Poezie modernistă, cu limbaj ermetic

RIGA CRYPTO ŞI LAPONA ENIGEL

Ion Barbu

Inclusă în volumul „Joc secund”, poezia „Riga Crypto şi lapona Enigel” aparţine
etapei de creaţie numită baladescă şi orientală. Subintitulată „baladă”, „Riga Crypto şi lapona
Enigel” este caracterizată de însuşi autorul drept un „Luceafăr întors”.
Titlul este alcătuit din două nume proprii aflate în enumeraţie: apelativul „riga” (rege,
stăpân) sugerează o dimensiune arhaică; Crypto (în greacă = criptic, ascuns, incifrat); lapona
este locuitor al ţinuturilor nordice îndepărtate, iar Enigel, nume propriu exotic (în suedeză =
înger).
Structura compoziţională a baladei. Mitul nunţii „dilematice” constituie nucleul
baladei. Poezia este alcătuită din două părţi, fiecare dintre ele prezentând câte o nuntă: a) una
reală, consumată, împlinită şi b) una iniţiatică, neîmplinită, imaginară.
Incipitul cuprinde dialogul dintre un „menestrel” (poet şi cântăreţ medieval), şi un
„nuntaş fruntaş”, dialog ce pune în evidenţă motivul „nunţii”, recurent în lirica barbiană.
Dialogul introduce prin tehnica povestirii în ramă, povestea celor două personaje din titlu. La
sfârşitul unei nunţi adevărate, „la spartul nunţii în cămară”, menestrelul este rugat să „zică”
despre altă nuntă – „cu Enigel şi riga Crypto”. Epitetele „trist şi aburit” cu care este
caracterizat naratorul, denotă elegiacul din „zicerea” sa, şi-l degradează: este „mult
îndărătnic”, „mai aburit”. Cântarea menestrelului are sens parabolic, el trebuie să cânte,
repetând ca într-un ritual „Cu foc l-ai zis acum o vară / Azi zi-mi-l stins, încetinel ”.
La prima vedere balada este o liricizare a legendei despre originea ciupercilor:
otrăvitoare, trăiesc la umbră şi umezeală, simbolizând o existenţă hermafrodită (se înmulţesc
prin spori). Scenariul liric simbolizează iniţierea despre o nuntă neîmplinită. Scenariul epic:
Riga Crypto, simbol al increatului, iar pe alt plan al intelectului pur şi steril, aspiră nu la
înălţarea în regnul uman, ci să atragă fiinţa umană în hotarele sale, o capcană primejdioasă
pentru Enigel, care-şi urmează drumul spre „nunta” solară.
Epicul este susţinut de naraţiunea specifică baladei şi de unele secvenţe epice: tehnica
„povestirii în ramă”, prezenţa personajelor, portretizarea acestora, regele ciupercă este un
inadaptat, „sterp şi nărăvaş” în lumea lui umedă şi răcoroasă , ce nu vrea „să înflorească”, pe
când lapona Enigel, prezentată într-o mişcare de transhumanţă, „În noul an, să-şi ducă
renii, / Prin aer ud tot mai la sud ”, este „laponă mică, liniştită”. Întâlnirea celor doi se
realizează în vis, când lapona poposeşte în poiană „pe muşchiul crud”. Crypto îi face două
oferte (fragi şi pe sine însuşi), chemând-o în lumea vegetală, dar fata refuză. Refuzurile sunt
motivate prin două autoportrete: „eu mă duc să culeg/ Fragii fragezi mai la vale”, şi aspiraţia
spre soare, patronul spiritual al lui Enigel şi al lumii umane („Mă închin la soarele înţelept”,
„Greu taler scump cu margini verzi/ De aur. Visu-i cercetează ”). Întârziind în dialogul cu
Enigel, soarele îl surprinde şi-l pedepseşte pe Crypto, transformându-l în ciupercă
otrăvitoare. „Peceţile roşii” trădează făptura demonologică, îndepărtându-l definitiv de
regnul uman, ca şi de increat, rămânând să nuntească „cu măselariţa mireasă”.
Înlănţuirea epică a poemului este uşor tulburată de faptul că „rama” din incipit nu are
corespondenţă în final, iar „visul” fetei nu are o încheiere clară. Presupunem că se sfârşeşte
atunci când fata plânge (în vis sau în realitate?). Această înlănţuire a planurilor amplifică
ambiguitatea textului. Aventura lui Crypto eşuează în mod tragic. Trădându-şi condiţia
paradiziacă prin degradare, riga devine inferior, deşi la început putem vorbi despre
superioritate prin prezenţa atât de intensă chiar şi în afara visului. El este o natură singulară,
superioară, „împărăţea peste bureţi”, cu ciudăţenii faţă de ritmul comun al lumii din care
face parte (el reprezintă geniul).
Lapona îl refuză pentru că nu acceptă sterilitatea. Aspiraţia erotică aparţine factorului
inferior. Peţirea are loc pe cale onirică. Crypto este solemn, grav, îmbiind-o cu dulceaţă şi
fragi (produse din lumea vegetală).Culegerea sa de către Enigel este amânată, pentru că fata
