DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII PUBLICE

CURS NR:2

1.2. Definiția constituţiei

1.3. Formele constituţiei
1.4. Supremația constituţiei
1.5. Elaborarea şi adoptarea constituţiei
1.6. Modificarea constituţiei
1.7. Suspendarea şi abrogarea constituţiei

1.2. Definiția Constituţiei1

În istoria omenirii, începând cu secolul al XVIII-lea, s-a impus CONSTITUŢIA
ca lege fundamentală a unui stat. Constituţia reflectă, în primul rând, noua concepție
despre guvernare care a dus la prăbușirea absolutismului monarhic, concepție potrivit
căreia suveranitatea aparține națiunii, iar reprezentanții acesteia o pot exercita numai
în conformitate cu un sistem strict de reguli, şi în special cu respectarea libertății
individuale.
În secolul al XVIII conceptul de "Constituție" a fost înțeles într-o viziune largă,
ce excede accepțiunea juridică şi anume, ca o realitate politică şi statală ce se
identifică cu societatea respectivă. Aceasta pentru că, în constituţie sunt consacrate,
ca manifestare supremă a voinţei naţionale, principiile fundamentale ale întregii vieţi
economice, politice, sociale şi juridice, principii derivate din valorile fundamentale pe
care statul trebuie să le apere şi să le promoveze. Iată de ce, adoptarea constituţiei a
devenit un important eveniment politic, social şi juridic în viaţa statelor moderne.
Rezultă că, noțiunea de Constituție se referă la un fenomen complex, cu faţete
filozofice, sociologice, politice şi juridice, fenomen care a fost denumit
constituționalism.
Cuvântul "constituţie" provine din limba latină, atât de la substantivul constitutio,
cât şi de la verbul constituo,ere, care au mai multe semnificaţii, în speţă însemnând
"a orândui", "a aşeza cu temei". În antichitatea romană, constitutio, sub aspect tehnico-
juridic desemna fie o lege (constituțiile imperiale), fie un complex de legi care
reglementau diferite domenii de organizare şi activitate a statului, denumite şi legi
fundamentale.
Cu timpul, începe să fie preferată expresia "constituţie" pentru a desemna legile
de organizare a statului, ca legi fundamentale, apărând la un moment dat, ideea unei
singure legi fundamentale. Aceasta idee se desăvârșește în secolul al XVIII-lea
(secolul luminilor), când lupta împotriva absolutismului monarhic face necesară
adoptarea unei Carte fundamentale care să fixeze drepturile cetățenilor şi "regulile
jocului" referitoare la putere. Aceasta va fi Constituția, care definind regulile
fundamentale de funcționare a statului şi garantând drepturile fundamentale ale
cetățenilor, apare ca o "barieră" în calea arbitrariului puterii.

1 Ioan MURARU, Simina TăNăSESCU, Op. cit., 2001, pp. 52-58, Ion DELEANU, Op. cit., pp. 258-265.
 Subliniem faptul că întotdeauna o constituţie va avea o încărcătură politică
dictată de prezența şi echilibrul unor forțe politice, precum şi de fluctuația raporturilor
dintre ele.2
Concepția juridică actuală asupra constituţiei se poate exprima în două sensuri
diferite: în sens material şi în sens formal.
În sens material,(după obiectul, materia reglementării) constituția este
ansamblul normelor fundamentale care
a) reglementează relaţiile sociale privind constituirea, competența şi funcționarea
organelor de stat;
b) consfințește, mai mult sau mai puţin explicit, principiile sistemului social;
c) consacră şi garantează drepturile cetăţenilor, mai mult sau mai puţin detaliat,
în funcţie de realitățile existente în diferitele ţări în momentul adoptării
constituţiei, precum și obligațiile fundamentale ale cetățenilor.
Facem precizarea că, urmând structurile moderne, Constituţia României,
enunţă materiile ce privesc drepturile şi libertăţile înaintea altor problematici,
fundamentând prin aceasta însemnătatea omului – cetăţean şi alegător – pe al cărui
consimţământ se întemeiază însăşi legitimitatea autorităţilor politice şi a întregului
eşafodaj al puterilor statului3
În sens formal, constituţia este ansamblul reglementărilor, indiferent de obiect:
a) elaborate în scris;
b) de un organ anume constituit (adunarea constituantă);
c) potrivit unei proceduri specifice, de o exigenţă deosebită.
Aceste elemente de ordin formal conferă constituţiei stabilitatea şi forţa
juridică supremă.
Utilizarea unilaterală a acestor criterii, conduce la definiţii unilaterale, care nu
exprimă suficient de corect fenomenul. Astfel, singur, criteriul formal exclude
posibilitatea existenţei unor norme constituţionale sau chiar a unor constituţii nescrise,
ceea ce contravine realităţii. La rândul său, criteriul material, aplicat pur și simplu, nu
asigură supremația constituției asupra legii ordinare.
În concluzie, cumulând cele două criterii, definim constituţia, în sensul
contemporan al termenului, ca fiind actul juridic normativ suprem, exprimat de
regulă în formă scrisă, care cuprinde normele ce reglementează relaţiile sociale
fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii, act adoptat,
de obicei, printr-o procedură specifică menită să-i confere forţa juridică
supremă. Precizăm că, în ansamblul normelor constituţionale, un loc important
îl ocupă normele ce consfințesc, explicit sau implicit, principiile fundamentale
ale sistemului social şi normele care definesc şi garantează drepturile şi
stabilesc îndatoririle fundamentale ale cetățenilor.

