Alexandru cel Mare 

(în greacă Μέγας Αλέξανδρος, Megas Alexandros, n. 20 iulie 356

î.Hr., Pella, Macedonia Antică – d. 10 iunie 323 î.Hr., Babilon, Mesopotamia), cunoscut și sub numele
de Alexandru Macedon, Alexandru al III-lea al Macedoniei sau Alexandros III Philippou
Makedonon, rege al Macedoniei (336 î.Hr.-323 î.Hr.), a fost unul dintre primii mari strategi și
conducători militari din istorie. Cuceririle sale spectaculoase i-au făcut pe macedoneni stăpâni
ai Orientului Apropiat. La moartea sa, la vârsta de 32 de ani, Alexandru era stăpânul celui mai
mare imperiu cucerit vreodată. Alexandru cel Mare a contribuit substanțial la răspândirea civilizației
elenistice în întreaga lume.

Copilăria[modificare | modificare sursă]

Aristotel și Alexandru de J L G Ferris 1895

Fiul regelui Filip al II-lea al Macedoniei și al reginei Olimpia s-a născut în anul 356 î.Hr., chiar în

aceeași noapte când Templul lui Artemis din Efes a fost incendiat. Tatăl său, care avea multe femei
și care își neglija nevasta, i-a oferit fiului său, de-a lungul copilăriei, o educație spartană, fiind foarte
sever. Se spune că l-a aruncat în mijlocul unui grup de lei[1]. Zilnic, Alexandru se antrena din greu să
lupte și să comande soldați, îndeplinind îndatoriri militare stricte. Datorită acestui mod de viață, a
deprins tradițiile militare, dezvoltându-și o constituție robustă.
Mama lui Alexandru, Olimpia, nu era de origine macedoneană, ci era o grecoaică din Epir. După
istorici, ea a fost o femeie aprigă, extrem de neconvențională, cu ambiții dinastice foarte puternice și
cu interese oculte, crezând în „viața viitoare” și farmece. Soțul ei, regele Filip, a luat-o în căsătorie
când ea avea 20 de ani, iar el 28. Dar, foarte curând, după conceperea lui Alexandru, el a început să
se sperie de propria lui soție, pe care a surprins-o odată dormind cu șerpi în pat. Oracolul i-a prezis
lui Filip că ochiul cu care s-a uitat prin gaura cheii ca să-și vadă pe ascuns nevasta îi va fi scos în
viitor. Ceea ce s-a și întâmplat, în cursul unei lupte.
Când Alexandru a împlinit treisprezece ani, tatăl său, regele Filip al II-lea al Macedoniei, a decis că
Alexandru avea nevoie de o educație superioară pe lângă educația spartană, și i-a căutat un tutore.
Acesta a fost marele filozof al antichității, Aristotel, care s-a ocupat de educația tânărului Alexandru,
dându-i acestuia vaste cunoștințe din
domeniul filozofiei, astronomiei, matematicii, artei, biologiei, geografiei și politicii.[2]
Alexandru și Bucefal

Se povestește că micul prinț a reușit să îmblânzească un armăsar cu coama neagră, de proveniență

grecească, vândut regelui de către un comerciant, pe care nu l-au putut călări nici cei mai puternici
generali din armata lui Filip și nici regele însuși. Alexandru a exclamat: „Ce cal pierd (ei, suita lui
Filip). Și numai pentru că ei nu știu să se poarte cu un cal”. Alexandru i-a cerut voie tatălui său să
tragă de frâiele calului și descoperise frica calului față de umbra sa. L-a întors cu fața spre soare și l-
a putut încăleca. De atunci, acest armăsar a devenit calul lui Alexandru, pe care l-a
numit Bucefal („cap de bou”). Filip, tatăl lui Alexandru l-a cumpărat în 343 î.Hr. pentru o sumă
echivalentă acum cu 20.000 lire sterline, iar în acel moment era atât de sălbatic încât nimeni nu-l
putea încăleca. Descris ca provenind din cea mai bună linie de creștere thesaliană, Bucefal avea
roba neagră și o stea albă în frunte și era mai mare în comparație cu ceilalți contemporani ai săi. Un
scriitor grec spunea că Bucefal avea un ochi albastru.
Conform istoricilor, Alexandru era un băiat deosebit, având o frumusețe aproape feminină, și fiind
exact opusul tatălui său Filip, care era o „brută care bea de stingea și era dur cu toți cei din jurul
său”. Alexandru avea trăsături delicate; toate reprezentările lui rămase până astăzi confirmă acest
lucru.

Monsiau - Alexandru și Diogene

Epopeea alexandrină[modificare | modificare sursă]
Tânărul rege a început de foarte devreme să-și construiască, în mod conștient, imaginea de
nou Ahile: frumusețea, îndrăzneala, inteligența eroului se regăseau în el peste secolele care îl
despărțeau de Războiul Troian. Pentru a-și consolida puterea, Alexandru și-a construit o ascendență
divină (dar neadevărată) și s-a dat drept urmaș după mamă al lui Heracle. În anul 334 î.Hr., după ce
a trecut podul Heles la Troia, primul act politic întreprins de Alexandru cel Mare a fost ceremonia de
la mormintele lui Ahile și Patrocle.
Mama lui, Olimpia, a corespondat cu fiul ei în mod regulat in timpul campaniilor și îi scria că tatăl său
nu a fost Filip, ci Zeus.
Potrivit tradiției, Alexandru a fost prieten și cu filosoful Diogene din Sinope, cinicul. Vizitat de către
Alexandru în „vila-butoi” unde locuia și întrebat: „Eu, Alexandru, împărat al lumii, ce pot să-ți dau?”, a
dat un răspuns memorabil: „Nu poți tu să-mi dai ceea ce îmi iei: dă-te la o parte din lumina soarelui!”
Plin de admirație, eroul ar fi zis: „Dacă n-aș fi fost Alexandru, adică un tânăr condamnat să
cucerească lumea, aș fi vrut să fiu Diogene, un om liber”.

