See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/282286098

STRUCTURILE URBANE DE TIP SOCIALIST – O INDIVIDUALITATE GEOGRAFICĂ ?

Article · March 2014

CITATIONS READS
10 486

1 author:

Sageata Radu
Institute of Geography, Romania, Bucharest
192 PUBLICATIONS   355 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

Climate Change and Impacts on Water Supply “CC-WaterS” View project

Un secol de învăţământ geografic la Universitatea din Bucureşti View project

All content following this page was uploaded by Sageata Radu on 30 September 2015.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 STRUCTURILE URBANE DE TIP SOCIALIST –
O INDIVIDUALITATE GEOGRAFICĂ ?

Radu SĂGEATĂ

Institutul de Geografie al Academiei Române, Bucureşti, Str. Dimitrie Racoviţă, nr. 12,
sect. 2, RO-70307

Rezumat. Structurile urbane de tip socialist – o individualitate geografică? Politica de dezvoltare

preferenţială a industriei grele şi îndeosebi a siderurgiei şi construcţiilor de maşini caracteristică sistemelor
politice de orientare socialistă din estul Europei, a avut consecinţe majore şi asupra sistemelor de aşezări,
printr-o urbanizare forţată, manifestată doar sub aspectul cantitativ (creşterea artificială a numărului de
oraşe şi a ponderii populaţiei urbane). Acest proces s-a realizat în principal prin transformarea unor sate în
oraşe ca urmare a implantării unor obiective industriale, trecerea unor sate în teritoriul administrativ urban,
pe baza funcţiei acestora de „aşezări dormitor”, prin integrarea în intravilan a unor cartiere cu specific
predominant rural dar şi prin construirea, pe teren liber, de oraşe integrate unor mari obiective industriale.
Consecinţa a fost apariţia unui nou tip de aşezări umane, integrat mediului urban, dar care sub raport
calitativ, al infrastructurii de tip urban, sunt mult inferioare centrelor urbane cu tradiţie. Individualitatea lor
este argumentată şi prin evoluţia oscilantă a acestora, în cele mai multe cazuri similară aşezărilor rurale,
concretizată prin scăderi de populaţie şi un grad mare de vulnerabilitate datorat reconversiei unităţilor
industriale care le-au generat. Toate aceste consideraţii ne îndreptăţesc să afirmăm că aceste aşezări,
integrate în prezent mediului urban, alcătuiesc de fapt o categorie distinctă, intermediară între sistemul
urban şi cel rural şi ar trebui declarate ca atare.

Abstract. Socialist-type urban structures – a geographical individuality? The industrial development

policy with emphasis on the heavy industry, of steel and machine-building branches in the main, was a
characteristic feature of the socialist-type political systems of Eastern europe. Its notable consequences for
the settlement system translated into forcible urbanisation, but only insofar as quantity was concerned
(artificial multiplication of towns and of the town population). As industrial units set up, some villages,
functioning as dormitory settlements, would be turned into towns; other would be integrated into the urban
administrative territory; on the other hand, some dominantly rural residential districts would be attached to
the town and a new type of settlements, connected with the construction of big industrial estates, would be
built on empty terrain. As a result, a new type of town-integrated settlements would emerge, but the
quality of their urban-type infrastructure falls far below that of traditional urban centres. Their individual
character is marked by a fluctuating evolution, in the majority of cases much closer to the countryside, that
is, a decrease of population and growing vulnerability connected with the industrial units they had been
engendered by. In view of the above, we would say that these settlements, now part of the town, represent
a distinct, intermediary category between the urban and the rural system and should be designated as such.

Key-words: forcible urbanisation, oversized industrialisation, urban infrastructure.

Cuvinte cheie: urbanizare socialistă, industrializare supradimensionată, infrastructură urbană

 1. CONTEXTUL SOCIAL-POLITIC AL URBANIZĂRII SOCIALISTE

Analiza structurii şi organizării spaţiului central şi est-european, scoate în evidenţă

