ROMANITATEA ROMÂNILOR

Poporul român este -un popor romanic.(neolatin)

-rezultatul unui proces numit romanizare.

Romanizarea este procesul complex și îndelungat prin care civilizația
romană este asimilată de către poporul cucerit în așa fel încât acesta
uită propria sa limbă și adoptă limba latină.

Elementele constitutive procesului de romanizare:

1. Substrat= elementul autohton (al locului, băștinași- geto-daci)

2. Strat= elementul fundamental (romanii)
3. Adstrat= elementul migrator (slavii)

Etapele procesului de romanizare:

1. Etapa preliminară (dinainte de cucerire)

sec. I î.Hr. - jum. sec. I d.Hr. (46)

2. Etapa romanizării propriu-zise

jum. sec. I d. Hr.- Retragerea Aureliană (271/275)

3. Etapa desăvârșirii procesului de romanizare

după Retragerea Aureliană - sec. al VIII-lea

GETO-DACII

-sunt strămoșii noștri direcți

-fac parte din neamul tracilor care sunt o populație de origine indo-
europeană ce va crea civilizația Bronzului din spațiul carpato-balcanic

-la începutul Epocii Fierului (după 1200 î. Hr.), geto-dacii se

individualizează și se separă de neamul tracilor, stabilindu-se în zona
carpato-danubiano-pontică
-vorbeau un dialect al limbii traco-gete

-nu au o scriere proprie (alfabetul grec, apoi latin)

-religia geto-dacilor este de tip politeist, unde există un zeu suprem pe

nume Zalmoxis

ORGANIZAREA POLITICĂ

În sec. I î. Hr. societatea geto-dacilor face un pas mai departe în

procesul de organizare prin apariția statului. Întemeietorul primului stat
geto-dac este Burebista, șeful unei uniuni tribale care ajutat de marele
preot Deceneu unifică pe cale militară/diplomatică triburile geto-dace.
Statul lui Burebista va îngloba și alte teritorii ajungând să aibă
dimensiunile unei ,,arche’’. Perceput ca un pericol de către romani,
Burebista vrea să se implice în războiul civil de la Roma, dintre Cezar și
Pompei, câștigat de Cezar care se pare că pregătea o campanie
împotriva lui Burebista. Campania nu se concretizează pentru că în anul
44, Cezar este asasinat. În același an și Burebista este victima unui
complot al aristocrației geto-dace. Dispariția lui Burebista este urmată
de dezmembrarea statului condus de către acesta.

Se formează 4, mai apoi 5 regate dintre care cel mai important este cel
din S-V Daciei ce-și are centrul la Sarmisegetusa și unde se păstrează
continuitatea dinastică. Statul geto-dac se va reface în sec. I al erei
noastre sub conducerea lui Decebal (87-106 d. Hr.). Procesul de
refacere al unității geto-dace este grăbit de acțiunile militare tot mai
dese ale romanilor la N de Dunăre. În comparație cu statul lui Burebista,
statul lui Decebal este mai restrâns teritorial, dar mai bine organizat și
deci, mai puternic. Decebal trebuie să facă față acțiunilor militare ale
romanilor; cele mai importante sunt cele inițiate de către împăratul
Traian. Considerând inacceptabilă Pacea din 89 dintre Decebal și
Domițian, împăratul Traian inițiază PRIMUL RĂZBOI DACIC între 101-
102, iar cel de AL DOILEA între 105-106. După primul război, Traian
decide construirea unui pod fix peste Dunăre, semn că dorește să
cucerească Dacia. Cel de-al doilea începe în 105 și are ca obiectiv
principal cucerirea capitalei. Decebal se sinucide și în 106, romanii
transformă cea mai mare parte a teritoriului dacic în provincia romană
Dacia.

ROMANIZAREA GETO-DACILOR

PRINCIPALII FACTORI AI ROMANIZĂRII: administrația, armata,

urbanizarea, veteranii, coloniștii, viața economică, normele juridice,
viața religioasă, învățământul în lb. latină

ADMINISTRAȚIA
Dacia este o provincie de graniță cu un rol strategic deosebit. Fiind o
provincie de graniță este condusă de împărat prin intermediul unui
guvernator.

