Sunteți pe pagina 1din 53

CUPRINS

1.2. ISTORIC.............................................................................................................................................................4
7
1.3. RĂSPÂNDIRE......................................................................................................................................................7
1.4. LOCALIZARE......................................................................................................................................................9
1.5. STRUCTURĂ.......................................................................................................................................................9
1.6. CLASIFICARE......................................................................................................................................................9
1.7. EXTRACŢIE, IDENTIFICARE, DOZARE.....................................................................................................................11
1.8. PURIFICAREA ALCALOIZILOR...............................................................................................................................12
1.9. IDENTIFICARE...................................................................................................................................................12
1.10. ACŢIUNE FARMACOTOXICOLOGICĂ.....................................................................................................................13
1.11. TOXICITATEA ALCALOIZILOR.............................................................................................................................14
CAPITOLUL II: SISTEMUL NERVOS CENTRAL........................................................................................15
DEZVOLTARE. SISTEMUL NERVOS CENTRAL ÎŞI ARE ORIGINILE ÎN PLACA NEURALĂ, O REGIUNE DIN ECTODERM, STRATUL EXTERIOR
DINTRE STRATURILE EMBRIONULUI. TUBUL NEURAL SE DIFERENŢIAZĂ PROGRESIV, MAI ÎNTÂI ÎN MĂDUVA SPINĂRII (PARTEA
CAUDALĂ) ŞI ÎN CREIER (PARTEA ROSTRALĂ), IAR APOI CREIERUL SE DIFERENŢEAZĂ ÎN TRUNCHIUL CEREBRAL ŞI PROZENCEFAL. ÎN
FINAL, TRUNCHIUL CEREBRAL SE DIVIDE ÎN ROMBENCEFAL ŞI MEZENCEFAL, IAR PROZENCEFALUL ÎN DIENCEFAL ŞI TELENCEFAL.. 15
SISTEME DE PROTECŢIE. SNC BENEFICIAZĂ DE O PROTECŢIE SPORITĂ, ATÂT MECANICĂ CÂT ŞI CHIMICĂ, FAŢĂ DE SISTEMUL
NERVOS PERIFERIC. EL ESTE ACOPERIT DE MENINGE, IAR CREIERUL ESTE PROTEJAT DE CRANIU, ÎN TIMP CE MĂDUVA SPINĂRII ESTE
PROTEJATĂ DE VERTEBRE. BARIERA HEMATOENCEFALICĂ PROTEJEAZĂ CREIERUL DE VIRUSURI SAU SUBSTANŢE CARE ÎI POT
DĂUNA; DOAR CELE MAI MICI MOLECULE POT PĂTRUNDE ÎN INTERIORUL SAU.....................................................................16
EVOLUŢIE.MODELUL DE BAZĂ PENTRU SNC SE CONSERVĂ DE-A LUNGUL EVOLUŢIEI VERTEBRATELOR: DIRECŢIA DE DEZVOLTARE
ESTE SPRE O TELENCEFALIZARE PROGRESIVĂ. ÎN TIMP CE ÎN CREIERUL REPTILIAN ACEASTĂ REGIUNE ESTE DOAR UN APENDICE AL
BULBULUI OLFACTIV, EA REPREZINTĂ MAJORITATEA VOLUMULUI CREIERULUI MAMIFERELOR.................................................16
4.1. BIOGENEZĂ.....................................................................................................................................................19
7.2. NICOTINA........................................................................................................................................................43
PARE PARADOXAL, DAR NU S-A FUMAT TUTUN DECÂT DUPĂ ANUL 1500. ÎN ANTICHITATE GRECII ŞI ROMANII SE PARE CĂ FUMAU
PLANTE AROMATE CUM AR FI PIPERUL, EUCALIPTUL, MENTA. CU TOATE ACESTEA ÎN MORMÂNTUL LUI RAMSES AL II-LEA S-AU
DESCOPERIT FRUNZE DE TUTUN, FAPT CARE RIDICĂ NUMEROASE ÎNTREBĂRI. ŞTIM SIGUR CĂ CIVILIZAŢIILE AMERINDIENE, ATÂT DIN
AMERICA DE SUD, CÂT ŞI AMERICA DE NORD, AU FUMAT, UTILIZÂND TUTUNUL ÎN PIPE, SAU PENTRU OTRĂVIREA VÂRFURILOR
SĂGEŢILOR (DENUMINDU-L "PETUM"). INDIGENII ÎL CULTIVAU ÎN INSULELE TOBAGO (ANTILELE MICI), INCAŞII ŞI AZTECII ÎL
FUMAU ZILNIC SAU LA MARILE SĂRBĂTORI RELIGIOASE. EUROPA ÎL DESCOPERĂ ODATĂ CU CRISTOFOR COLUMB CARE ÎL ADUCE ÎN
SPANIA. PLANTELE DE TUTUN AU FOST MENŢIONATE PENTRU PRIMA OARĂ DE FERNANDO HERNANDEZ DE TOLEDO, MEDICUL LUI
FILIP AL II. CĂTRE MIJLOCUL SECOLULUI XVI-LEA ESTE ACLIMATIZAT ÎN PORTUGALIA, IAR AMBASADORUL FRANŢEI LA
LISABONA, JEAN NICOT DE VILLEMAIN TRIMITE CIRCA 1500 DE FRUNZE DE TUTUN TOCATE CATHERINEI DE MEDICI, DESCRIIND
TUTUNUL CA FIIND CAPABIL SĂ CALMEZE MIGRENELE. TREPTAT TUTUNUL ÎNCEPE SĂ SE RASPÂNDEASCĂ ÎN ÎNTREAGA EUROPA,
ÎNCEPE SĂ FIE CONSUMAT ÎN CANTITĂŢI DIN CE ÎN CE MAI MARI. ÎN 1690 AGRONOMUL JEAN DE LA QUINTINIE DESCOPERĂ
PROPRIETĂŢILE INSECTICIDE ALE TUTUNULUI, IAR EXTRACTUL APOS DE TUTUN SE FOLOSEA PENTRU STROPIREA POMILOR. ÎN 1735
BOTANISTUL LINNE FOLOSEŞTE PENTRU PRIMA OARĂ TERMENUL DE NICOTINĂ. ÎN 1828 NICOTINA ESTE IZOLATĂ DE CĂTRE
POSSELT ŞI REINMANN, SINTEZA SA FIIND REALIZATĂ PRIMA OARĂ DE PICTET ÎN 1913......................................................43
NICOTINA (ALFA 3 PIRIDIL-N-METILPIROLIDINA)ESTE UN ALCALOID PIROLIDINIC EXTRAS DIN FRUNZELE , SPECIILOR DE
NICOTIANA TABACUM, NICOTIANA RUSTICA, NICOTIANA AMERICANA, FRUNZE CARE CONŢIN 1-8% PRINCIPII ACTIVE. EA SE
GĂSEŞTE SUB FORMA DE SĂRURI ALE ACIZILOR MALIC ŞI CITRIC.......................................................................................44
NICOTINA PRODUCE DEPENDENŢA DE 6-8 ORI MAI MARE DECÂT ALCOOLUL, DAR LA FEL DE MARE CA ŞI COCAINA. 95-100% DIN
FUMĂTORI SUNT DEPENDENŢI. NICOTINA, INDIFERENT DE CALEA DE ADMINISTRARE, PĂTRUNDE ÎN ORGANISM PRIN DIFUZIUNE,
FUMUL INHALAT AJUNGE ÎN ALVEOLELE PULMONARE ŞI TOŢI CONSTITUENŢII SUNT ABSORBIŢI.80 % DIN NICOTINĂ ESTE DISTRUSĂ
LA NIVEL HEPATIC, RESTUL DE 20 % SE FIXEAZĂ PE RECEPTORII NICOTINICI PRIN INTERMEDIUL CĂRORA EXERCITĂ EFECTELE SALE
MULTIPLE. PENTRU A MĂSURA DEPENDENŢA DE NICOTINĂ SE UTILIZEAZĂ TESTUL FAGERSTROM; TESTUL ARE AVANTAJUL CĂ
ARATĂ O CORELARE EXACTĂ ÎNTRE RĂSPUNSURILE TESTULUI ŞI DETERMINĂRILE DE COTININĂ PLASMATICĂ ŞI URINARĂ.............47

ARGUMENT

1
Lucrarea de faţă prezintă finalul acumulării noţiunilor teoretice în orele de
curs şcolar, referitoare la plante, modul lor de acţiune, unele neajunsuri ale
administrării acestora, căile şi mecanismul lor de acţiune.
În alegerea acestei profesii a contat preocuparea mea pentru studiul
plantelor, noţiunile teoretice găsindu-şi aplicare în timpul stagiului practic
efectuat în unitaţile „Plafar”.
Am observat importanţa cunoaşterii plantelor în ceea ce priveşte acţiunea
şi reacţiile adverse produse.
Dintre capitolele studiate, m-am oprit la studierea aprofundată a plantelor
şi substanţelor active, din această grupă facând parte cele care conţin
alcaloizi.
În această grupă intră şi aşa-numitele droguri, adică narcoticele şi
stupefiantele, cum sunt: morfina şi derivaţii săi (heroină), haşiş, nicotina şi
altele, care din păcate scurtează viaţa sau seceră în fiecare an zeci sau chiar
sute de mii de vieţi, în special în rândul tinerilor.

CAPITOLUL I: ALCALOIZII

1.1. Introducere

2
Alcaloizii sunt substanţe organice azotate, în general, de origine vegetală,
heterociclice, alcaline, cu structuri chimice complexe şi variate, care pot
produce efecte fiziologice considerabile asupra omului şi animalelor, în doze
mari, chiar moartea.
La ora actuală, se cunosc, aproximativ 5000 de alcaloizi. Recent au fost
puşi în evidenţă şi la unele specii de animale.
Spectrul prezenţei alcaloizilor în lumea vegetală este deosebit de
neuniform. La ciuperci există numai câteva specii la care se află alcaloizi,
bunăoară în scleroţii de la Claviceps purpurea se află ergotamina. Dintre
Pteridophytae, numai familiile Equisetaceae şi Lycopodiaceae au câteva
specii care prezintă alcaloizi. De asemenea, la gimnosperme numai în
familiile Ephedreaceae şi Taxaceae există specii care conţin alcaloizi. Se
apreciează că la angiosperm, este peste 20% din specii conţin aceste
substanţe. În cadrul acestora, alcaloizii sunt fost răspândiţi la dicotiledonate
şi, în mod deosebit, la familiile: Papaveraceae, Solanaceae, Rutaceae,
Rubiaceae, Apocynaceae, Runanculaceae, Berberidaceae, Fabaceae,
Loganiaceae, Lauraceae, Asteraceae, Lobeliaceae, Erytroxylaceae,
Sterculiaceae etc. la monocotiledonate, alcaloizii se găsesc la specii din
familiile Liliaceae şi Amaryllidaceae. De remarcat, este faptul că o aceeaşi
specie poate conţine mai mulţi alcaloizi. De exemplu, în opium, latexul de la
specia Papaver Somniferul (macul), se află trei grupe de alcaloizi, iar în
speciile genului Cinchona (arborii de chinină) se află într-o proporţie mai
mică sau mai mare, patru tipuri de alcaloizi principali: chinina, chinidina,
cinconina, cinconidina.
În celule, alcaloizii se acumulează în sucul vacuolar în diferite forme:
baze, săruri ale acizilor organici, combinaţii ale taninurilor, săruri ale acizilor
anorganici. În ceea ce priveşte localizarea în plantă, aceştia se concentrază în
diferite organe: frunze (Thea sinensis, Erytroxylon coca), seminţe (Strychnos

3
nus vomica, Cola sp., Theobroma cacao, Coffea arabica, Laburnum
anagyroides etc) în fructe (Papaver somniferum), rădăcini, bulbi, rizomi
(Aconitum tauricum, Colchicum autumnale, Atropa belladonna), scoarţe
(Berberis vulgaris, Cinchona sp.), în flori (narcissus poeticus) şi elemente
florale (petale de Papaver rhoeas).
Cercetări moderne au demonstrat influenţa unor factori (condiţiile de
mediu, perioada de vegetaţie, zona geografică) asupra cantităţii de alcaloizi şi,
implicit, găsirea unor posibilităţi pentru sporirea cantităţii acestora în corpul
plantelor.
Rolul fiziologic al alcaloizilor în corpul plantelor nu este încă elucidat.
Se consideră că, alcaloizii ar constitui mijloace de apărare împotriva
dăunătorilor. Alte opinii susţin participarea acestora în reacţiile celulare redox
şi în metabolismul plantei, ca surse de azot organic.
Acţiunea farmacologică a alcaloizilor este cunoscută şi folosită din
timpuri străvechi. În general, alcaloizii acţionează asupra sistemului nervos,
fie depresori sau paralizanţi (morfina, codeina, rezerpina, scopolamina), fie ca
stimulenţi (cafeina, strichina). De asemenea, alcaloizii mai prezintă şi alte
acţiuni, ceea ce îi face să aibă o largă aplicabilitate în practica medicală:
anestezică locală (cocaina), antiseptică (papaverina), antitumorală
(vincristina, vinblastina), hipotensivă (rezerpina, vincamina), curarizantă (de
relaxare a musculaturii striate) (tubucurarina) etc.

