1.

ARDEREA

Procesul de ardere este un fenomen fizic şi chimic prin care substanţele

combustibile se combină cu oxigenul adus de aerul de ardere, rezultând gaze
de ardere şi o cantitate de căldură ca efect termic al reacţiei. Aspectul chimic
al arderii ia în considerare bilanţul de materiale care apare în timpul arderii şi
degajarea de căldură ce are loc. Aspectul fizic al arderii ia în considerare fac-
torii aerodinamici care determină o anumită viteză de desfăşurare a reacţiilor
şi factorii termici care determină participarea anumitor fluxuri de căldură în di-
ferite etape ale arderii. Practic, cele două aspecte, chimic şi fizic, nu se pot
separa, ele influenţându-se reciproc
Pe de altă parte, dacă arderea este condiţionată de factori aerodinamici
şi termici, este uşor de înţeles că procesul de ardere nu poate fi studiat inde-
pendent de arzătorul sau grătarul şi de focarul în care are loc procesul de ar-
dere. În acest sens, prezentul capitol de ardere trebuie corelat cu capitolele de
arzătoare şi focare pentru a putea cuprinde ansamblul fenomenelor ce se des-
făşoară într-o instalaţie.

1.1 Aspectul chimic al arderii

Într-o ardere completă elementele combustibile C, H, S se transformă

prin oxidare în CO2, H2O şi SO2. În afara produselor de oxidare se obţin în ga-
zele de ardere azotul N2, provenit din aerul de ardere şi apă sub formă de va-
pori, provenită din constituţia combustibilului şi din umiditatea aerului.
Arderea tehnică nu se face însă cu aerul teoretic necesar arderii deoa-
rece, din cauza unei inerente neomogenităţi în amestecarea combustibilului cu
aerul, poate să apară o ardere incompletă. Aceasta conduce la pierderi impor-
tante energetice, deoarece in combustibil care nu arde complet, nici nu degajă
toată cantitatea de căldură pe care ar da-o, în reacţia completă. De aceea, în
toate procesele de ardere, se lucrează cu un exces de aer stabilit la o valoare
care asigură o ardere completă.
Arderea nu se face cu un exces inutil de mare de aer, deoarece în acest
caz apar pierderi mărite prin entalpia de evacuare a gazelor de ardere. Gazele
de ardere se evacuează din instalaţie la o temperatură de 150…230C, în
consecinţă şi aerul în exces va fi evacuat odată cu gazele de ardere la aceeaşi
temperatură. Cum acest aer a fost introdus la o temperatură de 20…30C,
temperatura ambiantă, rezultă că el conduce la o pierdere de căldură echiva-
lentă încălzirii lui de la temperatura iniţială până la temperatura de evacuare.
Ca cifre orientative pentru excesul de aer, se iau următoarele valori în
funcţie de combustibil şi sistemul de ardere:
• combustibil gazos, 5 - 15%;
• combustibil lichid, 5 - 15%;
• cărbune praf ars în suspensie, 20 - 40%;
• cărbune ars pe grătar, 40 - 80%.
 Se defineşte coeficientul de exces (excedent) de aer, , ca raportul din-
tre cantitatea reală de aer utilizată la ardere şi cantitatea chimic necesară teo-
retic la arderea unităţii de cantitate de combustibil.
V
= (1.1)
V0
iar cantitatea de aer în exces va fi:
( − 1)  V0 (1.2)

Dacă se obţine o cantitate de gaze din arderea unităţii de cantitate de

combustibil Vg0, atunci cantitatea de gaze de ardere când procesul are loc cu
exces de aer, va fi:
Vg = Vg 0 + ( − 1)  V0 (1.3)

deoarece aerul în exces se regăseşte neschimbat în gazele de ardere.

1.1.1 Ecuaţiile de ardere pentru combustibilul gazos.

Analiza elementară a unui combustibil gazos se dă în procente volume-

trice. Componentele combustibilului gazos indică deci participarea lor volume-
trică în unitatea de combustibil; aceste componente pot fi: hidrocarburi satura-
te liniare de tipul CH4, C2H2 sau în general CmHn, oxid de carbon CO, hidrogen
H2 hidrogen sulfurat, gaze inerte dioxid de carbon CO2, azot N2, vapori de
apă.
Pentru scriere ecuaţiilor de ardere se pleacă de la ecuaţia molară a
reacţiei. Cum un mol din orice gaz are 22,4 Nm3, împărţind toţi termenii ecu-
aţiei molare cu 22,4 se obţine o relaţie pentru un normal metru cub de sub-
stanţă. În final, deoarece componenta respectivă din combustibil nu este în
cantitate de 1 m3, ci are o participare x, ecuaţia se înmulţeşte cu factorul de
participare. Asemenea reacţii se scriu pentru toţi componenţii combustibili.
Pentru exemplificare se dă mai jos modul de deducere a ecuaţiei de ar-
dere pentru componentul CH4:

[j/mol] (1.4)
3 3 3
1Nm CH 4 + 2Nm O2 = 1Nm CO2 + 2Nm H 2O + Q 3 3
[j/Nm ] (1.5)
xCH 4 + 2xCH4 O2 = xCH4 CO2 + 2xCH4 H 2O + xCH4 Q (1.6)

În final se face o însumare a ecuaţiilor scrise şi se obţine:

1Nm 3comb.+V0 Nm 3aer = ( )RO2 + ( ) H2O + (  ) N2 + Qi (1.7)
Vgo Nm3
În primul termen apare substanţa constituentă, în proporţia în care se
găseşte în combustibil. Al doilea termen este oxigenul necesar arderii sub-
stanţei. În membrul al doilea apar produsele arderii CO2, SO2, H2O precum şi
azotul introdus de aerul de ardere şi care nu participă la reacţie. Ultimul ter-
men este căldura de reacţie respectivă.
Ca particularităţi se remarcă: trecerea dioxidului de carbon a apei şi
azotului din constituţia combustibilului, fără modificări, în gazele de ardere ,
existenţa unui conţinut de oxigen în combustibil scade necesarul de aport de
oxigen din aer şi implicit aportul de azot care însoţeşte oxigenul.
În relaţia (1.7) în membrul al doilea apar gazele de ardere însumate, cu
menţiunea că prin RO2 (componente triatomice) s-a notat suma CO2+SO2.

1.1.2 Ecuaţiile de ardere pentru combustibilul lichid şi solid.

Analiza elementară a unui combustibil lichid şi solid se dă în procente

gravimetrice din unitatea de combustibil. Componentele combustibilului indică
ce parte din kg de combustibil ocupă constituentul respectiv.
Componentele combustibile sunt C, H, S; celălalte componente N, O,
apa W, cenuşa A nu produc reacţii de ardere.
Pentru scrierea ecuaţiilor de ardere se pleacă de la ecuaţia molară a
reacţiei, apoi pentru substanţele din combustibil se transformă molul în kilo-
grame, iar pentru aer şi gazele de ardere se transformă în Nm3. Se împarte
întreaga ecuaţie cu cifra indicând numărul de kg pentru a se obţine relaţia re-
feritoare la 1 kg de substanţă şi în final se înmulţeşte cu conţinutul în combus-
tibil al componentului respectiv. Pentru exemplificare se dă mai jos modul de
deducere a relaţiei de ardere pentru carbon:
1molC + 1molO2 = 1molCO2 + Q  [j/mol] (1.8)
12kgC + 22,4Nm 3O2 = 22,4Nm 3CO2 + Q  [j/12kg C] (1.9)
1kgC + 1865
, 3
Nm O2 = 1865
, 3
Nm CO2 + Q [j/kg C] (1.10)
x c kgC + 1865
, x c Nm 3O2 = 1865
, x c Nm 3CO2 + x cQ (1.11)
Asemenea ecuaţii de reacţii se scriu pentru toţi componenţii combusti-
bili. În final se face o însumare a ecuaţiilor scrise şi se obţine:
(1.12)

(1.13)

(1.14)
(1.15)

(1.16)

(1.17)
(1.18)
1kgcomb.+V0 Nm aer = ( )RO2 + ( )H2O + (  ) N2 + Qi
3
[kj/kg comb.] (1.19)
Vgo Nm3
Ca precizări suplimentare remarcăm următoarele:
între (xN) şi (N) există relaţia de transformare din kg în Nm3, deoarece în
membrul stâng azotul este dat în kg iar în membrul drept în Nm3; aceeaşi re-
marcă se face pentru oxigenul din relaţia (1.16) care în prima coloană apare în
kg iar în a doua în Nm3. Apa, în stare lichidă, în constituţia combustibilului, tre-
ce în stare de vapori în gazele de ardere, de aceea, la efectul termic apare
scăzută căldura de vaporizare (xW)r. Însumările pe coloane dau elementele de
ardere pentru 1 kg de combustibil; V0 cantitatea teoretică de aer necesară ar-
derii; Vg0 cantitatea teoretică de gaze de ardere rezultată.

