UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI, ȘTIINȚE SOCIALE ȘI

PSIHOLOGIE

SPECIALIZAREA: P.I.P.P SLATINA, AN III

Integrare și incluziune la vârstele timpurii

Strategii de integrare a copiilor cu cerințe educaționale speciale

Studente:
Crețu Carla Eugenia
Slămnoiu Iuliana Raisa

Slatina
2021-2022

1
 Strategii de integrare a copiilor cu tulburări de spectru autist
în învățământul preșcolar

Am ales să vorbim despre strategii de integrare a copiilor cu cerințe educaționale speciale

în învățământul preșcolar, mai exact despre copiii cu autism.
Autismul este una dintre cele mai grave tulburări ale copilăriei care frânează dezvoltarea.
Familia care are un copil cu nevoi speciale, se confruntă cu o situație nefamiliară și foarte
dificilă. Alegerea unei grădinițe potrivite care să țină seama de nevoile copilului, integrarea
jocului cu autism într-un program educațional și social este una din deciziile importante luate
în viață de către părinți, copilul cu autism trebuie integrat într-un program social. Atunci
când copilul cu nevoi speciale începe grădinița, situația părinților devine foarte dificilă, mai
exact: comparația dintre copilul autist și ceilalți copiii de vârsta lui scoate în evidență
caracteristicile neobișnuite ale copilului cu autism, dar prezența copilului cu CES într-o
grădiniță normală îi ajută pe ceilalți copii în formarea spiritului de toleranță și îi fac să
conștientizeze diferența dintre ei și alții.
Este important pentru societatea zilelor noastre să afle ce poate face pentru a reuşi să-i
aducă în viaţa socială pe cei suferinzi de acest sindrom, să le trezim dorinţa de a renunţa la
lumea lor şi de a se integra în societate. Pentru copii nu este nici pe departe atât de tragic cât
este pentru părinţi, să-şi vadă copiii zilnic închişi intr-o lume doar de ei ştiută. Pentru
părinţii care înţeleg afecţiunea, toate planurile care şi le-au făcut referitor la copil se dărâmă.
Aceste familii trec printr-o perioadă cumplită din punct de vedere emoţional la aflarea
veştii, iar suferinţa acestora nu se încheie aici, pentru că aceşti copii trăiesc în continuare
alături de ei, amintindu-le tragedia lor. Şi totuşi în această lume a copiilor care suferă de
autism, a familiilor acestora, există speranţă.
Spre deosebire de copiii normali, copilul autist preferă să se joace cu obiecte nu cu
jucării. Poate dezvolta un ataşament bizar faţă de un ciob, o cheie, o sfoară, o cutiuţă, sau o
bucată de material. Uneori acestea îi pot conduce la comportamente periculoase sau

2
nesănătoase. De exemplu un copil insistă să ducă în clasă mizerii de la toaletă. Uneori
prezintă aceeaşi atitudine bizară stereotipă faţă de sunete, de exemplu sunetul apei sau
foşnetul hârtiei. Orice încercare de a-i despărţi de obiectul preferat sau de a-i îndepărta de
sursa de zgomot , le creează reacţii intense de nepotolit. Orice modificare în stereotip şi
ritual pot duce la anxietate şi agitaţie extremă. Se pot trage de păr, se pot lovi în piept, îşi pot
muşca degetul, se pot lovi peste faţă până se învineţesc. Parcă nu simt durerea nici a lor ,
nici a altora.
Jocul nu este elaborat, creativ ci stereotip şi repetitiv, în loc să creeze, să imagineze,
copilul autist mimează repetitiv atitudini şi gesturi. Poate exista o lipsă a jocului spontan,
variat sau a jocului imitativ social specific nivelului de dezvoltare. Totodată natura
simbolică a jucăriilor le este străină copiilor autişti, nu o pot înţelege. De altfel ei nu
participă şi nici nu înţeleg astfel de jocuri. Copilul autist se joacă cu propriile lui stereotipii,
el se distrează răsucind obiecte, învârtindu-le sau privesc obiecte care se mişcă repetitiv.

Copilul cu autism prezintă grave deficiențe în ceea ce privește comunicarea cu ceilalți.

Felul în care încearcă să comunice, poate fi ciudat, neadecvat social. Există mai multe motive
pentru care copiii cu CES se pot manifesta astfel:
Confuzie datorită dificultăților de comunicare;
Dificultăți de a ,,citi” semnele sociale și contextuale;
Slabă toleranță la schimbare;
Nivel ridicat de anxietate.
Un bun educator se va transforma într-un mediator social, va observa comportamentele
care evidențiază frustrarea copilului și va găsi un răspuns adecvat la mesajul transmis de
copil. Este foarte important, ca în procesul de integrare, copilul autist să fie înțeles și
perceput de către educator și de întreg personalul cu care intră în contact. Este indicat ca,
educatorul, să se folosească de semne grafice, foarte clare și intuitive care să arate copilului
ce anume se poate face în fiecare spațiu din clasă, ce anume este permis. În plus, se
recomandă ca educatorul să se folosească de avantajele învățării senzoriale, nu doar pentru a
arăta copilului în ce va consta fiecare activitate, dar și pentru a indica criteriile prin care se
poate stabili că activitatea a fost dusă cu succes până la capăt.
Conceptul de integrare presupune observarea comportamentului pozitiv la copil,
antrenând o atitudine optimistă a educatorului implicat în relația cu omul. În acest mod se