1.2. Istoric
Acţiunea toxică sau curativă a plantelor medicinale a fost cunoscută din
cele mai vechi timpuri, încă din vremurile preistorice, dupa cum consideră

4
arheologii Arlette Leroi Gourhan şi Ralph Salecki. Aceştia au descoperit într-
o zonă situată la nord de Bagdad, alături de rămaşiţe umane, de tipul celor din
Neanderthal, urme de plante cunoscute pentru proprietăţile lor medicinale. Or,
după cum se ştie omul din Neanderthal a trăit acum cel putin 60000 ani. Omul
primitiv a separat produsele toxice, de cele folositoare pentru alimentaţie, el
întâlnindu-se la fiecare pas cu diferite acţiuni şi a căutat în jurul lor tot ceea ce
îi putea alina durerile când era bolnav. Cucuta se cunoştea din vremea lui
Socrate şi grecii administrau o băutură cu extract de cucută condamnaţilor la
moarte. Efectul stimulant al frunzelor de coca (Erytroxylon coca) era
cunoscut de poporul incaş, care foloseşte aceste frunze pentru mărirea
rezistenţei fizice. Amerindienii cunoşteau de multă vreme rolul excitant şi
defatigant al frunzelor mestecate de coca, dar şi efectele dezastruoase asupra
organismului în momentul cînd era introdusă în organism în doze prea mari.
Din acest motiv ei mestecau aceste frunze , în maniera indicată de practicile
tradiţionale, spre a înfrânge foamea şi în special oboseala dată de distanţele
imense. Poetul Abraham Cowley compune la vremea sa chiar un poem,
dedicat virtuţilor acestei plante, care se încheie cu următoarele trei versuri:
Trei frunze ajung pentru 6 zile de marş
Omul din Quito înzestrat cu această provizie
Poate străbate întinşii Anzi, scăldaţi în nori.
Tot ei cunoşteau proprietăţile antimalarice ale scoarţei de Cinchona
succirubra, după cum semnalează un călugar augustin, Calaugha, care în 1639
publică într-o carte religioasă apărută în Spania următorul fragment:
În regiunea Loxa creşte un arbore pe care locuitorii îl numesc arborele
de friguri, şi a cărui coajă, de culoarea scorţişoarei, transformată în pulbere
şi administrată într-o cantitate echivalentă cu greutatea a două monede mici
de argint şi dizolvată într-o băutură, vindecă febra şi accesele ei; ea a dat
rezultate miraculoase în Lima .

5
Opiul, un produs răşinos obţinut din capsulele macului, era folosit din
cele mai vechi timpuri.În antichitate Teofrast, şi Nicandros fac referinţe la
otrăvirea cu opiu, Nicandros fiind primul care ne lasă o descriere sumară a
intoxicaţiei: cel care bea o băutură în care intră şi suc de mac, cade într-un
somn profund; membrele i se răcesc, ochii devin ficşi, o sudoare abundentă
apare pe corp, faţa devine palidă, buzele i se umflă, ligamentele maxilarului
inferior se relaxează , unghiile devin livide, ochii îi cad în orbite. Cu toate
acestea, nu trebuie să te sperii de acest aspect, însă trebuie să îi admistrezi
repede bolnavului o băutură caldă, preparată din vin amestecat cu miere şi
să i se scuture corpul cu energie, astfel ca bolnavul să vomite.
Dioscorides, în secolul I e.n., cunoştea perfect metoda de colectare şi
preparare a opiului, iar recomandările sale pentru prepararea siropului de mac,
numit diacodion, sunt în esentă nemodificate în farmacopeile moderne.
Celebra băutură a zeilor din Olimp, cunoscută şi sub denumirea de ambrozie,
este mai mult ca sigur că nu a fost altceva decât un obişnuit decoct de haşiş.

6
poate fi considerat cel mai vechi tratat de medicină al omenirii, menţionează
existenţa a circa 700 de remedii, între care intră cele pe baza de opiu, toate
consemnate in papirusul Ebers. Vechii cretani adorau pe o aşa numită zeiţă a
macilor, care era Mnemosyne şi care în acelaşi timp era şi mama Muzelor, iar
macul, respectiv Papaver somniferum, este după cum ştim depozitarul a
numeroase principii halucinogene. Plinius cel Bătrân descrie în celebra sa
carte Istoria naturală efectele seminţelor de mac, planta pe care o aşează în
categoria ierburilor care aduc înaintea ochilor fantome şi iluzii distractive şi
agreabile.
Otrăvitorii de profesie din Evul Mediu întrebuinţau adesea plante
otrăvitoare ca belladona, pentru a produce un tip de intoxicaţie adeseori cu
acţiune prelungită.

Acest fapt l-a determinat pe şi al somnului, care subliniază


Linné să numească planta Atropa efectul de bază al morfinei.
belladona, după Atropos, una
dintre cele 3 ursitoare, cea care taie
firul vieţii. În anul 1817 farmacistul
Sertürner, din Hanovra, atrage
atenţia asupra pricipului extras din
opiu, pe care îl denumeşte
morphium dupa Morfeu, zeul nopţii

1.3. Răspândire

7
Odată cu această descoperire, putem spune că începe cu adevărat studiul
alcaloizilor, iar de aceşti compuşi azotaţi îşi leagă numele numeroşi oameni
de ştiinţă: chimiştii şi farmaciştii Pelletier şi Caventou, Woskressenski,
Dumas, Robiquet, Laurent, Gerhardt, Lassaigne, Roussin, Tanret. În 1818
Caventou şi Pelletier descoperă stricnina, pe care o izolează din nuca vomică
(Nux vomica). În 1820 Runge găseşte chinina în scoarţa de quinquina
(Cinchona succirubra) şi cafeina în cafea (Coffea arabica). În 1827 Gieseke
reuşeşte să extragă coniina din cucută (Conium maculatum), Passell şi
Reinmann separă nicotina (1828) din frunzele de tutun (Nicotiana tabacum),
iar în 1831 Mein obţine atropina prin tratarea belladonnei.
În majoritatea cazurilor, alcaloizii au fost izolaţi din Angiospermae, 10-
15% din aceste plante putând sintetiza alcaloizii, unele familii având chiar o
tendinţă pronunţată de biosinteză: Annonaceae, Apocynaceae, Asteraceae
(subfamilia Senecioneae), Berberidaceae, Boraginaceae, Convolvulaceae,
Erytroxylaceae, Loganiaceae, Magnoliaceae, Papaveraceae, Solanaceae,
(Dicotiledonate), Amarylidaceae şi Liliaceae (Monocotiledonate).
Cantităţile în care se găsesc alcaloizii variază în limite foarte largi, de
obicei în plante se găsesc amestecuri de alcaloizi în care un alcaloid este
majoritar. Alcaloizii au o răspândire inegală în organele plantelor:
o atropina - 0,30% în frunze, 0,45% în rădăcini;

o chinina - prezentă numai în scoarţă, lipseşte în frunze.

Deşi majoritatea alcaloizilor sunt izolaţi din regnul vegetal, s-a confirmat
existenţa lor şi în regnul animal: ordinul Urodales (salamandre), sau
Anourales (broaşte) genurile Buffo, Phyllobates ( potenţial neurotoxic),
Arthropode, Coleoptere, Neuroptere, Myriapode, Spongieri.

8
1.4. Localizare
Alcaloizii se găsesc în vacuolele plantelor, sub forma de săruri cu diferiţi
acizi (acid benzoic, citric, meconic, tartric. etc), sau în combinaţii tanice, însă
se mai pot găsi şi sub formă de baze cuaternare sau terţiare .

1.5. Structură
Alcaloizii au cel puţin un atom de azot heterociclic, acesta fiind de cele
mai multe ori terţiar, mai rar cuaternar. Heterociclurile se pot condensa între
ele sau cu alte cicluri astfel încât moleculele alcaloizilor pot deveni de tip
policiclic sau macrociclic. Datorită grefării pe nucleu a numeroase grupări
funcţionale, unii alcaloizi pot prezenta caracter fenolic (morfina), alţii de tipul
atropinei , reserpinei pot forma esteri, eteri (codeina) sau alcaloizi glicozidati
(solanina din cartof). De obicei au activitate optică, fiind levogiri (cei mai des
întâlniţi şi cu cea mai mare activitate farmacologică) sau dextrogiri, activitate
imprimată de atomii de carbon ai acizilor cu care se esterifică: (acidul tropic,
în cazul hiosciaminei şi scopolaminei). Şi orientarea substituenţilor în
poziţiile S sau R conferă modificarea acţiunii farmacologice (chinina - 8S, 9R
este antimalaric, în timp ce chinidina - 8R, 9S este antiaritmic clasa 1A,
conform clasificării lui Vaughan Williams).

1.6. Clasificare
În mod curent alcaloizii se clasifică atât pe criteriul structurii chimice, cât
şi pe cel al originii lor. Astfel, alcaloizii cunoscuţi se împart în următoarele
categorii:

9
Grup Reprezentanţi

Derivaţi de piridină piperină, coniină, trigonelină, arecaidină,


guvacină, pilocarpină, citizină, nicotină,
sparteină, peletierină.
Derivaţi de pirolidină higrină, cuscohigrină, nicotină.
Derivaţi de tropan atropină, cocaină, ecgonină, scopolamină.
Derivaţi de chinolină chinină, chinidină, dihidrochinină,
dihidrochinidină, stricnină, brucină, veratrină,
cevadină.
Derivaţi de izochinolină Alcaloizii din opiu: morfină, codeină, tebaină,
papaverină, narcotină, sanguinarină, narceină,
hidrastină, berberină.
Derivaţi de fenetilamină mescalină, efedrină.
Derivaţi de indol o Derivate de triptamină: dimetiltriptamină
(DMT), NMT, psilocibină, serotonină,
melatonină;
o Ergoline: alcaloizii din ergot: ergină,
ergotamină, acid lisergic, etc.; derivaţi ai
acidului lisergic (LSD);

o Beta-carboline: harmină, yohimbină, reserpină,

emetină.
Derivaţi de purină Derivaţi de xantină: cofeină, teobromină,
theofilină.
Terpene Din aconit: aconitină;

Steroli: solanină, samandarină.


Derivaţi de betaină (cu muscarină, colină, neurină.
azot cuaternar)

După precursorul biosintetic, alcaloizii pot fi grupaţi în :

10
Precursor Reprezentanţi - tipul de alcaloid

Ornitină alcaloizii pirolidinic, pirolizidinici si tropanic.