1.1.3 Controlul arderii.

Într-o instalaţie de ardere este necesar să se efectueze controlul arderii,

având în vedere două mărimi importante: măsura în care arderea este com-
pletă şi excesul de aer.
O ardere completă este caracterizată prin existenţa în gazele de ardere
a substanţelor finale de reacţie CO2, SO2 şi H2O. Dacă însă procesul de arde-
re nu s-a terminat, apar şi produse de ardere incompletă CO, H2, CH4, etc.
Prezenţa acestor produse în gazele de ardere constituie o pierdere deoare-
ce nu
s-a degajat şi nu s-a utilizat căldura lor de oxidare; în consecinţă prima etapă
în controlul arderii este determinarea existenţei în gazele de ardere a compo-
nentelor CO şi H2.
Analiza gazelor de ardere se face cu ajutorul analizoarelor electronice
de gaze sau a analizoarelor chimice de gaze. De menţionat că analiza se
efectuează asupra gazelor de ardere uscate deoarece de la priza de gaze la
analizor apa condensează şi se separă din gazele de ardere.
Cantitatea de gaze de ardere uscate este:
Vgusc = Vg − VH2O (1.20)

şi în consecinţă gazele de ardere analizate se compun din CO2, SO2, N2, O2 ca

produse ale arderii complete şi CO2, CO, SO2, N2, H2, CH4 şi O2 ca produse
ale arderii incomplete; în toate cazurile suma componentelor este 100%. Parti-
ciparea fiecărui component reprezintă în acelaşi timp presiunea parţială a ga-
zului respectiv în amestec.
Condiţia unei arderi complete este:
CO + H2 = 0 ,
condiţie care constituie prima verificare în controlul arderii. Dacă componente-
le de ardere incompletă nu sunt nule, există două posibilităţi: în primul caz
O2=0, ceea ce arată că nu există oxigen în surplus în gazele de ardere şi deci
arderea incompletă se datorează lipsei de aer suficient la arzător; în al doilea
caz O2#0, ceea ce arată că, cu toată existenţa unui exces de aer, arderea se
menţine incompletă. Soluţia în acest caz este cercetarea amănunţită a arzăto-
rului şi focarului pentru determinarea cauzelor care nu permit o ardere comple-
tă.
O a doua verificare făcută în controlul arderii este determinarea excesu-
lui de aer cu care s-a realizat arderea. Efectele negative ale unui exces inco-
rect de aer au fost analizate anterior.
Excesul de aer se determină din relaţia:
CO2 max
= (1.21)
CO2
unde CO2 este concentraţia obţinută în măsurătoarea efectuată, iar CO2max es-
te concentraţia de CO2 care s-ar obţine la o ardere perfectă cu aerul minim
necesar arderii (exces de aer =1).
Justificarea teoretică a relaţiei (1.21) este următoarea proporţia maximă
de CO2 din gazele de ardere uscate este:
VCO2
CO2 max = (1.22)
Vg 0usc

unde Vg 0usc = VCO2 + VSO2 + VN2 . La un exces de aer  proporţia de CO2 în ga-
zele de ardere uscate va fi mai mică şi anume:
VCO2
CO2 = (1.23)
Vg 0usc + ( − 1)V0

Făcând raportul CO2max/Co2 rezultă:

CO2 Vg 0usc
= (1.24)
CO2 max Vg 0usc + ( − 1)V0

Între componentele gazelor de ardere şi excesul de aer există o relaţie

bine definită. Pentru aplicaţiile practice este interesant de studiat legătura între
elementele CO2, O2, CO şi , dintre care două (CO2 şi O2) se determină uşor
prin analiză şi celălalte două (CO şi ) pot rezulta din relaţia de legătură. O as-
tfel de relaţie de legătură poate fi folosită pentru determinarea excesului de aer
în cazul arderii incomplete a combustibilului.
Relaţia de legătură se stabileşte grafic sub forma unei nomograme de-
numită triunghiul de ardere sau diagrama lui Ostwald, între CO2 şi O2 se stabi-
leşte o legătură liniară:
VCO2
CO2 = (1.25)
100
Vg 0usc + VO
21 2
VO2
O2 = (1.26)
100
Vgousc + VO
21 2
 Unde termenul 100 / 21  VO2 reprezintă cantitatea de aer în exces.
Raportând relaţiile se obţine:
O2 VO2 O2
= şi VO2 =  VCO2 (1.27)
CO2 VCO2 CO2

