Sunteți pe pagina 1din 2

„Din ceas, dedus…”

de Ion Barbu

Ion Barbu (1895-1961) este un poet modernist care cocheteaza cu literatura, la inceput,
doar din ambitia de a-i demonstra lui Tudor Vianu ca poate scrie poezie: „Am inceput sa scriu in
vederea unui singur cititor, Tudor Vianu (…). Am inceput sa scriu numai in vederea acestui unic
cititor…”. In 1918, debuteaza in revista „Literatorul”, cu poezia „Fiinta” si se afirma ca „poet
nou”, original, la cenaclul Sburatorul, condus de Eugen Lovinescu. In 1921, apare placheta
ilustrata nepotrivit, „Dupa melci”, pe care poetul o retrage din librarii, iar in 1930 este publicat
singurul sau volum antum, „Joc secund”.
Gandirea barbiana se intemeiaza pe conceptia conform careia poezia este „un semn al
mintii”, ea interferand cu matematica: „Oricat ar parea de contradictorii acesti doi termeni la
prima vedere, exista undeva, in domeniul inalt al geometriei, un loc luminos unde se intalneste cu
poezia”. Poetul matematician este impotriva „poeziei lenese”, „refuzata de Idee”, in favoarea
lirismului pur, inteles ca o contemplare a lumii, ca o comunicare cu universul, preferand lirica
intelectualizata.
Criticul literar Tudor Vianu distinge trei etape ale universului poetic barbian: etapa
parnasiana („Banchizele”, „Lava”, „Muntii”, „Raul”, „Umanizare”), etapa baladica si orientala
(„Dupa melci”, „Riga Crypto si lapona Enigel”, „Domnisoara Hus” s.a.) si etapa ermetica („Oul
Dogmatic”, „Din ceas, dedus…”, „Timbru”, „Ritmuri pentru nuntile necesare”, „Uvedenrode”).
Cele doua strofe ale poeziei apar in deschiderea volumului din 1930; poetul nu le-a dat un
titlu, ele constituind cheia descifrarii universului poetic barbian. Critica literara le intituleaza,
fragmentar, dupa primul vers, „Din ceas, dedus…” sau dupa numele volumului, „Joc secund”.
„Din ceas, dedus…” a fost incadrata in etapa ermetica a creatiei barbiene, tocmai pentru
ca limbajul ei este greu accesibil, iar detectarea semnificatiilor presupune un considerabil efort
intelectual. Poezia este o arta poetica, prezentand viziunea despre lume si viata a unui autor,
despre menirea lui in univers si despre misiunea artei sale, intr-un limbaj literar care il
particularizeaza.
Criticul literar George Calinescu ofera o interpretare pentru aceasta creatie lirica:
„Poezia (adancul acestei calme creste) este o iesire (dedus) din contingent (din ceas) in pura
gratuitate (mantuit azur), joc secund ca imaginea cirezii in apa. E un nadir latent, o oglindire a
zenitului in apa, o sublimare a vietii prin retorsiune.”
In aceasta arta poetica, autorul valorifica mitul pesterii enuntat de filosoful grec Platon:
universul in care traim, lumea comuna este o copie imperfecta a lumii ideilor pure, a Paradisului.
Ion Barbu completeaza aceasta viziune filosofica, el gasind o cale de purificare, prin arta
(poezia), a contingentului; arta retrimite, intr-o a doua reflectare, ideile impure catre modelul
lor pur pentru a fi purificate si a ajunge la perfectiunea originara.
„Din ceas, dedus…” este o reflectare in oglinda a lumii omului comun, imagine care se
indreapta catre cer, „un mantuit azur”. Jocul este „dedus”, obtinut cu ajutorul imaginatiei,
pornind de la realitate („din ceas”), este o „calma creasta” (oximoron care reliefeaza unirea
contrariilor) aflat in legatura directa cu „cirezile agreste” (rudimentare), cu oamenii, vazuti ca o
multime compacta. Prin poezie, oglinda prin care se filtreaza imaginea lumii, se obtine purificarea
acesteia si apropierea ei de model, de perfectiune.
Poezia este „nadir latent” (punct de pe bolta cereasca opus zenitului), iar poetul are
menirea de a aduna „harfele resfirate” (imaginile artistice), pierdute „in zbor invers” (dinspre
pamant spre cer). El exploateaza la maximum ideea poetica, transformand-o in arta („cantec
istoveste”). „Ascuns”, ermetic si subtil, poetul creeaza imagini expresive comparate cu
„meduzele”, componente palpabile, dar aproape imateriale ale lumii, aflate sub „clopotele verzi”,
metafora pentru valurile marii.
Sintetizand semnificatiile textului, putem afirma ca, pentru Ion Barbu, poezia reprezinta
lumea purificata in oglinda, o cale de cunoastere si de autocunoastere, un act intelectual apolinic.
Limbajul artistic este incifrat si concis, bazat pe principiul economiei de cuvinte, care insa
exprima maximum de idei, sustinute de un vocabular inedit („agreste”, „nadir”, „insumarea”) si de
o sintaxa greoaie, care urmareste curgerea lor interioara.
Figura de stil predominanta este metafora („ceas”, „creasta”, „oglinda”, „azur, „joc”,
„cirezi” s.a.), dar mai pot fi identificati si alti tropi: epitetul („calme”, „mantuit”, „agreste”,
„latent”) si oximoronul („adancul aceste calme creste”).
Poezia are doua catrene, cu masura de 13-14 silabe si rima incrucisata.
Lirica barbiana se remarca, in primul rand prin profunda ei originalitate. Arta poetica „Din
ceas, dedus…” pledeaza in favoarea ideii ca poezia este un „semn al mintii”, iar creatorul are
menirea de a purifica lumea prin intermediul artei sale.