Lisină alcaloizii piperidinici, piridinici, chinolizidinici.
Fenilalanină şi Tirosină alcaloizii izochinolinici, galantaminici; tot din
aceşti precursori provin şi unii protoalcaloizi
(efedrina, catinona, capasaicina) şi betalaine
(indicaxantina).
Triptofan alcaloizii indolici de diferite tipuri : eserinic,
beta carbolinic, yohimbanic, stricninic, lisergic,
dar şi protoalcaloizii psilocina şi psilocibina.
Acid antranilic alcaloizii acridinici şi chinazolonici.
Histidină alcaloizii imidazolici.
Acid mevalonic sau alcaloizii terpenici şi sterolici.
AcetilCoA
Baze purinice alcaloizi purinici

1.7. Extracţie, identificare, dozare


Trebuie ţinut cont de natura şi structura lor, astfel:
• Antrenarea cu vapori de apă (alcaloizi volatili) se aplică pentru coniină,
nicotină, sparteină.
• Extracţia cu solvenţi apolari (benzen, cloroform, eter) se aplică
alcaloizilor terţiari. Această operaţie cuprinde două etape:
1.deplasarea alcaloizilor sub formă de baze.
2.extracţia propriu-zisă şi purificarea (se efectuează la rece, prin agitare
şi extracţie repetată, în aparat Soxhlet, iar la alegerea solventului trebuie ţinut
cont de toxicitatea acestuia, inflamabilitate, usurinţa recuperării acestuia
pentru o refolosire ulterioară.
• Extracţia cu solvenţi polari (alcool concentrat sau 40-70%) se
efectuează la rece (macerare, percolare) sau la cald (refluxare).

11
1.8. Purificarea alcaloizilor
Are loc prin mai multe procedee:
• Uşurinţa de deplasare a alcaloizilor bază în alcaloizi sare (cu ajutorul
acizilor anorganici sau organici), sau din alcaloid-sare în alcaloid bază
(prin alcalinizare la pH 8-9) şi extracţie cu solvent apolar;
• Reţinerea pe răşini schimbătoare de ioni, urmată de eluţia de pe acestea
cu acizi tari;
• Precipitarea sub formă de iodomercuraţi, reineckaţi, picraţi.

1.9. Identificare
Se face prin reacţii de precipitare cu reactivii generali (care conţin metale
sau metaloizi: mercur, bismut, tungsten, iod) reactivii generali de precipitare
sint alcătuiţi din
• ioduri complexe;
• acizi anorganici complecşi;
• săruri ale metalelor grele;
• combinaţii organice sau anorganice.
Toţi alcaloizii dau cu aceşti reactivi precipitate albe, galbene sau
portocalii-brune.
Aceste reacţii sunt specifice tuturor substanţelor azotate, dar şi substanţelor
neazotate care dau ioduri duble (cumarine, furanocromone, lignani), după
cum există şi alcaloizi care nu precipită cu aceşti reactivi (alcaloizii purinici).
Există şi reacţiile caracteristice (în general de culoare) care se folosesc pentru
identificare:
• reacţia Vitali-Morin folosită pentru alcaloizii tropanici: în prezenţa
HNO3 fumans şi a KOH alcoolic, se formează esteri nitrici sau

12
nitroderivaţi, violeţi (în prezenţă de acetonă creşte stabilitatea - reacţie
utilizată în fotocolorimetrie);
• reacţia murexidului - pentru alcaloizii purinici: clorat de potasiu în
mediu de HCl (formare de acid purpuric), în prezenţă de amoniac se
transformă în sarea de amoniu a acidului purpuric, de culoare roşie-
violetă;
• soluţia de vanilal 1% în acid fosforic - identificarea glicoalcaloizilor;
• reacţia Oberlin Zeisel: sol. de clorură ferică 1-5% în mediu de acid
percloric - alcaloizii din Rauwolfia;
• radiaţiile UV -alcaloizi din Chinae cortex după tratare cu acid formic.

1.10. Acţiune farmacotoxicologică

Unii cercetatori consideră că alcaloizii, datorită toxicităţii lor sunt


substanţe de apărare ale plantelor împotriva dăunatorilor, ei fiind toxici pentru
majoritatea animalelor (exceptie iepurii care pot consuma frunze de Atropa
belladonna, fără a suferi intoxicaţii datorita prezentei unei enzime numita
tropanon esteraza). Alţii consideră alcaloizii ca depozitare a azotului organic,
există şi ipoteza că ar avea un anumit rol în transformarile biosintetice ale
unor substanţe, sau mai nou că asigură protecţia plantelor împotriva acţiunii
nocive a oxigenului singlet O2. Datorită faptului că structura alcaloizilor este
extrem de variată, şi acţiunea lor este complexă:
• SNC : alcaloizii stimulanţi (cafeină, stricnină), depresoare (morfină);
• SNV : alcaloizi simpatomimetici (cocaină efedrină), simpatolitici
(yohimbină), anticolinergici (atropină), ganglioplegici (nicotină,
sparteină);

13
• receptori adrenergici, dopaminergici sau serotoninergici (alcaloizii din
Secale cornutum);
• Celulele maligne unde pot prezenta acţiune citostatică : vinblastina,
vincristina);
• Paraziţi ( chinină).

1.11. Toxicitatea alcaloizilor


Sunt substanţe foarte toxice, în doze relativ mici. Ei pot acţiona asupra
diferitelor sisteme:
• Vincristina are efecte neurotoxice centrale;
• Vinblastina (alcaloid antimitotic) este un puternic leucopeniant şi
determină tulburări gastrointestinale şi neurologice;
• Aconitina este toxic al centrilor bulbari;
• Chinina şi morfina determină depresie respiratorie;
• Cocaina şi morfina determină farmacodependenţă.

14
CAPITOLUL II: SISTEMUL NERVOS CENTRAL

Sistemul nervos central:

1. creier;
2. SNC (creier+măduva spinării);
3. măduva spinării.

Sistemul nervos central (SNC) ocupă cea mai mare parte a sistemului
nervos, şi împreună cu sistemul nervos periferic, îndeplineşte funcţia de
control al comportamentului. Dezvoltările din anii ‘50 din domeniul
ciberneticii, au fost adoptate si de neuroştiinţe, astfel încât SNC este văzut ca
un sistem care are rolul de a procesa informaţii (senzoriale) şi de a genera un
comportament.

Dezvoltare. Sistemul nervos central îşi are originile în placa neurală, o


regiune din ectoderm, stratul exterior dintre straturile embrionului. Tubul
neural se diferenţiază progresiv, mai întâi în măduva spinării (partea
caudală) şi în creier (partea rostrală), iar apoi creierul se diferenţează în
trunchiul cerebral şi prozencefal. În final, trunchiul cerebral se divide în
rombencefal şi mezencefal, iar prozencefalul în diencefal şi telencefal.

15
Sisteme de protecţie. SNC beneficiază de o protecţie sporită, atât
mecanică cât şi chimică, faţă de sistemul nervos periferic. El este acoperit de
meninge, iar creierul este protejat de craniu, în timp ce măduva spinării este
protejată de vertebre. Bariera hematoencefalică protejează creierul de
virusuri sau substanţe care îi pot dăuna; doar cele mai mici molecule pot
pătrunde în interiorul sau.

Evoluţie.Modelul de bază pentru SNC se conservă de-a lungul evoluţiei


vertebratelor: direcţia de dezvoltare este spre o telencefalizare progresivă. În
timp ce în creierul reptilian această regiune este doar un apendice al bulbului
olfactiv, ea reprezintă majoritatea volumului creierului mamiferelor.

Sistem nervos vegetativ

Cerebral Peduncle= Peduncul cerebral Mesencephalic duct= Ductul


mezencefalic Pituitary Gland= Glanda pituitarǎ Pineal Gland= Glanda
pinealǎ.

16
CAPITOLUL III: DROGURI CU PRINCIPII ACTIVE CU AZOT
ÎN MOLECULĂ

Plantele, ca şi animalele, conţin numeroase componente cu azot în


moleculă. Multă vreme s-a crezut că numai animalele sunt capabile să
biosintetizeze substanţe azotate. Izolarea morfinei din opiu către Sertürner în
1904 a fost prima dovadă că şi plantele conţin substanţe cu character
“alcalin”.
Azi se ştie că plantele nu numai că conţin numeroase substanţe azotate,
dar că sunt singurele capabile să asimileze azotul anorganic, regnul animal
fiindu-le tributar din acest punct de vedere. Plantele preiau din sol azotul fixat
sub formă de combinaţiuni organice, primul stadiu al acestui proces fiind
biosinteza aminoacizilor. Plantele sunt singurele capabile să biosintetizeze toţi
aminoacizii, animalele trebuind să-şi procure prin hrană aminoacizii esenţiali.
Din aminoacizi, plantele îşi biosintetizează celelalte componente cu azot
în moleculă. Unele din aceste componente sunt comune regnului vegetal şi
animal, altele sunt specifice plantelor. Acestea din urmă reprezintă marea
majoritate a principiilor active din drogurile medicinale cu principii active cu
azot în moleculă. Grupul cel mai important de substanţe azotate specifice
regnului vegetal îl formează alcaloizii.
Delimitarea alcaloizilor faţă de alte substanţe cu azot în moleculă este
dificilă şi mai mult sau mai puţin convenţională. În ultimul timp această
delimitare, ca şi clasificarea substanţelor cu azt în moleculă care dau naştere
la confuzii când este vorba de delimitarea alcaloizilor, se face pe bază
biogenetică. Aceste sunbstanţe se clasifică în alcaloizi propriu-zişi,
pseudoalcaloizi, protoalcaloizi şi amine biogene.

17
Alcaloizii propriu-zişi sunt baze cu azotul în heterociclu care au în
structura lor scheletul unor aminoacizi, de regulă legaţi cu un alt fragment
structural fără azot.
Pseudoalcaloizii au de asemenea în heterociclul, dar structura lor de bază
nu se formează din aminoacizi.
Protoalcaloizii se formează, ca şi alcaloizii propriu-zişi din aminoacizi,
uneori legaţi de o altă particulă structurală, dar nu au azotul în heterociclu.
Aminele biogene sunt compuşi cu structură simplă, ce se formează din
aminoacizi, uneori numai prin simplă decarboxilare a acestora. Între aminele
biogene şi protoalcaloizi diferenţa constă mai ales în gradul de complexitate
al structurii lor, protoalcaloizii având structura mai complicată ca aminele
biogene. Unii autori care cuprind protoalcaloizii în grupa alcaloizilor propriu-
zişi.
În afară de drogurile cu principiile active cu azot în moleculă specifice
regnului vegetal şi care din punct de vedere biogenetic fac parte dintre
substanţele secundare, capitolul mai curpinde droguri care au importanţă
medicinală şi farmaceutică pentru conţinutul lor în substanţe cu azot în
moleculă ce fac parte dintre substanţe fundamentale şi anume dintre protide.

18
CAPITOLUL IV: ALCALOIZI CU NUCLEU PIROLIC,
PIROLIDINIC

Alcaloizii cu nucleu pirolic, pirolinic, dar în special pirolidinic, având o


structură simplă sunt destul de larg răspândiţi.
Au fost găsiţi în familiile Papaveraceae, Eriuthroxylaceae, Solanaceae,
Umbeliferae, Piperaceae, Convulvolaceae, Valerianaceae.

4.1. Biogeneză

Alcaloizii cu nucleu pirolic, pirolidinic se formează pe mai multe căi,


putând avea ca precursor ac.glutamic, prolină, ornitină sau putresceină.
Alcaloizii cu nucleu pirolic sunt întâlniţi în droguri medicinale. Amintim
peril-x-meticetona izolată din rădăcina proaspătă de Valeriana officinalis.
Dintre alcaloizii cu nucleu pirolidinic cei mai cunoscuţi sunt higrina şi
cuschigrina. Ambii alcaloizi sunt lichizi şi au fost găsiţi în frunzele de
Erythroxylon coca, Atropa belladonna şi alte specii, făcând parte din
alcaloizii secundari ai acestor droguri.