Introducând pe VO2 în relaţia (1.25) rezultă:

VCO2
CO2 = (1.28)
100 O
Vg 0usc + VCO2 2
21 CO2
respectiv:
100
CO2  Vg 0usc + O2VCO2 = VCO2 (1.29)
21
deoarece VCO2 / Vg 0usc = CO2 max se obţine relaţia:

100
CO2 + O2  CO2 max = CO2 max (1.30)
21
Ecuaţia este o dreaptă în coordonate CO2-O2 cu punctele caracteristice:
CO2=0  O2=21%
CO2=CO2max  O2= 0% (1.31)
În mod similar se demonstrează că =1 este o dreaptă cu ecuaţia:
1
xCO2 + (1 − x )CO + (1 − x )O2 + ( N2 + SO2 ) = 1 (1.32)
2
unde s-a considerat că arderea se produce complet în proporţie x şi incomplet
în proporţie (1-x).
C + O2( ) = CO2
C
x
1 C
C + O2( ) = CO + O2( )
C
1-x (1.33)
2
şi cantitatea rezultată este:
1
xVCO2 + (1 − x )VCO + (1 − x )VO(2 ) + V( N2 +SO2 ) = Vgusc
C
(1.34)
2
punctele caracteristice ale dreptei descrise de ecuaţia (1.32) sunt:
(x=0)
CO2=0 O2=(O2)CO %
(x=1)
CO2=CO2max O2=0 % (1.35)
 Unde (O2)CO reprezintă concentraţia de oxigen în gazele de ardere când
se produce oxidarea numai până la CO şi oxigen există disponibil pentru arde-
rea incompletă.
CO2 [%]
CO2max
12 =1
C 1,1
1,2
10 1,3
1,4
1,5
8 1,6
1,7
2
6
3
4
4 5
6
7
8
9
2 10
20
=
COmax 2 4 A 6 8 10 12 14 16 18 20 21 O2 [%]
B
Fig.1.1 Diagrama Ostwald .
Pe triunghiul astfel format cu cele două drepte se fac în continuare o se-
rie de diviziuni astfel cum se arată în fig.1.1. Scara pentru valorile lui CO este
uniform gradată între 0 şi Comax, liniile CO=const. fiind paralele cu dreapta
CO=0. Scara pentru excesul de aer este uniform gradată cu valori reciproce
(1/) şi dreptele =const. sunt paralele cu dreapta =1.
Se vede că diagrama se poate extinde şi în zona <1 prin prelungirea
dreptelor. Utilizarea diagramei Ostwald este foarte simplă, dacă se determină
din analiza gazelor de ardere componentele CO2 şi O2, se fixează punctul res-
pectiv pe diagramă şi se determină valorile lui CO şi  prin dreptele respective
din fasciculele ce trec prin acel punct.
Pentru fiecare combustibil nomograma de ardere este diferită şi se con-
struieşte după cunoaşterea analizei elementare şi efectuarea calculelor de ar-
dere.
Pentru combustibili solizi şi lichizi determinarea punctelor caracteristice
se face cu relaţii a căror deducere este simplă:
VCO2
CO2 max =  100 [%] (1.36)
Vgousc

c 1865
,
(O2 )CO = 100 2 100 [%] (1.37)
c 1865
,
Vgusc +
100 2

VCO2
COmax = 100 [%] (1.38)
1865
, c
Vg 0usc +
2 100
 O limitare în utilizarea triunghiului Ostwald apare în cazul în care, pe
lângă CO, ca produs de ardere incompletă, se găseşte H2. La conţinuturi mari
de hidrogen în gazele de ardere, rezultatele calculului pe nomogramă sunt
afectate de erori relativ mari.

