INTRODUCERE

Am ales tema de licenţă ,, Cercetarea procesului΄΄ întrucât protecţia

juridică a drepturilor subiective civile şi a altor situații juridice ocrotite de lege se
obține prin intermediul procesului civil.
Procesul civil poate fi definit ca activitatea pe care o desfăşoară instanţa de
judecată, părţile, alte persoane sau organe care participă la judecată, în scopul
realizării sau recunoașterii drepturilor subiective şi a altor situații juridice deduse
judecăţii, precum şi al executării silite a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri
executorii, conform procedurii stabilite de lege.
Întreaga soluţionare a procesului civil implică, cu necesitate, existenţa unor
participanţi la activitatea judiciară, respectiv a unor autorităţi statale  şi a unor
persoane fizice. Autorităţile şi persoanele care devin participanţi la activitatea de
judecată poartă denumirea de subiecţi procesuali.

Un rol promordial în activitatea judiciară revine instanţei de judecată, care

acţionează în cadrul desfăşurării procesului civil în calitate de autoritate statală
specializată în activitatea de distribuirea a justiţiei.

Autoritatea judecătorească îşi desfăşoară prerogativele pe baza unor principii

democratice, precum autonomia acesteia în raport cu alte autorităţi publice, având
menirea de a contribui la înfăptuirea unei justiţii imparţiale.

Naşterea oricărui proces implică însă existenţa unor persoane care datorită
nerealizării unor pretenţii pe care le au una împotriva celeilalte pe cale amiabilă,
trebuie să se adreseze instanţei de judecată.

Aceste persoane care declanşează un litigiu cu privire la un drept pentru

rezolvarea căruia este necesar să se adreseze instanţei de judecată se numesc părţi.

1
 Orice litigiu presupune, aşadar, participarea a cel puţin două părţi cu interese
contrarii şi anume: una care formulează pretenţii (reclamantul) şi alta împotriva
căreia se formulează pretenţia (pârâtul).

Reclamantul şi pârâtul sunt subiecţi procesuali indispensabili, căci fără

prezenţa lor activitatea judiciară nu este posibilă.

În cadrul şi în cursul procedurii de judecată mai pot interveni, de asemenea,

şi alte persoane.

Acesta este, în primul rând, cazul terţilor care pot participa la activitatea

judiciară, fie datorită propriei lor iniţiative, fie din iniţiaţiva părţilor principale.
Odată introduse în proces terţele persoane devin părţi ale acestuia.

Adeseori, procesul civil parcurge şi ultima sa fază: executarea silită, caz în

care şi organele de executare devin participanţi la activitatea judiciară.

Instanţa, părţile, terţele persoane şi organele de executare sunt participanţi

procesuali principali, datorită faptului că prin activitatea lor este influenţată direct
naşterea, desfăşurarea şi soarta procesului civil.

În procesul civil mai pot participa şi alte persoane, cum ar fi: martorii,
experţii, interpreţii, etc. Aceştia sunt însă participanţi procesuali auxiliari, rolul lor
fiind unul subsidiar, care vizează doar lămurirea unor împrejurări de fapt ale
cauzei.

O poziţie aparte în procesul civil revine Ministerului Public. Acesta partcipă

la activitatea judiciară atât în calitate de subiect procesual, cât şi ca organ de stat
specializat în asigurarea şi garantarea legalităţii.

2
 CAPITOLUL I

Noţiunea şi sistemul procesului civil şi al dreptului procesual civil

   1.1.Consideraţii generale asupra justiţiei, a sarcinilor ei si asupra procesului

civil

  Procesul civil este mijlocul de realizare a justiţiei.

  Justiţia cunoaşte douăaccepţiuni, conform cărora ea desemnează:

- sistemul organelor judecătoreşti;

- activitatea desfăşurată de acestea în forma prevazută de lege(procedura).

  Justiţia esta instituţia care are sarcina de a da viaţă şi de a aplica în concret

normele de drept substanţial, norme care asigură derularea relaţiilor  sociale care le
inspira.Justitia presupune si asigurarea executarii hotararii judecatoresti.1

   Procesul civil  este activitatea desfăşurată de organele jurisdicţionale

competente, cu participarea părţilor interesate, în vederea rezolvării conflictului de
interese apărute iîn circuitul civil (organul jurisdicţional este cel care pronunţă o
hotărâre prin intermediul căreia rezolvă un litigiu).

Activitatea jurisdicţionala se referă la organe judecătoreşti şi organe

arbitrale.Această activitate se desfăşoară după forma prevazută de lege
= procedura.

Procesul civil este reglementat de norme juridice cu aspect dinamic şi progresiv. El

reprezintă funcţia sanţionatorie a dreptului civil şi realizează sarcinile justiţiei, şi
1
P. Vasilescu, „“ Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, vol. III, pag. 297-298; Gr. Porumb, „Codul de
procedură civilă comentat şi adnotat”, vol.I, pag.353-354; V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual
civil.Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 73;

3
anume:

- sarcina educativă
- sarcina sancţionatorie

   1. 2. Actul jurisdicţional 

Este actul prin care se înfăptuieşte justiţia şi care poate consta într-o hotărâre
judecatorească sau arbitrală.

Actul jurisdicţional civil are o serie de caracteristici diferite şi chiar opuse acelora
ale actului jurisdicţional administrativ.2

Astfel:

- actul jurisdicţional civil se realizează sub forma procesului, a dezbaterilor

judiciare atât pe fond, cât şi pe formă, în timp ce actul administrativ se realizează
în mod obligatoriu după o anumită formă(procedura).

- actul jurisdicţional civil se pronunţă într-o speţă determinată;el nu creează

norme de drept, ci le aplică unui caz anume, spre deosebire de actul administrativ,
care, în principiu, are caracter generic.

- sesizarea organelor competente este şi ea diferită: în procesul civil, acest drept

aparţine părţilor interesate, iar în dreptul administrativ ea se poate face şi din oficiu
(ceea ce se întamplă în majoritatea cazurilor)

- garanţia calităţii actului jurisdicţional civil rezultă din independenţa şi

inamovibilitatea judecătorilor, care acţionează numai în conformitate cu legea, şi
2
Gr. Porumb, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag.156; G. Boroi, „ Codul de procedură civilă
comentat şi adnotat”, vol.I, pag. 202;

4
nu cu indicaţii ale anumitor persoane ierarhic superioare din sistem, spre deosebire
de actul administrativ, care are caracter de subordonare ierarhică şi este cenzurabil
de instanţa judecatorească.  

- o dată emis,actul jurisdicţional civil duce la desesizarea instanţei, care nu mai

poate reveni şi reaprecia cele deja constatate(puterea de lucru judecat), în timp ce
actul jurisdicţional administrativ o dată pronunţat este susceptibil de revocare.

   1. 3. Definiţia procesului civil

  Procesul civil este activitatea desfaşurată de instanţele jurisdicţionale competente,

de birourile executorilor judecatoreşti, de părti şi alte persoane sau organe care
participă la înfăptuirea justiţiei în pricini civile prin judecarea litigiilor asupra
drepturilor civile substanţiale şi care asigură executarea silită a hotărârilor
judecătoreşti conform legii.3

Din definiţie rezultă că fazele procesului civil sunt urmatoarele:

- judecata
- executarea hotărârii

  In faza judecăţii, la fiecare instanţă (fond, apel, recurs) se întâlnesc 3 subetape, şi
anume:

-         faza prealabilă, pregătitoare, scrisă

-         faza judecăţii propriu-zise, publice şi contradictorii

3
G. Boroi, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag.199; V.M. Ciobanu, „Tratat teoretic şi practic
de procedură civilă”, vol.I, pag. 333;

5
 -         faza pronunţării şi comunicării hotărârii judecătoreşti

  1.4.Locul dreptului procesual civil în sistemul dreptului românesc

   Dreptul constituţional influenţează dreptul procesual civil în ceea ce

priveşte:

-         principiile de organizare socială şi judiciară

-         reglementarea organelor judecătoreşti ca organe independente în stat

-         competenţe

-         asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti

  Dreptul procesual civil faţă de dreptul civil reprezintă aspectul sancţionator,

punând în practică dreptul civil şi având ca sarcină realizarea concret  a acestuia.

  Dreptul administrativ se află în raport de subordonare faţă de dreptul procesual

civil, care permite controlul justiţiei asupra actelor administrative.4

   Organizarea judecătorescă reglementează organizarea, structura şi sarcinile

instanţelor, de unde rezultă că organizarea judecatorească este strâns legată de
dreptul procesual civil, care reglementează formele în care organele judecatoreşti
îşi desfăşoara activitatea.Deci legatura dintre cele două este o legatură funcţie-
organ.

Instanţa judecatorească este creată pentru a desfăşura activităţi procesuale,

4
I. Stoenescu, S. Zilberstein, „Drept procesual civil. Teoria generală.Judecata la prima instanţă. Hotărârea.”, ediţia a
II-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti ,1983 pag. 304-305;

6
în timp ce instanţa civilă este instanţa în acţiune.

   Dreptul procesual penal, asemenea dreptului procesual civil, este o materie

tehnică, ce reglementează formule de desfăşurare a procesului, însă într-o ramură
de drept diferita.5

Asemănări:

-         majoritatea principiilor fundamentale

-          drepturile şi obligaţiile părţilor

-         administrarea probelor

-         ordinea dezbaterilor

-         deliberarea şi pronunţarea hotărârilor judecătoreşti

-         căile de atac

Deosebiri:

-         modul de sesizare a instanţei: în civil operează principiul disponibilităţii,

iar în penal principiul oficialităţii

-         executarea hotărârii

   1.5.Izvoarele dreptului procesual civil român

Izvoarele dreptului procesual civil, expresie utilizată pentru a desemna formele de

exteriorizare a conţinutului normelor dreptului procesual civil.
5
Ioan Leş, „ Tratat de drept procesual civil”, pag. 102; V.M. Ciobanu, G. Boroi, op.cit., pag.76;

7
Izvoarele dreptului procesual civil se grupează în două categorii:
a) - izvoare directe sau propriu-zise, care sunt: legile (Constituţia, legile
constituţionale, legile organice, legile ordinare, între care codul de procedură
civilă prezintă o importanţă deosebită); actele normative subordonate legii
(hotărârile Guvernului, ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă emise de Guvern,
alte acte normative emise de organele centrale ale administraţiei publice); actele
normative subordonate legii cu aplicabilitate specifică unor domenii, precum:
regulamentele, statutele, contractele-tip (în măsura în care prin asemenea acte se
reglementează aspecte procedurale privind soluţionarea diferitelor categorii de
litigii); obiceiul; regulile de convieţuire socială etc.;
b) - izvoarele indirecte, din grupa cărora fac parte: jurisprudenţa şi ştiinţa
dreptului.6 

    1.6. Impărţirea legilor de procedură civilă

  Această împărţire se realizează prin intermediul a trei clasificări:

a.) - legi de organizare judecatorească

- legi de competenţă

      - legi de procedură propriu-zisă

b.) - legi generale, care seaplică în orice materie şi în toate cazurile

      - legi speciale, care reglementează anumite materii şi derogă de la norma

generală (norme  speciale se găsesc fie în legi speciale, fie în legea generală)

6
G. Boroi, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag.199; V.M. Ciobanu, „Tratat teoretic şi practic
de procedură civilă”, vol.I, pag. 335

8
 Corelaţia între legea generală şi legea specială e dublă.

Astfel:

- legea specială se aplică cu precădere faţă de legea generală

- atunci când legea specială tace, se aplică dispoziţiile legii generale.

c.) - legi imperative, care impun părţilor o anumită acţiune sau le obligă la o
anumită abstenţiune;  încălcarea lor atrage sancţiuni civile severe, cum ar fi
nulitatea sau decăderea, plata unei amenzi judiciare(mai puţin severă)

- legi dispozitive sau supletive, care suplinesc voinţa neexprimată a părţilor

în actele lorjuridice,permiţându-le clauze dincolo de limitele normei
dispozitive.Pe de altă parte, această normă(supletivă) protejează interesele
uneia dintre părţi, care are facultatea de a renunţa laacest privilegiu.7

  Regimul normei supletive este o aplicare a principiului disponibilităţii.Regimul

normei imperative este distinct, marcând diferenţa dintre cele două categorii de
norme:

- norma imperativă nu poate fi înlăturată(ocolită) nici prin voinţa părţilor, nici

prin dispoziţia instanţei; o astfel de clauza este nulă.Norma dispozitivă poate
fi însă înlăturată de părţi sau de beneficiarul ei.
- aplicarea normelor imperative se poate cere de oricare dintre părţi sau de
către instanţa din oficiu, în timp ce aplicarea normei dispozitive poate fi
cerută numai de către partea vătămată sau de partea protejată prin acea
normă.
Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae (coordonatori), Noul Cod de procedură civilă. Comentat şi adnotat, vol. I,
7

Editura Universul Juridic, Bucureşti,2015, p.237

9
 -  încălcarea normei imperative poate fi invocată oricând pe parcursul
procesului, în timp ce încălcarea normei dispozitive poate fi invocată numai
în anumite termene prevăzute de lege.
- sancţiunea diferă; la încălcarea normei imperative, sancţiunea este nulitatea
absolută a actului procedural astfel întocmit, în timp ce încălcarea normei
supletive atrage nulitatea relativă a acestui act.