19
CAPITOLUL V: ALCALOIZI CU NUCLEU PIRIDINIC,
PIPERIDINIC

Alcaloizii cu nucleu piridinic se cunosc foarte puţini. Un asemenea


alcaloid este ricinina din Ricinus communis.
Este de fapt un derivat de dihidropiridină cu structura 1-metil-3-cian-4-
metoxi-2-piridonă.
Alcaloizii cu nucleu piperidinic sunt mai numeroşi. Unii dintre ei
constituie principiile active ale unor droguri medicinale.

5.1. Biogeneză

Alcaloizii cu nucleu piridinic, piperidinic, ca şi alcaloizii cu nucleu


pirolic, pirolidinic, se formează pe mai multe căi biogenetice, după cum
nucleul este substituit în poziţia α şi β. Alcaloizii cu substituienţi în poziţia β
au ca precursor ac.nicotinic, care se biosintetizează fie din glicerol şi
ac.aspartic, fie din ac.antranilic, un produs de degradare al triptofanului.
Alcaloizii substituienţi în poziţia α, ca peleterina, lobelina, au ca
precursor lizina care se ciclizează prin desaminare.
Pentru coniină s-a demonstrat şi o biosinteză din acetat, prin încorporarea
unei grupări amino la lanţul policetonic şi ciclizare.

5.2. Prezentare plante


5.2.1. Herba Conii. Iarbă de cucută

20
Se obţine de la specia Conium maculatum L.-cucută- (Umbelliferae).
Răspândire geografică. Specia este larg răspândită în Europa, Asia,
America de Nord, Nordul şi Sudul Africii. Creşte pe marginea drumurilor,
prin şanţuri, în locuri umbroase.
Descrierea plantei. (Flora RSR, vol VI). Obţinerea drogului. Mai de mult
toată partea aeriană a fost oficinală. Astăzi nu se mai utilizează din cauza
toxicităţii foarte maril. Se utilizau numai frunzele sau numai fructele.
Din punct de vedere farmacognostic aceste fructe mai prezintă interes şi
fiindcă pot constitui o substituire sau falsificare periculoasă a fructelor de
Pimpinella anisum, sau a altor umbelifere.

Descrierea drogului. Drogul Herba Conii este format din tulpini, frunze
şi flori. Caracteristice pentru acest drog sunt moleculele de culoare brun-
violaceae de pe tulpini şi paţiolul frunzelor. Toată planta are un miros
caracteristic de urină de şoarece.
Fructele sunt diachene, de obicei separate, ovoide.

Compoziţie chimică. Umbeliferele conţin în general, uleiuri volatile,


cumarine, flavone, cromone, compuşi acetilenici. Conium maculatum este o
excepţie. Planta conţine în toate părţile ei alcaloizi.
Alcaloidul principal este coniina sau cicutina, un lichid incolor, cu
puternic caracter bazic, antrenabil cu vapori de apă. A fost unul dintre primii
alcaloizi izolaţi (1827) şi primul alcaloid preparat sintetic (1886).
Alături de coniină (α-propilpiperidină) s-au mai izolat derivatul metilat la
azot, o bază nesaturată coniceina, tot luchide, şi doi alcaloizi oxigenaţi, solizi,
conhidrina şi pseudoconhidrina, care au câte o grupare alcoolică secundară.
Conţinutul în alcaloizi totali variază în plantă după organe şi sezon.
Fructele necoapte sunt cele mai bogate în alcaloizi: ele pot conţine până la
2%. Fructele coapte nu conţin decât 0,7-1%, frunzele conţin în jur de 0,2%,

21
iar tulpina numai 0,05%. Prin păstrare alcaloizii se degradează repede. Un
drog vechi poate să nu mai conţină alcaloizi.

Acţiune farmaceutică, utilizare. Cucuta este o plantă foarte toxică, în


special pentru om: 6-8 g de frunze pot provoca accidente mortale, toxicitatea
sa era cunoscută şi în antichitate. Se presupune că Socrate a fost omorât cu o
decocţie de cucută.
Coniina are o acţiune, întâi excitantă, apoi inhibantă a terminaţiunii
nervilor motori. În doze toxice se produce paralizia progresivă a muşchilor
respiratori şi moarte prin stop respirator.
Herba Conii a fost întrebuinţată, într-o vreme, contra spasmelor
organelor respiratorii, iar extractul de fructe sub formă de emplastru ca
analgezic în nevralgii şi dureri canceroase. Din cauza toxicităţii prea mari, azi
nu se mai întrebuinţează.
La noi specia este comună în toată ţara. Ea poate fi cauza accidentelor
mortale, mai ales la copii.

5.2.2. Cortex Granati. Scoarţă de granată, sau de rodie

Se obţine de la specia Punica


granatum L.-granată, rodie-
(Punicaceae).
Răspândire geografică. Specia
este originară din nord-vestul
Indiei, din Persia, Afganistan.
Creşte spontan şi în Asia Mică şi
Grecia. A fost neutraliată în tot
bazinul Mării Mediterane, unde
este şi mult cultivată.

22
Cultura acestei specii se practică din timpuri antice, fructele fiind
consumate ca poame. Romanii considerau provenienţa cea mai bună în
Cartagina, de unde şi numele de punica. Este cultivată şi astăzi în aproape
toate ţările cu climă temperată.

Descrierea plantei. (Flora RSR, vol. V).Obţinerea drogului. În scop


medicinal se recoltează toamna scoarţa rădăcinii, de culoare gri-gălbuie, sau
brun-roşcată, cu faţa externă fisurată, iar cea internă netedă, fără miros, cu
gust astringent, puţin amărui. Scoarţa tulpinii, de aspect similar, prezintă
lenticele.

Compoziţie chimică. Scoarţa conţine alcaloizi cu structură foarte


asemănătoare, ceea ce a făcut ca studiul şi separarea lor să fie mult
îngreunată. Primul alcaloid a fost izolat în 1878 de Tanret şi denumit
peletierină, atribuindu-i-se o structură aldehidică. Ulterior s-a constatat că
peletierina este o substanţă foarte instabilă şi că ceea ce spa izolat ca alcaloid
major este izopeletierina. Toţi aceşti alcaloizi sunt lichizi.
Pseudopeletierina este un alcaloid cristalizat, înrudit biogenetic cu
alcaloizii tropanici, fiind omologul superior al tropinonei.
Conţinutul în alcaloizi total variază între 0,30-0,70% scoarţa rădăcinii
fiind mai bogată ca cea a tulpinii.
Pe lângă alcaloizi scoarţa mai conţine 20-22% tanin, ac.galic şi ac.elagic.

Acţiune farmacologică, utilizare. Scoarţa, prin conţinutul în alcaloizi, are


acţiune antihelmintică, cu deosebire eficace contra teniei. Acţiunea este
cunoscută şi utilizată încă din antichitate, fiind amintită de Dioscoride şi
Pliniu.

23
Componentul cel mai activ al scoarţei este izopeletierina. Peletierina şi
pseudopeletierina sunt inactive. Preparatele galenice din scoarţă sunt mai bine
tolerate, ca alcaloizi izolaţi.
Scoarţa conţine o cantitate mare de tanin, care deşi este iritant pentru
mucoasa stomacală, fiind combinat cu alcaloizii, împiedică absorbţia acestora
de către organismul gazdă. Alcaloizii nu sunt lipsiţi de toxicitate. Ei pot
provoca greaţă, ameţeli şi tulburări vizuale.
Drogul nu se mai întrebuinţează. A fost înlocuit cu un produs preparat
din tanin în amestec cu circa 20% alcaloizi izolaţi din scoarţă, şi denumit
Pelletirenium tanicum.
De notat este faptul că fructele nu conţin alcaloizi. Coaja lor este bogată
în tanin, care le dă proprietăţi astringente, dar ele sunt comestibile.
La noi, specia nu este cultivată, drogul nu se importă şi nu se
întrebuinţează.

5.2.3. Herba Lobeliae. Iarbă de Lobelia inflată

Se obţine de la specia Lobelia


inflata L.- (Lobeliaceae).
Răspândire geografică. Specia
este originară din estul Americii de
Nord (SUA, Canada) unde creşte
spontan şi este cultivată. Cultura sa
este posibilă şi în Europa.

Descrierea plantei. (Flora RSR, vol IX). Obţinerea drogului. Se


recoltează toată partea aeriană la sfârşitul înfloririi, când o parte din capsule

24
sunt deja formate şi umflate. Se usucă la temperatură joasă. Temperatura
ridicată provoacă pierdere în conţinutul de alcaloizi.

Descrierea drogului. Drogul este format din 50-60% tulpini de culoare


galben-verde, cu peri aspri, din frunze de un verde pal, oval-obloge, sesile, cu
marginea crenelată şi din flori de culoare albastră-liliachie cu caliciul umflat.
Uneori conţine şi fructe. Mirosul slab, dar puţin iritant, iar gustul aminteşte pe
acela al tutunului.

Compoziţie chimică. Drogul conţine un număr mare de alcaloizi înrudiţi,


dintre care s-au izolat până acum peste douăzeci. Structura acestor alcaloizi a
fost elucidată de Wielad şi colaboratori (1929-1939) care a obţinut pentru
prima dată lobelina cristalizată.
Alcaloizii sunt derivaţi de piperidină sau de N-metilpiperidină, cu
substituienţi în poziţiile 2 şi 6, sau numai în 2, cei bisubstituienţi putând fi
simetrici sau nu. Alcaloizii pot fi grupaţi pe baza structurii lor de bază în
alcaloizi bisubstituiţi de tip lobelionol, lobelidion şi lobelidiol şi alcaloizi
monosubstuiţi de tip lobelol şi lobelon. Numeroşi alcaloizi din aceste grupe
diferă între ei prin substituienţii din poziţiile 8 şi 10, prin prezenţa în inelul
piperdinic a unei duble legături (aceşti derivaţi se denumesc cu prefixul izo-),
prin prezenţa sau absenţa metilului legat la azot (cei lipsiţi de metil se
denumesc cu prefixul nor-), prin izometrie cis-trans şi prin izometrie optică
creată de carbonii din poziţiile 2,6 şi uneori 8.
Alcaloidul cel mai important este lobelina, care este (-) cis difenil-8,10-
lobelionol. În cantitate mai mare se mai găsesc şi lobelanina (8,10-difenil-
lobelidion) şi lobelanidina (8,10-difenil-lobelidiol). Izolobinina (8-etil-10-
fenil-dehidrolobelionol) este un compus nesaturat care prezintă de asemenea
importanţă pentru acţiunea farmacologică a drogului.

25
Conţinutul lor în alcaloizii totali variază între 0,13-0,63%. Repartizarea
lor pe organe este inegală. Organele cele mai bogate în alcaloizi sunt florile şi
capsule imature; urmează rădăcinile şi tulpinile cu frunze.

Acţiune farmacologică, utilizare. Specia este cunoscută şi utilizată de


indienii din America de Nord încă din epoca precolumbină, pentru acţiunea sa
emetică şi ca succedaneu al tutunului, motiv pentru care se numeşte şi tutun
indian. Drogul a fost introdus în farmacopeea americană şi apoi în Europa pe
la începutul secolului al XIX- lea.
Lobelina este un excitant al sistemului nervos central, acţionând asupra
centrului respirator din bulb. În doze terapeutice măreşte frecvenţa şi
amplitudinea mişcărilor respiratorii. Asupra ganglionilor acţiunea lobelinei
este similară cu a nicotinei. Ceilalţi alcaloizi au aceeaţi acţiune, dar de 2-3 ori
mai slabă, având mai accentuată acţiunea emetică.
Alcaloizii, şi în special lobelina, se degradează repede în organism.
Administrarea cea mai eficientă este pe cale parentală, mai ales i.v. Lobelina
este un analeptic respirator, utilizat ca medicament de urgenţă în dispnee, în
asfixia noilor născuţi şi ca antidot în intoxicaţiile cu toxice respiratorii.
Stimularea respiratorie este de scurtă durată; de la jumătate la o oră.
Drogul Herba Lobeliae serveşte mai ales la extragerea lobelinei. Unele
preparate galenice se utilizează însă ca anstiastmatice şi expectorante. De
această acţiune sunt răspunzători în principal alcaloizii de tip izo. La noi
specia nu se cultivă, şi drogul nu este oficinal.