urmele planificării centralizate după modelul sovietic care în 1945 fusese deja experimentată de
un sfert de secol în U.R.S.S., părând un model viabil pentru a fi implementată şi în statele
intrate în sfera sa de influenţă, după Conferinţa de la Yalta. Acest model se baza în esenţă pe o
creştere economică ca urmare a dezvoltării hipertrofiate a industriei, îndeosebi a celei grele, pe
promovarea clasei muncitoare şi pe investiţiile orientate către apărare, într-un cadru de autarhie
în raport de constrângerile economice globale ale momentului. Pe această bază a fost
fundamentată la începutul anilor ’60 ai secolului trecut, teoria complexelor suprastatale (Valev).
Potrivit acesteia, integrarea economică nu se putea realiza decât prin specializarea ţărilor pe
anumite domenii şi agregarea lor în complexe macroteritoriale. Unul dintre acestea, ar fi trebuit
să fie cel al Dunării de Jos, alcătuit din fostele state socialiste, în care rolul central îi revenea
Uniunii Sovietice; România, alături de Bulgaria trebuia să facă parte din categoria ţărilor cu
economii specializate în producerea de materii prime şi semifabricate, concepute ca principale
pieţe de desfacere pentru produsele cu grad superior de prelucrare din R.D. Germană,
Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria, ţări aflate în „prima linie”, ce constituiau un fel de zonă
tampon cu Europa Occidentală. Integrarea lor economică (asigurată prin CAER), politică şi
militară (asigurată prin Tratatul de la Varşovia, dar sprijinită masiv prin prezenţă în majoritatea
acestor ţări a trupelor militare sovietice) ar fi trebuit să confere viabilitate acestui „complex
suprastatal”, transformându-l într-un nucleu deschis pentru aderarea şi a altor state. Numai că
degradarea constantă a nivelului de viaţă, asociată cu imixtiunea din ce în ce mai evidentă a
politicului în viaţa socială au creat condiţiile declanşării unui întreg lanţ de acţiuni
revendicative, atât pe plan social, cât şi politic. Acesta avea să fie deschis în iunie 1956 prin
revolta muncitorilor polonezi din Poznan sub deviza „pâine şi libertate” şi a culminat prin
evenimentele din Ungaria din toamna aceluiaşi an, şi prin „Primăvara de la Praga” din 1968. Pe
plan politic, reprezentativă este Declaraţia din aprilie 1964, prin care România, care reuşise să
se despartă încă din 1958 de „glorioasa armată roşie”, îşi revendica dreptul de a-şi găsi propria
sa cale de dezvoltare internă. Se adaugă ruptura sovieto-albaneză şi consecinţele crizei care a
afectat relaţiile sovieto-chineze de la începutul celui de-al şaselea deceniu al secolului XX. În
acest context de instabilitate, liderii comunişti sovietici au fost nevoiţi să recurgă la încercări
disperate de reformare a sistemului, cum a fost vaga campanie de destalinizare iniţiată de N.
Hruşciov cu prilejul celui de-al XXII-lea Congres al PCUS (oct. 1961) sau „Reforma
Kossâghin” din 1966. Eşecul acestora l-a determinat pe Leonid Brejnev să afirme, cu prilejul
reunirii Pactului de la Varşovia din iulie 1968, suveranitatea limitată a ţărilor din Est,
adevăratul fundament al agregării acestora în „complexul suprastatal” al Dunării de Jos, dar si
al cooperării în cadrul CAER sau al Tratatului de la Varşovia.
Dezvoltarea planificată, subordonată factorului politic, controlul statului asupra
mijloacelor de producţie şi de schimb, orientarea către o dezvoltare egalitaristă a tuturor
unităţilor administrativ-teritoriale, fără a se ţine seama de potenţialul lor diferit şi de specificul
fiecăreia, frânarea creşterii metropolelor prin limitarea migraţiilor, dezvoltarea agriculturii pe
baze colectiviste, strânsa corelare a producţiei acestor state cu nevoile economice şi militare ale
„fratelui mai mare”, autarhia şi ruptura de Occident şi programele ambiţioase de dezvoltare şi
modernizare economico-socială au constituit fundamentele unei geografii originale care a
individualizat şi continuă încă să diferentieze ţările din Estul Europei.