3
creează o legătură pozitivă între educator și copil, în care acesta pune accent pe abilitățile
speciale de care copilul dispune, care pot fi cu ușurință arătate și imitate de către ceilalți
(felul cum se joacă, felul cum se mișcă). Educatorul, membru al echipei multidisciplinare
reușește să dezvolte o bună colaborare cu părinții copilului și însoțitorul. Prin cooperare,
educatorul poate încuraja crearea unui grup social de suport pentru copii și părinți.
O dată stabilită relația de parteneriat între părinți și educator, aceștia devin conștienți atât
de oportunitățile cât și de dificultățile pe care le întâmpină. Bazele integrării copilului cu
autism sunt deja stabilite atâta timp cât toți membrii ,,echipei” au încredere în eforturile și
optimismul de care dau dovadă în demersul lor. Fiecare copil are dreptul la educație.
Drepturile copilului sunt lege.
Ariile de interes incluse în programele speciale cuprind tocmai deficitele majore ale
acestor copii precum:

- lipsa interacţiunii sociale;

- lipsa reciprocităţii afective;
- absenţa empatiei;
- incapacitatea de a înţelege relaţiile sociale;
- incapacitatea de a-şi menţine atenţia;
- exersarea îndemânărilor.
Familia este dupǎ pǎrerea noastră, o formǎ primarǎ de organizare şi petrecere a timpului
în vederea perpetuǎrii specie, promovǎrii armoniei şi echilibrului indispensabile progresului
şi prosperitǎţii omului, devenirii sale cu precǎdere.

STUDIU DE CAZ

Începem acest studiu de caz, ne dorim să vă expunem experiența prin care a trecut
logopedul unei grădinițe. A cunoscut în anii din urmă o familie care avea un copil, avându-l
vreme de patru ani în grupa de copii cu care lucra, era un copilaș cu chip de înger,

4
diagnosticat de specialiști cu ,,Tulburare pervazivă de dezvoltare”. Afecțiunea a fost
observată de către părinți în jurul vârstei de 2 ani. Părinții, persoane cu un nivel ridicat de
educație, au consultat o serie întreagă de specialiști, au bătut pe la nenumărate uși fără însă
prea multe rezultate.
Rezolvarea parțială au găsit-o tot părinții. Asemeni părinților eroi din film, cărora
pronosticurile pesimiste ale medicilor în fața unui diagnostic ucigător nu le taie speranța,
reușind în finalul filmului, după eforturi supraomenești, să găsească leacul vindecător, tot așa
părinții lui s-au interesat, au studiat despre această afecțiune, au căutat, au făcut tot ce se
putea face şi în final, au găsit o soluţie de ameliorare a acestei situaţii atât de dureroase a
copilului lor. Ei au descoperit că în România (2016), cineva știe cum și vrea să se ocupe de
recuperarea acestor copii. Era vorba despre terapia ABA. Această terapie presupune un
program de învățare, care își propune să modifice comportamentul autist al copilului, în mod
sistematic și intensiv, obiectivul final fiind integrarea socială a copilului. Sistemul are
obiective clar formulate, împărțite în sarcini mici, astfel încât evoluția copilului să poată fi
măsurată permanent.
Părinții copilului au făcut eforturi extraordinare, inclusiv financiare ca să reușească să-l
ducă într-un oraș departe de casă, unde a locuit timp de patru luni cu mama sa pentru a
beneficia de această terapie. Înainte de această terapie, frecventa grădinița. Doamna
educatoare nu se putea înțelege aproape deloc cu acesta, țipa, reacționa neadecvat uneori
chiar violent, era foarte agitat, mereu confuz, deranja ceilalți copii deoarece avea nevoie de o
atenție deosebită din partea adulților, ceea ce dumneaei nu putea să-i acorde datorită
numărului mare de copii. După terapia ABA, a venit din nou la grădiniță, complet schimbat.
În cele patru luni de terapie ABA, mama a învățat să-l înțeleagă și cum trebuie să procedeze
și să lucreze cu el. La întoarcere, le-a împărtăsit și lor experiența și discutând împreună au
reușit să înțeleagă ce se întâmplă cu el și ce trebuie să facă pentru a veni în sprijinul acestui
copil.
Mama a continuat să pună în practică acasă tot ceea ce a învățat la terapia ABA, iar
copilul a continuat să meargă la grădiniță încă 3 ani înregistrând progrese frumoase în ceea
ce privește procesul de cunoaștere, asimilând cunoștințe alături de ceilalți copii, fiind inclus
în toate activitățile comune din grupă și simțind că aparține grupului respectiv. Deși,
socializarea l-a ajutat mult, acesta avea uneori o privire confuză, alteori manifesta