5.2.4. Semen Arecae. Nucă de betel

Se obţine de la specia Areca catechu L.-(Palmae)

26
Răspândire geografică. Specia este răapîndită în Indonezia şi insulele din
mările sudice. Se cultivă în India, Pakistan, Malaezia, Indochina, sudul
Chinei, şi în general pe coastele Asiei tropicale.

Descrierea plantei. Planta este un palmier de 10-20 m înălţime, cu


buchet terminal de frunze penatisectate. Începe să fructifice după 5-10 ani şi
produce fructe de mărimea unui ou, la început verzi, apoi galbene-portocalii şi
roşii la maturitate. Fructul este o drupă fibroasă ce conţine o singură sămânţă.

Obţinerea drogului. Se recoltează fructele la maturitate, 100-200 drupe


de arbore, se îndepărtează pericarpul fibros, iar seminţele sunt spălate, sau
puţin fierte, în apă uşor alcalinizată, apoi uscate.

Descrierea drogului. Nuca de betel se prezintă sub forma unei mase


dure, ovoide, de circa 2 cm diametru, cu suprafaţa externă de culoare brună cu
dungi de culoare mai deschisă în formă de reţea. Este lipsită de miros, cu gust
astringent, puţin amar.

Compoziţie chimică. Nuca de betel conţine 0,30-0,50% alcalolzi, derivaţi


de piridină parţial hidrogenată, purtind în poziţia β un carboxil liber sau
esterificat. Pot fi consideraţi derivaţi ai acidului tetrahidronicotinic.
Alcaloidul cel mai important este arecolina, ce se găseşte în proporţie de
circa 0,20%, şi este farmacologic cel mai activ. Este un alcaloid lichid, ce se
utilizează sub formă de bromhidrat cristalizat. Arecolina se obţine astăzi şi pe
cale de sinteză. Este un alcaloid solubil în apă.
Alături de arecolină s-au mai izolat, guvacina sau ac. tetrahidronicotinic,
arecaidina sau arecaldina care este N-metil-guvacină, ambele substanţe
cristalizate, solubile în apă, şi guvacolina sau metil-eterul guvacinei.

27
Seminţele mai conţin 15-25% tanin catechic, 10-15% lipide, 5-10%
protide, 50-60% glucide, mal ales manani şi galactani, uleiuri volatile şi
gume.

Acţiune farmacologică, utilizare. Nuca de betel este de mult utilizată în


China şi extremul orient ca tenicidă. În Europa proprietăţile sale
antihelmintice au fost cunoscute abia la sfârşitul secolului al XlX-lea. Astăzi
este utilizată mai ales arecolina sub formă de bromhidrat, ca vermicidă şi
tenifugă, în medicina veterinară. Arecolină are acţiune parasimpatomimetică
directă, măreşte prin urmare peristaltismul intestinal şi prin aceasta provoacă
totodată şi evacuarea paraziţilor. În medicina umană se utilizează pentru
acţiunea sa miotică în oftalmologie. Arecolină este activă administrată atât
parenteral cât şi peroral.
Seminţele de Areca catechu sunt de mult întrebuinţate în Orient la
prepararea betelului, un masticator foarte răspândit în estul Asiei. Pentru
prepararea betelului se folosesc seminţe proaspete, pudrate cu var stins şi
învelit într-o frunză de Piper betle L. Prin mestecare, din cauza adaosului de
var,, alcaloizii hidrolizează, şi provoacă o secreţie abundentă a salivei, care
totodată se colorează în roşu din cauza taninurilor catechice.

28
CAPITOLUL VI: ALCALOIZII CU NUCLEU PIRIDINIC
LEGAT DE PIROLIDINĂ SAU PIPERIDINĂ

Alcaloizi cu nucleu piridinic legat cu pirolidină sau piperidină au fost


găsiţi mai ales în fam. Solanaceae. Au fost identificaţi şi în alte familii ca fam.
Eguisetaceae, Lycopodiaceae, Papilionaceae, Chenopodiaceae, Valerianaceae,
Asclepiadaceae, etc.
În structura lor, la inelul piridinic, în poziţie β ,este legat un inel
pirolidinic sau piperidinic, metilat sau nu la azot.
Biogeneza lor este similară cu a aloaloizilor piridinici şi pirolidinici.
Inelul piridinic are ca precursor acidul nicotinic, inelul pirolidinic ornitina, iar
inelul piperidinic lizina.

6.1. Folium Nicotianae. Frunză de tutun

Se obţine de la specia Nicotiana


tabacum L. şi Nicotiana rustica L,
care prezintă numeroase varietăţi
cuitivate, - tutun-(Solanaceae).

Răspândire geografică. Cele două specii, Nicotiana tabacum şi Nicotiana


rustica, sunt originare din America de sud, şi anume din Peru şi Bolivia, unde
erau şi cultivate din timpuri străvechi de indienii precolumbieni. Prin cultură
îndelungată s-au creat o serie de varietăţi şi hibrizi, foarte greu de sistematizat

29
taxonomic. În comerţ se deosebesc sorturi, nu după apartenenţa taxonomică,
ci după ţara de unde provin (tutun de Virginia, tutun de Macedonia etc).
Se cultivă atât în zona tropicală, care furnizează tutunul cel mai apreciat,
cât şi în zona subtropicală şi temperată. Statele din America Centrală şi de
Sud, SUA, Java, Sumatra, Egiptul, Turcia, Grecia şi sudul Rusiei sunt ţările
cu culturile cele mai importante.

Descrierea plantei.(Flora ESR, vol.VII). Obţinerea drogului. Se


recoltează frunzele la deplină dezvoltare, fie culegându-le bucată de bucată,
fie secţionând planta întreagă şi detaşându-le apoi de pe tulpină. Modul de
uscare şi de fermentare a frunzelor pentru a obţine aroma caracteristică pro-
dusului pentru fumat, diferă de la o regiune la alta.

Descrierea drogului. Frunzele sunt ovale şi acoperite cu peri tectori


pluricelulari uniseriaţi, cu baza lărgită şi peri secretori cu picior pluricelular şi
cu glanda uni sau pluricelulară. În mezofil se găsesc celule cu oxalat de calciu
sub formă de nisip sau sub formă de macle.

Compoziţie chimică. Principiile active ale drogului sunt alcaloizii dintre


care cei mai importanţi şi caracteristici sunt nicotină, nornicotina şi anabasina.
Nicotină este un alcaloid neoxigenat, lichid, incolor în stare pură, dar
care la aer şi lumină devine galben apoi brun. Are miros puternic, viros şi gust
acru, arzător. Nicotina este solubilă în apă şi foarte solubilă în solvenţi
organici, volatilă şi antrenabilă cu vapori de apă. Este o bază tare, puternic le-
vogiră.
Pe lângă cei trei alcaloizi principali s-au găsit numeroşi alţi alcaloizi
secundari înrudiţi structural.
Conţinutul total în alcaloizi diferă în diversele soiuri şi varietăţi în limite
foarte mari: 0,05-10%. Diferă de asemenea proporţia între cei trei alcaloizi

30
principali, Se obişnuieşte chiar ca speciile şi varietăţile de tutun să se grupeze
în trei grupe, după cum unul din cei trei alcaloizi reprezintă alcaloidul
principal.
În cultură se urmăreşte a se obţine soiuri sărace în alcaloizi, sau în care
predomină nornicotina, care este farmacologic mai puţin activă ca nicotina.
Aceste soiuri sărace în nicotină se crează în interesul fumătorilor. Pentru
utilizarea frunzelor de tutun în fitofarmacie, sau la extracţia nicotinei, se
crează soiuri bogate în acest alcaloid.

Acţiune farmacologică, utilizare. La descoperirea Americii localnicii


utilizau frunzele de tutun de maniera în care se utilizează şi astăzi: se
masticau, se prizau şi se fumau. Indienii utilizau însă frunzele şi ca remediu
medicinal, şi cu această destinaţie au fost introduse în Europa, la început ca
remediu universal, apoi pentru acţiunea lor narcotică, sedativă, nervoasă,
diaforetică şi emetică. În medicina modernă drogul este puţin întrebuinţat.
Nicotina, ca alcaloid izolat, prezintă însă un mare interes
farmacodinamic, prin acţiunea sa asupra sistemului nervos central şi asupra
ganglionilor vegetativi. În doze mici, nicotina stimulează sistemul nervos
central şi mai ales centrii respirator, vasomotor şi al vomei din bulb. La doze
mari, după efectul stimulator apare un efect inhibant şi moartea prin paralizia
centrului respirator. Asupra ganglionilor vegetativi, simpatici şi parasimpatici,
are de asemenea întâi o acţiune excitantă, apoi paralizantă. Nicotina este un
alcaloid foarte toxic, doza mortală la om fiind de circa 0,06 g.
Nicotina, şi prin ea şi tutunul, au acţiune insecticidă şi vermifugă, în care
scop sunt utilizate în medicina veterinară şi mai ales în fitofarmacie. Pentru
combaterea insectelor daunătoare plantelor se folosesc frunzele sub formă de
pudră, dar mai ales ca extract foarte bogat în sulfat de nicotină (10-20%), ce
se obţine prin extragerea resturilor de frunze şi peţiol din industria tutunului.

31
În SUA se consideră că necesarul d e nicotină utilizată în acest scop este de
500 tone anual.
La noi specia este cultivată în regiunile de câmpie ale ţării în scopul
producerii de frunze pentru industria tutunului.

6.2. Folium Hyoscyami. Frunză de măselariţă

Se obţine de la specia
Hyoscyamus niger L.-măselariţă
(Solanaceae).
Răspândire geografică. Specia
originară din Asia, este răspândită în
aproape toată Europa, în Asia
Centrală şi Occidentală, Africa
septentrională. A fost introdusă şi în
America de Nord.
Creşte pe maidane, la marginea drumurilor, pe taluzuri, în soluri
nisipoase.
Se cultivă în numeroase ţări europene, în SUA, Canada.

Descrierea plantei. (Flora RSP.,vol.VII). Obţinerea drogului. Se


recoltează frunzele în timpul înfloririi şi se usucă repede, la umbră sau la
căldură artificială cu bună ventilaţie.

Descrierea drogului. (FR.IX). Compoziţie chimică. Frunzele conţin


alcaloizi tropanici în proporţie de 0,05-0,10%. Alcaloizii principali sunt
hiosciamina şi scopolamina, aproape în părţi egale.
Ca bază volatilă frunzele conţin tetrametilputresceină în cantitate destul
de mare. Scopoletina se găseşte numai în urme.

32
Acţiune farmacologică, utilizare. Specia a fost cunoscută şi utilizată mai
ales în Evul Mediu ca remediu calmant şi hipnotic şi ca ingredient în alifiile
vrăjitoarelor. Astăzi este puţin utilizată în terapeutică sud formă de extract sau
tinctură.
Acţiunea generală a frunzelor şi a preparatelor din frunze este aceeaşi ca
a frunzelor de mătrăgună, dar mai slabă, fiindcă şi conţinutul în alcaloizi este
mult mai mic. Prezenţa scopolaminei în proporţie mult mai mare le conferă o
acţiune depresivă a sistemului nervos central, uşor hipnotică, fapt pentru care
sunt recomandate în nevralgii.
Pentru uz extern, ca analgezic, se prepară Oleum Hyoscyami, care este
un macerat de frunze în ulei.
La noi specia este comună în toate regiunile ţării. Se cultivă în mică
măsură.
Folium Hyoscyami este un drog oficinal. Industria de medicamente
prepară din frunze tinctură, extract uscat şi Oleum Hyoscyami.