2. INDUSTRIA ŞI URBANIZAREA SOCIALISTĂ

Pe un fond iniţial diferenţiat între Europa Centrală de Nord, industrializată încă din
secolele XVIII-XIX (Saxonia, Saxonia-Anhalt şi Berlin în Germania; Silezia şi Lodz-Poznan în
Polonia, Cehia – locul 8 mondial ca dezvoltare industrială in 1938), perioada sovietică a
introdus schimbări fundamentale, vizibile şi astăzi. Tendinta generală a fost aceea de
uniformizare a dezvoltării industriale, fapt care a generat individualizarea a două tipuri de
regiuni industriale:
Regiuni industriale anterioare anului 1945, localizate in cele trei state ale Europei centrale
nordice, după un triunghi întins de la Lodz şi Varşovia, la Halle, Praga şi Bratislava. La
acestea se adaugă centrele urbane naţionale şi regionale (Zagreb, Braşov, Ploieşti, Brno,
Gyor, Poznan). Cele mai mari concentrări industriale se întâlneau în Silezia Superioară şi
în periferia întinsă a Budapestei.
Noile regiuni industriale au fost localizate foarte aproape de frontiera sovietică sau în
zonele estice ale statelor fostului Bloc comunist, mai puţin dezvoltate industrial la acea
dată: complexul siderurgic Ekostahl de la Eisenhüttenstadt a fost amplasat pe malul stâng
al Oderului, ca un simbol al noilor relaţii între R.D.G. şi Polonia; Kosice aproape de
frontiera Slovaciei cu U.R.S.S. sau Galaţi pe Dunărea inferioară, ca o consecinţă a
preocuparilor legate de apărare şi de dezvoltare pe baza materiilor prime importate din
U.R.S.S. (fier de la Krivoj-Rog şi Kursk, cărbune din Donbass). Tot în această categorie se
mai inscriu centrele industriale Kremcikovi, aproape de Sofia, Nowa Huta, lângă Cracovia
sau Dunajujvaros, pe malul drept al Dunării, în aval de Budapesta.
Fracturile politice sovieto-jugoslavă şi sovieto-albaneză deşi au menţinut linia generală
de dezvoltare autarhică şi centralizată a industriei celor două ţări, au imprimat spaţiului balcanic
anumite particularităţi. Preocupările defensive, manifestate de această dată într-un cadru de
protecţie antisovietică, explică dezvoltarea unor centre industriale din Bosnia (Zenica,
Sarajevo), Macedonia (Skopje), Muntenegru (Titograd, Niksik), sau a complexului militaro-
industrial de la Elbasan (Albania). Tot ca urmare a politicii de autarhie economică, o serie de
mari complexe industriale au fost amplasate în proximitatea resurselor de materii prime:
Lauchhammer şi Hoyerswerda în apropierea zăcămintelor de lignit de la Cottbus, cupru la
Legnica-Glogow în Silezia şi gaz natural la Pulawy-Lublin (în Polonia) sau cazul oraşelor Most,
Litvinov şi Ostrov dezvoltate pe baza resurselor de huilă din nord-vestul Cehiei.
Integrarea în sistemul productiv sovietic s-a reflectat şi în configuraţia reţelelor de
transport feroviar, a celor de distribuţie a energiei electrice, a conductelor de petrol şi gaze, în
lungul cărora au fost construite rafinării şi unităţi petrochimice: Leuna şi Schwedt în R.D.G.,
Plock la nord de Varşovia, Zaluzi la nord de Praga, Bratislava pe Dunăre, în Slovacia,
Leninvaros în nord-estul Ungariei şi Százhalombata la sud de Budapesta (Figura 1)