îi spune: „Lasă. Aşteaptă de te coace”. Crypto este un „geniu degradat”.Coacerea este un
verdict al morţii. Pentru el soarele „E roşu, mare”, este maculat, cu „pete fel de fel”. Enigel
este rugată să-şi părăsească existenţa solară, pe care Crypto o refuză prin existenţa sa sterilă.
De aici rezultă tragismul, care constă în imposibilitatea atingerii unui echilibru ideal.
„Involuţia ” către increat, ca o chemare spre „răcoare” ar fi o posibilitate de salvare,
„somnul fraged” fiind identic cu preexistenţa. Evoluţia sub soare implică alterare, putrefacţia,
anularea. Soarele se întrupează în „visuri sute, de măcel”, Crypto o cheamă pe Enigel spre
puritatea increatului în „Somn fraged şi răcoare”, care însă nu corespund idealurilor laponei.
Soarele este simbolul descifrat al raţiunii, al intelectului, al dimensiunii apolinice al
fiinţei umane, Enigel, în opoziţie cu Crypto (ascuns, incifrat), dionisiac, prin tendinţa de
rupere a echilibrului. Astfel, Enigel este un personaj superior, fiind guvernată de raţiune, iar
Crypto este un personaj inferior, care reprezintă lumea simţurilor. Raţiunea şi senzaţiile sunt
diferite, de aceea se atrag. Soarele este tentaţia ultimă (al treilea cerc) al existenţei barbiene.
Superioritatea principiului feminin solar în dauna celui masculin steril, a făcut pe numeroşi
critici şă comenteze poezia lui Ion Barbu ca pe un „Luceafăr întors”. Mircea Scarlat observa
că „nebunia rigăi spân este condamnarea barbiană a aspiraţiilor nejustificate”. Şi într-adevăr
putem interpreta sfârşitul rigăi ca o pedeapsă pentru tendinţa de a-şi depăşi condiţia. Ieşirea
din echilibrul prestabilit este sancţionată ca un hybris, Crypto este alungat spre regnul
malign. Oglindirea soarelui în „pielea-i cheală”, de „zece ori” (zece = simbol ermetic al
creaţiei complete), constituie oglindirea rigăi în propria-i imagine.
Un alt simbol fundamental este cel al nunţii, care apare în poem ca o probă în iniţierea
laponei în drumul ei spre sud. În poezia „Ritmuri pentru nunţile necesare”, Ion Barbu
precizează trei trepte de iniţiere: cercul Venerei, (iubirea „ca energie degradată” reduce omul
la ipostaza de fiinţă instinctivă), apoi sufletul urcă spre cercul lui Mercur, al intelectului, al
raţiunii. Iniţierea completă are loc prin „nunta” trupului cu spiritul sub Soare, simbolul
cunoaşterii absolute.Astfel asistăm în „Riga Crypto şi lapona Enigel” la impactul dintre
raţiune (Enigel) şi instinct (Crypto), - „fiară mai bătrână” şi „făptură mai firavă”, care se
soldează cu victoria raţiunii asupra instinctului.
Al treilea simbol valorificat în poem este cel al oglinzii. Oglindirea soarelui în pielea
rigăi, îl metamorfozează.
„Riga Crypto şi lapona Enigel” este o baladă cultă în care epicul liricul şi dramaticul
se îmbină cu măiestrie. Specia baladă este justificată tocmai prin această îmbinare a genurilor
literare: dramaticul reiese din pasajele dialogate (strofele 6, 7, 8), precum şi din neputinţa
rigăi de a-şi atinge visul. Lirismul constă în prezenţa secvenţelor din dialog în care
personajele se autodefinesc (strofele15,16,17), din versurile sentenţioase (20, 25), din
rugăminţile incantatorii ale lui Crypto, din ultima strofă realizată în manieră arhaică,
populară.
Textul baladei actualizează un lirism obiectiv, o lirică a rolurilor.
În opinia mea, epicul este aici o formă de geometrizare (incifrare) a unor înţelesuri,
poemul actualizează un lirism al măştilor în care obiectivarea eului liric este mai atenuată.
Poetul este în spatele fiecărei măşti: el este menestrelul, dar şi Crypto, şi Enigel, pe rând,
fiecare personaj, în înlănţuire epică.
În concluzie, „Riga Crypto şi lapona Enigel” este o poezie modernă prin simbolurile
folosite (simbolistica dezvoltată a soarelui), prin împletirea limbajului arhaic şi popular cu
cel neologic, prin construcţia textului, (apar strofe inegale, catrenul, sextina, dar şi strofa
polimorfă), prin infuzia folclorului împletit cu romantismul german, care dau naştere unui
lirism impur. Afirmaţia „Luceafăr întors” poate fi înţeleasă ca „romantism întors”, prin
ambiguizarea înţelesurilor, pentru că alegoria creată de Ion Barbu nu este decât stratul de
suprafaţă al textului modern. Cheia de înţelegere este ermetizarea şi lirismul orfic.