  Pentru a stabili cînd avem nulitate relativă şi când nulitatea absolută, se apelează
la textul de lege.Când legea tace, caracterul sancţionator este dictat de interesul
general sau special apărat prin norma respectiva.8

Astfel, sunt de interes general şi sancţionate cu nulitate absolută aspecte precum:

-         structura hotărârii judecătoreşti

-         obligarea la citarea părţilor

-         competenţa materială şi unele tipuri de competenţă teritorială

-         ordinea dezbaterilor

Sunt norme dispozitive, a căror încălcare atrage nulitatea relativă, urmatoarele

aspecte:

-         dreptul de a recuza

-         dreptul de a exercita o cale de atac

-         dreptul de a cere executarea

8
Viorel Mihai Ciobanu, Traian Cornel Briciu, Claudiu ConstantinDinu, Drept procesual civil.Drept executional
civil.Arbitraj. Drept notarial, Editura Naţional, Bucureşti, 2013, p. 115

10
 -         dreptul de a recunoaşte

1.7.Aplicarea legilor de procedură civilă in timp şi spaţiu

a. Aplicarea legilor de procedură civilă în timp

     Regula este aplicarea legii de procedură civilă de la intrarea ei in vigoare şi

pâna la abrogarea acesteia.Se aplica principiul neretroactivităţii legii.

Astfel, legea ultraactivează numai în două cazuri de excepţie, şi anume:

-   în materia competenţei, atunci când noua lege restrânge competenţele şi cu

privire la procesele aflate pe rol, cînd legea nouă extinde competenţele, ea se
aplică chiar pentru un proces deja pornit.

-   în materie probatorie, dacă legea nouă este mai restrictivă decât legea veche,
va continua să se aplice legea veche care astfel ultraactivează. Dacă legea
nouă este mai permisivă, ea se va aplică de îndată.

     In materie civilă, casările cu trimitere se vor face la instanţa competentă după
legea veche sub care a început procesul.

     In materie de drept al muncii şi comercial, competenţa legii noi se respectă

necondiţionat.9

b. Aplicarea legilor de procedură civilă în spaţiu

     Legile de procedură civilă sunt legi teritoriale, care se aplică exclusiv pe

Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae (coordonatori), Noul Cod deprocedură civilă. Comentat şi adnotat, vol. I,
9

Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p.245;

11
teritoriul statului care emite legea(legi forii). Există totuşi două excepţii:

-         administrarea unor anumite probe şi discutarea admisibilităţii lor, care

poate avea loc şi după legea locului sau “legea pământului”(caz în care
legea dă obiceiului valoarea de izvor de drept)

-         posibilitatea executării unor hotărâri judecătoreşti străine pe teritoriul

ţării; executarea se poate numai printr-o hotarare de încuviinţare a executării
hotărârii străine pronunţată în prima instanţă de tribunal= hotărâre de
exequatur.

Pentru a admite o astfel de hotărâre, instanţa româna verificăpatru condiţii:

- hotărârea straină este definitivă şi irevocabilă

- hotărârea străină să fi fost pronunţată de instanţa competentă după legea lor
- hotărârea straină sa nu încalce ordinea de drept romană
- sa existe un Tratat de Asistenţă Juridică între Romania şi statul respectiv.

Există posibilitatea de a se discuta incidenţa legii procesual civile străine de

asemenea în procesele cu elemente extranee(conform Dreptului internaţional
privat).10

10
Viorel Mihai Ciobanu, Traian Cornel Briciu, Claudiu Constantin Dinu, Drept procesual civil.Drept executional
civil.Arbitraj. Drept notarial, Editura Naţional, Bucureşti, 2013, p. 115

12
 CAPITOLUL II

Fazele şi etapele procesului civil

Procesul civil constituie activitatea desfăşurată de către instanţă, părţi,

organe de executare şi alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de
către instanţele judecătoreşti a justiţiei în pricinile civile, în vederea realizării sau a
stabilirii drepturilor şi a intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a
hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii, conform procedurii prevăzute
de lege.11
Procesul civil parcurge două faze:

2.1. Faza judecăţii (cognitio), care, la rândul său, cuprinde:

a)-  judecata în primă instanţă, în cadrul căreia întâlnim 4 etape:

Etapa scrisă – care debutează cu depunerea cererii de chemare în judecată de către
reclamant, fiind urmată de verificarea şi regularizarea acesteia de către instanţă,
depunerea întâmpinării şi/sau a cererii reconvenţionale de către pârât, răspunsul la
întâmpinare al reclamantului şi/sau întâmpinarea formulată de către reclamantul-
pârât la cererea reconvenţională a pârâtului-reclamant.

11
V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept Procesual Civil. Drept Execuţional Civil.Arbitaj. Drept Notarial –
Curs de bază pentru licenţă şi masterat, seminare şi teste, Ed. Naţional, 2013, P. 39.

13
 Cu alte cuvinte, în această etapă, părţile iau reciproc cunoştinţă despre
pretenţiile şi apărările lor, dar şi despre mijloacele de probă pe care intenţionează
să le administreze.12
Etapa scrisă se încheie odată cu depunerea de către reclamant a răspunsului
la întâmpinarea pârâtului (sau la expirarea termenului pentru depunerea acestuia, în
situaţia în care acesta nu este depus) şi fixarea de către instanţă a primului termen
de judecată;

Etapa cercetării procesului, în cadrul căreia se îndeplinesc, în condiţiile legii, acte

de procedură la cererea părţilor sau din oficiu de către instanţa învestită cu
soluţionarea cauzei în vederea pregătirii dezbaterii în fond aprocesului.
Astfel, potrivit Codului de procedură civilă13, în etapa cercetării procesului
instanţa:
– va rezolva excepţiile ce se invocă ori pe care le poate ridica din oficiu;
– va examina cererile de intervenţie formulate de părţi sau de terţe persoane, în
condiţiile legii;
– va examina fiecare pretenţie şi apărare în parte, pe baza cererii de chemare în
judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi a explicaţiilor părţilor,
dacă este cazul;
– va constata care dintre pretenţii sunt recunoscute şi care sunt contestate;
– la cerere, va dispune, în condiţiile legii, măsuri asigurătorii, măsuri pentru
asigurarea dovezilor ori pentru constatarea unei situaţii de fapt, în cazul în care
aceste măsuri nu au fost luate, în tot sau în parte, potrivit Codului de procedură
civilă;14

12
G. Boroi, M. Stancu, Drept Procesual Civil , Ed. A 2-A, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti , 2015, p.
330.
13
Art. 237 alin. (2) C. proc. civ
14
Art. 203 C. proc. civ.

14
– va lua act de renunţarea reclamantului, de achiesarea pârâtului sau de tranzacţia
părţilor;
– va încuviinţa probele solicitate de părţi, pe care le găseşte concludente, precum şi
pe cele pe care, din oficiu, le consideră necesare pentru judecarea procesului şi le
va administra în condiţiile legii;
– va decide în legătură cu orice alte cereri care se pot formula la primul termen de
judecată la care părţile sunt legal citate;
– va dispune ca părţile să prezinte dovada efectuării verificărilor în registrele de
evidenţă ori publicitate prevăzute de Codul civil sau de legi speciale;
– va îndeplini orice alt act de procedură necesar soluţionării cauzei, inclusiv
verificări în registrele prevăzute de legi speciale.
Etapa dezbaterilor, în cadrul căreia sunt discutate, în faţa instanţei de
judecată, împrejurările de fapt şi temeiurile de drept invocate de părţi în cererile lor
sau, după caz, ridicate de către instanţă din oficiu, fiecare dintre părţi susţinându-şi
cererile şi apărările formulate în proces; această etapă marchează momentul final al
contradictorialităţii, după închiderea dezbaterilor urmând deliberarea şi
pronunţarea hotărârii; etapa dezbaterilor se încheie în momentul în care
preşedintele completului de judecată consideră că au fost lămurite toate
împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei;
Etapa deliberării şi a pronunţării hotărârii constituie ultima etapă a fazei
judecăţii; deliberarea are loc în secret, la aceasta luând parte doar membrii
completului de judecată care au participat la dezbaterile în fond; cât priveşte
pronunţarea hotărârii, ca regulă, ea are loc în şedinţă publică, la locul unde s-au
desfăşurat dezbaterile, de către preşedinte sau de către un judecător, membru al
completului de judecată, care va citi minuta, indicând şi calea de atac ce poate fi
folosită împotriva hotărârii; ca excepţie, dispoziţiile Codului de procedură

15
civilă15 permit ca, în cazul în care instanţa amână pronunţarea hotărârii,
preşedintele, odată cu anunţarea termenului la care a fost aceasta amânată, poate
stabili că pronunţarea hotărârii se va face prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor
prin mijlocirea grefei instanţei.
Nu este însă necesar ca judecata să parcurgă toate cele patru etape, întrucât
pe parcursul judecăţii pot interveni anumite incidente de natură a elimina una sau
mai multe dintre aceste etape.
Astfel, reclamantul poate renunţa la judecata cererii de chemare în judecată
sau la dreptul dedus judecăţii şi, prin urmare, etapa dezbaterilor în fond nu va mai
exista, aceeaşi fiind situaţia în cazul în care intervine suspendarea judecăţii fără a fi
urmată de o cerere de reluare a judecăţii, operând sancţiunea perimării. De
asemenea, părţile pot înţelege să stingă litigiul prin intermediul unei tranzacţii, fără
a mai exista în acest din urmă caz etapa deliberării;16

b) - judecata în căile de atac, care poate parcurge judecata în calea de atac
ordinară (apelul) şi, în condiţiile prevăzute de lege, judecata în căile extraordinare
de atac (recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea).
Cu toate acestea, judecata în căile de atac poate lipsi atunci când partea
interesată nu exercită calea de atac prevăzută de lege pentru hotărârea pronunţată.
Judecata, ca fază a procesului civil, poate lipsi atunci când creditorul deţine un titlu
împotriva debitorului, titlu căruia legea îi conferă putere executorie, astfel încât nu
se mai impune parcurgerea fazei judecăţii.17

15
Art. 396 alin. (2) C. proc. civ.
16
Ioan Leş, „ Tratat de drept procesual civil”, pag. 104-105; P. Vasilescu, “ Tratat teoretic şi practic de procedură
civilă”, vol. III, pag. 300; G. Boroi, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol.I, pag.200-201; V.M.
Ciobanu, „Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, vol.I, pag. 334-335;
17
O. Ungureanu, „Actele de procedură în procesul civil (la instanţa de fond)”, Ed. Press Mihaela, Bucureşti, 1997,
pag. 139-140;

16
 Astfel, spre exemplu, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă,
„sunt, de asemenea, titluri executorii şi pot fi puse în executare silită:
- încheierile şi procesele-verbale întocmite de executorii judecătoreşti care, potrivit
legii, constituie titluri executorii;
- înscrisurile autentice, în cazurile prevăzute de lege;
-titlurile executorii notariale emise în condiţiile prevăzute de lege;
- titlurile de credit sau alte înscrisuri cărora legea le recunoaşte putere
executorie”;18

2.2. Faza executării silite (cognitio) intervine atunci când debitorul nu-şi execută
de bunăvoie obligaţia statuată în titlul executoriu.
Desigur, şi această fază poate lipsi atunci când debitorul îşi execută de
bunăvoie obligaţia, creditorul nemaifiind nevoit a se adresa organelor competente
pentru valo- rificarea drepturilor sale constatate prin titlul executoriu. 19

Prin urmare, deşi de cele mai multe ori procesul civil parcurge ambele faze
(atât judecata, cât şi executarea silită), sunt situaţii în care faza judecăţii sau cea a
executării silite lipseşte.
Satisfacerea efectivă şi concretă, într-un termen optim şi previzibil a
drepturilor şi intereselor civile reprezintă dezideratul oricărui justiţiabil alat în
posesia unui titlu executoriu, ie că el este constituit dintr-o hotărâre judecătorească,
ie dintr-un alt înscris având un asemenea caracter.