.
 3. PARTICULARITĂŢILE URBANIZĂRII SOCIALISTE

Urbanizarea a progresat rapid după 1945, fiind construite aproape 60 de oraşe noi, fie
în apropierea unor centre industriale deja existente, fie pe loc gol, ca urmare a implantării unor
investiţii noi (Figura 2).
În cele mai multe cazuri însă, investiţiile au fost localizate în oraşe mici, cu funcţie
predominant agricolă sau comercială (târguri), sau chiar în aşezări rurale, fapt ce a determinat o
creştere explozivă a acestora ca urmare a fluxurilor migratorii. Altele sunt replici muncitoreşti
ale unor „oraşe aristocrate”, vechi centre culturale, istorice sau religioase, construite mai ales
pentru a schimba imaginea acestora în constiinţa locuitorilor. Este cazul oraşelor dedublate, ca
Nowa Huta, „faţa proletară” a Cracoviei, vechi, vechi centru istoric şi religios al Poloniei, sau a
unor oraşe ca Halle-Neustadt, Nowe Tychy, Novi-Zagreb, Novi Beograd, Petržalka (lângă
Bratislava) sau Százhalombata, în fapt adevărate „oraşe din oraş”, cartiere muncitoreşti ale unor
centre urbane de tradiţie. Un peisaj urban uniform si monoton, constituit din mari clădiri din
prefabricate, inspirat după modelul oraşelor sovietice. Oraşe industriale si muncitoreşti,
considerate „vitrine” ale regimului politic comunist şi „laboratoare” pentru noile raporturi
sociale.
Pe de altă parte, regiunile geostrategice din centrul Europei au adăpostit peste 50 de
oraşe-garnizoană ca şi zeci de câmpuri militare de antrenament. Densitatea maximă a acestora a
fost atinsă în R.D.G., în jurul Berlinului, în Brandemburg, în Meklemburg şi în Saxonia.
O altă categorie o formează oraşele dezvoltate pe baza funcţiei politico-
administrative, investirea acestora cu rolul de centre administrative atrăgând automat si
implantarea de obiective industriale. Este cazul unor oraşe ca Galaţi, Târgovişte sau Călăraşi,
pentru a da doar trei exemple de centre urbane româneşti care au cunoscut o dezvoltare
explozivă în deceniile 6-7 ale secolului trecut, ca urmare a investirii lor cu statutul de centru
regional (în 1950), respectiv de centre judeţene (în 1968), fapt ce a constituit unul dintre
argumentele decisive în amplasarea aici a unor mari obiective industriale.
Caracteristica comună a tuturora este dată însă de intensa degradare a patrimoniului
urban, insuficienţa dotărilor cu caracter de servicii şi de agrement, de uniformitatea periferiilor,
ce impun costuri ridicate de întreţinere. Astfel, din punct de vedere al infrastructurii, al gradului
de dotare tehnico-edilitară şi al modului de viaţă urban in general, multe din aceste oraşe sunt
departe de a îndeplini normele minimale admise atât de standardele europene, cât şi, recent, de
legislaţia românească (Legea privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional –
Sectiunea a IV-a – Reţeaua de localităţi). Este şi motivul pentru care am preferat să folosesc
termenul de „structuri urbane”.
Modelul spaţial sovietic a produs structuri teritoriale economice fără îndoială slab
dezvoltate şi dependente, dar a servit cadrul şi al unei reale modernizări pentru aceste state
lipsite de tradiţie industrială şi de o infrastructură urbană dezvoltată. În acest sens, o analiză a
principalilor indicatori economico-sociali din fostele ţări socialiste în preajma anului
revoluţionar 1989, evidenţiază poziţia României pe ultimul loc, cu o evoluţie stagnantă a P.I.B.-
ului (Tabelul 1).
 Tabelul 1 – Indicatorii de bază pentru fostele ţări socialiste în preajma revoluţiilor
Table 1 – Basic indicators of former socialist countries on the eve of their revolutions

Creşterea anuală a PIB Nivelul de viaţă (1987)

PIB./ 1981 1986- Autot Telef. Populaţa Într. Exporturi Gradul de
loc - 1988 urisme / / 1000 activă din private de bunuri urbanizare
USD 1985 (%) 1000 loc loc agricultură (% din (% din PIB (% - 1991)
(%) (% - 1988) PIB) - ‘88) * 1983
U.R.S.S. 5552 1,7 2,3 50 124 21,7 2,5 6,8 64,8*
Bulgaria 5633 0,8 1,9 127 248 19,5 8,9 23,0 70
Ceho- 7603 1,2 1,5 182 246 12,1 3,1 19,7 66,7*
slovacia
R.D.G 9361 1,9 1,7 206 233 10,2 3,5 13,7 77*
Ungaria 6491 0,7 1,5 153 152 18,4 14,6 14,7 61
Polonia 5453 0,6 1,0 74 122 28,2 14,7 6,4 62
România 4117 -0,1 0,1 11 111 28,5 2,5 11,2 54
Sursa: Fejtö François (1997), La fin des democraties populaires. Les chemins du post-communisme,
Ed. du Seuil, Paris, cu completări

STRUCTURILE URBANE DE TIP SOCIALIST IN ROMÂNIA

După cum am mai arătat, din punct de vedere calitativ, categoria urbană cu cele mai
evidente trăsături rurale este reprezentată de oraşele noi, acele aşezări care au căpătat statut
urban în decursul secolului XX şi mai ales cele care au fost investite cu această calitate după
1945, în condiţiile industrializării forţate, ce a determinat importante fluxuri migratorii din
mediul rural. Această urbanizare supradimensionată, coordonată politic, nu a fost corelată cu
gradul de absorbţie al sistemelor urbane, dezvoltarea rapidă şi într-un perpetuu program de
austeritate conducând la grave disfuncţionalităţi la nivelul structurilor structurilor intravilane,
concretizate în principal într-o neconcordanţă între dezvoltarea fondului construit şi
infrastructură. Pe de altă parte, se pune problema dacă schimbarea statutului unei aşezări rurale
prin includerea sa în categoria oraşelor are intr-adevăr un impact major asupra dinamicii
aşezărilor respective, dacă o comună ridicată la rang de oraş va cunoaşte o dezvoltare mai
accentuată decât dacă ar evolua în continuare ca aşezare rurală. În acest sens, am analizat un
eşantion reprezentativ pentru evoluţia sistemului urban românesc (Figura 3) alcătuit din
aşezările devenite oraşe după 1945 (Tabelul 2).