1.2 Aspectul fizic al arderii.

Procesul real de ardere nu este cel descris de reacţiile de oxidare, aces-

tea marcând numai starea iniţială şi finală a sistemului. În realitate un număr
foarte mare de reacţii intermediare, în care apar şi se transformă cu viteză
foarte mare produse intermediare instabile, caracterizează procesul de ardere
din punctul de vedere al desfăşurării lui: viteză, aporturi de căldură, elemente
care frânează reacţiile etc. Un astfel de proces poartă denumirea de reacţie în
lanţ.
Procesul de ardere începe prin încălzirea locală a unui anumit volum din
amestecul combustibil, până la temperatura de reacţie, după care căldura de-
gajată de reacţia locală, se utilizează în continuare la amorsarea reacţiei în vo-
lumele înconjurătoare. Cantitatea mare de căldură degajată în timpul procesu-
lui, duce la o ridicare puternică a temperaturii, care la rândul ei accelerează
reacţiile de ardere după o lege exponenţială. Această fază se numeşte de
aprindere.
În continuare procesul se desfăşoară cu o viteză constantă, denumită
viteză de ardere. În această fază există pe de o parte factori care tind să mă-
rească viteza de reacţie , iar pe de altă parte factori care micşorează viteza de
reacţie (întreruperea reacţiilor în lanţ la peretele rece al incintei de ardere sau
la ciocnirile cu molecule inerte).
În cele de mai sus s-a prezentat arderea unui amestec omogen de
combustibil şi aer de ardere. În unele situaţii aerul nu este amestecat cu com-
bustibilul, ci ajunge la el printr-un proces de difuzie; în acest caz arderea se
numeşte difuză şi procesul se desfăşoară în două etape: pătrunderea aerului
prin difuzie la combustibil şi arderea combustibilului. Deoarece procesul de di-
fuzie este mult mai lent decât procesul de ardere, la arderea difuză viteza de
reacţie este determinată de viteza de difuzie.

1.2.1 Arderea difuzivă a picăturilor sau particulelor de combustibil

lichid sau solid.

În prima fază se produce o încălzire a particulei, cu eliminarea umidităţii,

apoi o degajare a substanţelor volatile, ca urmare a încălzirii în continuare a
combustibilului; volatilele ard ca orice combustibil gazos. În a doua fază rezi-
duul solid rămas cocsul, arde după un proces specific arderii carbonului.
Pentru a calcula timpul total de ardere a unei particule se va face ipote-
za simplificatoare că forma particulei este sferică.
Timpul total de ardere este:
 =  p + v +  r (1.39)
unde:
• p este timpul necesar încălzirii particulei până la temperatura de aprindere;
• v este timpul de degajare respectiv de ardere a materiilor volatile;
• r este timpul de ardere al carbonului.
Dintre toate componentele r are cea mai mare pondere.
Timpul de pregătire este dat de relaţia încălzirii unei sfere în repaus re-
lativ, într-un mediu cu temperatură ridicată, şi este în funcţie de invarianţii Fou-
rier (Fo) şi Biot (Bi).
Pentru cazul de faţă
 1 
 p = f  Fo, , d 02  = k p d 02 (1.40)
 a 

unde:
• d0 este diametru particulei;
• a este coeficientul de difuzie termică;
• kp este o constantă pentru un anumit combustibil şi temperatură dată a me-
diului.
Timpul de degajare a volatilelor, acestea fiind considerate că străbat un
mediu poros (particula) este dat de ecuaţia lui Darcy, care caracterizează flu-
xul unor substanţe volatile printr-o masă poroasă. Ecuaţia se integrează ad-
miţând drept condiţie la limită: la suprafaţa particulei, concentraţia volatilelor
este nulă, rezultând:
 1 1
 v = f  ,V , , d 02 , ,  = kv d 02 (1.41)
 C0 P0 
unde:
•  este densitatea particulei de cărbune sau păcură;
• V este conţinutul de volatile, în %;
• C0 este concentraţia maximă a volatilelor în centrul particulei;
• P0 este permeabilitatea particulei;
•  este vâscozitatea volatilelor,
Prin kv se notează un factor caracteristic pentru un anumit combustibil,
la care sunt cunoscute şi constante mărimile V, C0, P0 şi . Permeabilitatea
particulei este singura caracteristică a cărei valoare poate fi influenţată de di-
ametru particule, însă cercetările au arătat că influenţa este neglijabilă şi în
consecinţă kv este o constantă a combustibilului.
Timpul de ardere al carbonului, rămas în urma degajării volatilelor, se
poate calcula prin relaţiile difuziei, deoarece arderea cocsului este pur difuză.
Coeficientul de difuzie şi concentraţia oxigenului în masa de gaz care
înconjoară particula se admit constante şi în consecinţă fluxul de oxigen la
particula de diametru d0 este:
 1 
FO2 = f  fg , fs , , D (1.42)
 d0 
unde:
• fg este concentraţia oxigenului în masa de gaz care înconjoară particula;
• fs este concentraţia la suprafaţa particulei, care poate fi considerată nulă,
deoarece la suprafaţa de contact, oxigenul reacţionează integral cu carbo-
nul;
• D este coeficientul de difuzie.
Deoarece din relaţiile de ardere rezultă că fluxul de carbon este egal cu
fluxul de oxigen multiplicat cu 12/32 rezultă:
12
Fc = FO (1.43)
32 2
Integrând expresia între limitele:
=0 → d=d0
=r → d=0 (1.44)
şi deoarece c, g, D, fg şi fs0 sunt constante pentru un anumit combustibil şi
un anumit regim de lucru al focarului, toţi aceşti parametrii pot fi înglobaţi în
constanta kr.