5
nemulțumire, semn că nu întotdeauna înțelegea ceea ce se întâmplă la activitățile desfășurate
cu copiii, și că, pe lângă socializare acesta avea nevoie de mult mai mult sprijin individual
ceea ce cadrele didactice, atât educatoarea cât și logopedul grădiniței nu puteau să-l ofere în
totalitate datorită numărului mare de copii la grupă și neavând nici calificarea necesară
pentru asemenea situații.

CONCLUZII:

După părerea noastră, problematica acestor copii cu dizabilități psihice este larg dezbătută
în mediile educațioale, legislația în vigoare prevede unele măsuri, însă, în viața reală, ea nu
are suport. Într-o societate civilizată, ar trebui să existe programe de sprijinire, susținere și
consiliere a părinților acestor copii, ca și programe finanțate din bugetul statului pentru
recuperarea și integrarea lor cu succes în viața socială. O familie în fața unei asemenea
probleme, este total neputincioasă, dezorientată, neajutorată, iar cel care are cel mai mult de
suferit este copilul.
Trebuie, totuși, înțeles faptul că aprecierea obiectivă a situației copilului și a șanselor sale
de adaptare este extrem de importantă. Subestimarea nevoilor copilului sau tendința de a cere
un ritm de progres peste puterile lui pot fi periculoase. De aceea, evaluarea continuă și
încercarea de a urmări starea sa, dincolo de lipsa de reacții exterioare pe care o poate avea un
copil cu autism sunt două metode de care educatorul trebuie să se folosească mereu.
Cel mai bun tratament pentru copiii cu autism este o abordare în echipă și aplicarea unui
program bine structurat în mod constant. Este important ca părinții, să aibă grijă și de ei
înșiși. Părinții sunt sfătuiți să învețe diverse modalități de a face față tuturor emoțiilor,
temerilor și îngrijorărilor care apar atunci când au în grijă un copil cu autism. Provocările de
zi cu zi și cele pe termen lung la care sunt supuși cresc mult riscul părinților și al celorlalți
copii din familie, de a face depresie sau alte afecțiuni legate de stres.
Așa cum au arătat studiile nu se poate fugi din fața acestor tragedii și mai înspăimântător
e faptul că nu există șanse de vindecare așa că trebuie să înțelegem acești copii și să le
acordăm multă dragoste. Este tragic că, asta se întâmplă într-o lume în care am putea, cu
toții, să ne bucurăm de razele soarelui, de lumina stelelor, de jocul copiilor și de zâmbetele
lor care ne fac fericiți.

6
 Cauzele care determină apariţia acestor tulburări nu sunt clar precizate, dar se
presupune că există fie o predispoziţie ereditară, fie existenţa unui complex de factori care
determină o serie de afecţiuni la nivelul creierului, anomalii în anumite zone cerebrale,
inclusiv în zonele responsabile de emoţii, relaţionare. Se presupune şi existenţa unui
determinism de natură psihogenă, mai ales la copii lipsiţi de afectivitate în primii ani de
viaţă, ca o reacţie la atitudinea şi comportamentul părinţilor faţă de nevoile lor.
Intervenţia părinţilor poate fi un factor major în reuşita tratamentului. Părinţii conlucrează
împreună cu educatorii şi cu terapeuţii pentru a identifica comportamentele care trebuie
modificate şi a abilităţilor ce trebuie învăţate. Recunoscând faptul că părinţii sunt primii
educatori ai copiilor multe programe au început prin formarea părinţilor pentru a continua
terapia acasă. Cercetările făcute au arătat că mama şi tatăl care lucrează cu copilul sunt la fel
de eficienţi ca şi învăţătorii şi terapeuţii specializaţi.

7
 BIBLIOGRAFIE:

1. Gherguț, A. Psihopedagogia persoanelor cu cerințe speciale. Strategii diferențiate și

incluziune în educație, Polirom, Iași 2006;
2. Mușu, I., Ghid de predare - învățare pentru cerințe educative speciale, UNICEF și
RENICO, Editura Marlink 2000;
3. Ezechil. L, Educație incluzivă ca principiu metodologic în Revista de Pedagogie,
Drepturile copilului și discriminarea în învățământ, 2002;
4. Furtună Carmen, Sociologie generală, Editura Fundația România de mâine, București
2006;
5. Chelcea Septimiu, Metodologia cercetării sociologice, Editura Economică, București
2004;
6. www.academia.edu - Emil Verza- Psihopedagogia specială, link accesat în data de
07.11.2021.
7. https://www.cdt-babes.ro/articole/autism-infantil.php, link accesat în data de 07.11.2021.