Tabelul 2 – Aşezări declarate oraşe în România după 1945

Table 2 – Town-turned settlements in post-1945 Romania

Perioada Aşezările delarate oraşe, funcţia lor* şi evoluţia populaţiei acestora**

1945-1968 Agnita-IA(1,34), Anina-M(0,91), Azuga-T(1,66), Băicoi-EP(2,45), Băile
Herculane-T(3,71), Băile Olăneşti-T(1,26), Bălan-M(2,02), Bicaz-I(0,96),
Bocşa-IA(1,19), Borsec-T(1,36), Breaza-IT(1,7), Buşteni-T(2,59), Buziaş-
T(1,58), Călan-I(1,15), Câmpeni-IA(1,19), Câmpia Turzii-I(2,6), Cisnădie-
IA(2,36), Codlea-IA(2,66), Comăneşti-M(2,11), Copşa Mică-I(0,83), Covasna-
 T(1,69), Cristuru Secuiesc-IA(2,18), Cugir-I(1,67), Eforie-T(6,22), Huedin-
IA(1,28), Ineu-AI(1,05), Jimbolia-IS(0,93), Luduş-IA(1,58), Lupeni-M(1,48),
Marghita-IA(1,67), Moldova Nouă-M(4,15), Moreni-EP(1,39), Motru-M(3,37),
Nădlac-AI(1,01), Negreşti-Oaş-IT(1,75), Nucet-M(0,28), Ocna Mureş-I(1,47),
Oneşti-I(5,39), Oţelu Roşu-I(1,35), Petrila-M(1,43), Râşnov-I(2,05), Rupea-
IT(1,32), Săcele-I(1,63), Sângeorz-Băi-T(1,59), Sânnicolau Mare-AI(1,32),
Simeria-IS(1,89), Slănic Moldova-T(1,1), Sovata-T(1,87), Ştei-I(1,61), Topliţa-
IT(1,88), Uricani-M(1,57), Vaşcău-IA(0,67), Victoria-I(3,95), Vişeu de Sus-
IT(1,33), Vulcan-M(2,24), Zărneşti-I(3,98).
1968 Aleşd-I(1,71), Baia de Aramă-M(1,23), Băile Tuşnad-T(1,53), Baraolt-M(1,18),
Beclean-I(2,03), Bereşti-AI(1,17), Boldeşti-Scăeni-IA(1,39), Borşa-M(1,48),
Brezoi-I(1,15), Buftea-IS(2,25), Cavnic-M(0,91), Cehu Silvaniei-AI(1,09),
Chişineu-Criş-AI(0,98), Comarnic-I(1,15), Costeşti-AI(1,22), Curtici-IS(0,89),
Darabani-AI(1,09), Deta-AI(1,06), Drăgăneşti-Olt-IS (1,26), Făurei-AI(1,48),
Fieni-I(1,58), Filiaşi-IA(1,75), Hârlău-AI(1,98), Horezu-AI(1,18), Întorsura
Buzăului-I(1,75), Jibou-IS(1,65), Năvodari-I(5,46), Negreşti-AI(1,39), Novaci-
AI(1,03), Ocna Sibiului-T(0,88), Pâncota-AI(1,06), Plopeni-I(3,65), Săveni-
AI(1,11), Sebiş-IT(1,25), Şegarcea-AI(1), Ţăndărei-AI(1,98), Târgu Bujor-
AI(1,18), Târgu Cărbuneşti-AI(1,17), Târgu Frumos-AI(2,51), Târgu Lăpuş-
IA(1,14), Tăşnad-AI(1,15), Ţicleni-EP(1,23), Titu-IS(1,7), Topoloveni-
AI(1,83), Vânju Mare-AI(0,77), Videle-EP(1,36), Vlăhiţa-I(1,41), Zlatna-
M(0,89).
1968-1989 Rovinari-M(1,71).
1989 Aninoasa-M(1,38), Avrig-I(1,09), Basarabi-1,02(IA), Bolintin Vale-AI(0,95),
Budeşti-AI(0,9), Bumbeşti-Jiu-M(1,13), Dărmăneşti-EP(1), Fundulea-AI(0,95),
Ianca-AI(1,18), Iernut-AI(1,02), Însurăţei-AI(0,94), Lehliu-Gară-AI(0,98),
Mihăileşti-AI(0,91), Mioveni-I(1,51), Negru Vodă-AS(0,95), Nehoiu-I(1,04),
Ovidiu-I(1,07), Piatra Olt-AS(1), Pogoanele-AI(0,92), Scorniceşti-AI(1,01),
Seini-AI(1,05), Tălmaciu-IA(0,84), Valea lui Mihai-AI(0,95).
1989-2001 Baia de Arieş-M, Făget-IA, Geoagiu-T, Otopeni-AS, Teiuş-IS.
*Funcţia: AI-agroindustrială, AS-agricolă şi de servicii, EP-extracţia petrolului, I-industrială, IA-
industrial-agrară, IS-industrială şi de servicii, IT-industrială şi de turism, M-minieră, T-turistică.
** Evoluţia populaţiei: valorile au fost calculate raportând valoarea populaţiei actuale la cea din anul în
care a fost declarat oraş (0-1: descreşteri de populaţie, peste 1: creşteri de populaţie).
Oraşele declarate municipii sunt subliniate, iar cele construite pe loc gol sunt scrise îngroşat.