6.3. Cortex Chinae. Scoarţă de China

Se obţine de la diverse specii de Cinchona şi hibrizi ai acestora, dar mai


ales de la speciile Cinchona succirubra Pavon, Cinchona calysaya Weddell,
Cinchona officinalis L. şi Cinchona ledgeriana Moens. - arborele de chinină -
(Rubiaceae).
Denumirea de china vine de la numele indian kina, care însemnează
scoarţă.
Răspîndire geografică. Speciile sunt originare din regiunea munţilor
cordilieri din nordul Americii de Sud, din Bolivia, Peru, Ecuador,Venezuela,
unde cresc şi astăzi la înălţimi de 1000-3500 m.

33
La sfârşitul secolului trecut, specii de Cinchona au fost introduse în
cultură în India şi Ceylon, apoi în Java, unde cultura lor s-a extins. În timpul
celui de al doilea război mondial au fost introduse şi în regiuni tropicale din
Africa, în Madagascar, Camerun, Tanganica. Astăzi numai o mică cantitate
din produsul comercial provine din regiunea de origine a speciilor. Înainte de
al doilea război mondial, 90% din necesarul mondial se obţinea din Java.

Descrierea plantei. Speciile de Cinchona sunt arbori sau arbuşti de 15-20


m înălţime, ce cresc răsleţi; nu formează păduri. Frunzele sunt opuse,
peţiolate, prevăzute la bază cu două mici stipele caducel. Limbul este întreg,
eliptic sau oval, cu nervaţiune penată. Florile sunt regulate, pe tipul 5, de
culoare albă sau roz, plăcut mirositoare, grupate în cime terminale. Fructul, o
capsulă mică ovală, conţine numeroase seminţe.

Obţinerea drogului. Se recoltează scoarţa trunchiului, a ramurilor şi chiar


a rădăcinilor. Astăzi produsul comercial se obţine numai din cultură, de la
hibrizi foarte bogaţi în alcaloizi, care pot fi recoltaţi deja la 6-7 ani. Înainte,
din flora spontană, se recolta numai scoarţa arborilor de 15-25 ani. Arborii
tineri sunt desrădăcinaţi cu tractorul şi decojiţi cu toporul, apoi cu cuţite de os
sau de oţel inoxidabil, din cauza prezenţei taninurilor. Se usucă la soare sau la
aer cald. Descrierea drogului. (FR IX). Compoziţie chimică. Din scoarţa de
china de diferite provenienţe s-au izolat circa 25 alcaloizi. Dintre aceştia cei
mai importanţi sunt chinina, chinidina, cinconina şi cinconidina.
Structura lor cuprinde un nucleu chinolinic, legat printr-o punte
hidroximetilenică cu un nucleu, chinuclidinic La nucleul chinuclidinic, în
poziţia 3, se găseşte un lanţ vinilic orientat cis faţă de puntea C7-C8.
Molecula acestor alcaloizi conţine patru carboni asimetrici, cei din
poziţiile 3,4,8 şi 9. Teoretic pot exista 24 =16 izomeri. În natură s-au găsit însă
numai izomerii daţi de asimetria carbonilor din poziţiile 8 şi 9, carbonul din

34
poziţia 4 fiind imobilizat într-un sistem biciclic, iar vinilul din poziţia 3 având
o configuraţie constantă.
În configuraţia chininei şi cinconidinei, radicalul cu nucleul chinolinic de
la carbonul din poziţia 8 este orientat trans în raport cu puntea C2-C3, cei doi
alcaloizi fiind levogiri, iar în configuraţia chinidinei şi cinconinei acest radical
este orientat cis, cei doi alcaloizi fiind dextrogiri.
Stereoizomerii chinina şi chinidina, conţin în structura lor, spre deosebire
de stereoizomerii cinconina şi cinconidina, o grupare metoxilică la carbonul
6’ al nucelulut chinolinic.
Izomerii daţi de asimetria carbonului 9 sunt denumiţi cu prefixul epi.
Dintre epibaze s-au izolat epichinina şi epichinidina.
Chinina este o substanţă cristalizată în ace fine, incoloră, inodoră şi
foarte amară, foarte puţin solubilă în apă, solubilă în solvenţi organici,
cloroform, eter, alcool.
În plantă alcaloizii se acumulează în special în scoarţă. Frunzele conţin
de asemenea alcaloizi, dar cu nucleu indolic, de tipul cinconaminei.
Conţinutul scoarţei în alcaloizi variază cu specia şi provenienţa, între 3-15%.
Raportul între alcaloizi variază de asemenea. În scoarţa speciei Cinchona
ledgeriana, chinina reprezintă mai mult de 80% din totalul de alcaloizi, pe
când în scoarţa speciei Cinchona succirubra cinconina şi cinconidina
reprezintă mai mult de 50% din total. Chinidina nu reprezintă niciodată mai
mult de 1% din total.
În celula vie, alcaloizii se găsesc legaţi cu ac.chinic şi tanin catehic,
numit ac.chinotanic Acesta din urmă se găseşte în proporţie de 3-5% şi în
timp se transformă în flobafene numite ”roşu de china”, ce dau culoarea
caracteristică a drogului.
Scoarţa mai conţine o glicozidă amară, numită chinovosidă sau
chinovină, ce se dedublează prin hidroliză în chinovoză, care este 6-desoxi-
glucoză, şi ac.chinovic, o triterpenă pentaciclică de tip α-amirină, cu două

35
grupări carboxilice. Chinovina, alături de alcaloizi, contribuie la gustul amar
al drogului.

Acţiune farmacologică, utilizare. Scoarţa de china se pare că n-a fost


utilizată de indienii băştinaşi înainte de venirea spaniolilor. Înainte de venirea
lor nici malaria nu era cunoscută în acele regiuni. Despre descoperirea
acţiunii antimalarice a scoarţei de china s-au scris multe istorii. Probabil că
gustul foarte amar al scoarţei a contribuit la această descoperire, fiindcă în
medicina europeană era înrădăcinat , încă din antichitate, principiul de a
asocia gustul amar cu acţiunea febrifugă scoarţa de china a fost introdusă în
Europa şi utilizată ca febrifugă de prin anul 1640, sub diverse forme galenice.
După ce s-a constatat însă după izolarea chininei (1820) că alcaloizii sunt
răspunzători de această acţiune, preparatele galenice au fost înlocuite cu
chinina.
Acţiunea cea mai importantă a scoarţei de china şi a alcaloizilor ei este
acţiunea toxică protoplasmatică, ce se maniestă mai alea asupra protozoarelor
(amoebe, infuzori, parameci, plasmodii etc). Chinina, a cărei acţiune
antimalarică a fost stabilită prin anul 1880, poate fi considerată printre
primele chimioterapice utilizate. Până la obţinerea preparatelor sintetice
specifice, ca atebrina şi plasmochina, scoarţa de china şi chinina au fost
singurele remedii contra malariei, această boală necruţătoare care şi astăzi
este în unele regiuni de pe glob endemică.
Cei patru alcaloizi principali au acţiune practic similară. Diferenţa între
aceşti stereoizomeri nu este aşa de pronunţată ca în cazul altor substanţe
naturale. Totuşi chinina are acţiunea antimalarică cea mai pronunţată. Ea
acţionează mai ales asupra formelor asexuate şi tinere din sânge ale
hematozoarului paludismului (Plasmodium falciparum, Plasmodiura malariae
etc); este prin urmare o schizontocidă hematică. Chinina şi scoarţa de china au
şi o acţiune antipiretică care se manifestă în stări febrile de altă natură decât

36
malaria, şi se explică printr-o acţiune depresivă a centrilor termoregulatorie.
În doză terapeutică, nu au acţiune hipotermizantă asupra omului sănătos.
Având şi acţiune uşor analgezică chinina se recomandă adeseori în stări
gripale.
Asupra inimii chinina are acţiune bradicardizantă, iar asupra uterului,
acţiune ocitocică. În doze foarte mari e avortivă.
Chinina se administrează pe cale bucală; pe cale parenterală este foarte
iritantă. Pentru această acţiune iritantă locală, se utilizează în tratamentul
varicelor ca sclerozant.
În doze mari, chinina deprimă sistemul nervos central, ceea ce explică
tulburările senzoriale în caz de supradozare.
Dintre ceilalţi alcaloizi, chinidina a găsit utilizare terapeutică, pentru
acţiunea sa mai pronunţată asupra inimii. Ea diminuează excitabilitatea
inimii, având efecte bune în aritmii. Este un regulator al ritmului cardiac.
Scoarţa de china şi preparatele sale galenice nu mai sunt utilizate astăzi
ca antimalarice. Ele intră însă în componenţa prepatatelor tonice amare,
astringente. Scoarţa este utilizată şi în industria vermuturilor şi a băuturilor
amare.
Administrarea prelungită de chinină poate duce la simptome de
intoleranţă, cunoscute sub numele de cinconism. Se manifestă prin cefalee,
greaţă, tulburări auditive şi vizuale, tulburări cardiovasculare. Chinina, ca şi
preparatele de scoarţă de china, pot provoca fenomene alergice cu manifestări
cutanate. Persoane foarte sensibile pot face asemenea manifestări alergice
chiar consunând băuturi aperitive ce conţin scoarţă de china.
La noi scoarţa de china este un drog oficinal. Industria noastră prepară
din scoarţă extract fluid şi uscat, precum şi tinctură. Chinina şi chinidina,
substanţe de import, sunt de asemenea oficinale.

37
CAPITOLUL VII: ALCALOIZI CU NUCLEU PURINIC

Nucleul purinic poate fi considerat o condensare între un inel pirimidinic


şi unul imidazolic. Numele de purină derivă de la numele vechi al acidului
uric (purum uricum), care a fost primul derivat purinic izolat încă în 1776.
Derivaţii purinici sunt răspândiţi atât în regnul vegetal, cât şi în cel animal şi
joacă un rol deosebit pentru fiziologia fiinţelor vii. Adenina şi guanina de
exemplu, sunt componenţi indispensabili ai acizilor nucleici, absolut necesari
pentru orice celulă vie.
Alcaloizi cu nucleu purinic se cunosc foarte puţini (mai puţin de 10).
Dintre aceştia cei mai importanţi şi terapeutic utilizaţi sunt cafeina, teofilina şi
teobromina. Ei sunt derivaţi ai xantinei, care este 2,6-dioxipurina. Ea poate
exista sub două forme tautomere, ceto-enolice. Alcaloizii sunt derivaţi N-
metilaţi ai xantinei. Cafeina este 1, 3, 7-trimetil-xantina, teofilina este 1, 2, 3-
dimetil-xantina, iar teobromina este 3, 7-dimetil-xantina.
Cu toate că aceşti alcaloizi au în nucleul lor patru atomi de azot, nu au
caracter pronunţat bazic. Caracterul bazic eate dat de grupările NE, dar din
cauza posibilităţii de a reacţiona sub formă enolică, pot manifesta şi caracter
uşor acid, şi să dea săruri cu bazele. Singură cafeina are toate trei grupările
NH metilate şi nu poate forma tautomeri enolici. Bazicitatea sa însă este totuşi
foarte mică. De aceea nu toţi autorii clasifică aceşti derivaţi printre alcaloizi.
Alcaloizii purinici au fost găsiţi în regnul vegetal în familii foarte
îndepărtate taxonomic. Aşa de exemplu în fam. Rubiaceae, Sapindaceae,
Sterculiaceae, Aquifoliaceae, Geraniaceae, etc. În celula vie ei nu se găsesc
sub formă liberă, ci legaţi cu diverşi alţi componenţi, şi pot fi puşi în libertate
numai pe cale fermentativă sau prin torefiere.