Aspectul fizic[modificare | modificare sursă]

Portretul lui Alexandru, de Rembrandt.

În ceea ce privește aspectul lui Alexandru, mulți istorici au crezut, pe baza picturilor antice, sculpturi
și documente, că el a fost foarte frumos. Mulți îl descriu că avea părul lung, blond, ajungând până la
gât, un nas drept, o frunte proeminentă, bărbie scurtă, fără barbă și o privire intensă. „Buzele sale au
fost caracteristice unui nobil, părul cârlionțat a crescut într-un vârf pe frunte, pielea lui era netedă și
ușor colorată”. Este clar, totuși, cât de înalt a fost de fapt, dar se pare că există un consens printre
istorici că în realitate a fost destul de scund, dar bine proporționat. Alexandru avea o constituție
robustă, un trup fizic bine dezvoltat (care atestă că era asemeni macedonenilor și grecilor).
Trăsăturile sale faciale erau însă feminine. Avea ochii mari, un nas neobișnuit de mare și alungit, păr
cârlionțat, culoarea părului său era șaten deschis, iar pielea era de culoare măslinie. Nu era blond,
iar părul său a fost inițial șaten, dar s-a albit în urma campaniilor militare care l-au epuizat, în cele
din urmă devenind de culoarea coamei de leu. În ceea ce privește culoarea ochilor lui Alexandru,
istoricul grec Arrian l-a descris ca fiind „un comandant puternic, frumos, cu un ochi căprui închis ca
noaptea și unul albastru ca cerul”, din aceasta rezultând că ar fi suferit de heterocromie.
Alte surse spun că avea pielea incredibil de albă, plete extraordinar de bogate și de roșii, ochi de
culori diferite, unul albastru și celălalt negru, o statură mai mică față de medie, care îl face să pară
întotdeauna un copil, dinți ascuțiți, ca de șarpe; din trupul și din gura sa emana un parfum îmbătător.

Personalitate[modificare | modificare sursă]
Conform lui Plutarh, Alexandru a avut un temperament violent și impulsiv, care, fără îndoială, a
contribuit la unele dintre deciziile sale. Deși Alexandru a fost încăpățânat și nu a răspuns la toate
comenzile primite de la tatăl său, el a fost deschis la dezbateri. El a avut și o latură mai calmă,
perceptivă, logică și calculată. A avut o mare dorință de cunoaștere, o dragoste pentru filozofie, și a
fost un cititor pasionat. Acest lucru a fost, fără îndoială, datorită tutelei lui Aristotel. Alexandru a fost
inteligent și avea un ritm alert de învățare. Datorită inteligenței sale, și-ar fi dezvoltat capacitatea de-
a comanda. El a avut o mare auto-reținere în „plăceri ale corpului”, în contrast cu lipsa lui de control
de sine, și cu consumul de alcool. Alexandru a fost erudit și pasionat atât de arte și științe. Cu toate
acestea, el a avut un interes scăzut în sport sau jocuri olimpice, spre deosebire de tatăl său. El a
avut o mare carismă și o forță de personalitate, caracteristici care l-au făcut un mare lider.
Abilitățile sale unice au demonstrat incapacitatea generalilor săi să se unească și să mențină
Imperiul după moartea lui - doar Alexandru a avut capacitatea de a face acest lucru.
În timpul ultimilor săi ani, mai ales după moartea lui Hephaestion, Alexandru a început să prezinte
semne de megalomanie și paranoia. Realizările sale extraordinare, împreună cu propriul său
sentiment inefabil al destinului și lingușirea tovarășilor săi, pot fi combinate cu iluziile sale de
grandoare care sunt ușor vizibile în testamentul său, precum și dorința sa de a cuceri lumea.
El pare să fi crezut ca el însuși este un zeu, sau cel puțin a încercat să se divinizeze. Mama sa,
Olimpia, întotdeauna a insistat că el a fost fiul lui Zeus, confirmat de oracolul lui Amun de la Siwa. El
a început să se identifice ca fiu al lui Zeus-Amon.
Alexandru a adoptat elemente ale tradiției persane, practici pe care macedonenii le-au respins. Cu
toate acestea, Alexandru a fost un conducător pragmatic, care a înțeles dificultățile de a guverna
asupra diferitelor popoare. Astfel, comportamentul său megaloman ar fi fost pur și simplu o
încercare practică de a consolida statul său și de păstrare a imperiului întregit.
Alexandru Macedon era descris ca o persoană superstițioasă. De foarte multe ori, seara, organiza
împreună cu generalii săi concursuri de rezistență la băut, presărate cu partide de homosexualitate.
Istoricii spun că într-o noapte Prohamos, unul dintre supușii lui, a băut trei litri de vin de stafide,
foarte tare, și trei zile mai târziu a murit. Alexandru a vrut să depășească recordul și a băut patru litri.
A două zi l-a cuprins o febră foarte puternică și la puțin timp a intrat în comă. La 28 iulie 323 î.Hr. a
murit lăsând imperiul în „mâna celui mai bun” dintre generalii săi.[3]