1.3. Formele Constituţiei4

Constituțiile cuprind reglementări care se pot prezenta sub două forme ce nu
se exclud reciproc, şi anume:
- norme cutumiare, alcătuind împreună o constituţie cutumiară;
- norme codificate într-un document oficial şi solemn, formând constituţia
scrisă .
5

2 Victor DUCULESCU, Constanţa CĂLINOIU, Georgeta DUCULESCU, Op.cit., p. 102

3 Ibidem p. 106
4 Ion DELEANU, Op. cit., pp. 265-270; Antonie IORGOVAN, Op. cit., pp. 57-59.
5 Există Constituţii care se remarcă prin concizie, de ex. Constituţia S.U.A. care are 7 articole şi 27 de

amendamente, dar şi constituţii de dimensiuni impresionante cum este Constituţia Braziliei – 245
 A. Constituţia cutumiară. Este constituţia nescrisă care se impune prin
uzanţe, obiceiuri, precedente cu privire la constituirea, competenţa şi funcţionarea
organelor puterii, inclusiv sub aspectul raporturilor dintre aceste organe, precum şi
dintre ele şi cetăţeni.
În literatura de specialitate există un curent formalist exclusivist care neagă atât
"cutuma constituţională" cât şi "constituţia cutumiară".6 Realitatea istorică impune însă
un alt adevăr. Până în sec.XVIII, când s-a cristalizat conceptul de constituţie şi s-a
impus elaborarea ei în formă scrisă, organizarea politică a diferitelor state s-a realizat
mai mult prin cutume. Este adevărat că acum modelul constituţiei cutumiare aparţine
unei perioade apuse, dar norma constituţională cutumiară continuă să coexiste cu cea
scrisă, îndeplinind o funcţie completivă. Cu alte cuvinte, relaţia dintre dreptul scris şi
dreptul cutumiar nu este una de oponenţă, ci de completare. Cel mai bun exemplu, în
acest sens, îl constituie dreptul constituţional cutumiar englez.
Pentru a fi în prezenţa unei norme constituţionale cutumiare, trebuie îndeplinite
câteva condiţii:
a) repetarea constantă, ceea ce înseamnă multiplicarea identică a aceloraşi
atitudini, având acelaşi sens, când sunt întrunite aceleaşi condiţii (repetitio);
b) durata; repetarea aceleași atitudini trebuie să se întindă pe o perioadă de
timp relativ îndelungată. Ex. pentru formarea regimului parlamentar englez a trebuit
să treacă un secol şi jumătate.
c) claritatea; aceasta impune ca atitudinile, faptele să nu fie susceptibile de mai
multe interpretări sau de echivocuri;
d) consensul; din punct de vedere subiectiv, atitudinea respectivă trebuie să fie
percepută ca legală, conformă cu o normă juridică, atât de către autorități, cât și de
către corpul social.
Constituţia cutumiară este o constituţie flexibilă, în continuă mişcare de
adaptare la cerinţele vieţii sociale, dar, uneori, şi greu de determinat şi de aceea
incomodă. În fapt, este greu de păstrat, perioade îndelungate, sensul originar al
cutumei şi este greu, de asemenea, de stabilit când anume o cutumă a căzut în
desuetudine sau când s-a format o nouă cutumă.
În legătură cu normele constituţionale cutumiare, există două reguli cu valoare
de principii:
1) Cutuma nu poate modifica sau abroga o normă constituţională scrisă, pentru
că dacă am admite o asemenea situaţie am ajunge la un rezultat absurd: regula
constituţională cutumiară se poate forma prin încălcarea repetată a constituţiei scrise;
2) Cutuma completează constituţia scrisă şi sprijină interpretarea acesteia, cu
condiţia ca rolul completiv şi interpretativ să se manifeste la modul exigent şi
consecvent (altminteri s-ar ajunge la denaturarea constituției scrise)
B. Constituţia scrisă. Aceasta este forma modernă de constituţie şi îşi
propune să substituie unor fapte disparate, uneori fără o coerenţă evidentă, o ordine
juridică clară, sistematică, raţională şi, declarat, voluntară.
Originile noţiunii moderne de constituţie, ce semnifică o manifestare de voinţă
sub formă de act scris, oficial, sistematic, solemn, relativ rigid, clar şi precis, adoptat