38
Biogeneză. Alcaloizii purinici sunt biosintetizaţi din aceeaşi precursori ca
orice bază purinică întâlnită în sistemul biologic şi anume din unităţi
structurale şi grupe moleculare mici, ce se grupează în jurul glicocolului.

Acţiune farmacologică, utilizare. Alcaloizii purinici stimulează sistemul


nervos central, intensificând funcţiile intelectuale, stimulând activitatea
motorie şi scăzând oboseala. Ei stimulează de asemenea centrii respirator şi
vasomotor din bulb. În doze mari provoacă creşterea excitabilităţii reflexe şi
chiar convulsii.
Asupra inimii au acţiune de stimulare directă, toate funcţiunile inimii
fiind influenţate pozitiv. Provoacă totodată dilatarea vaselor coronariene.
Alcaloizii purinici au şi acţiune diuretică, îmbunătăţind circulaţia renală
printr-un mecanism complex.
Aceste acţiuni generale ale ale aloizilor purinici sunt diferenţiate ca
intensitate la cei trei reprezentanţi mai importanţi.
Cafeina are acţiunea cea mai puternică asupra sistemului nervos central,
mărind capacitatea de concentrare, rezistenţa la oboseală şi favorizând
reflexele prompte. Măreşte forţa absolută a inimii şi dilată vasele coronariene.
Moţiunea diuretică este mai slabă ca a celorlalţi alcaloizi purinici. Cafeina
produce stimularea secreţiei gastrice şi la administrare prelungită poate duce
la ulcer gastric.
Teofilina este cea mai activă asupra aparatului cardiovascular. Ea
stimulează miocardul direct, cu creşterea amplitudinii şi a frecvenţei bătăilor
inimii. Acţiunea diuretică este cea mai puternică, dar de scurtă durată. Are
acţiune relaxantă asupra muşchilor netezi la nivelul vaselor, a căilor biliare şi
bronchiilor. De aceea teofilina se recomandă în tratamentul colicilor biliare
sau renale, în astm bronşic, în insuficienţă cardiacă. Acţiunea asupra
sistemului nervos central este slabă.

39
Teobromina are acţiune diuretică mai slabă ca a teofilinei, dar de lungă
durată. Acţiunea sa asupra sistemului nervos central este de asemenea slabă.

7.1. Semen Coffeae. Seminţe de cafea

Se obţine de la specia Coffea arabica L. şi


alte 6pecii de Coffea cultivate, - arborele de cafea- (Rubiaceae).
Răspândire geografică. Specia Coffea arabica nu este originară din
Arabia, ci de pe platourile înalte ale Etiopiei, unde se găseşte şi acum în flora
spontană. Se cultivă în numeroase regiuni cu clima tropicală din Africa, Asia,
America, Indonezia, în regiuni muntoase. Ţările cele mai mari producătoare
de cafea sunt Brazilia, Columbia, apoi Angola, Mexic, San Salvador,
Indonezia, Guatemala şi Uganda.
Descrierea plantei. Specia este un mic arbore de 5-6 m înălţime, care în
cultură este menţinut sub formă de arbust, pentru a da cât mai mulţi lăstari şi a
mări astfel producţia. Frunzele sunt persistente, ovale, lucioase, iar florile albe
sunt grupate câte 8-15 la subţioara frunzelor. Fructul este o drupă ovoidă sau
globuloasă, roşie la maturitate, cu două seminţe într-un mezocarp cărnos şi
dulce.

40
Obţinerea drogului. Se recoltează fructele la maturitate, manual. Pentru a
obţine seminţele debarasate de mezocarpul cărnos de endocarpul pergamentos
şi de tegumentul seminal, există două procedee:
• procedeul pe cale umedă constă în îndepărtarea mezocarpului la
fructele proaspete în mod mecanic, cu o maşină specială. Pentru îndepărtarea
resturilor de învelişuri, se supun unei fermentaţii bacteriene, în care timp se
produc unele modificări în componenţa chimică a seminţelor şi deci în gustul
şi mirosul lor. În final se spală şi se usucă;
• procedeul pe cale uscată constă în prelucrarea fructelor după ce întâi
au fost uscate. Îndepărtarea învelişurilor seminţelor se face mecanic cu
aparate speciale, printr-o singură operaţie.
Pentru a fi utilizate, seminţele se torefiază.

Descrierea drogului. Seminţele de 10-15 mm lungime şi 6-8 mm


lărgime, cuprind un albumen cornos, cu suprafaţa netedă, convexă pe faţa
dorsală, plată pe faţa ventrală care este crăpată longitudinal în dreptul hilului.
Embrionul scurt este inclus în albumen. Cafeaua netorefiată este de culoare
galbenă-verzuie, fără miros, cu gust acru-amar.

Compoziţie chimică. Cafeaua verde conţine 0,7-2,5% cafeina şi urme de


teobromina, xantină, guanină, adenină. Cafeina se găseşte legată cu
ac.clorogenic sub formă de clorogenat de cafeina şi potasiu. Cafeaua este
foarte bogată în derivaţi cafeilchinici (5-10%), între care ac.clorogenic este
componentul major. Boabele de cafea mai conţin 10-15% lipide, 5-8%
glucide, 3-5% tanin şi circa 1% trigonelină, o betaină a acidului nicotinic.
Prin torefiere se produc modificări în compoziţia chimică. Cafeina se
eliberează din complexul cu ac.clorogenic şi în parte se volatilizează. Acizii
clorogenici se distrug în parte, rămănând doar 3-4%. Glucidele de asemenea
sunt modificate, contribuind la aroma specială a seminţelor torefiate. Această

41
aromă specială se datorează aşa-zisului ulei de cafea sau cafeon, care se
formează în timpul torefierii şi are o compoziţie foarte complexă, în care s-au
identificat, acizi volatili, ca ac.valerianic, fenoli, aldehide ca furfurol, cetone
ca acetonă, derivaţi azotaţi ca metilamină, piridină etc.

Acţiune farmacologică, utilizare. Cu toate că în Etiopia cafeaua era


cunoscută şi consumată ca băutură din cele mai vechi timpuri, ea n-a fost
cunoscută nici de greci, nici de romani. În Europa a fost adusă din Orient abia
la începutul secolului al XVI-lea. Azi, obiceiul de a bea cafea este răspîndit în
toată lumea.
Seminţele de cafea torefiate sunt utilizate ca băutură pentru acţiunea lor
excitantă asupra sistemului nervos central cauzată de cafeină. Cafeaua este şi
un stimulent cardiac, dar poate da şi palpitaţii şi este contraindicată
hipertensivilor. Provoacă adeseori insomnii, tulburări nervoase şi gastrice. La
unele persoane se observă obişnuinţă şi veritabilă stare de necesitate.
În acţiunea fiziologică a cafelei, în afară de cafeină mai intervine acidul
clorogenic, care are acţiune diuretică şi coleretică. Totodată este şi iritant al
stomacului. Produsele de pirogenare din cafeaua torefiată, intervin şi ele în
acţiunea fiziologică, iritantă a cafelei.
Cafeaua solubilă, care permite prepararea instantanee a băuturii, se
obţine prin extragerea seminţelor torefiate cu apă la cald şi sub presiune şi
concentrarea lichidului extractiv şi deshidratare prin liofilizare. Acest produs
conţine circa 4% cafeină.
Cafeaua decafeinizată se prepară din seminţe verzi, prin extragerea lor cu
solvenţi cloruraţi, prin procedee foarte delicate ce fac obiectul unor brevete.
Abuzul de cafea poate duce la o lentă intoxicare cronică, ce se manifestă
prin simptome de insomnie, hiperexcitabilitaţe, tahicardie, tulburări
respiratorii, tremur al mâinilor, simptome ce dispar odată cu suprimarea
consumului de cafea.

42
La noi cafeaua nu este un drog oficinal dar se importă. Cafeina este
oficinală.

7.2. Nicotina
Nicotina, principalul constituent din Nicotiana tabacum, face parte din
clasa alcaloizilor pirolidinici. Datorită neurotoxicităţii sale, a fost utilizată mai
întâi ca insecticid. În prezent, nu are valoare terapeutică, însă se foloseşte
pentru determinarea tipului de receptor (este agonist al receptorilor
nicotinici).

7.2.1. Istoric
Pare paradoxal, dar nu s-a fumat tutun decât după anul 1500. În
antichitate grecii şi romanii se pare că fumau plante aromate cum ar fi piperul,
eucaliptul, menta. Cu toate acestea în mormântul lui Ramses al II-lea s-au
descoperit frunze de tutun, fapt care ridică numeroase întrebări. Ştim sigur că
civilizaţiile amerindiene, atât din America de Sud, cât şi America de Nord, au
fumat, utilizând tutunul în pipe, sau pentru otrăvirea vârfurilor săgeţilor
(denumindu-l "petum"). Indigenii îl cultivau în insulele Tobago (Antilele
Mici), incaşii şi aztecii îl fumau zilnic sau la marile sărbători religioase.
Europa îl descoperă odată cu Cristofor Columb care îl aduce în Spania.
Plantele de tutun au fost menţionate pentru prima oară de Fernando
Hernandez de Toledo, medicul lui Filip al II. Către mijlocul secolului XVI-
lea este aclimatizat în Portugalia, iar ambasadorul Franţei la Lisabona, Jean
Nicot de Villemain trimite circa 1500 de frunze de tutun tocate Catherinei de
Medici, descriind tutunul ca fiind capabil să calmeze migrenele. Treptat
tutunul începe să se raspândească în întreaga Europa, începe să fie consumat
în cantităţi din ce în ce mai mari. În 1690 agronomul Jean de la Quintinie

43
descoperă proprietăţile insecticide ale tutunului, iar extractul apos de tutun se
folosea pentru stropirea pomilor. În 1735 botanistul Linne foloseşte pentru
prima oară termenul de nicotină. În 1828 nicotina este izolată de către Posselt
şi Reinmann, sinteza sa fiind realizată prima oară de Pictet în 1913.

7.2.2. Structura chimică


Nicotina (alfa 3 piridil-N-metilpirolidina)este un alcaloid pirolidinic
extras din frunzele , speciilor de Nicotiana tabacum, Nicotiana rustica,
Nicotiana americana, frunze care conţin 1-8% principii active. Ea se găseşte
sub forma de săruri ale acizilor malic şi citric.

7.2.3. Caracterizare
Biosinteză. Nicotina provine de la aminoacidul ornitină, prin
condensări aldolice, sau de tip Mannich în prezenţa enzimelor ce au drept
coenzima piridoxal fosfat.

Căi de pătrundere. Pătrunde în organism pe cale digestivă, respiratorie şi


cutanată. Pe măsură ce nicotina intră în organism este rapid distribuită în
sânge, de asemenea poate trece bariera hematoencefalică.Metabolizarea are
loc în ficat (circa 80-90%).Eliminarea are loc mai ales pe cale renală, dar se
poate elimina mai ales prin plămâni, transpiraţie, lapte, salivă; circa 10-20%
se elimină ca atare, restul sub formă de metaboliţi (cotinină, ca atare sau
hidroxilată).Urina acidă accelerează eliminarea, în cazul urinei alcaline are
loc o reabsorbţie la nivelul rinichiului. Acţionează la nivelul receptorilor
colinergici centrali la numai 7 secunde de la inhalare, se pare că influenţează
în mod pozitiv activitatea adrenalinei.