În funcţie de momentul în care au fost declarate oraşe, acestea au fost grupate în 5

categorii:
Aşezări declarate oraşe între 1945 şi 1968, pe fondul socialismului de tip sovietic,
concretizat şi în organizarea administrativ-teritorială, pe regiuni şi raioane, inspirată din
modelul sovietic.
Această categorie grupează cel mai mare numar de oraşe: 56. Dintre ele, doar 12
(21,4%) au înregistrat evoluţii ascendente în ierarhia urbană, detaşându-se Oneşti (al cărui salt a
fost de 49 de locuri) şi Zărneşti (47 de locuri), ca urmare a amplasării unor obiective ale
industriei petrochimice, respectiv ale industriei constructoare de maşini. La polul opus, scăderi
dramatice de populaţie s-au înregistrat în cazul unor oraşe din vestul ţării, pe fondul natalităţii
reduse, specifice pentru Banat şi Crişana şi a emigrării unei părţi a populaţiei active fie către
oraşele mari (Timişoara, Arad, Oradea, Satu Mare, Baia Mare), fie în străinătate. Reprezentativ
în acest sens este cazul oraşelor Nucet (dezvoltat pe baza exploatărilor miniere, unul din
puţinele oraşe romăneşti fără acces la calea ferată, a cărui populaţie a scăzut de 3,5 ori, pierzând
156 de locuri în ierahia urbană naţională) şi Vaşcău (scădere cu 32,5% a populaţiei, concretizată
în pierderea a 104 locuri în ierarhia urbană), ambele făcând parte din categoria oraşelor mici, cu
un profil funcţional dominat de industria extractivă. Acestora li se adaugă oraşele Nădlac şi
Jimbolia (puncte de vamă), Ineu, Câmpeni, Sânnicolau Mare, Ştei, Huedin şi Vişeu de Sus,
toate oraşe mici, agroindustriale, care pe fondul unor evoluţii demografice relativ stagnante, au
pierdut poziţii importante în sistemul urban (între 22 şi 51 de locuri). O altă categorie de oraşe
care au înregistrat regrese evidente ale poziţiei în sistemul urban o formează unele oraşe
miniere: fie din Depr. Petroşani (Petrila şi Lupeni), fie din M. Banatului (Anina, Moldova
Nouă), în aceste cazuri declinul activităţilor miniere nefiind susţinut de o reconversie eficientă a
forţei de muncă în alte activităţi. Oraşele turistice, deşi unele au avut o traiectorie demografica
ascendentă, au inregistrat aproape în totalitate căderi importante în ierarhia urbană (Azuga,
Băile Herculane, Băile Olăneşti, Borsec, Breaza, Buşteni, Buziaş, Covasna, Eforie, Slănic
Moldova şi Sovata). Aceeaşi evoluţie descendentă au înregistrat-o şi unele oraşe industriale
situate in vecinătatea unor metropole regionale (cazul oraşelor Rupea şi Săcele din apropierea
Braşovului, a Cisnădiei din vecinătatea Sibiului etc.) sau a unora cu industrie deosebit de
poluantă a cărei reconversie a impus un mare numar de disponibilizări (Copşa Mică, Bicaz).
Aşezări declarate oraşe în 1968, în condiţiile „desprinderii” de U.R.S.S. şi trecerii la o
nouă organizare administrativ-teritorială, având ca unitate de bază judeţul.
Acest moment marchează începutul unei perioade de tranziţie la nivelul sistemului
urban românesc, ca urmare a detaşării unor oraşe cu evoluţii diferenţiate prin ritm, fapt ce a
condus la modificări ale relaţiilor dintre centrele urbane. Din cele 48 oraşe ale acestei categorii,
doar 13 au înregistrat evoluţii pozitive la nivelul ierarhiei urbane. Dintre acestea se detaşează
Năvodari, cu un salt exploziv de 129 de locuri în ierarhia urbană şi o creştere de aproape 5,5 ori
a populaţiei ca urmare a conturării funcţiei sale industriale şi portuare prin amplasarea aici a
unor importante investiţii de interes naţional şi Târgu Frumos (ridicat pentru a doua oară la rang
de oraş, după ce-şi pierduse această calitate in 1950), care pe fondul unei dublări a populaţiei în
numai 30 de ani (creştere de 2,5 ori) a urcat 69 de trepte în ierarhia urbană, pe fondul