Organizată în 106, în prezența împăratului Traian, provincia Dacia va fi

reorganizată în câteva rânduri în perioada stăpânirii romane. Astfel, din
provincia inițială Dacia se vor forma mai apoi 2 provincii, apoi 3.

Toți reprezentanții administrației romane vorbesc lb. Latină (cea

vulgară). În relație cu ei, geto-dacii învață lb. latină la început cu greșeli,
apoi din ce în ce mai bine.

ARMATA
Fiind o provincie de graniță, în Dacia staționează numeroase trupe.
Organizate după model roman, aceste trupe sunt –legiuni;

-trupe auxiliare.

Legiunile sunt trupele de elită ale Imperiului Roman formate numai din
cetățeni romani.

Trupele auxiliare sunt formate din provinciari care au cetățenie romană

sau aspiră să o dobândească. Vom întâlni numeroși tineri geto-daci;
aceștia sunt primii care învață lb. latină, adoptă nume romane și devin
modele de succes pentru comunitatea din care fac parte

Unitățile militare romane staționează în tabere militare permanente

numite ,,castre’’. În apropierea acestora, apar mici așezări rurale în care
se poate documenta conviețuirea activă dintre daci și romani.

RETRAGEREA AURELIANĂ

Până în 271/275, programul de romanizare se desfășoară fără

dificultăți extraordinare.
În anul 271/275, împ. Aurelian (270-275-domnia) decide retragerea
stăpânirii romane din Dacia. Va abandona Dacia din considerente
strategice, mutând granița pe Dunăre, mult mai ușor de apărat în fața
atacurilor migratorilor.

Interpretarea corectă a Retragerii Aureliene înseamnă retragerea

administrației, armatei și a cetățenilor cu interese mari în Imperiu.
Însă, marea masă a autohtonilor denumită acum daco-romani, rămâne pe
loc. Este o populație de aprox. un milion de locuitori și nu există nicio
sursă istorică care să ateste trecerea masivă a acestei populații la S de
Dunăre.

Odată cu Retragerea Aureliană intrăm în cea de-a treia etapă a

procesului de romanizare (a desăvârșirii).

Continuarea procesului de romanizare este una dintre caracteristicile

acestei etape, iar o alta este reprezentată de asimilarea elementelor
migratoare, romanitatea impunându-se în fața acestora.

Un factor de romanizare, dar și o dovadă în sprijinul acesteia:

răspândirea creștinismului în limba latină.
 CREȘTINISMUL

Creștinismul a apărut în secolul I în Palestina și s-a răspândit cu

rapiditate în întreg Imperiul Roman, în ciuda faptului că împărații romani
îi vor persecuta pe adepții creștinismului. În aceste condiții, propagarea
creștinismului se face în primele 3 secole ale erei noastre cu precauție.

În 313, Constantin cel Mare prin Edictul din Milano, oficializează

creștinismul, admițând și cultele păgâne. Ulterior, împăratul Theodosius
interzice cultele păgâne și creștinismul rămâne singura religie admisă.
Dovezile arată că la N de Dunăre, creștinismul se răspândește masiv în
secolele IV- V. Dovezi în acest sens:

-donariul de bronz de la Biertan cu inscripția: ,,Eu, Zenovie, am pus

acest dar’’ (datat din sec. IV-V)

-majoritatea vocabularului religios este de origine latină (Dumnezeu,

cruce, duminică)

-o semnificație aparte are termenul de ,,basilica’’ care apare în sec. al

IV-lea și care la noi rămâne aproape neschimbat dovadă a caracterului
arhaic și al izolării limbii române

-începând din secolul al IV-lea, sunt atestate la N de Dunăre și primele

locașuri de cult, astfel, din secolul IV datează basilica de la Slăveni, din
secolul V basilica de la Sucidava și din secolul VI basilica de la Drobeta,
atunci Theodora.

Retragerea Aureliană a fost determinată în mare parte de

intensificarea atacurilor din partea triburilor germane ale goților.
Goților le vor urma alte populații migratoare precum hunii, avarii și
slavii.
 ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA
AUTORILOR STRĂINI ȘI ROMÂNI

A. Romanitatea românilor în izvoarele medievale timpurii (sec. VII-

XIII)

Deși, în mileniul I al erei noastre, sursele istorice care vorbesc despre

români sunt relativ puține, ele nu lipsesc și sunt completate de
numeroase alte dovezi, în principal arheologice.