Din această perspectivă, sistemul judiciar este privit ca un serviciu public

chemat să acţioneze la cererea persoanei interesate, nu numai pentru a statua
asupra conţinutului unui raport juridic civil şi a sancţiona formal neexecutarea

18
Art. 638 alin. (1) C. proc. civ.
19
M. Dinu, R. Stanciu, Executareasilită în NCPC , Ed. Hamangiu, Bucureşti , 2015, p. 3.

17
culpabilă a obligaţiilor alate în conţinutul acestuia, ci şi pentru a contribui, prin
mijlocirea celor însărcinaţi de lege cu atribuţii exprese, la realizarea efectivă şi
concretă a inalităţii urmărite de cel ale cărui drepturi au fost nesocotite.

În acest tablou, ce reliefează imaginea aşteptărilor pe care justiţiabilii le au

de la sistemul judiciar, în ceea ce priveşte conlictele de natură civilă ivite între
subiectele de drept civil, executarea silită joacă desigur un rol determinant, câtă
vreme, reprezintă procedura special edictată pentru a înfrânge rezistenţa
debitorului recalcitrant.20

Existenţa ei îşi găseşte justiicarea tocmai în realitatea obiectivă, percepută în

mod cotidian, şi care ne demonstrează în mod constant că simpla recunoaştere a
dreptului creditorului, ori simpla obligare a debitorului, printr-o hotărâre
judecătorească, la a restabili situaţia anterioară dreptului încălcat, nu este, adeseori,
suicientă.

În considerarea forţei sale executorii, hotărârea judecătorească, este cea care

permite creditorului să recurgă la procedura de executare silită iar efectivitatea
drepturilor, în astfel de situaţii, se concretizează prin utilizarea acestei proceduri.21

Altfel spus, prin intermediul procedurii executării silite, recunoaş- terea

dreptului subiectiv civil, realizată anterior în mod abstract de către instanţa
judecătorească în cuprinsul dispozitivului hotărârii pronunţate, prinde conturul
concretului, al efectivităţii.

20
I. Stoenescu, A. Hilsenrad, S. Zilberstein, Tratat teoretic şi practic de procedură a executării silite, Ed. Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1966, p. 22
21
G. Couchez, D. Lebeau, Voies d’execution, 11e éd., Sirey, 2013, p. 1.

18
 Din perspectivă istorică, documentele păstrate din antichitate relevă faptul că
romanii au fost cei care au pus în practică, încă de timpuriu, procedura executării
silite.22

În dreptul roman23, executarea silită avea caracter penal şi cu totul

extrajudiciar, iind cunoscută ca legis actiones, creditorul având dreptul de a-l ucide
sau vinde pe debitor, iar dacă erau mai mulţi creditori, aceştia împărţeau între ei
corpul debitorului, iar patrimoniul acestuia era coniscat şi împărţit.24

Ulterior, odată cu apariţia Legii celor XII table, executarea silită a început să
îşi piardă caracterul pur penal, urmărindu-se mai întâi patrimoniul debitorului
pentru recuperarea datoriei, pentru ca mai apoi, prin apariţia Legii Potelia Papira,
să ie suprimate drepturile creditorului asupra persoanei debitorului.25

Un pas important în procedura de executare silită l-a constituit distractio

bonorum, sistem în care, deşi era sechestrată întreaga avere a debitorului, nu se mai
vindea tot, ci doar bunurile care erau necesare până la acoperirea creanţei,
procedura fiind îndeplinită de un curator bonis distrahendis, care era un organ
public de executare asemănător executorului judecătoresc din zilele noastre.
Importanţa acestei transformări a constat în aceea că executarea silită şi-a pierdut
caracterul extrajudiciar de afacere privată, devenind o activitate îndeplinită de un
organ al statului.26

22
I. Gârbuleţ, Organizarea şi exercitarea profesiei de executor judecătoresc, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2007, p. 4-11
23
E. Oprina, I. Gârbuleţ, Tratat teoretic şi practic de executare silită, vol. I şi II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti
2013, p. 17
24
l. Hanga, Iustinianii Institutiones – Instituţiile lui Iustinian, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2005; A.M. Ungureanu,
Contestaţia la executare în procesul civil (conform noului Cod de procedură civilă), Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2012, p. 13-20.
25
V. Cădere, Tratat de procedură civilă, Tipograiile Unite SA, Bucureşti 1935, ed. a 2-a, 1935, p. 469.
26
E. Oprina, I. Gârbuleţ, op. cit., vol. I, p. 17

19
 În dreptul românesc, izvoarele executării silite sunt relativ necu noscute,
procedura de executare silită iind stabilită după regulile cuprinse în Basilicale.27

Anterior adoptării primului Cod de procedură civilă, erau în vigoare

dispoziţiile legii28, privind constrângerea corporală, care cuprindea dispoziţii
relative la constrân gerea corporală în materie comercială (Capitolul II al legii),
dispoziţii relative la constrângerea corporală în materii civile (Capitolul III),
precum şi procedura constrângerii corporale în materii civile şi comerciale
(Capitolul IV).29

În cuprinsul Codului de procedură civilă adoptat în Principatele Unite

Române în anul 1865, executarea silită a fost reglementată după modelul legislaţiei
procesuale genoveze, executarea silită purtând asupra bunurilor debitorului şi
putând i declanşată numai în baza unui act public învestit cu formula executorie
prevăzută de lege.30

Codul de procedură civilă adoptat în anul 1865 a suferit multiple modiicări

şi reformări, în raport de evoluţia societăţii şi a şti in ţei dreptului, iind aplicabil
chiar şi în prezent pentru toate pro cesele ori executările silite începute anterior 31
datei de 15 februarie 2013 când a intrat în vigoare noul Cod de procedură civilă,
adoptat prin Legea nr. 134/2010.

27
S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Drept procesual civil, Executarea silită I, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1996, p.
21.
28
Legea nr. 1124 din 1 septembrie 1864
29
A.M. Ungureanu, op. cit., p. 21. La acea epocă, prin art. 78 din Legea nr. 112/1864, fuseseră abrogate toate
prevederile legale referitoare la „esecutarea personală, prin ocuparea locuinţei debitorului”.
30
S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, op. cit., p. 33
31
Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură
civilă, „procesele începute prin cereri depuse, în condiţiile legii, la poştă, unităţi militare sau locuri de deţinere
înainte de data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate
la instanţă după această dată”.

20
 CAPITOLUL III

SESIZAREA INSTANŢEI DE JUDECATĂ

În majoritatea litigiilor civile, instanţa de judecată este sesizată de către

reclamant prin depunerea cererii de chemare în judecată, aceasta fi ind singura
condiţie cerută de legiuitor pentru învestirea instanţei.

Cu toate acestea, există anumite litigii în care legiuitorul impune ca

reclamantul, anterior sesizării instanţei cu cererea de chemare în judecată, să
urmeze o procedură prealabilă.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile noului Cod de procedură civilă,

„sesizarea instanţei se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri
prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta”32, dovada îndeplinirii
procedurii prealabile anexându-se cererii de chemare în judecată.

32
Art. 193 alin. (1) NCPC

21
 În acest sens, în materia contenciosului administrativ, prevederile Legii nr.
554/200433dispun că „înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ
competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un
interes legitim printr-un act administrativ unilateral trebuie să solicite autorităţii
publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen
de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a
acestuia”.

Totodată, este îndreptăţită să introducă plângere prealabilă şi persoana

vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ
cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat
cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia.34

Există însă şi anumite proceduri speciale care impun, în sarcina

reclamantului, anterior sesizării instanţei de judecată, parcurgerea unei proceduri
prealabile.

Astfel, în materia ordonanţei de plată, „creditorul îi va comunica debitorului,

prin intermediul executorului judecătoresc sau prin scrisoare recomandată, cu
conţinut declarat şi confirmare de primire, o somaţie, prin care îi va pune în vedere
să plătească suma datorată în termen de 15 zile de la primirea acesteia” 35, iar, în
ipoteza în care debitorul nu se conformează acestei obligaţii de plată în termenul

33
Art. 7 alin. (1)dinLegea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ (M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004).
34
Anterior pronunţării Curţii Constituţionale asupra neconstituţionalităţii dispoziţiilor art.7 alin. (7) din Legea nr.
554/2004 a contenciosului administrativ, legiuitorul impunea un termen de prescripţie de maximum 6 luni de la data
emiterii actului în care persoana vătămată într-un drept al său putea formula plângere împotriva acestuia. Astfel, prin
Decizia C.C. nr. 797/2007: „Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7
alin. (7) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi a constatat că textul de lege este neconstituţional în
măsura în care termenul de 6 luni de la data emiterii actului se aplică plângerii prealabile formulate de persoana
vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat
altui subiect de drept”.
35
Art. 1015 alin. (1) NCPC

22
statuat prin somaţie, creditorul poate introduce cererea privind ordonanţa de plată
la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă.36

De asemenea, în materia procedurii speciale a evacuării din imobilele

folosite sau ocupate fără drept,37noul Cod de procedură civilă., impune locatorului
care doreşte să intre în posesia imobilului obligaţia de a notifi ca locatarul în scris,
prin intermediul executorului judecătoresc, punându-i în vedere să elibereze şi să-i
predea liber imobilul, în termen de cel mult 30 de zile de la data comunicării notifi
cării.

Atunci când dreptul locatarului de a folosi un imobil s-a stins ca urmare a

încetării locaţiunii prin expirarea termenului, prin acţiunea locatorului, prin neplata
chiriei sau a arenzii, precum şi din orice altă cauză şi locatorul doreşte să intre în
posesia imobilului, acesta va notifica locatarul, în scris, prin intermediul
executorului judecătoresc, punândui în vedere să elibereze şi să-i predea liber
imobilul, în termen de cel mult 30 de zile de la data comunicării notifi cării, pentru
situaţiile în care dreptul locatarului de a folosi un imobil s-a stins ca urmare a
încetării locaţiunii prin expirarea termenului, prin acţiunea locatorului, prin neplata
chiriei sau a arenzii, precum şi din orice altă cauză.

Atunci când locaţiunea este pe durată determinată, notifi carea de evacuare a

imobilului trebuie făcută cu cel puţin 30 de zile înainte de expirarea termenului,
dacă prin lege nu se prevede altfel potrivit noului Cod de procedură civilă.38

Pentru oricare dintre situaţiile de mai sus, locatarul are posibilitatea de a

renunţa la notifi care prin act scris cuprinzând recunoaşterea dreptului locatorului

36
Art. 1016 NCPC
37
Art. 1038 alin. (1) NCPC
38
Art. 1038 alin. (3) NCPC

23
de a recurge imediat la procedura evacuării, dacă locaţiunea încetează din orice
motive, iar dreptul locatarului este socotit stins.39

În ceea ce priveşte situaţia ocupantului, atunci când proprietarul imobilului

doreşte să îl evacueze pe acesta, după ce dreptul de a ocupa imobilul a încetat,
proprietarul va notifi ca în scris ocupantul, punândui în vedere să elibereze
imobilul pe care îl ocupă fără niciun drept, în termen de 5 zile de la comunicarea
notificării.40

3.1. Invocarea lipsei procedurii prealabile

Neîndeplinirea procedurii prealabile anterior sesizării instanţei de judecată

poate fi invocată prin intermediul excepţiei de inadmisibilitate, de către pârât, prin
întâmpinare, sub sancţiunea decăderii, consecinţa fi ind aceea a respingerii cererii
de chemare în judecată ca inadmisibilă.

Excepţia inadmisibilităţii este o excepţie de fond (întrucât vizează

neîndeplinirea unei condiţii de exercitare a acţiunii civile), relativă (poate fi
invocată doar de către pârât prin întâmpinare) şi peremptorie/dirimantă (având în
vedere că, în caz de admitere, stinge procesul).

Soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă nu are

autoritate de lucru judecat pe fondul dreptului, astfel încât reclamantul, după
îndeplinirea procedurii prealabile, poate reitera cererea de chemare în judecată.

3.2. Procedura prealabilă în cazul cererilor având ca obiect dezbaterea

procedurii succesorale

39
Art. 1038 alin. (4) NCPC
40
Art. 1039 NCPC

24
 În cazul cererilor adresate instanţei având ca obiect dezbaterea procedurii
succesorale, dispoziţiile noului Cod de procedură civilă 41 impun respectivei cereri
de chemare în judecată să-i fi e ataşată încheierea emisă de notarul public cu
privire la verifi carea evidenţelor succesorale.

Scopul instituirii acestei obligaţii în sarcina reclamantului în cazul cererilor

având ca obiect dezbaterea succesorală este acela de a evita pronunţarea de către
instanţă a unei hotărâri judecătoreşti prin care să dea dezlegare aceloraşi aspecte, în
acelaşi sens sau în sens contrar, deja constatate de notarul public, în situaţia în care
succesiunea a fost dezbătută anterior în faţa acestuia.

În ceea ce priveşte această procedură din faţa notarului public, dispoziţiile

Regulamentului de aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii
notariale42prevăd că, la sesizarea notarului public cu o astfel de cerere, solicitantul
trebuie să facă dovada certifi catului de deces, a calităţii sale de succesibil sau de
persoană îndreptăţită şi să anexeze o copie a cererii de chemare în judecată,
purtând menţiunea că a fost sau nu depusă.

Considerăm că această dispoziţie nu trebuie interpretată restrictiv, în sensul

că notarul public nu ar trebui să respingă cererea de verifi care a evidenţelor
succesorale pe considerentul că o cerere de chemare în judecată nu a fost depusă la
instanţă, întrucât, potrivit prevederilor legale, „la sesizarea instanţei cu dezbaterea
procedurii succesorale, reclamantul va depune o încheiere emisă de notarul public
cu privire la verifi carea evidenţelor succesorale prevăzute de noul Codul civil”,43
ceea ce înseamnă că partea va anexa cererii de chemare în judecată încheierea
emisă de notarul public privind verifi carea evidenţelor succesorale, iar în vederea

41
Art. 193 alin. (3) NCPC
42
Art. 331 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995
43
Art. 193 alin. (3) NCPC

25
obţinerii acesteia, reclamantul va putea depune notarului public doar un proiect de
cerere de chemare în judecată.

Notarului public îi incumbă obligaţia de a elibera, în termen de 3 zile

lucrătoare de la data înregistrării cererii, o încheiere cu privire la rezultatul verifi
cărilor efectuate în Registrul de evidenţă a procedurilor succesorale ţinut de
Cameră, precum şi în registrele naţionale notariale.

Dacă, în cazul neîndeplinirii procedurii prealabile atunci când legea prevede

o astfel de procedură, excepţia inadmisibilităţii poate fi invocată doar de către
pârât, în situaţia în care cererii de chemare în judecată nu i se anexează încheierea
emisă de notarul public cu privire la verifi carea evidenţelor succesorale, excepţia
inadmisibilităţii poate fi invocată atât de către pârât prin întâmpinare sau, când
aceasta nu este obligatorie, până la primul termen la care părţile sunt legal citate în
faţa primei instanţe, cât şi de către instanţă din ofi ciu, excepţia fi ind de ordine
publică.

În ceea ce priveşte invocarea din oficiu de către instanţă a neîndeplinirii

procedurii prealabile, se pune problema de a şti dacă instanţa poate pune în vedere
reclamantului în procedura de regularizare să facă dovada îndeplinirii acestei
proceduri, sub sancţiunea anulării cererii.

Aşadar răspunsul nu poate fi decât negativ, având în vedere faptul că

dispoziţiile noului Cod de procedură civilă44 prevăd expres: „completul căruia i s-a
repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată
(...) îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege” 45; sau, prevederile referitoare la
procedura prealabilă sunt reglementate de noul Cod de procedură civilă.46

44
Art. 200 alin. (1) NCPC
45
Art. 194-197 NCPC
46
Art. 193 NCPC

26
 Altfel spus, instanţa are obligaţia de a invoca pe parcursul judecăţii cauzei în
primă instanţă excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată atunci când
constată lipsa încheierii notarului public.

În raport de modul de redactare a prevederilor legale, „neîndeplinirea

procedurii prealabile va fi invocată de către instanţă, din oficiu”, considerăm că
invocarea excepţiei constituie o obligaţie pentru instanţă, iar nu o facultate.47

Desigur, în ipoteza în care nu ar fi invocată, codul nu prevede nicio

sancţiune pentru instanţă. Din punctul de vedere al momentului procesual până la
care poate fi invocată, pârâtul poate invoca excepţia prin întâmpinare, iar când
aceasta nu este obligatorie, până la primul termen de judecată la care părţile sunt
legal citate în faţa primei instanţe, sub sancţiunea decăderii, în timp ce instanţa o
va invoca oricând pe parcursul judecăţii în primă instant.

3.3. Cererea de chemare în judecată. Întâmpinarea. Cererea reconvențională

3.3.1. Cererea de chemare în judecată

Cererea de chemare în judecată reprezintă actul de procedură prin care

reclamantul sesizează instanţa de judecată, moment de la care dreptul pretins de
reclamant devine unul litigios.

Cererea de chemare în judecată constituie una dintre formele concrete de

manifestare a acţiunii civile, respectiv cea prin care reclamantul deduce instanţei
spre soluţionare o pretenţie.48

Având în vedere aceste aspecte, cererea de chemare în judecată nu trebuie

confundată cu acţiunea civilă, aceasta din urmă reprezentând ansamblul
47
Art. 193 alin. (3) teza ultimă NCPC
Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, volumul I, Editura All Beck, București, 2005, p. 657 și Gabriel Boroi și
48

colaboratorii, op. cit., p. 660

27
mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv
pretins de către una dintre părţi sau a unei alte situaţii juridice, precum şi pentru a
asigura apărarea părţilor în proces, între cele două existând o relaţie de la gen
(acţiunea civilă) la specie (cererea de chemare în judecată).

Necesitatea formulării cererii de chemare în judecată este dată de faptul că

nicio persoană, chiar vătămată într-un drept al său, nu îşi poate face singură
dreptate, unicul organ abilitat de lege în acest sens fi ind instanţa de judecată.

În acest sens, Constituţia prevede în mod expres faptul că „justiţia se

realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe
judecătoreşti stabilite de lege”.49

Învestirea instanţei de judecată prin cererea de chemare în judecată

constituie şi o aplicabilitate a principiului disponibilităţii, instanţa neputându-se
sesiza din ofi ciu decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.

3.3.2. Cuprinsul cererii de chemare în judecată

Sediul materiei cererii de chemare în judecată îl reprezintă dispoziţiile

noului Cod de procedură civilă.50

Potrivit dispoziţiilor noului Cod de procedură civilă, cererea de chemare în

judecată va cuprinde: numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori,
pentru persoane juridice, denumirea şi sediul lor.51

De asemenea, cererea va cuprinde şi codul numeric personal sau, după caz,

codul unic de înregistrare ori codul de identifi care fi scală, numărul de
înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor
49
Art. 126 alin. (1) din Constituţia României
50
Art. 194-204 NCPC, coroborate cu cele ale art. 148-152 NCPC
51
Art. 194 NCPC

28
juridice şi contul bancar ale reclamantului, precum şi ale pârâtului, dacă părţile
posedă ori li s-au atribuit aceste elemente de identifi care potrivit legii, în măsura
în care acestea sunt cunoscute de reclamant.

Dispoziţiile noului Cod de procedură civilă sunt aplicabile, prin urmare,

dacă este cazul, se menţionează şi adresa electronică sau coordonatele care au fost
indicate în acest scop de părţi, precum numărul de telefon, numărul de fax ori
altele asemenea.52

Dacă reclamantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în

România unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul.

În ceea ce priveşte persoanele fizice, legea instituie pentru reclamant

obligaţia de a indica în cuprinsul cererii:

– numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor – din modul de

redactare al noului Cod de procedură civilă53 rezultă că cererea îndeplineşte
condiţiile legale dacă este indicată doar reşedinţa părţii, nu şi domiciliul acesteia,
având în vedere că ceea ce interesează este ca partea să fi e încunoştinţată despre
existenţa procesului, fiind fără relevanţă din punct de vedere procesual domiciliul
legal al părţii;

– codul numeric personal al părţilor; cu privire la reclamant, el are obligaţia

de a indica CNP-ul său, însă, în ceea ce priveşte CNP-ul pârâtului, acesta va fi
indicat doar în măsura în care este cunoscut de către reclamant; importanţa
cunoaşterii şi a indicării CNP-ului prezintă relevanţă în situaţiile în care domiciliul
uneia dintre părţi este necunoscut, iar instanţa va putea dispune efectuarea verifi

52
Art. 148 alin. (1) teza a II-a NCPC
53
Art. 194 lit. a) NCPC

29
cărilor în bazele de date electronice, găsirea domiciliului uneia dintre părţi
realizându-se în baza CNP-ului acesteia;

– adresa electronică sau coordonatele care au fost indicate în acest scop de

părţi, precum numărul de telefon, numărul de fax ori altele asemenea, în măsura în
care acestea sunt cunoscute de reclamant.

În ceea ce priveşte situaţia în care una dintre părţi este persoană juridică,
cererea va cuprinde:

– denumirea şi sediul social;

– codul unic de înregistrare ori codul de identifi care fi scală, numărul de

înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor
juridice şi contul bancar ale reclamantului, precum şi ale pârâtului, dacă părţile
posedă ori li s-au atribuit aceste elemente de identifi care potrivit legii, în măsura
în care acestea sunt cunoscute de reclamant;

– adresa electronică sau coordonatele care au fost indicate în acest scop de

părţi, precum numărul de telefon, numărul de fax ori altele asemenea, în măsura în
care acestea sunt cunoscute de reclamant.

Atât în cazul persoanelor fi zice, cât şi în cazul persoanelor juridice, dacă

acestea şi-au ales un domiciliu la care urmează a fi comunicate toate actele de
procedură, este necesar a se indica şi persoana însărcinată cu primirea
corespondenţei.

Dacă partea doar a indicat domiciliul procesual ales fără a menţiona

persoana care primeşte corespondenţa, comunicările vor fi făcute părţii la
domiciliul/sediul său sau, după caz, la locul prevăzut pentru citare în condiţiile

30
legii54, procedura de citare fiind legal îndeplinită la aceste adrese; numele,
prenumele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul
reprezentării prin avocat, numele, prenumele acestuia şi sediul profesional.

În ceea ce priveşte reprezentarea părţilor în procesul civil, aceasta se poate

face prin mandatar avocat sau, după caz, mandatar neavocat. În cazul avocatului,
acesta va anexa cererii de chemare în judecată împuternicirea avocaţială, eliberată
în conformitate cu dispoziţiile Legii pentru organizarea şi exercitarea profesiei de
avocat.55

Împuternicirea poate viza doar redactarea cererii de chemare în judecată,

doar reprezentarea şi asistarea în faţa instanţei de judecată sau atât redactarea şi
depunerea cererii, cât şi reprezentarea.

Dacă avocatul nu anexează cererii de chemare în judecată împuternicirea sa,

deşi el este cel care a semnat cererea în numele părţii, instanţa îi va pune în vedere,
în temeiul legal, ca, în termen de 10 zile de la comunicarea adresei, să facă această
dovadă, sub sancţiunea anulării cererii.56

Cu toate acestea, în căile de atac, legiuitorul permite avocatului, chiar şi fără

mandat, să exercite în numele părţii acele drepturi pe care aceasta le-ar putea
pierde dacă nu sunt exercitate.

Astfel, în conformitate cu prevederile noului Cod de procedură civilă,

„avocatul care a reprezentat sau a asistat partea la judecarea procesului poate face,
chiar fără mandat, orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care

54
Art. 155, respectiv art. 156 NCPC
55
Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat
56
Art. 200 alin. (3) NCPC

31
s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp şi poate, de asemenea, să introducă orice
cale de atac împotriva hotărârii pronunţate.57

În aceste cazuri, toate actele de procedură se vor îndeplini numai faţă de

parte. Susţinerea căii de atac se poate face numai în temeiul unei noi
împuterniciri”. Dovada calităţii de mandatar a părţii va fi anexată cererii de
chemare în judecată.