articole sau a Indiei – 395 articole. Victor DUCULESCU, Constanţa CĂLINOIU, Georgeta
DUCULESCU, Op.cit., p. 105
6
Atenţie la distincţie dintre noţiunile: "cutumă constituţională" şi "constituţia cutumiară". Prima
se constituie într-un stat care are o constituţie scrisă, pe când cea de-a doua, în lipsa unei
constituţii scrise, constituie corpul de norme fundamentale care guvernează organizarea
politică a societăţii.
de regulă, cu respectarea unui ritual legislativ distinct, se află în mişcarea
constituţionalistă apărută în Franţa secolului XVIII, cu toate că prima constituţie scrisă
a fost Constituţia statului Virginia din 1776. În contextul stării de spirit a Revoluţiei
franceze a apărut evidentă necesitatea înlocuirii cutumelor vagi şi incerte, generatoare
de abuz, prin constituţia scrisă, văzută ca instrument eficient de protecţie în faţa
puterii, dar şi ca un important mijloc de educaţie morală şi politică, prin intermediul
căruia individul este ridicat la rangul de cetăţean.
Constituţiile „nescrise” reflectă tradiţii bogate şi o experienţă dintre cele mai
notabile, în special de ordin parlamentar şi a organelor justiţiei, dar ele nu pot să
suplinească existenţa unui corp de reguli precise, reunite într-un sigur document
sistematic şi integrator, de natură să ofere prezentarea structurii politice a ţării în
ansamblul său, a drepturilor cetăţeneşti, a modalităţilor şi practicilor prin care se
înfăptuiesc rapoturile dintre puterile statului7.
În concluzie,
- constituţia cutumiară are o flexibilitate care îi permite continua adaptare la
realitate, însă, uneori, este greu de determinat, ceea ce facilitează abuzul;
- constituţia scrisă are incontestabilul avantaj al preciziei şi coerenţei, și este
mai eficace decât cea cutumiară dacă respectă două condiţii esenţiale: de a exprima
cu adevărat voinţa supremă a naţiunii şi de a fi percepută ca atare; de a urma dinamica
socială. În caz contrar, constituţia scrisă devine o ficţiune.

1.4. Supremaţia Constituţiei

Principiul supremaţiei constituţiei este una dintre cuceririle cele mai importante
ale dreptului constituional modern8. În virtutea poziţiei sale din vârful piramidei actelor
juridice Constituţia exercită o influenţă hotărâtoare asupra elaborării şi fundamentării
întregului sistem legislativ.
Constituţia revizuită consacră expres principiul supremaţiei în art. 1 alin. 5 9,
generând în acest fel supralegalitatea constituţională, astfel încât legea exprimă voinţa
generală numai cu respectarea normei constituţionale.În sens larg şi constituţia este
o lege, dar nu o lege oarecare.
Alegând drept criterii: obiectul de reglementare, procedura de adoptare,
modificare sau abrogare, precum şi forţa juridică, vom clasifica legile în trei categorii10:
1. legi constituţionale11,
2. legi organice;
3. legi ordinare.
Precizăm că, această clasificare este proprie sistemului de drept romano-
german, caracteristic Europei continentale. În sistemul de drept anglo-saxon, legile au
aceeaşi forţă juridică, chiar dacă sunt de importanță diferită.
1)Legile constituţionale.
a) Din punct de vedere al obiectului de reglementare, legile constituţionale se
referă la instituirea, organizarea şi exercitarea puterii. Altfel spus, ele cuprind regulile

7 Victor DUCULESCU, Constanţa CĂLINOIU, Georgeta DUCULESCU, Op.cit.p. 105

8 Ibidem, p. 169
9 Art. 1 alin. 5 are următoarea redactare : “În România, respecarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a

legilor este obligatorie.”