Primele informații referitoare la romanitatea Nord Dunăreană datează

din secolul VII, când împăratul bizantin Mauricius într-un tratat militar
,,Strategikon’’ ne dă informații despre populația romanică de la N de
Dunăre.

În sec. IX, în cea mai veche cronică turcă ,,Oguzname’’ aflăm informații
despre o țară a românilor numită ,,Ulak’ Ili’’.

În sec. X, împ. bizantin Constantin al VII-lea în lucrarea intitulată

,,Despre administrarea imperiului’’ îi numește ,,romani’’ pe locuitorii de la
N de Dunăre și ,, romei’’ pe cei din interior.

În sec. XII, Anonymus- cronicarul necunoscut al regelui Bela al III-lea

în lucrarea ,,Faptele ungurilor’’ afirmă că în momentul stabilirii lor în
Panonia, acolo se aflau vlași și slavi.

În sec. XIII, un alt cronicar maghiar, Simon de Keza, în cronica

,,Faptele hunilor și ale ungurilor’’ afirmă că după retragerea romanilor,
majoritatea populației a rămas pe loc preferând să trăiască cu
migratorii, decât să suporte fiscalitatea Imperiului ROMAN.
 B. Romanitatea românilor în viziunea umaniștilor și cronicarilor români

Primul umanist italian care se referă la originea noastră latină este

Poggio Bracciolini, urmat de Antonio Bonfini.

În sec. XV, un alt umanist, Enea Silvio Piccolomini devenit papă sub
numele de Pius al II-lea are un rol esențial în răspândirea la nivelul
Europei a ideilor privind romanitatea noastră datorită în principal
lucrărilor sale.

În sec XVI, un umanist cu origini românești, trăind însă, în Ungaria,

Nicolae Olahus, în lucrarea ,,Hungaria’’ publicată în 1536, afirmă pentru
prima dată ideea unității de neam și de limbă a tuturor românilor.
Tot în sec. XVI, un umanist sas din Brașov, Johannes Honterus va scrie
numele de ,,Dacia’’ peste tot teritoriul românesc.

Începând din sec. XVII, istoriografia românească se emancipează de

sub slavonismul cultural.

În aceste condiții vor apărea PRIMELE CRONICI.

Astfel, Grigore Ureche, autorul ,,Letopisețul Țării Moldovei’’ afirmă că

românii ,,cu toții de la Râm ne tragem și cu a lor cuvinte ni amestecat
graiul’’. La rândul său, Miron Costin, cel care continuă ,,Letopisețul Țării
Moldovei’’ va elabora o lucrare specială pe problema originii românilor
intitulată ,,De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor’’.

În Țara Românească, Constantin Cantacuzino în lucrarea ,,Istoria Țării

Românești’’ aduce noi dovezi privind romanitatea noastră culese din
bibliotecile italiene.

Dimitrie Cantemir, primul savant român, domn al Moldovei, scriitor,

istoric și geograf, redactează la rândul său o lucrare despre originea
românilor susținând romanitatea și continuitatea acestora. Lucrarea se
intitulează ,,Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor".
 ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ
PROBLEMĂ POLITICĂ
În general, până în sec. al XVIII-lea, romanitatea românilor nu este
contestată și este recunoscută ca atare de autorii străini, inclusiv de
cei maghiari.

În sec. XVIII, în Transilvania se manifestă cu vigoare mișcarea de

emancipare națională a românilor. Bazele acestei mișcări sunt puse de
episcopul Inochentie Micu care în 1744 adresează împărătesei Maria
Tereza un memoriu intitulat ,,supplex libellus’’. Mișcarea inițiată de
către Inochentie Micu va fi continuată de către reprezentanții Școlii
Ardelene. (Petru Maior, Ion Budai Deleanu, Gheorghe Șincai)