Din punctul de vedere al modalităţilor prin care se poate invoca lipsa dovezii
calităţii de reprezentant, aceasta poate avea loc în etapa scrisă, în procedura
regularizării, atunci când instanţa constată că mandatarul care a formulat cererea de
chemare în judecată nu face dovada calităţii sale, situaţie în care instanţa va pune
în vedere reclamantului, printr-o adresă, ca, în termen de 10 zile de primirea
acesteia, să facă dovada calităţii sale, sub sancţiunea anulării cererii, în condiţiile
legale.58

Dacă reclamantul se conformează acestei obligaţii, judecata va continua, în

măsura în care cererea de chemare în judecată îndeplineşte celelalte condiţii
prevăzute de lege, urmând a fi comunicată pârâtului; în caz contrar, instanţa va
dispune anularea cererii, cu posibilitatea pentru reclamant de a formula cerere de
reexaminare împotriva încheierii de anulare, în termen de 15 zile de la
comunicarea încheierii.

Dacă mandatarul avocatului a făcut dovada calităţii sale pentru etapa scrisă,
însă nu o face şi pentru cercetarea procesului sau pentru dezbateri, ori nu a făcut
dovada calităţii nici pentru etapa scrisă, însă instanţa nu a observat acest aspect,
mijlocul de invocare este excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, excepţie

57
Art. 87 alin. (2) NCPC
58
Art. 200 alin. (1) NCPC

32
de procedură, absolută, mixtă, care poate fi invocată de instanţă sau de oricare
dintre părţi până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe.

Deşi excepţie absolută, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant din

faţa primei instanţe nu poate fi invocată pentru prima dată în faţa instanţei de apel,
soluţia fi ind aceeaşi şi în situaţia în care excepţia ar fi incidentă în faţa instanţei de
apel, aceasta neputând fi invocată direct în recurs.

Cu toate acestea, dacă ar fi invocată pentru prima dată în apel sau în recurs,
soluţia va fi de respingere a excepţiei ca inadmisibilă.59

O situaţie aparte în ceea ce priveşte calitatea de reprezentant întâlnim în

litigiile în care o parte are calitatea de profesionist şi este reprezentată de
administratorul căruia i-a expirat mandatul.

59
Ioan Leş, „Participarea părţilor în procesul civil”, Ed. All Beck, 2002, p. 54

33
 CAPITOLUL VI

CERCETAREA PROCESULUI

4.1. Scopul cercetării procesului civil

In etapa de cercetare a procesului se îndeplinesc, în condiţiile legii, acte de

procedură la cererea părţilor sau din oficiu, pentru pregătirea dezbaterii în fond a
procesului, dacă este cazul.60

In cadrul acestei proceduri, instanţa:

- va rezolva excepţiile ce se invocă ori pe care le poate ridica din oficiu;

- va examina cererile de intervenţie formulate de părţi sau de terţe persoane, în
condiţiile legii;
- va examina fiecare pretenţie şi apărare în parte, pe baza cererii de chemare în
judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi a explicaţiilor părţilor,
dacă este cazul;
- va constata care dintre pretenţii sunt recunoscute şi care sunt contestate;

60
Art. 237 NCPC

34
- la cerere, va dispune, în condiţiile legii, măsuri asigurătorii, măsuri pentru
asigurarea dovezilor ori pentru constatarea unei situaţii de fapt, în cazul în care
aceste măsuri nu au fost luate, în tot sau în parte;61
- va lua act de renunţarea reclamantului, de achiesarea pârâtului sau de tranzacţia
părţilor;
- va încuviinţa probele solicitate de părţi, pe care le găseşte concludente, precum şi
pe cele pe care, din oficiu, le consideră necesare pentru judecarea procesului şi le
va administra în condiţiile legii;
- va decide în legătură cu orice alte cereri care se pot formula la primul termen de
judecată la care părţile sunt legal citate;

- va dispune ca părţile să prezinte dovada efectuării verificărilor în registrele de

evidenţă ori publicitate prevăzute de Codul civil sau de legi speciale;

- va îndeplini orice alt act de procedură necesar soluţionării cauzei, inclusiv

verificări în registrele prevăzute de legi speciale.

4.2. Estimarea duratei cercetarii. 

Conform noului Cod de procedură civilă judecătorul trebuie să facă

o estimare a duratei cercetării procesului, în sensul că la primul termen de
judecată la care părțile sunt legal citate, judecătorul, după ascultarea părților, va
estima durata necesară pentru cercetarea procesului, ținând cont de împrejurările
cauzei, astfel încât procesul să fie soluționat într-un termen optim și previzibil.62

61
Art. 203 NCPC
62
Art. 238 NCPC

35
 Astfel, durata estimată va fi consemnată în încheiere, și doar pentru motive
temeinice, ascultând părțile, judecătorul va putea reconsidera durata inițial
stabilită.

Acest text trebuie coroborat și cu art. 6 din NCPC, deoarece soluționarea

unui proces în mod echitabil este strâns legată și de soluționarea acestuia într-un
termen rezonabil, termen estimat de această dată în mod obligatoriu de către
instanța de judecată, fiind o premieră în sistemul nostru de drept
procesual;această obligație trebuie să fie îndeplinită de către judecător chiar de la
primul termen de judecată, dar numai după ascultarea părților implicate în
respectivul proces.

În doctrină63 se reține că estimarea duratei procesului este un act de pură

administrare a justiției, care trebuie să fie realizat numai după ascultarea părților,
adică cu respectarea principiului dreptului la apărare și mai ales cu respectarea
principiului contradictorialității; astfel, audierea părților nu este necesară cu
deosebire pentru stabilirea duratei cercetării procesului, ci mai cu seamă asupra
împrejurărilor cauzei, în funcție de care se face o atare estimare.

Din acest text nu rezultă și o sancțiune pentru judecător în cazul în care

acesta nu face la primul termen de judecată estimarea, și de aceea considerăm că
neîndeplinirea acestei obligații nu poate aveam consecințe în ceea ce privește
valabilitatea hotărârea judecătorească pronunțată și a celorlalte acte procedurale
îndeplinite.

Criteriile care trebuie avute în vedere pentru stabilirea acestei estimări a

duratei procesului sunt cele strict legate de împrejurările cauzei, adică de obiectul
și natura cauzei.

63
Ioan Leș, Noul Cod de procedură civilă.Comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck, pg. 374-375.

36
 Și în situația estimării duratei procesului instanța se pronunță printr-
o încheiere, care este preparatorie, nu interlocutorie deoarece prin aceasta nu se
va soluționa o excepție sau un alt incident procedural, iar judecătorul are
posibilitatea să revină și să modifice durata estimată inițial, numai pentru motive
temeninice.

Nici de această dată legiuitorul nu oferă o definiție sau exemple clare ale
acestor motive temeinice, pentru care judecătorul poate modifica durata inițial
estimată, motiv pentru care tot instanța de judecată urmează să aprecieze în
funcție de situația dedusă judecății care ar putea fi acele motive temeinice.

Chiar dacă nu există o sancțiune pentru nerespectarea acestei obligații,

judecătorul trebuie să fie ținut să respecte termenul estimat al procesului,
deoarece în acest sens se pot face aplicabile dispozițiile cu privire la abaterile
disciplinare ale judecătorilor.64

4.3. Administrarea probelor. 

Administrarea probelor esteactivitate procesuală desfăşurată de către instanţă

în strânsă colaborare cu părţile, constând în îndeplinirea drepturilor şi obligaţiilor
prevăzute de lege cu privire la procurarea, verificarea şi preluarea, ca piese ale
dosarului pricinii, a dovezilor prin prisma cărora urmează să fie elucidate faptele
şi, totodată, să fie soluţionat litigiul.

Instanţa are dreptul şi obligaţia să ordone orice probă necesară aflării

adevărului, chiar dacă părţile se împotrivesc; totodată, părţile, care cunosc faptele
procesului şi mijloacele prin care pot fi dovedite, au drepturi şi obligaţii
procedurale precise în legătură cu procurarea probelor.

64
Art. 99 lit. e) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecatorilor si procurorilor - actualizata la 8.10.2007, care
include ultimele modificari aduse de OUG nr. 100/2007 publicata in Monitorul Oficial nr. 684 din 08.10.2007.

37
 Legea consacră regula că apărarea se face în faţa instanţei de judecată, întreg
completul de judecată trebuind să participe nemijlocit la această operaţiune (care
poate consta în audiere de martori, cercetare la faţa locului, luare de interogatoriu
oricăreia dintre părţi etc.).

Apărarea se va face în ordinea statornicită de instanţă, înainte de începerea

dezbaterilor asupra fondului pretenţiilor deduse judecăţii.

Dacă administrarea unei probe urmează a se face în altă localitate, ea va fi

înfăptuită prin comisie rogatorie de o altă instanţă având acelaşi grad cu aceea care
a fost învestită cu soluţionarea litigiului, sau chiar mai mică în grad, dacă în acea
localitate nu există o instanţă de acelaşi grad. în împrejurări excepţionale, care
legitimează punerea în mişcare a procedurii asigurării dovezilor, apărarea poate fi
făcută înainte chiar ca procesul să fi fost declanşat şi de către o altă instanţă decât
aceea care, potrivit legii, este competentă să soluţioneze un atare proces.

Probele administrate de o instanţă necompetentă sau de o instanţă de la care

pricina a fost strămutată ori într-o cerere perimată pot rămâne câştigate cauzei.

4.4. Locul cercetarii procesului. 

Cercetarea la faţa locului este una din activităţile procedurale1 şi de tactică

criminalistică ale organului de urmărire penală, ce se realizează de obicei la
începutul urmăririi, în scopul cunoaşterii nemijlocite a locului faptei, al
descoperirii, fixării şi ridicării urmelor create cu ocazia săvârşirii infracţiunii,
precum şi pentru ascultarea martorilor oculari, a victimelor sau chiar a
făptuitorilor.65

65
V. Dogoroz, S. Kahane, C. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii teore¬tice ale Codului de
procedură penală român, vol. I, Partea generală, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1975, pag. 294.

38
 Prin cercetarea la faţa locului organul de urmărire penală stabileşte
împrejurările în care a fost comisă fapta, identifică pe infractor sau delimitează
sfera persoanelor bănuite, adună, conservă şi examinează probele materiale
descoperite, întrucât prin ea organul judiciar îşi deschide multiple posibilităţi de
descoperire a numeroase şi variate urme create cu prilejul săvârşirii infracţiunii, de
identificare a persoanelor care au cunoştinţe despre infracţiunea respectivă şi
autorul său, cercetarea la faţa locului nu poate fi înlocuită cu alte activităţi tactice
de administrare a probelor în cauză, chiar dacă ne-am gândi la ascultarea de
persoane, fără de care, în orice cauză penală, nu poate fi concepută cercetarea
criminalistică.
Prin urmare, putem spune că, în cazul infracţiunilor comise prin acţiuni
fizice, cu urmări concretizate obiectiv în mediul ambiant, cercetarea la faţa locului
este deschizătoare de drumuri pentru activităţile tactice de cercetare criminalistică,
ce se vor desfăşura în continuare, în vederea stabilirii adevărului în cauza dată.
De aceea, în procesul cercetării la faţa locului, se impune necesitatea
efectuării unei examinări minuţioase, porţiune cu porţiune, a locului respectiv,
astfel încât nici o zonă să nu rămână necercetată.
Dacă una din zonele sale ar fi omisă cu ocazia cercetării, ar putea să rămână
nevalorificate diferite urme preţioase pentru stabilirea modului de comitere a faptei
şi de identificare a autorului ei, ceea ce ar fi de natură să ducă, în cele din urmă,
chiar la imposibilitatea stabilirii adevărului în cauza respectivă.66
Prin locul faptei se înţelege perimetrul în limitele căruia se află probele materiale
create cu ocazia săvârşirii infracţiunii.