10 Ion DELEANU, Op. cit., pp. 271-273
11
Observaţii terminologice: în sensul de lege supremă, Constituţia şi legea constituţională sunt
sinonime. Cei doi termeni pot fi însă folosiţi şi în sensuri diferite: Constituţia, ca ansamblul, codul
normelor constituţionale, iar Legea constituţională, ca lege de modificare a Constituţiei.
privind guvernarea (determinarea autorităţilor învestite cu puterea publică şi a modului
lor de desemnare sau constituire, repartizarea şi, implicit, delimitarea competenţelor
între aceste autorităţi, stabilirea formelor şi mecanismelor de adoptare a deciziilor).
Pentru a limita puterea guvernanţilor, constituţia sau legea constituţională
consfiinţeşte, implicit sau explicit, principiile vieţii sociale din ţara respectivă şi cuprinde
reglementarea, de principiu sau detaliată, a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor
fundamentale ale cetăţenilor. Toate acestea reprezintă expresia culturii, a sistemului
de valori, în ultimă instanţă, pe care se sprijină sistemul politic şi juridic al statului
respectiv. Celelalte legi, chiar dacă reglementează asemenea aspecte, detaliază doar
prescripţiile constituţionale şi se subordonează cu totul acestora.
b) Din punct de vedere formal, legea constituțională este supusă, de regulă,
altor rigori de adoptare sau modificare decât legile ordinare. Ea urmează o procedură
specială proprie. Acesta este criteriul distinctiv cel mai ușor de sesizat.
c) Din punct de vedere al forţei juridice, legea constituțională este superioară
tuturor celorlalte legi, ceea ce atrage stricta aliniere a întregului edificiu normativ la
ceea ce stabileşte legea constituţională.
2)Legile organice Acestea sunt o categorie intermediară între legile
constituţionale şi cele ordinare.
De regulă, ele au ca obiect de reglementare domeniile expres prevăzute de
Constituţie (de ex. sistemul electoral, organizarea justiţiei, organizarea administraţiei
publice). Textul Constituţiei precizează tipurile de legi pe care le poate adopta
Parlamentul României în art. 73. Sunt enumerate mai multe relaţii sociale a căror
reglementare trebuie făcută prin lege organică. Acesta nu epuizează însă domeniul
rezervat legii organice.
Printr-o interpretare sistematică a articolelor Constituţiei se pot identifica şi alte
domenii în care legea organică este cea care trebuie să intervină. Pentru identificarea
acestora Constituţia utilizează două procedee :
1. cel direct, de nominalizare în alt text decât cel al art. 73 a relaţiilor sociale a căror
reglementare se realizează prin lege organică, de ex art. 5 alin. 1 relativ la cetăţenie ;
2. interpretare sistematică a mai multor dispoziţii constituţionale – art. 44 alin. 1 relativ
la dreptul de proprietate raportat la art. 73 alin 3 lit. k, regimul juridic al proprietăţii şi
moştenirii.
Prin însumarea acestor procedee Constituţia stabileşte un domeniu rezervat
legii organice destul de vast chiar dacă limitat doar la materiile expres enumerate în
art. 73 alin. 3, precum şi la alte articole în care se prevede expres ca domeniul
respectiv este reglementat prin lege organică.12
Procedura lor de adoptare diferă de cea a legilor ordinare, fiind mai
pretențioasă, fără a se situa, însă, la nivelul de exigență al procedurii de adoptare a
legilor constituționale. Legea organică are o forță juridică inferioară constituției, dar
superioară legii ordinare.
3)Legile ordinare Sunt toate celelalte legi adoptate de puterea legiuitoare, în
baza prerogativelor sale deliberative obișnuite.
Analizând cele de mai înainte rezultă următoarele:
a) criteriul material (conținutul reglementării) se repercutează asupra
procedurii de adoptare a legilor, adică asupra criteriului formal. Relațiile sociale
considerate importante de adunarea constituantă trebuie reglementate la nivel
primar printr-o procedură specială, mai dificilă decât cea utilizată pentru