44
Toxicitate. Este un toxic puternic şi cu acţiune rapidă; iniţial se măreşte
activitatea ganglionară, iar în faza următoare se produce o inhibare a
ganglionilor, când apare acţiunea depresivă şi paralizantă. Intoxicaţiile pot
avea diferite cauze:
• accidentale (atunci când se foloseşte pentru dăunători);
• profesionale la persoanele care vin în contact cu soluţiile de nicotină;
• intenţionate 1850 afacerea Bocarme, prilej cu care toxicologul belgian
Stas pune la bază metoda extracţiei alcaloizilor din cadavre, metodă care cu
modificările aduse de Otto sio Ogier, este folosită şi astăzi.
Poate da naştere la:
• Intoxicaţie supraacută – de obicei accidentală, care se produce la
ingerarea accidentală, moartea survine instantaneu, prin convulsii puternice;
• Intoxicaţia acută care se produce la ingerare. Se manifestă prin:
o tulburări digestive;
o tulburări nervoase: cefalee, paloare, convulsii cu mişcări musculare
necontrolate, transpiraţie abundentă, delir asfixie;
o tulburări cardiace: puls neregulat, HTA, respiraţia se îngreunează,
poate surveni moartea prin sincopa cardiacă, sau prin paralizia muşchilor
respiratori şi a centrului respirator bulbar;
• Intoxicaţia cronică este foarte întâlnită în rândul fumătorilor: la
fumătorii începători se observă tulburări nervoase şi vasomotorii, palpitaţii,
tulburări digestive, greţuri, tulburări care pot duce in final la toxicomanie
(nicotinism).
Fumatul suprimă senzaţia de foame, la fumătorii cronici 90-98% din
nicotina inhalată este reţinută în plămâni şi constituie alături de gudroanele
rezultate din ardere, una din cauzele principale de creştere a cancerului
pulmonar.

45
Organul sau sistemul afectat Tipul bolii

Aparat respirator cancer pulmonar, cancer laringeal, reducerea


capacităţii respiratorii, pneumonie, bronşită cronică,
embolie pulmonară, astm.

Aparat cardiovascular puls accelerat, aritmie cardiacă, HTA, circulaţie


sanguină proastă, criză cardiacă, angor pectoris,
arterită, flebite.

ORL laringită, faringită, sinuzită, alergii respiratorii, cancer


esofagian, cancer la gât.

Creier şi Sistem nervos embolie cerebrală.

Sistem digestiv cancerul limbii, cancer gastric, gingivită, distrugerea


enzimelor digestive, hiperaciditate stomacală, gastrită,
ulcer duodenal, ulcer stomacal, cancer de colon.

Sistem excretor cancer renal, cancer vezical, cancer de prostată.

Efecte negative de scurtă durată:


• creşterea ritmului cardiac, in medie 20-30bătăi /min;
• creşterea tensiunii arteriale;
• lezarea mucoaselor buzelor, limbii şi cerului gurii;
• îngălbenirea dinţilor;
• iritarea mucoasei naso-faringiene, cu diminuarea sau modificarea
selectivă a mirosului;

46
• iritarea laringelui;
• iritarea ochilor.

7.2.4. Dependenţa de nicotină


Nicotina produce dependenţa de 6-8 ori mai mare decât alcoolul, dar la
fel de mare ca şi cocaina. 95-100% din fumători sunt dependenţi. Nicotina,
indiferent de calea de administrare, pătrunde în organism prin difuziune,
fumul inhalat ajunge în alveolele pulmonare şi toţi constituenţii sunt
absorbiţi.80 % din nicotină este distrusă la nivel hepatic, restul de 20 % se
fixează pe receptorii nicotinici prin intermediul cărora exercită efectele sale
multiple. Pentru a măsura dependenţa de nicotină se utilizează testul
Fagerstrom; testul are avantajul că arată o corelare exactă între răspunsurile
testului şi determinările de cotinină plasmatică şi urinară.

Mecanismele dependenţei. Se disting trei tipuri de dependenţă de


nicotină:
• Dependenţa comportamentală şi socială care se asociază cu anumite
momente ale zilei de lucru: aşa numita „ţigară la cafea”.
• Dependenţa psihică corespunde nevoii menţinerii beneficiilor pe care le
aduce nicotina fumătorului: senzaţia de plăcere, descărcare, satisfacţie,
stimulare intelectuală, stimulare generală. Nicotina este singurul drog
care stimulează funcţiile cognitive pe timp scurt, fumătorul fiind tentat
în mod inconştient a începe o nouă ţigară pentru a regăsi amintirea
acelor senzaţii. Pentru a învinge această dependenţă sunt necesare
activităţi compensatorii: mişcarea în aer liber, exerciţii de relaxare,
suptul anumitor produse .
• Dependenţa fizică se instalează numai după câţiva ani şi nu este
sistematică pentru toţi fumătorii. Fumătorii cronici fumează în primul
rînd pentru a evita acel sentiment de lipsă, care se manifestă prin

47
nervozitate, irascibilitate, tulburări ale concentrării. Dependenţa fizică
este uşor de tratat prin intermediul terapiei de substituţie: plasturele cu
nicotină, gumele de mestecat pe baza de nicotină.

Prin combinarea celor 3 tipuri de dependenţă rezultă trei grupe de fumători:


• Fumătorul cu dependenţă pur comportamentală, acest tip de fumător
consumă sub 5 ţigări pe zi, stoparea fumatului şi reluarea este fără efort.
• Fumătorul cu dependenţă comportamentală şi psihică care fumează
pentru a regăsi efectele psihoactive ale nicotinei. Consumă în general 20 sau
mai multe ţigări pe zi (funcţie si de împrejurări).
• Fumătorul cu dependenţă fizică asociata unei dependenţe
comportamentale, fumează mai mult de 20 ţigări pe zi (consum constant).
Dependenţa de nicotină trebuie tratată ca o boală cronică, foarte mulţi
pacienţi eşuează de la prima tentativă de dezobişnuinţă, trecând prin perioade
de recădere şi de remisie. Pentru a explica dependenţa de nicotină trebuie avut
în vedere foarte mulţi factori: genetici, farmacologici, psihologici, de mediu.
Sevrajul este fenomenul care apare la întreuperea bruscă a prizei de drog cu
toate consecinţele care decurg de aici. Nicotina este un drog care cauzează
dependenţa fizică şi simptome neplăcute de sevraj atunci cînd este abandonată
brusc; astfel apar:
• nevoia presantă de a fuma;
• anxietate;
• iritabilitate, nelinişte, enervare;
• deprimare sau depresie;
• cresterea apetitului.
Un procent de 20% dintre fumători doresc să renunţe la fumat, dar nu o
pot face uşor; anumite tratamente antitabagice pot da rezultate la unele
persoane, în timp ce la unele nu. Nu există un medicament care singur să

48
poată suprima pofta de a fuma, dar există substituenţi nicotinici care ajuta
eliminarea fumatului în timpul fazei iniţiale de sevraj.

Alternativa - medicamentele naturiste


• Pycnogenol un produs natural, extras din coaja pinului maritim (Pinus
maritima), cu un conţinut bogat în flavonoide, acţionează împotriva
radicalilor liberi care accelerează procesul de îmbătrînire cu favorizarea
cancerului, oferă protecţie împotriva infarctului de miocard şi accidentului
vascular.
• Antitabac Plant este un produs lichid ce conţine extracte de Caladium
seguinum şi Phytolacca decandra. Extractul de Caladium seguinum se
adresează tulburărilor provocate de fumat, tuse, migrenele, tulburările
oculare, în timp ce extractul de Phytolacca reduce dorinţa de fumat.

49
CONCLUZII

Tema lucrării de licenţă este : “Alcaloizi cu acţiune pe SNC şi SNV”.


După o scurtă introducere a importanţei studierii alcaloizilot am
prezentat generalităţi ale sistemului nervos central.
În capitolul III sunt prezentate drogurile cu principii active cu azot în
moleculă.
Alcaloizii cu nucleu, pirolic, pirolidinic sunt prezentaţi în capitolul IV
unde se menţionează că aceşti alcaloizi sunt întâlniţi în droguri medicinale.
Dintre alcaloizii cu nucleu pirolidinic cei mai cunoscuţi sunt:
- Higrina şi
- Cuschigrina.
Ambii alcaloizi sunt lichizi şi au fost găsiţi în frunzele de Erythroxylon
coca, Atropa Belladonna şi alte specii făcând parte din alcaloizii secundari ai
acestor droguri.
În capitolul V sunt prezentaţi alcaloizii cu nucleu piridinic şi plantele
care conţin aceşti alcaloizi.
Aceste plante fiind:
- Herba Conii – Iarbă de Cucută
- Cortex Granati – Scoarţă de Granată
- Herba Lobeliac – Iarbă de Lobelia inflată
- Semen Arecae – Nucă de Betel.

50
În capitolul VI sunt prezentaţi alcaloizii cu nucleu piridinic legat de
piroliclină şi plantele care conţin aceşti alcaloizi.
Aceste plante sunt:
- Folium Nicotinae – Frunza de tutun
- Folium Hyscyami – Frunză de Măselariţă
- Cortex Chinae – Scoarţă de China
- Folium Nicotinae – Frunza de tutun
- Nicotina ca alcaloid izolat prezintă un mare interes farmacodinamic
prin acţiunea sa asupra sistemului nervos central.
Nicotina este un alcaloid foarte toxic, doza mortală la om fiind de 0,06g.
- Folium Hyscyami – Frunză de Măselariţă
− Datorită scopolaminei în proporţie mult mai mare le conferă o acţiune

depresivă a sistemului nervos central, uşor hipnotică, fiind recomandată în


nevralgii.
- Cortex Chinae – Scoarţă de China
− În doze mari, china deprimă sistemul nervos central, ceea ce explică
tulburările senzoriale în caz de supradozare.
În ultimul capitol sunt prezentaţi alcaloizii cu nucleu purinic.
− Alcaloizii purinici stimulează sistemul nervos central, intensificând
funcţiile intelectuale, stimulând activitatea motorie şi scăzând oboseala.
− În doze mari provoacă creşterea excitabilităţii, reflexe şi chiar convulsii.
Aceste acţiuni generale ale alcaloizilor purinici sunt diferenţiate ca
intensitate la cei trei reprezentanţi mai importanţi:
- Cafeina are acţiunea cea mai puternică asupra sistemului nervos central;
- Teofilina este activă asupra aparatului cardiovascular. Acţiunea asupra
sistemului nervos central este slabă.
- Teobromina are acţiune diuretică, iar asupra sistemului nervos central
este slabă.

51
Seminţele de cafea torefiate sunt utilizate ca băutură pentru acţiunea lor
excitantă asupra sistemului nervos central cauzată de cofeină.

BIBLIOGRAFIE

1. Alexan M.; Bujor O.; Crăciun F.- Flora Medicinală a României,


Editura Ceres, Bucureşti, 1992;
2. Andrei M. – Anatomia plantelor, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1978;
3. Andrei M. – Morfologia generală a plantelor, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1997;
4. Beldic A. – Flora României. Determinanţi, ilustrar al plantelor
vasculare, volumul I şi II, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1979;
5. Bujor O.; Alexan. M. – Plante medicinale- izovor de sănătate,
Editura Ceres, Bucureşti, 1981;
6. Borza Al. – Dicţionar etnobotanic, Editura Academiei RSR,
Bucureşti, 1968;
7. Călinescu R. – Curs de geografia plantelor cu noţiuni de botanică,
litografia şi topografia învăţământului, Bucureşti, 1958;
8. Ciocârlan V. – Flora ilustrată a României, Editura Ceres, Bucucreşti,
2002, ediţia a doua;
9. Ciulei J., Grigorescu Em., Stănescu Ursula – Plante medicinale

fitochimice si fitoterapice, volumul I şi II, Editura Medicinală, Bucureşti,


1993;

52
10.Crăciun Fl., Bujor O., Alexan M. – Farmacia naturii, Editura Ceres,
Bucureşti , volumul I 1976, volumul II 1977.

53