I.Mircea, Importanţa şi modul determinării locului de tragere, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”,

66

Oeconomica et Iurisprudentia, Cluj, 1961, pag. 180

39
 Astfel, el cuprinde: terenul sau încăperea în care s-a comis infracţiunea,
locul unde s-a produs rezultatul, împrejurimile acestor locuri, dacă sunt purtătoare
ale urmelor create cu prilejul săvârşirii faptei cercetate.
De exemplu, în cazul infracţiunilor comise cu arme de foc, locul faptei
cuprinde: locul în care victima a fost surprinsă de glonţ, locul din care s-a tras,
locul în care a fost găsit corpul ei, precum şi orice porţiune de teren dintre aceste
puncte menţionate, dacă se găsesc urme ale faptei săvârşite.
În foarte multe cazuri, locurile amintite sunt atât de apropiate unul de altul
încât toate formează un spaţiu omogen, dar se poate ca între ele să fie distanţe chiar
foarte mari.
În cazul unui furt, locul faptei cuprinde, în primul rând, încăperea din care s-
au sustras bunurile ce formează obiectul material al infracţiunii, dar şi acoperişul
prin care infractorul a pătruns în interiorul clădirii respective, grădina sau curtea pe
unde s-a retras cu obiectele furate.
Toate aceste zone ale locului faptei sunt legate între ele prin felurite urme
create de infractor în lanţul de activităţi întreprinse din momentul pătrunderii sale
în perimetrul locului respectiv şi până la părăsirea lui.
De asemenea, loc cu perimetru unic al faptei pot fi socotite: încăperea în
care i s-a administrat victimei o substanţă otrăvitoare (concretizat prin resturi de
substanţă nocivă, vasul în care s-a preparat etc), traseul parcurs de victimă, care
poate fi purtător a variate urme (ca urme de picioare, de vomismente, sub formă de
diferite obiecte pierdute de victimă aflată în agonie) şi locul în care i-a fost
descoperit corpul (cu urme în jurul său şi pe îmbrăcăminte).67

67
I. Leş, Tratat de drept procesual civil, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 1041.

40
 Pregătirea cercetării la faţa locului se face în două etape - la sediul organului
judiciar şi la locul faptei, fiecare constând din anumite măsuri proprii, necesare
pentru atingerea scopului urmărit.
Măsurile pregătitoare luate la sediul organului judiciar sunt mai mult de
ordin organizatoric, în vederea asigurării cercetării locului faptei în bune condiţii
sub toate aspectele.
Conţinutul acestor măsuri, în concret, depinde de natura faptei, specificul
locului în care a fost comisă, modul şi mijloacele de săvârşire, precum şi de
posibilităţile de care dispune organul judiciar în constituirea echipei de cercetare,
cu mijloacele tehnico-ştiinţifice corespunzătoare.
a. Prima măsură constă din activităţile pentru obţinerea datelor necesare
despre faptă, locul şi timpul în care a fost comisă. În scopul evitării formării unei
echipe de cercetare necorespunzătoare faptei săvârşite şi a unor deplasări inutile, la
adrese greşite sau fictive, organul judiciar sesizat despre săvârşirea infracţiunii
caută să afle din surse sigure, demne de încredere, ce anume infracţiune, unde şi
când a fost comisă, numărul victimelor, volumul şi natura pagubelor cauzate, dacă
făptuitorul se cunoaşte sau nu, a fost ori nu descoperit şi reţinut de către organele
poliţiei.
Cu cât aceste date sunt obţinute mai repede, cu atât mai repede se poate
constitui echipa de cercetare şi se poate face deplasarea ei la locul faptei. De
asemenea, se mai pot lua, prin intermediul organelor locale de poliţie, măsurile
necesare pentru identificarea şi reţinerea infractorului, dacă acestea nu sunt
realizate deja.68
b. A doua măsură priveşte transmiterea unor sarcini urgente pe care organele
de poliţie urmează să le îndeplinească la faţa locului până la sosirea echipei de
V. Mitea, S. Deleanu, Tratat de procedură civilă. Noul Cod de procedură civilă, vol. III, Ed. Universul Juridic,
68

Bucureşti, 2013, p. 16-17, E. Oprina, I. Gârbuleţ, op. cit., vol. I, p. 23.

41
cercetare. Ele se referă la salvarea victimelor aflate încă în viaţă, conservarea
locului faptei, prin împiedicarea pătrunderiiîn perimetrul său a curioşilor sau a
persoanelor interesate şi de ocrotire a urmelor împotriva intemperiilor, evidenţa
modificărilor intervenite la locul faptei, identificarea martorilor şi investigarea lor
sumară, în vederea identificării şi reţinerii infractorului.
c. În funcţie de natura faptei, locul în care a fost comisă şi urmările sale, se
constituie echipa de cercetare, din care fac parte: procurorul, care conduce
activitatea tuturor membrilor ei; ofiţeri din compartimentul judiciar şi de cercetări
penale; ofiţerul criminalist; experţi de specialitate în domeniul tehnic sau de altă
natură, când particularităţile faptei impun prezenţa acestora; ofiţeri ori subofiţeri
din cadrul organului de poliţie în al cărui sector de activitate s-a comis
infracţiunea; medicul legist şi subofiţerul care conduce câinele de urmărire, dacă
este cazul.69
d. Asigurarea participării la cercetarea locului faptei a persoanelor legal
interesate. În asemenea calitate, li se deschide posibilitatea participării la cercetarea
locului faptei părţilor civile, civilmente responsabile, victimelor şi
făptuitorilor.Părţile odată încunoştinţate, cercetarea se poate desfăşura şi fără
participarea lor. Făptuitorul, însă, trebuie să participe.
Când, din motive obiective, prezenţa sa nu poate fi asigurată, se iau măsuri
pentru reprezentarea lui de un apărător ales sau din oficiu.70
e. Alegerea mijloacelor tehnico-ştiinţifice necesare constituie o altă măsură
de asigurare a unei bune cercetări la faţa locului.
Ea constă din verificarea trusei criminalistice universale, a mijloacelor
pentru efectuarea fotografiei judiciare operative (aparatele de fotografiat, filmele
I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. Servo Sat, Arad, 2004, vol. II, p. 428.
69

C. Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol.I – Drepturi şi libertăţi, Ed. All
70

Beck, Bucureşti 2005, p. 477; M. Selegean, Dreptul la un proces echitabil. Articolul 6 din Convenţia europeană a
drepturilor omului, Manual I.N.M. Bucureşti.

42
necesare în alb-negru şi color, mijloacele de iluminat artificial), aparatul de filmat
cu accesoriile sale, substanţele necesare pentru ridicarea mulajelor, magnetofonul
cu accesoriile corespunzătoare, detectoarele de metale şi de cadavre,
miniaspiratorul pentru ridicarea microurmelor, ambalajele necesare pentru
ambalarea şi transportul urmelor descoperite.
4.5. Asigurarea celeritatii. 

Pentru cercetarea procesului, judecătorul fixează termene scurte, chiar de la

o zi la alta.71
Dacă există motive temeinice, se pot acorda şi termene mai îndelungate
decât cele prevăzute la alin. (1).72
Partea care a depus cererea personal sau prin mandatar şi a luat termenul în
cunoştinţă, precum şi partea care a fost prezentă la un termen de judecată, personal
sau printr-un reprezentant legal ori convenţional, chiar neîmputernicit cu dreptul de
a cunoaşte termenul, nu va fi citată în tot cursul judecării la acea instanţă,
considerându-se că ea cunoaşte termenele de judecată ulterioare.

Aceste dispoziţii îi sunt aplicabile şi părţii căreia, personal ori prin

reprezentant legal sau convenţional ori prin funcţionarul sau persoana însărcinată
cu primirea corespondenţei, i s-a înmânat citaţia pentru un termen de judecată,
considerându-se că, în acest caz, ea cunoaşte şi termenele de judecată ulterioare
aceluia pentru care citaţia i-a fost înmânată.73

Dispoziţiile nu se aplică:
- în cazul reluării judecăţii, după ce a fost suspendată;
- în cazul când procesul se repune pe rol;

71
Art 241 alin.1 NCPC
72
Art 241 alin.2 NCPC
73
Art 229 alin.1 NCPC

43
- când partea este chemată la interogatoriu, în afară de cazul în care a fost prezentă
la încuviinţarea lui, când s-a stabilit şi termenul pentru luarea acestuia;
- când, pentru motive temeinice, instanţa a dispus ca partea să fie citată la fiecare
termen;
- în cazul în care instanţa de apel sau de recurs fixează termen pentru rejudecarea
fondului procesului după anularea hotărârii primei instanţe sau după casarea cu
reţinere.
- Militarii încazarmaţi sunt citaţi la fiecare termen.
Judecătorii vor dispune verificarea efectuării procedurilor de citare şi
comunicare dispuse pentru fiecare termen.
Când este cazul, instanţa va ordona luarea măsurilor de refacere a acestor
proceduri. În afară de aceste măsuri, instanţa va putea dispune ca încunoştinţarea
părţilor să se facă şi telefonic, telegrafic, prin fax, poştă electronică sau prin orice
alt mijloc de comunicare ce asigură, după caz, transmiterea textului actului supus
comunicării ori înştiinţarea pentru prezentarea la termen, precum şi confirmarea
primirii actului, respectiv a înştiinţării, dacă părţile au indicat instanţei datele
corespunzătoare în acest scop.
Dacă încunoştinţarea s-a făcut telefonic, grefierul va întocmi un referat în
care va arăta modalitatea de încunoştinţare şi obiectul acesteia.
Judecătorul poate stabili pentru părţi, precum şi pentru alţi participanţi în
proces îndatoriri în ceea ce priveşte prezentarea dovezilor cu înscrisuri, relaţii
scrise, răspunsul scris la interogatoriul comunicat potrivit noului Cod de procedură
civilă74, asistarea şi concursul la efectuarea în termen a expertizelor, precum şi
orice alte demersuri necesare soluţionării cauzei.

74
Art. 355 NCPC

44
 Când este necesar pentru îndeplinirea îndatoririlor, părţile, experţii,
traducătorii, interpreţii, martorii şi orice alţi participanţi în proces pot fi
încunoştinţaţi.75

4.6. Suspendarea judecatii cauzei.

  Când constată că desfaşurarea normală a procesului este impedicatădin vina

reclamantului, prin neîndeplinirea obligaţiilor stabilite în cursul judecăţii, potrivit
legii, judecatorul poate suspenda judecata, arătând în încheiere care anume
obligaţii nu au fost obligate.

Din momentul suspendării, fiind din vina reclamantului, va curge termenul

de perimare.

Judecata va fi reluată la cererea părţii şi dacă au fost îndeplinite condiţiile.

4.7. Imprejurări care pun capat procesului. 

In cazul în care, în cursul cercetării procesului:76

 reclamantul renunţă la judecarea cererii ori la dreptul pretins

 intervine învoiala părţii
 sunt admise excepţii care pun capăt în întregime procesului

4.8. Terminarea cercetarii procesului. 

Când judecătorul se socoteşte lămurit, prin încheiere, declară cercetarea

procesului încheiată şi fixează termen pentru dezbaterea fondului în şedinţă
publică.

75
Art. 341 alin.3 NCPC
76
Art. 243 NCPC

45
 Pentru dezbaterea fondului, judecătorul pune în vedere părţilor să redacteze
note privind susţinerile lor şi să le depună la dosar cu cel puţin 5 zile înainte de
termenul stabilit, fără a aduce atingere dreptului acestora de a formula concluzii
orale.
Părţile pot fi de acord ca dezbaterea fondului să urmeze în camera de
consiliu, în aceeaşi zi sau la un alt termen.
Cererea de judecată în lipsă presupune că partea care a formulat-o a fost de
acord şi ca dezbaterea fondului să aibă loc în camera de consiliu, în afară de cazul
în care partea a solicitat expres ca aceasta să aibă loc în şedinţă publică.77

4.9. Judecata în lipsă. 

Cererea de judecată în lipsă presupune ca partea care a formulat-o a fost de

acord şi că dezbaterea fondului să aibă loc tot în camera de consiliu, cu excepţia
situaţiei cand acea parte a cerut expres ca aceasta sa aibă loc în şedinta publică.

Aşadar, dacă cererea de judecată în lipsă nu conţine menţiune expresă

privind dezbaterea în şedinta publică, aceasta se va desfaşura în camera de
consiliu.