În 1791, reprezentanții Școlii Ardelene redactează un memoriu intitulat

,,supple libellus valachorum’’ adresat împăratului Imperiului Habsburgic
prin care cer drepturi politice pentru români și ștergerea denumirilor
jignitoare de tolerate și admiși. Pentru a-și susține cererile,
reprezentanții Școlii Ardelene vin cu argumentele romanității,
continuității și autohtoniei noastre. Memoriul va fi respins. Pentru a lovi
în mișcarea de emancipare națională, Imp. Habsburgic pune în circulație
o TEORIE FALSĂ cu privire la etnogeneza românească negând
romanitatea românilor. Autorul acestei teorii este un ofițer austriac,
Franz Josef Sulzer. Principalele idei ale acestei teorii cunoscute sub
numele de ,,Teoria Imigraționistă’’ sunt:

-românii nu au origine romanică

-s-au format ca popor la S de Dunăre unde au și îmbrățișat credința

ortodoxă

-trec la N de Dunăre în secolele XI- XIII

Teoria Imigraționistă este un fals istoric ce reflectă interesele politice
ale celor care stăpâneau Transilvania. Netemeinicia acestei teorii va fi
demonstrată de către reprezentanții Școlii Ardelene. O parte dintre
aceștia, lingviști și istorici, vor elabora o seamă de lucrări în care vor
argumenta romanitatea, autohtonia si continuitatea noastră
neîntreruptă în acest spațiu.

Peste un secol după realizarea dualismului austro-ungar în 1867, un alt

istoric pe nume Robert Roesler va relua ipoteza lui Sulzer, adăugându-i
noi argumente. Noua teorie va primi numele ,,Teoria Roesleriană’’, însă, în
fapt suntem în fața aceleiași teorii imigraționiste. Cele mai importante
idei cuprinse în lucrarea lui Roesler intitulată ,,Studii Românești’’ (1871):

-dacii au dispărut ca popor după războaiele dintre Decebal și Traian

-cei 165 de ani de stăpânire romană au fost insuficienți pentru
romanizare

-Aurelian a retras la S de Dunăre întreaga populație din Dacia, astfel că

teritoriul de la N de Dunăre rămâne un ,,desertum’’

-romanii sunt un popor de nomazi

-romanii s-au format ca popor la S de Dunăre unde au îmbrățișat și

credința ortodoxă

-nu există surse scrise care să ateste prezența la N de Dunăre a

romanilor înainte de secolul XII

Teoria lui Roesler, ca și în cazul celei formulate de Sulzer, este un fals

istoric, neconform cu realitatea. Ea va fi combătută cu promptitudine de
către reprezentanții istoriografiei românești de la sf. sec. al XIX-lea.

Primul istoric român care combate Teoria Roesleriană este Bogdan

Hașdeu care redactează încă din 1860 o lucrare intitulată ,,Pierit-au
dacii?’’. Răspunsul autorului este că dacii nu au pierit, ci au fost
romanizați. Având astfel dovezile, Hașdeu evidențiază falsitatea Teoriei
Roesleriene.
Un alt istoric, Alexandru Xenopol va redacta o lucrare intitulată ,,Teoria
lui Roesler’’ în care analizează argumentele acesteia și demonstrează
caracterul fals al acestora.

Și Nicolae Iorga, autorul sintezei naționale intitulată ,, Istoria

Românilor’’ va susține romanitatea și continuitatea românilor.

La începutul sec. XX, descoperirile arheologice vor veni să întărească

argumentele privind romanitatea și continuitatea românilor.
Contribuțiile cele mai importante vor fi cele ale lui Constantin Daicoviciu
și cele ale lui Vasile Pârvan, autorul unei sinteze fundamentale privind
civilizația daco-romană intitulată ,,Getica’’.

ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ ÎN PERIOADA

COMUNISTĂ

În epoca comunistă, etnogeneza românească va continua să fie tratată

ca o problemă politică, astfel, în etapa comunismului de tip stalinist, așa
zisa teorie stalinistă va insista pe rolul și importanța elementului slav, în
timp ce, elementul romanic va fi etichetat ca ,,exploatator’’ și
,,imperialist’’. În etapa comunismului de tip național, istoricii evidențiază,
exagerând, importanța elementului autohton geto-dac, în timp ce
elementul romanic tinde să treacă pe o poziție secundară.

Prăbușirea regimului comunist în 1989 și revenirea la democrație a

țărilor foste comuniste creează condiții pentru o cercetare obiectivă
fără amestecul politicului și lasă deschisă posibilitatea apariției unei noi
contribuții și a unei noi interpretări privind etnogeneza.