12 Elena Simina TĂNĂSESCU, Stefan DEACONU, Op.cit., p. 5- 6

 reglementarea primară a relațiilor socială apreciate de aceeași adunare constituantă
drept mai puţin importante pentru societatea constituită în stat.
b) criteriul clasificării este în consecinţă unul exclusiv subiectiv, care
depinde de voinţa adunării constituante la un moment dat şi care poate fi schimbat
de puterea constituantă derivată.13
Referitor la forţa juridică a actelor normative în România (Constituţie, legi
organice, legi ordinare, ordonanţe ale guvernului, hotărâri ale guvernului, acte ale
administraţiei publice centrale şi locale), facem următoarea observaţie: pe măsură ce
scade sfera destinatarilor, scade proporţional şi forţa juridică.
Supremaţia constituţiei înseamnă că aceasta se află în vârful piramidei actelor
normative, poziţie deţinută, din următoarele considerente:
- legitimează puterea;
- conferă autoritate guvernanţilor și fixează cadrul în care aceștia o pot
exercita ;
- determină funcţiile şi atribuţiile ce revin autorităţilor publice;
- dirijează, la modul esenţial, raporturile dintre autoritățile publice, precum şi
dintre acestea şi cetățeni, consacrând drepturile şi îndatoririle fundamentale;
- indică sensul, scopul activităţii statale, adică valorile sociale (ideologice,
politice, economice) pe care statul se întemeiază şi pe care le serveşte;
- reprezintă fundamentul şi garanţia esenţială a ordinii de drept;
- este, în ultimă instanţă, reperul decisiv pentru aprecierea validităţii tuturor
actelor şi faptelor juridice.

1.5. Elaborarea şi adoptarea Constituţiei14

În legătură cu elaborarea şi adoptarea constituţiei prima problemă care se
pune este de a ști cine este puterea constituantă sau în alți termeni, de a stabili care
este organul îndrituit să elaboreze şi să adopte constituția . Practica statelor
demonstrează că această putere se poate prezenta în două moduri: Putere
constituantă originară şi putere constituantă instituită sau derivată.
A. Puterea constituantă originară
Puterea constituantă originară este o putere primară, care creează o nouă
ordine de drept, ca expresie a unei noi concepții filosofice şi politice. Ea este forma de
manifestare a puterii constituante atunci:
- când apare un stat nou
- când se produce o revoluție care înlătură sistemul existent pentru a-l înlocui
cu altul nou.
Constituirea şi manifestarea unei asemenea puteri implică rezolvarea a două
probleme de o complexitate practică deosebită: prima - determinarea titularului puterii
constituante originare, şi a doua - legitimitatea operei sale constituționale.
I. În legătură cu prima problemă, doctrina apreciază că titularul puterii
constituante originare este conducerea grupului care a creat statul sau care a înfăptuit
revoluția , având ca obiectiv , printre altele , instituirea unei noi ordini politico-juridice.
II. Legitimitatea operei constituționale, adică atitudinea corpului social de a
recunoaşte şi accepta constituția elaborată de cei ce și-au asumat puterea

13 Elena Simina TĂNĂSESCU, Cronica jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României pe anul 2003
(I), Revista de drept public, nr. 1/2004, p. 116-117
14 Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2001, pp. 64-69, Ion DELEANU, Op. cit., pp. 270-

271 şi pp. 275-277; Antonie IORGOVAN, Op. cit., pp. 64-72..