4.10. Căile de atac în procesul civil

Prin dispoziţiile de procedură au fost create condiţiile necesare pentru ca

instanţele judecătoreşti sau alte organe cu activitate jurisdicţională să poată
pronunţa hotărâri temeinice şi legale. 

Cu toate acestea, mai sunt şi cazuri în care sunt pronunţate hotărâri

netemeinice sau nelegale, fie datorită unor greşeli săvârşite de către instanţele de
judecată sau de alte organe cu activitate jurisdicţională cu prilejul aprecierii
77
Art. 244 NCPC

46
împrejurărilor de fapt ori a greşitei aplicări a legii la cauza dedusă judecăţii, fie
datorită insuficienţei materialului probator sau unei greşite apărări a uneia dintre
părţi. Pentru a asigura înlăturarea unor asemenea greşeli, legea a creat posibilitatea
controlului judiciar, instituind diferite căi de atac, prin a căror exercitare se poate
solicita verificarea hotărârilor considerate nelegale sau netemeinice şi înlăturarea
erorilor săvârşite. Acesta constituie scopul căilor de atac.78

Căile de atac reprezintă mijloacele procedurale prin intermediul cărora

părţile interesate sau procurorul au posibilitatea de a solicita şi obţine desfiinţarea
hotărârilor judecătoreşti nelegale sau netemeinice.79

Căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege.

Menţiunea greşită făcută de instanţă în hotărâre nici nu acordă părţii o cale de atac
la care nu are dreptul, nici nu-i poate răpi dreptul la calea legală de atac.80

Calea de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti reprezintă un remediu

posibil şi necesar faţă de erorile judiciare care se pot săvârşi, aşa încât
dezînvestirea instanţei care a pronunţat hotărârea nu semnifică şi încheierea
procesului.

Dintr-o asemenea perspectivă, prin exercitarea căii de atac, partea nu

urmăreşte atât anularea hotărârii, cât, mai ales, obţinerea unei noi hotărâri, cu
desăvârşită eficacitate şi efectivitate.

78
Graţian Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. II, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 11
79
Mircea N. Costin, Ioan Leş, Mircea Ştefan Minea, Călin M. Costin, Sebastian Spinei, Dicţionar de procedură
civilă, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 184
80
Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, Drept procesual civil. Căile de atac şi procedurile speciale, Ed. didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 17

47
 Având un asemenea scop şi repunând în discuţie legalitatea şi temeinicia
hotărârii adoptate, căile de atac trebuie să se afle sub semnul rigorii.81

Pentru participanţii principali sau subiecţii procesului, existenţa căilor de

atac oferă posibilitatea de a se înlătura greşelile cuprinse într-o hotărâre, greşeli
datorate fie părţilor, care nu au informat corect pe judecători ori nu s-au apărat în
bune condiţii, fie judecătorilor ce nu şi-au exercitat rolul activ, nu au stabilit corect
situaţia de fapt ori nu au apreciat corespunzător probele administrate sau au aplicat
sau interpretat în mod eronat legea.82

Din perspectiva întinderii efectelor pe care le declanşează şi le dezvoltă,

căile de atac pot readuce în discuţie lucrul judecat în întregul lui, în fapt şi în drept,
prin caracterul lor devolutiv, sau pot redeclanşa doar analiza parţială a hotărârii
înzestrate cu această calitate încă de la pronunţarea ei.

Căile de atac reglementate de Codul de procedură civilă se pot clasifica după

mai multe criterii:

a) În funcţie de condiţiile de exercitare, căile de atac se împart în căi ordinare şi căi

extraordinare de atac. Calea ordinară de atac este apelul, ce se poate exercita de
oricare parte din proces nemulţumită de hotărârea instanţei de fond, fără
îndeplinirea unei condiţii speciale. Căile extraordinare de atac sunt următoarele:
recursul, contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul în interesul legii. Acestea pot
fi utilizate numai în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege.

Această clasificare prezintă o anumită importanţă practică în privinţa

executării silite a hotărârii care este suspendată numai pe durata termenului în care
81
Ion Deleanu, Dispoziţii generale cu privire la exercitarea căilor de atac în Proiectul Codului de procedură civilă,
în ,,Revista Română de Drept Privat” nr. 5/2009, p. 25-30
82
Maria Fodor, Drept procesual civil, vol. II, ed. a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009,
p. 379

48
poate fi exercitată calea ordinară de atac şi pe timpul judecăţii acesteia, căile
extraordinare de atac neavând, de regulă, efect suspensiv.

Pentru exercitarea căilor ordinare de atac nu trebuie să existe o dispoziţie

legală expresă în acest sens, însă, dacă se doreşte suprimarea acesteia, trebuie să
existe o dispoziţie specială.83

b) În funcţie de instanţa competentă în soluţionarea căii de atac exercitate, căile de

atac sunt: de reformare şi de retractare. Căile de atac de reformare (apelul şi
recursul) sunt acelea prin care se realizează controlul judiciar şi sunt soluţionate de
o instanţă superioară celei ce a pronunţat hotărârea atacată. Căile de atac de
retractare (contestaţia în anulare şi revizuirea) sunt acelea care se soluţionează
chiar de instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată şi care vizează retragerea propriei
hotărâri şi pronunţarea uneia legale.

c) În funcţie de provocarea sau nu a unei noi judecăţi în fond, căile de atac se

împart în devolutive şi nedevolutive.

Căile de atac devolutive sunt cele care, în limitele a ceea ce s-a cerut în
primă instanţă şi a ceea ce s-a atacat, provoacă o nouă judecată în fond, fără
restricţii în ceea ce priveşte administrarea probelor.Cale de atac devolutivă este
apelul.

Efectul devolutiv este limitat de regula tantum devolutum quantum

iudicatum, potrivit căreia în apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în
faţa primei instanţe.

Minodora Condoiu, Drept procesual civil. Note de curs, vol. II, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007,
83

p. 155-156; Florea Măgureanu, Drept procesual civil, ed. a XI-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 496;
Andreea Ciucă, Apelul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pp. 44-45

49
 Uneori, apelul nu are caracter devolutiv, deoarece prin cererea de apel nu se
pretinde să aibă loc o judecare sau o rejudecare, ci se solicită desfiinţarea primei
hotărâri şi respingerea cererii ca urmare a invocării unei excepţii peremtorii 84 sau
declinarea competenţei în favoarea altei instanţe.

Prin căile de atac nedevolutive  se realizează un control asupra hotărârii

atacate, fără posibilitatea de a se administra, în principiu, probe noi, şi fără a se
determina o nouă judecată în fond a pricinii. Sunt căi de atac nedevolutive:
recursul, contestaţia în anulare, revizuirea, recursul în interesul legii.

d) În funcţie de faptul dacă termenul prevăzut pentru exercitarea însăşi a acelei căi
de atac suspendă sau nu executarea hotărârii atacate, căile de atac sunt suspensive
de executare de drept (apelul) sau, în principiu, nesuspensive de executare
(recursul, contestaţia în anulare, revizuirea).

Prin excepţie, în cazul în care hotărârea se bucură de execuţie vremelnică, de

drept sau judecătorească, apelul nu mai este suspensiv, dar instanţa de apel poate
încuviinţa suspendarea execuţiei vremelnice.

Ca o excepţie de la regula conform căreia este o cale nesuspensivă de

executare, recursul se înfăţişează ca o cale de atac suspensivă de executare în
cauzele privitoare la strămutarea de hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau
a oricăror lucrări având o aşezare fixă.85

84
Excepţiile peremtorii sau dirimante sunt excepţii de procedură ce duc la respingerea sau anularea acţiunii, făcând
imposibilă continuarea judecăţii. Intră în această categorie, de exemplu, excepţia de nulitate a cererii de chemare în
judecată, potrivit art. 133 C.pr.civ., pentru lipsa numelui, a obiectului sau a semnăturii, excepţia lipsei de calitate
procesuală, autoritatea de lucru judecat, etc. (Alexandru Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Ed. Dacia,
Cluj-Napoca, 1983, p. 19)
85
Art. 300 alin. 1 NCPC

50
 În asemenea situaţii, efectul suspensiv de executare se produce de drept,
adică în temeiul legii, fără a fi necesară o cerere în acest sens din partea
recurentului.

Suspendarea executării silite se poate dispune şi în cazul promovării unei

cereri de revizuire, sub condiţia dării unei cauţiuni.86

e) În funcţie de faptul dacă părţile au sau nu acces direct la exercitarea căilor de

atac, acestea sunt căi de atac comune şi căi de atac speciale.

Atunci când căile de atac pot fi exercitate de părţi sau procuror, ne aflăm în
prezenţa căilor de atac comune.

Aceste căi sunt: apelul, recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea.

Atunci când dreptul de a exercita căile de atac este recunoscut unui subiect
de drept ne aflăm în prezenţa unei căi de atac speciale. Are acest caracter doar
recursul în interesul legii.

Recursul în interesul legii are ca obiect unificarea practicii judiciare pe

întreg teritoriul ţării şi poate fi exercitat numai de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de colegiile de conducere ale
curţilor de apel.87

86
Art. 325 NCPC
87
Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 6-7; Minodora Condoiu,
op. cit., p. 156; Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, ed. a III-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 551; Ion
Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, ed. a II-a, revăzută, completată şi actualizată, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2007, p. 122; Andreea Tabacu, Drept procesual civil. Curs universitar, ed. a II-a revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 265; Claudia Roşu, Drept procesual civil. Partea specială, ed. a II-a, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2009, p. 15; Minodora Condoiu, Procesul civil. Forma, materia şi metoda, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2009, p. 209

51
 Regulile comune pentru folosirea căilor de atac sunt următoarele:
a) legalitatea căii de atac, în sensul că legea e cea care o stabileşte şi, în afară de
căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul
de a obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti;
b) ierarhia căilor de atac, constând în aceea că nu se poate recurge la o cale
extraordinară de atac atât timp cât este prevăzută o cale ordinară de atac.

Ordinea căilor de atac rezultă şi din unele dispoziţii exprese ale legii.De
exemplu, contestaţia în anulare se poate exercita numai împotriva hotărârilor
judecătoreşti rămase irevocabile.88

c) unicitatea dreptului de a folosi o cale de atac constă în faptul că partea nu

poate folosi decât o singură dată aceeaşi cale de atac.

Altfel spus, nu se poate judeca de două ori în aceeaşi cale de atac. În materia
contestaţiei în anulare, permite declararea unei a doua contestaţii, însă numai
pentru motive care nu au existat la data introducerii primei contestaţii;
d) neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atac; aplicarea acestui principiu
exprimat prin adagiul latin non reformatio in peius, face imposibilă înrăutăţirea
situaţiei părţii în propria sa cale de atac.

Principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac este consacrat

legislativ prin dispoziţiile cuprinse în lege, dispoziţii potrivit cărora ,,apelantului nu
i se poate însă crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din
hotărârea atacată”.89

88
Art. 317 alin. 1 NCPC
89
Art. 296 C.pr.civ., teza a II-a

52
 Principiul este aplicabil şi în recurs, text conform căruia dispoziţiile de
procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în
care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul referitor la recurs.90

Totodată, o trimitere la prevederile legale conform căruia ,,la judecarea

recursului, precum şi la rejudecarea procesului după casare, dispoziţiile noului Cod
de procedură civilă sunt aplicabile în mod corespunzător.91

Exercitarea căilor de atac are ca efect punerea în mişcare a controlului

judiciar îndeplinit de instanţele superioare asupra hotărârilor instanţelor inferioare
şi este guvernată de principiul legalităţii căilor de atac, prevăzut şi în Constituţie,
care se referă la elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia,
termenele de exercitare, ordinea în care acestea se exercită.92

Atacarea hotărârii judecătoreşti cu o altă cale de atac decât cea stabilită de

lege constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, consacrat de
legea procesual civilă, în concordanţă cu principiul statuat prin Constituţia
României93 şi din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului 94, privind liberul
acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.

