul
„reprezintă filiaţia şi paternitatea ca pe nişte mistere”. Copilul pe care-l va naşte Maitreyi este, simbolic, fructul iubirii

7
dintre ea şi Allan. Toată suferinţa eroinei de după despărţire se proiectează, şi ea, mistic, fapt reflectat în scrisorile
trimise prin intermediari şi în care-şi numeşte iubitul „soarele meu”, „soare, aer, flori”, „neuitata mea lumină”.
În concluzie, Maitreyi întruchipează nu numai feminitatea exotică, ci şi mitul fecioarei metafizice. Deşi i se
dăruieşte integral lui Allan, ea rămâne suprareală şi inaccesibilă, încât se poate afirma, într-adevăr, că „misterul lui
Maitreyi rămâne închis ca un inel aruncat în mare” (Mihail Sebastian).
Subiectul III. 49

Scrie un eseu de 2 - 3 pagini în care să prezinţi tema şi viziunea despre lume, reflectate într-un roman al
experienţei din perioada interbelică. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- evidenţierea tipului de roman pentru care ai optat şi a trăsăturilor care fac posibilă încadrarea într-o tipologie,
într-un curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;
- prezentarea temei romanului, reflectată în textul narativ ales, prin referire la două episoade/ secvenţe
narative;
- sublinierea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume
a autorului/ a naratorului (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia
subiectului, particularităţi ale compoziţiei, perspectivă narativă, tehnici narative, construcţia
personajului, modalităţi de caracterizare, limbaj etc.);
- exprimarea unei opinii argumentate despre modul în care tema şi viziunea despre lume sunt
reflectate în romanul ales.

Subiectul III. 50

Scrie un eseu de 2 - 3 pagini în care să prezinţi viziunea despre lume într-un roman al experienţei,
pornind de la ideile exprimate în una dintre următoarele afirmaţii critice:
„Să nu scriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce gândesc eu... Aceasta-i singura realitate pe
care o pot povesti. […] Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi”. (Camil Petrescu, Noua structură
şi opera lui Marcel Proust)
„Literatura nu e decât un aspect al culturii, afirmarea unei poziţii spirituale, colective sau individuale.
Cultura e valorificarea şi organizarea experienţelor. Literatura nu va fi decât concretizarea acestor
experienţe. […] Literatura va oglindi, deci, în infinite nuanţe, acest amestec de elemente ce pătrund în
conştiinţă prin experienţe”. (Mircea Eliade, Itinerariu spiritual)

Subiectul III. 51

Scrie un eseu de 2 - 3 pagini despre particularităţile unui roman al experienţei, prin referire la o operă
literară studiată, aparţinând perioadei interbelice. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele
repere:
- precizarea a două caracteristici ale acestui tip de roman, existente în opera literară studiată;
- prezentarea, prin referire la romanul studiat, a patru elemente de construcţie a subiectului şi/ sau ale
compoziţiei (de exemplu: acţiune, secvenţă narativă, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia
personajelor, incipit, final, perspectivă narativă, tehnici narative etc.);
- evidenţierea relaţiilor dintre două personaje reprezentative pentru romanul ales;
- exprimarea unui punct de vedere argumentat, despre modul în care se reflectă o idee sau tema în
romanul pentru care ai optat.

Subiectul III. 52

Scrie un eseu de 2 - 3 pagini despre relaţia dintre incipit şi final într-un roman al experienţei studiat,
aparţinând perioadei interbelice. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- prezentarea a patru componente de structură şi/ sau de compoziţie a romanului pentru care ai optat
(de exemplu: temă, viziune despre lume, construcţia subiectului, particularităţi ale compoziţiei,
perspectivă narativă, tehnici narative, secvenţă narativă, episod, relaţii temporale şi spaţiale,
personaj, modalităţi de caracterizare a personajului etc.);
- ilustrarea trăsăturilor incipitului, prin referire la textul narativ ales;
- comentarea particularităţilor construcţiei finalului în textul narativ ales;
- exprimarea unei opinii argumentate despre semnificaţia/ semnificaţiile relaţiei dintre incipitul şi finalul
romanului ales.

Subiectul III. 53

Scrie un eseu de 2 - 3 pagini despre conflictul/ conflictele dintr-un roman al experienţei studiat,
aparţinând perioadei interbelice, pornind de la ideile exprimate în următoarea afirmaţie critică: „Literatura
nu e decât un aspect al culturii, afirmarea unei poziţii spirituale, colective sau individuale. Cultura e
valorificarea şi organizarea experienţelor. Literatura nu va fi decât concretizarea acestor experienţe. […]
8
Literatura va oglindi, deci, în infinite nuanţe, acest amestec de elemente ce pătrund în conştiinţă prin
experienţe”. (Mircea Eliade, Itinerariu spiritual)

Subiectul III. 54

Scrie un eseu de 2 - 3 pagini, despre particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un roman al
experienţei studiat, aparţinând perioadei interbelice. În elaborarea eseului, vei avea în vedere
următoarele repere:
- prezentarea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru realizarea personajului ales
(de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia subiectului, perspectivă
narativă, modalităţi de caracterizare, limbaj etc.);
- prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin raportare la conflictul/
conflictele romanului studiat;
- relevarea principalei trăsături a personajului ales, ilustrată prin două episoade/ secvenţe narative/
situaţii semnificative sau prin citate comentate;
- exprimarea unui punct de vedere argumentat, despre modul în care se reflectă o idee sau tema
romanului în construcţia personajului pentru care ai optat.

Subiectul III. 55

Scrie un eseu de 2 – 3 pagini despre relaţiile dintre două personaje ale unui roman al experienţei
studiat, aparţinând perioadei interbelice. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- prezentarea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru construcţia personajelor alese
(de exemplu: temă, perspectivă narativă, acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia
subiectului, modalităţi de caracterizare, limbaj etc.);
- evidenţierea situaţiei iniţiale a celor două personaje, din perspectiva tipologiei în care se încadrează,
a statutului lor social, psihologic, moral etc.;
- relevarea trăsăturilor celor două personaje, semnificative pentru ilustrarea relaţiilor, prin raportare la
două episoade/ secvenţe narative ale romanului ales;
- exprimarea unei opinii argumentate despre relaţiile dintre cele două personaje, din perspectiva
situaţiei finale/ a deznodământului.

9
10