constituantă originară, este determinată de însuși faptul istoric săvârșit. Cu alte
cuvinte, în această situație, se transformă un fapt istoric într-o nouă ordine de drept.
B. Puterea constituantă instituită sau derivată
Este acea putere constituantă a cărei organizare şi funcționare sunt stabilite
printr-o constituţie preexistentă. O astfel de putere nu va avea posibilitatea de a adopta
o nouă constituţie, ci numai de a o revizui pe cea existentă. Ea este deci o putere
condiționată prin reguli constituționale prestabilite, atât cu privire la organizarea și
funcționarea ei, cât şi cu privire la prerogative.
Analiza elaborării şi adoptării constituţiei se axează pe trei elemente principale:
a) cine are inițiativa elaborării constituției ?
b) cine este puterea constituantă, autoritatea competentă să o elaboreze şi să
o adopte ?
c) care modul de adoptare ?
Folosind aceste elemente drept criterii de clasificare, vom identifica trei
procedee de elaborare şi adoptare a constituţiei:
1) Procedeul monocratic;
2) Procedeul democratic;
3) Procedeele mixte.
Procedeul monocratic conduce la aşa-numita constituţie acordată sau Cartă
concedată. Aceasta este o constituţie acordată de monarh, ca stăpân absolut,
supușilor săi. În acest caz inițiativa şi puterea constituantă aparțin regelui. Doctrina
apreciază că acesta este cel mai rudimentar procedeu de adoptare a constituţiei şi că
aparţine istoriei. Ex. Constituţia franceză acordată de Ludovic al XVIII-lea, în 1814.
Procedeul democratic conduce la așa-numita constituţie convenție. În acest
caz, inițiativa aparține forțelor politice care întruchipează, la momentul respectiv, ideea
de drept şi de justiție şi este opera unei adunări reprezentative special constituite,
denumită convenție sau adunare constituantă. Denumirea "convenție" exprimă
acordul intervenit între membrii societății, pentru a-şi desemna reprezentanții care să
elaboreze şi să adopte constituția.
În acest caz, avem de-a face cu o adunare reprezentativă supremă, întrucât ea
stabilește competențele puterilor statului, inclusiv ale parlamentului. Constituţia
convenție este o invenție americană. Începând cu prima constituţie scrisă din 1776
(Constituţia statului Virginia), constituțiile statelor federate americane, precum și
Constituția Statelor Unite ale Americii au fost operele convențiilor.
Constituţia-convenție a cunoscut perfecționări succesive, de la apariția ei şi
până în prezent. Astfel, observându-se la un moment dat că dacă Adunarea
constituantă poate hotărî suveran, ea poate intra în dezacord cu cei care au ales-o, s-
a adus corectivul referendumului. Aceasta înseamnă că, după adoptarea ei de către
convenție, cu majoritate calificată, constituția este supusă ratificării populare. De
regulă, constituția intră în vigoare pe data referendumului, evident dacă rezultatul
acestuia este favorabil, fără a mai fi necesară promulgarea de către șeful statului.
Exemplu de astfel de constituţie: Constituţia română din 1991, revizuită în 2003.
În ceea ce privește procedeele mixte se disting două categorii:
1) combinaţia monocraţie - democraţia directă;
2) combinaţia monocraţie - democraţie reprezentativă.
1) În primul caz se obțin așa-numitele constituții Statut sau plebiscitare. Inițiativa
acestor constituții aparține monarhului, puterea constituantă, de asemenea, însă cu
amendamentul acceptării de către popor prin plebiscit. Puterea monarhului se
manifestă şi prin faptul că intrarea în vigoare se face prin sancțiune regală. Există
două diferențe esențiale între referendum şi plebiscit, deși, în materie adoptării
constituţiei, ambele reprezintă o modalitate de consultare a cetățenilor. În cadrul
plebiscitului însă, spre deosebire de referendum, nu se poate vorbi de o voință a reală
a întregii națiunii, deoarece pe de o parte poporul, este reprezentat printr-un corp
electoral restrâns, iar pe de altă parte acest corp electoral este controlat de monarh,
fiind practic pus în situaţia de a accepta voinţa acestuia. Exemplu : Constituţia
dictaturii regale din România, supusă plebiscitului din 24 februarie 1938.
2) Combinația monocraţie - democraţie reprezentativă a produs aşa-numitele
constituţii pact. Constituţia pact este rezultatul unui acord dintre rege şi parlament,
considerat ca reprezentant al poporului. De regulă, clauzele acestui pact, care exprimă
o diminuare a puterii regale în favoarea parlamentului, au fost impuse monarhului
după anumite mişcări revendicative sau cu ocazia ocupării unui tron vacant. Exemple :
Constituţia Franţei din 1830, când Louis Phillippe d'Orleans este chemat pe tronul
vacant, iar acesta acceptă Charta propusă de Parlament ; Constituţia României din
1866.