Respectarea acestui principiu obligă şi la exercitarea controlului judiciar în

conformitate cu normele specifice fiecărei căi de atac, referitoare la compunerea
completului de judecată şi la desfăşurarea judecăţii.95

90
Art. 316 C.pr.civ.
91
Minodora Condoiu, Drept procesual civil. Note de curs, vol. II, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007,
p. 157-158; Ioan Leş, op. cit., p. 551-553; Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, op. cit., p. 16
92
Curtea de Apel Craiova, Secţia civilă, decizia nr. 374/24.04.2008 (Sursa:
http://portal.just.ro/JurisprudentaVizualizare.aspx?id_speta=5486)
93
Art. 129 din Constituţia României
94
Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
95
Curtea de Apel Constanţa, Secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări
sociale, decizia nr. 430/C/10.10.2007, în Curtea de Apel Constanţa, Buletinul jurisprudenţei 2007, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2008, p. 103-106

53
 Deşi prioritară rămâne funcţia corectivă a căilor de atac, nu trebuie ignorată
funcţia preventivă a acestora.

Teoretic, mecanismul ce activează această din urmă funcţie nu este

complicat: ştiind că hotărârea sa poate face obiectul unui examen critic de către
judecătorii unei instanţe superioare, judecătorul primei instanţe este incitat să
raţioneze cu multă grijă. Practic, viabilitatea mecanismului este trecută prin filtrul
conştiinţei fiecărui magistrat.96

Simpla exercitare a unor căi de atac nu dovedeşte exercitarea cu rea-credinţă

a unor drepturi procesuale, astfel că nu s-a dovedit încălcarea legii.97

Într-o speţă, buna credinţă a debitoarei a fost apreciată prin atitudinea sa faţă
de obligaţia pe care o avea. Or, debitoarea a achitat în cea mai mare parte datoria şi
nu a rezultat că nu urma să achite şi datoria rămasă.98

Recunoaşterea unor căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de lege
constituie o încălcare a principiului legalităţii şi al celui constituţional al egalităţii
în faţa legii.99

96
Andreea Ciucă, op. cit., p. 46.
97
Art. 723 C.pr.civ
98
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, decizia nr.2547/2005, în Corneliu Turianu, Procedură civilă.
Culegere de practică judiciară, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 226
99
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, decizia nr. 288/07.11.2005, în Constantin Crişu,
Codul de procedură civilă. Contencios administrativ, procedura contravenţiilor, procedura somaţiei de
plată.Jurisprudenţă selectivă. 116 decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Ed. Juris Argessis, Curtea de Argeş,
2007, pp. 366-367

54
 CONCLUZII

Orice colectivitate umană, indiferent de poziţionarea sa în timp şi spaţiu, îşi

creează pe parcursul evoluţiei sale, anumite ierarhii de valori larg acceptate şi
relativ reflectate de membrii acesteia.

Odata cu apariţia formelor evoluate de organizare socială, au apărut instituţii,

care să vegheze la conservarea şi apărarea acestor valori în cadrul relaţiilor umane,
ajungându-se la elaborarea unor norme de drept.

Aceste norme instituie o anumită ordine socială în ordinea de drept.

Încălcarea acestor norme juridice reclamă intervenţia statului prin organele sale de
specialitate, la nevoie recurgând la forţa de constrângere.

Aşadar, numai statului îi revine dreptul şi respectiv sarcina de a înfăptui

justiţia.

Şi acest lucru este realizat prin desfăşurarea unei activităţi forte complexe, de
către organele de stat competente, cu participarea părţilor interesate, pentru a
soluţiona stările de conflict apărute între membrii societăţii sau chiar între aceştia
şi autoritătile publice.

55
Această activitate complexă formează conţinutul procesului civil.

Termenul de proces derivă din cuvântul latin processus care semnifică înaintare,
progress.100

În vorbirea curentă prin cuvântul progres se înţelege o 

succesiune de operaţii, de stări sau fenomene prin care se efectuează o lucrare;
evoluţie, dezvoltare; acţiune.101

Însens juridic, termenul semnifică un litigiu aflat sub incidenţa normelor juridice,
activitatea desfăşurată în scopul soluţionarii lui, succesiunea de acte şi fapte pe
care le implică declansarea, întreţinerea şi finalizarea acestei activităţi, raporturile
ce se stabilesc între toţi cu care, în forme şi de pe poziţii specifice, concura la
desfăşurarea activităţii procesuale.102

Procesul civil poate reprezenta înorice conflict sau neînţelegere între două sau mai
multe persoane, care face obiectul unei acţiuni civile deschise în faţa unui organ de
jurisdicţie.103

O definiţie larg acceptată de autorii de drept procesual civil prezintă această

instituţie ca fiind activitatea desfăşurată de către instanţă, părţi, organe de
executare şi alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către
instanţele judecăătoreşti a justiţiei în pricinile civile, în vederea realizării sau
stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a
hotărârilor sau a altor titluri executorii, conform procedurii prevăzute de lege. 104
100
Dictionar latin-roman, Ed. St. Si Enc., Bucuresti, 1983, pag. 974.
101
Dictionar explicativ al limbii romane, Ed. Univers enciclopedic, Bucuresti, 1996, pag. 853
102
V.Daghie, I.Apostu, E.Gurita, Elemente de procedura civila si administrativa, Ed. National, Bucuresti, 1999,
pag.54.
103
Dictionar de procedura civila, Ed. St. si Enc., Bucuresti, 1983, pag. 401.
104
V.M.Ciobanu, Tratat teoretic si practic de procedura civila, vol.I, Ed. National, Bucuresti, 1996, pag. 148-149,
citat in continuare Tratat; F.Magureanu, Drept procesual civil, Editia a III-a, Ed. All Beck, Bucuresti, 2001, pag.6;
G.Boroi, Drept procesual civil note de curs, vol. I, Ed. Romfel S.R.L., Bucuresti, 1993, pag.21.].

56
Conceptul de proces civil nu trebuie confundat cu cel de procedură civilă, care
însumează ansamblul formelor şi condiţiilor prevăzute de lege privitoare la
organizarea şi funcţionarea organelor de jurisdicţie, la modul de judecată şi
soluţionare a cauzelor civile şi la executarea hotărârilor sau altor acte

carora li se atribuie calitatea de titluri executorii.

Procedura civilă defineşte totalitatea normelor după care se conduce şi

soluţionează procesul civil.

După cum am precizat, activitatea desfăşurată în cadrul procesului civil, de către

organele de specialitate, reprezintă o formă de intervenţie a statului în viaţa socială,
atunci când ordinea de drept este încălcată, când apar conflicte de interese în
circuitul civil, fiind încălcate sau contestate drepturi subiective, protejate
juridiceşte. De aici se pot desprinde funcţiile procesului civil.

Conformlegii pentru organizarea judecatoreascăinstanţele judecătoreşti înfăptuiesc

justiţia în scopul apărării şi realizării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor, precum şi a celorlalte drepturi şi interese legitime, deduse judecăţii.105

Apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor se poate realiza

doar într-un stat de drept, democrat şi social, în care demnitatea omului, drepturile
şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi
pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate potrivit Constituţiei
României.106

Rolul procesului civil, în primul rând, este acela de a proteja aceste valori
constituţionale menţionate mai sus.

105
Art. 2 alin. 2 din Legea nr. 92/1992
106
Art. 1 alin. 3 din Constitutia Romaniei.

57
Aşadar, pe cale judiciară nu se valorifică numai drepturile şi interesele civile, în
sens subiectiv, ci şi dreptul însuşi, în mod obiectiv, consacrat în normele juridice,
căci normele juridice civile nu pot fi încălcate fără să se încalce şi drepturile civile
subiective şi, invers, nu se poate încălca un drept civil subiectiv fară ca, în acelaşi
timp, să se încalce şi norma juridică prin care este recunoscut şi afirmat ca atare.107

Deci, procesul civil este un mijloc procedural prin care se înfăptuieşte justiţia, iar
aceasta este cea mai importantă garanţie a democratizării unei societăţi.

Fără autoritate judecatorească autentică, credibilă şi eficientă, nu este posibilă

nici o democraţie reală.108

107
D.Radu, Ghe.Durac, Drept procesual civil, Ed. Junimea, Iasi, 2001, pag.22
108
I.Les, Tratat de drept procesual civil Ed. All Beck, Bucuresti, 2001, pag.12, citat în continuare Tratat

58
 BIBLIOGRAFIE

V.M. CIOBANU, T.C. BRICIU, C.C. DINU, Drept procesual civil. Drept
execuţional civil.Arbitraj. Drept notarial – Curs de bază pentru licenţă şi masterat,
seminare şi teste, Ed. Naţional, 2013

V. M. CIOBANU, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, volumul II,

Editura Național, București

I. DELEANU, Ficțiunile juridice, Editura All Beck, București, 2005, p. 19 și Ilie

Stoenescu, Savelly Zilberstein, Drept procesual civil – teoria generală, Editura
Didactică și Pedagogică, București, 1977

G. BOROI și colaboratorii, Noul Cod de procedură civilă – comentariu pe

articole, vol. I, Editura Hamangiu, București, 2013

V. M. CIOBANU, G. BOROI, T. C. BRICIU, Drept procesual civil. Curs

selectiv. Teste grilă, ediția 5, Editura C.H. Beck, București, 2011

L. SĂULEANU, S. RĂDULEŢU, Dicționar de expresii juridice latine, Editura

C.H. Beck, București, 2007;

I. LEŞ, Codul de procedură civilă – comentariu pe articole, ediția 3, Editura C.H.

Beck, București, 2010;

V.M.CIOBANU, „Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, vol. I, Ed.

Naţional, Bucureşti 1997;

59
E. OPRINA, I. GÂRBULEŢ, Tratat teoretic şi practic de executare silită, vol. I
şi II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2013;

S. VILBERSTEIN, V.M. CIOBANU, Drept procesual civil, Executarea silită I,

vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1996;

I. LEŞ, Tratat de drept procesual civil, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010

I. DELEANU, Tratat de procedură civilă, Ed. Servo Sat, Arad, 2004, vol. II

IOAN LEŞ, ’’Tratat de drept procesual civil’’, ediţia a II-a, Editura All Beck,
Bucureşti, 2002;

IOAN LEŞ, „Participarea părţilor în procesul civil”, Ed. All Beck, 2002;

V.M.CIOBANU, „Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. Teoria

generală’’,  Editura Naţional, Bucureşti, 1996, vol. I;

GABRIEL BOROI, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I,

Editura All Beck, Bucureşti, 2001;

V.M. CIOBANU şi GABRIEL BOROI, „Drept procesual civil.Curs selectiv.

Teste grilă.’’, ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;

P. VASILESCU„Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, Iaşi, 1943, vol.

III;

GR. PORUMB, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1960;

GR. PORUMB, în „Drept procesual civil român’’, de I. STOENESCU şi GR.

PORUMB, Editura Didactică şi Pedagocică, Bucureşti, 1966;

 I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN, „Tratat de drept procesual civil”, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, vol.I;
60
I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN, „Drept procesual civil. Teoria
generală.Judecata la prima instanţă. Hotărârea.”, ediţia a II-a, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti ,1983;

 ION DELEANU, „Tratat de procedură civilă”, Editura Servo-Sat, vol. II,

Bucureşti, 2000;

 O. UNGUREANU, „Actele de procedură în procesul civil (la instanţa de

fond)”, Ed. Press Mihaela, Bucureşti, 1997;

 C. CRIŞU, „Ordonanţa preşedinţială”, editura Academiei R.S.R. Bucureşti,

1976;

 A. HILSENRAD şi I. STOENESCU, ’’Procesul civil în R.P.R’’, Editura

Ştinţifică, Bucureşti, 1957;

 D. RADU, ’’Acţiunea în procesul civil. Partea generală’’, Editura Junimea, Iaşi,

1974;

 V. NEGRU şi D. RADU, ’’Drept procesual civil’’, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1972;

 E. DAN,  „Codul de procedură civilă adnotat”, Bucureşti, 1914;

 T. POP, „ Opinii în legătură cu unele aspecte jurisprudenţiale actuale în

domeniul dreptului procesual”, în Revista „Dreptul”, nr. 12/1994;

 E. POPA, „Discuţii în legătură cu intervenţia în interes propriu în cazul

contenciosului administrativ”, în Revista „Dreptul” nr. 1/1995.

61
Acte normative:

Noul Cod de Procedură Civilă

Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ (M. Of. nr. 1154 din 7

decembrie 2004).

 Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită,

Academia Română – Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers
Enciclopedic, București, 1998

Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările ulterioare

(dispoziţiile referitoare la compunerea instanţei, repartizarea aleatorie a dosarelor
şi continuitatea completului).

Surse internet:
http://portal.just.ro
www.jurisprudenta.org

62