Relaţia devine:
 r = k r d 02 (1.45)
Însumând relaţiile se obţine:
 =  p + v +  r = ( k p + kv + kr )d02 (1.46)

Relaţia de mai sus arată că timpul total maxim de ardere a unei particule
este proporţional, în toate fazele componente, cu pătratul diametrului particulei
celei mai mari.
 1.2.2 Arderea difuză a unui strat de combustibil solid pe grătar.

Arderea stratului de cărbune este influenţată de mulţi factori specifici fi-

ecărui caz în parte; dintre aceştia se enumeră: felul combustibilului (conţinutul
de umiditate, volatile, cenuşă), granulaţia medie şi curba granulometrică, dis-
tribuţia aerului în strat, existenţa răscolirii stratului, ş.a. Complexitatea feno-
menului face ca în calcule să se adopte valori experimentale pentru procesul
de ardere.

Trebuie totuşi menţionat un fenomen fizic important care apare în pro-

cesul de ardere al carbonului din patul de combustibil: efectul catalitic produs
de CO2 şi H2O din gazele de ardere. Procesul este ilustrat în figura 1.2 şi se
bazează pe proprietăţile reductoare ale carbonului la temperatură ridicată.

Existenţa acestui proces explică influenţă favorabilă a substanţelor vola-

tile din combustibil asupra procesului de ardere a carbonului: arderea sub-
stanţelor volatile produce dioxid de carbon (CO2) si vapori de apă (H2O) care
catalizează în continuare faza de ardere a patului de cărbune.

CO2 O2 CO2 H2O O2 CO2

H2O Zona de
CO2 reducere
2CO carbon CO+H2O

Fig.1.2 Arderea stratului de cărbune.

1.3 Entalpia gazelor de ardere - Diagrama I-t.

În calculul termic al cazanului, pentru stabilirea temperaturii gazelor de

ardere în diferite puncte ale traseului, precum şi pentru determinarea tempera-
turii de ardere, se utilizează diagrama I-t a gazelor de ardere.
Relaţia de bază în determinarea enntalpiei gazelor de ardere rezultate
din arderea unităţii de combustibil (kg, Nm3) este:
Ig = i CO2VCO2 + i SO2VSO2 + i N2VN2 + i H2OVH2O + i 0 (  − 1)V0 (1.47)

exprimată în j/kg sau j/Nm3, înţelegându-se conţinutul de căldură în gazele de

ardere a 1 kg sau 1 Nm3 de combustibil.
Calculul diagramei I-t se face de obicei sub formă de tabele:
pentru excesul de aer =1 se calculează Ig 0 = f ( t ) ;
pentru excesele de aer reale  = 1 +  se calculează
Ig = Ig 0 + i 0 ( − 1)V0 (1.48)

Se trasează apoi diagrama I-t aşa cum apare în fig.1.3a.

 Ig =1,3 cp
=1,2
=1,1
1
=1 =1,1
1
=1,2

t b) t
a)

Fig.1.3 Diagrama I-t a gazelor de ardere (a) şi diagrama cp-t a gazelor

de ardere (b)
Dezavantajul diagramei prezentate este acela de a fi specifică fiecărui
combustibil. În literatura de specialitate sunt menţionate mai multe soluţii con-
structive pentru diagrama I-t generalizată, soluţii care se bazează în principiu
pe acceptarea unei entalpii specifice pentru gazele de ardere, aceeaşi pentru
orice combustibil, care se înmulţeşte cu cantitatea de gaze de ardere rezultată
din arderea unităţii de combustibil.
Pentru unele calcule verificare este necesară cunoaşterea căldurii spe-
cifice a gazelor de ardere. Aceasta se determină cu relaţia:
VCO2 VSO2 VN2 VH2O (  − 1)V0
c pg = c pCO2 + c pSO2 + c pN2 + c pH2O + cp0 (1.49)
Vg Vg Vg Vg Vg

Se trasează apoi diagrama c pg − t aşa cum apare în figura 1.3b.