diversificării profilului său industrial ce a condus la transformarea acestui oraş într-un veritabil
centru de convergenţă locală pentru spaţiul dintre Paşcani si Iaşi. Şi în cazul acestei categorii,
cea mai mare parte a oraşelor (73% din total) au avut, pe parcursul evoluţiei lor ca centre
urbane, o dinamică regresivă concretizată în căderi la nivelul ierarhiei urbane însoţite, în unele
cazuri, şi de diminuări de populaţie (Cavnic, Chişineu-Criş, Curtici, Ocna Sibiului, Vânju Mare
şi Zlatna).
Aşezări declarate oraşe între 1968 şi 1989, perioadă caracterizată printr-o relativă
stabilitate la nivelul structurilor administrativ-teritoriale.
În această perioadă a fost declarat doar un singur oraş: Rovinari, centru minier din
Bazinul Olteniei, ce a cunoscut o dinamică pozitivă, concretizată printr-un salt de 58 de locuri
în ierarhia urbană şi printr-o creştere cu 58,5% a numărului de locuitori. Oraşul a fost constituit
administrativ prin decretul prezidenţial 367/09.12.1981, ca urmare a unirii satelor Rovinari,
com. Bălteni, (în care fusese înglobat în 1968, satul Poiana) şi Roşia-Jiu, din com. Fărcăşeşti,
ambele în jud. Gorj.
Aşezări declarate oraşe în anul 1989, în condiţiile degradării sistemului politic comunist şi
a unei relative turbulente la nivelul evoluţiei sistemului urban.
Această categorie grupează 23 de centre de polarizare locală, majoritatea cu funcţie
agroindustrială. Decizia investirii acestora cu statut de oraş a fost adoptată cu intenţia de a
echilibra noile fenomene social-economice apărute la nivel regional şi de a consolida unele
sisteme urbane judeţene (Buzău, Călăraşi, Brăila, Giurgiu) (Ianoş I., Tălângă C., 1994, p.31).
Evoluţia lor ca centre urbane a fost marcată însă de consecintele economice şi sociale ale
tranziţiei de la economia centralizată la economia de piaţă. În aceste condiţii, cea mai mare
parte dintre acestea au avut o evoluţie oscilantă, concretizată în stagnări sau uşoare diminuări de
populaţie. O situaţie oarecum distinctă o prezintă oraşul Mioveni, cel mai mare şi cel mai
dinamic din această categorie (salt de 30 de locuri în ierarhia urbană, pe fondul unei creşteri a
populaţiei cu 66,2%), determinante în acest sens fiind investiţiile din cadrul uzinei de
autoturisme „Dacia”. Evoluţii pozitive au înregistrat şi oraşele Bumbeşti-Jiu şi Aninoasa
(miniere), Avrig, Ovidiu şi Nehoiu (cu funcţie predominant industrială), Ianca si Scorniceşti
(agroindustriale). Perioada relativ scurtă de timp scursă de la investirea acestora cu statut urban,
convulsiile economico-sociale ce au marcat societatea românească in acest interval de timp pe
fondul incoerentei cadrului legislativ, nu ne pot permite să ne pronunţăm clar asupra dinamicii
pe termen lung a acestor aşezări.
Aşezări declarate oraşe în perioada 1990-2001, cea mai nouă categorie de oraşe,
decretate în condiţiile economico-sociale postcomuniste.
În această categorie sunt incluse 5 oraşe: Făget şi Teiuş (declarate în 1994), Baia de
Arieş (1997), Otopeni şi Geoagiu (2001). Din punct de vedere funcţional, ele se caracterizează
printr-o relativă eterogenitate: Otopeni şi Teiuş sunt specializate în domeniul transporturilor
(aeroport, respectiv nod feroviar), Baia de Arieş s-a dezvoltat ca centru minier, Geoagiu ca oraş
turistic, iar Făget ca centru agroindustrial. Potenţialul de poziţie al acestora este de asemenea
diferentiat, unele fiind situate în arii profund rurale (Făget, Baia de Arieş, Geoagiu), altele în
proximitatea unor centre urbane polarizatoare (reprezentativ în acest fiind Otopeni). Majoritatea
provin din comune cu multe sate, fapt ce indică un grad accentuat de dispersie a populaţiei pe
fondul unui nivel relativ scăzut de dotare tehnico-edilitară.

CONCLUZII

Politica de dezvoltare preferenţială a industriei grele şi indeosebi a siderurgiei şi

construcţiilor de maşini caracteristică sistemurilor politice de orientare socialistă din estul
Europei, a avut consecinţe majore şi asupra sistemelor de aşezări, printr-o urbanizare forţată,
manifestată doar sub aspectul cantitativ (creşterea artificială a numărului de oraşe şi a ponderii
populaţiei urbane). Acest proces s-a realizat în principal pe baza a patru căi: transformarea unor
sate în oraşe, ca urmare a implantării unor obiective industriale; integrarea unor sate în teritoriul
administrativ urban, pe baza funcţiei acestora de „aşezări dormitor”; integrarea în intravilan a
unor cartiere cu specific predominant rural si, nu în ultimul rând, construirea, pe teren liber, de
oraşe integrate unor mari obiective industriale. Consecinţa a fost apariţia unui nou tip de aşezări
 umane, integrat mediului urban, dar care sub raport calitativ, al infrastructurii de tip urban sunt
mult inferioare centrelor urbane de tradiţie. Individualitatea lor este argumentată şi prin evoluţia
oscilantă a acestora, în cele mai multe cazuri similară aşezărilor rurale, concretizată prin scăderi
de populaţie şi un grad mare de vulnerabilitate datorat reconversiri unităţilor industriale care le-
au generat. Toate aceste consideraţii ne îndreptăţesc să afirmăm că aceste aşezări, integrate şi în
prezent mediului urban, alcătuiesc de fapt o categorie distinctă, intermediară între sistemul
urban şi cel rural, şi ar trebui declarate ca atare.

BIBLIOGRAFIE

Brunet R., Rey Violette (coord.) (1996), Geographie universelle, X, Europes Orientales. Russie. Asie
Centrale, Ed. Belin-Reclus, Paris
Grime K., Kovács Z. (2000), Changing urban landscapes in East Central Europe, în vol. „East Central
Europe and the Former Soviet Union. Environmental and Society”, Turnock D., edt, Arnold,
London
Enyedi G. (1992), Urbanisation in East Central Europe: Social Processes and Societal Responses in the
State Socialist Systems, în Urban Studies, 29, 6, p. 869-880
Fejtö F. (1997), La fin des democraties populaires. Les chemins du post-communisme, Ed. du Seuil, Paris
Fourcher M. (coord.) (1993), Fragments d’Europe, Fayard, Paris
Ianoş I. (1987), Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, Ed. Academiei, Bucureşti
Ianoş I., Tălângă C. (1994), Oraşul şi sistemul urban românesc în condiţiile economiei de piaţă, Institutul
de Geografie, Academia Română, Bucureşti
Le Breton J. M. (1996), Europa Centrală şi Orientală între 1917-1990, Ed. Cavaliotti
Oroveanu M.T. (1986), Organizarea administrativă şi sistematizarea teritoriului R.S. România, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
Prevelakis G. (2001), Balcanii. Cultură şi geopolitică, Ed. Corint, Colecţia Geopolitică şi Geostrategie, 3,
Bucureşti
Rey Violette (coord. ) (1998), Les territoires centre-européens. Dilemmes et défis. L’Europe Médiane en
question, Ed. La Découverte-Syros, Paris
Săgeată R. (2001), Schimbări recente şi de perspectivă în zonarea functională a Municipiului Galaţi, în
Studii şi Cercetări de Geografie, XLV-XLVI, 1998-1999, Ed. Academiei, Bucureşti, p. 139-147
Săgeată R. (2001), Municipiile – între deciziile politice şi realităţile economice, în Comunicări de
Geografie, IV, 2000, Ed. Universităţii din Bucureşti, p. 433-438
Săgeată R. (2002), „Ruralul” în mediul urban, în Revista Geografică, VIII, 2001, Institutul de Geografie,
Academia Română (în curs de publicare)
Vlăsceanu G., Ianoş I. (1998), Oraşele României. Mică enciclopediae, Casa editorială Odeon, Bucureşti
*** (2001), Lege privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional. Secţiunea a IV-a.
Reţeaua de localităţi, în Monitorul Oficial al Romăniei, XIII, 408, p. 1-31

View publication stats