1.6. Modificarea Constituţiei15

Fiind un rezultat al evoluţiei istorice, constituţia nu se poate situa în afara
istoriei, transformările istorice determinând, în mod necesar, transformări ale
constituţiei. În acelaşi timp, întrucât reprezintă o reformă profundă, constituţia are
nevoie de timp pentru a-şi produce efectele, de unde necesitatea stabilităţii ei.
O parte dintre constituţionalişti, şi puterile constituante au manifestat preocupări
deosebite pentru a asigura constituţiei o cât mai mare stabilitate în timp. S-a
manifestat însă şi concepţia opusă, care apreciază capacitatea constituţiei de a se
adapta la schimbări, ca o necesitatea firească. Rezultatul a fost apariţia unor constituţii
bazate pe concepţii de stabilitate diferite. S-a ajuns astfel, la clasificarea constituţiilor,
după criteriul stabilităţii, în : suple (flexibile) şi rigide.
Iniţial, s-a considerat că supleţea este caracteristică numai constituţiilor
cutumiare, constituţiile scrise fiind rigide prin definiţie.
Fenomenul constituţional a arătat însă că singură, forma de exprimare nu poate
caracteriza pe deplin flexibilitatea constituţiei şi atunci s-a recurs la o departajare
bazată pe 3 considerente:
- cine poate avea iniţiativa revizuirii constituţiei;
- cine are dreptul să o modifice;
- care este procedura de revizuire.
S-a convenit că, dacă o constituţie se modifică în acelaşi mod ca şi legile
ordinare, atunci ea este suplă, iar dacă revizuirea se face printr-un procedeu special,
diferit, în sensul de mai exigent, decât pentru legile ordinare, atunci constituţia este
rigidă.
O constituţie rigidă este cea care se modifică printr-o procedură mai exigentă
decât procedura prin care se modifică legile obişnuite dintr-un sistem de drept dat – şi
nu o constituţie care se modifică mai greu.
O constituţie suplă este cea care se modifică prin aceleaşi proceduri ca şi
legile obişnuite din respectivul sistem de drept.
Ambele prezintă avantaje şi inconveniente. Constituţiile rigide subliniază
valoarea şi autoritatea Constituţiei promovând un sistem de valori în cadrul căruia o
schimbare constituțională trebuie efectuată întotdeauna în anumite forme. Aceasta
are o deosebită importanță în planul valorilor politice, dar cere timp şi desfășurarea

15Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2001, pp. 69-72, Ion DELEANU, Op. cit., pp. 277-
278; Antonie IORGOVAN, Op. cit., pp. 72-73
mai multor operațiuni la mai multe nivele. Sistemul constituțiilor flexibile facilitează
revizuirea, dar punând pe picior de egalitate constituțiile cu legile ordinare – diluează
semnificația constituţiei, a valorii sale de lege fundamentală.
Procedeele de rigidizare utilizate în textul constituțiilor sunt de două feluri:
A. Interdicții:
I) dispoziţii care interzic la modul absolut, pentru totdeauna, modificarea
anumitor prevederi ale constituţiei. O asemenea încercare de rigidizare a fost criticată
în doctrină considerându-se că valoarea unor astfel de prevederi este nulă, căci
puterea constituantă de astăzi nu are nici o putere limitativă asupra puterii constituante
de mâine.Exemple : Constituţia franceză din 1884 stipula că forma republicană de
guvernământ nu poate face obiectul revizuirii. Aceeași prevedere o regăsim şi în
Constituţia Română din 1991.
II) dispoziţii care interzic modificarea constituţiei pentru o anumită perioadă de
timp prestabilită. Exemplu : Constituţia franceză de la 1791 interzicea orice propunere
de modificare pe timpul primelor două legislaturi - ceea ce însemna 4 ani; Constituţia
americană de la 1787 prevedea că nici o modificare nu putea fi adusă pe o perioadă
de 21 de ani.
III) dispoziţii care interzic modificarea constituţiei în anumite situaţii. Exemplu :
Constituţia franceză din 1946 a stabilit că nici o procedură de revizuire nu poate fi
folosită în caz de ocupaţie a ţării de către forţe străine.
B. Dispoziţii care stabilesc procedura specială de modificare a constituţiei,
având în vedere reglementarea iniţiativei şi a competenţei de modificare a constituţiei.
Exemplu : Constituţia franceză din 1958 (în vigoare şi în prezent) prevede la art.89 că
iniţiativa revizuirii aparţine Preşedintelui Republicii, la propunerea primului ministru,
precum şi membrilor parlamentului. Propunerea sau proiectul de revizuire trebuie votat
în termeni identici, cu majoritate simplă, atât de Adunarea Națională cât şi de Senat.
Pentru a vedea relativitatea eficienței practice a procedeelor de rigidizare,
atunci când constituția nu este corelată cu realitatea socială, vom prezenta exemplul
Constituţiei franceze din 1791. Aceasta prevedea o procedură de revizuire extrem de
complicată care necesita, în cel mai bun caz, 10 ani. În realitate, această constituţie a
durat 10 luni şi jumătate. Continuând exemplificarea, arătăm că, în ciuda procedeelor
complicate de rigidizare utilizate, istoria constituțională a Franţei a consemnat, în
perioada 1791-1944, un număr de 15 constituții, perioade lipsite de constituţie şi o
constituţie care nu a fost aplicată niciodată (cea din 1793). În acest răstimp, Franța a
cunoscut nu numai o varietate, dar şi o alternanță de regimuri politice: monarhie,
regimuri dictatoriale, republică.
Din cele prezentate, reiese că, rigidizarea formală nu conduce, ea singură,
la stabilitate. Esențiale rămân receptarea Constituţiei de către societate şi stabilitatea
socială.
În funcție de realitățile țării, constituția va trebui să cuprindă reglementări privind
iniţiativa, competenţa şi procedura de revizuire suficient de exigente, pentru a conferi
constituţiei supremaţia asupra legii ordinare şi stabilitatea necesară pentru inducerea
reformei, dar care, în acelaşi timp, să facă posibilă modificarea constituţiei în situațiile
în care se manifestă schimbări importante sub aspect economic şi ideologic, cu o
amploare semnificativă, sub aspect social.
Constituţia română interzice revizuirea pe durata stării de asediu, a stării de
urgenţă sau în timp de război, printr-o astfel de prevedere constituanta urmărind ca
revizuirea constituţiei să se poată face în condiții de calm poilitc în țară, cu excluderea
posibilităţii amestecului sau a intervenției străine.
 În fine Constituţia României stabileşte unele domenii în care nicio iniţiativă de
revizuire nu poate fi acceptată. Astfel, potrivit art. 152 nu pot forma obiectul revizuirii
caracterul național, independent unitar şi indivizibil al statului, forma republicană de
guvernământ, integritatea teritoriului, independența justiției, pluralismul politic şi limba
oficială. Nu pot să fie primite nici inițiativele care urmăresc suprimarea drepturilor şi
libertăţilor politice sau a garanţiilor lor. Unul din elementele ce nu pot forma obiectul
revizuirii şi anume caracterul suveran (independent) al statului va ridica unele dificultăţi
în procesul de integrare în Uniunea Europeană, deoarece o astfel de integrare
presupune renunţarea (transferul) la anumite prerogative ale statului în favoarea
structurilor de la nivelul Uniunii.

1.7. Suspendarea şi abrogarea Constituţiei16

Istoria omenirii a demonstrat apariția, în viața statelor, a unor perioade de criză
gravă, adică de disfuncție, de perturbare importantă a funcționării sistemului social. În
aceste situații, statul trebuie să facă față unor dificultăți excepționale. Pentru a le
surmonta, se impune sacrificarea libertății, caracteristică stării de normalitate, sub
imperiul necesității.
Mai precis, dacă în condiții normale cerințele vieții sociale pot fi şi trebuie
soluționate cu respectarea tuturor drepturilor constituționale ale cetățenilor, în situațiile
de criză gravă a sistemului social, când se pune problema salvării de la colaps,
guvernarea trebuie să poată lua cu eficacitate maximă şi în timp util măsurile
adecvate, ceea ce presupune îngrădirea libertăților cetățenești. Rezultă că, pentru
surmontarea situațiilor de criză gravă este nevoie de o ordine publică ce se
caracterizează prin reducerea drepturilor constituționale şi prin concentrarea puterii.
Evident, acest mod de guvernare nedemocratic trebuie să fie acceptat de
corpul social. Acesta trebuie să fie animat de voința de a menține regimul statal
existent cu prețul unor sacrificii, şi de convingerea că, acest regim poate fi salvat doar
prin utilizarea temporară a unei puteri de comandă.
Iată, deci, în ce termeni se pune problema suspendării constituţiei.
Suspendarea constituţiei semnifică încetarea, pe o perioadă de timp determinată, a
efectelor tuturor sau doar a unora dintre prevederile constituționale. Indiferent de faptul
că unele constituții permit, altele interzic posibilitatea suspendării, iar o altă categorie
nu conțin prevederi de acest gen, practica a demonstrat că în anumite perioade de
criză, în fapt, suspendarea se produce. Constituțiile se suspendă prin proclamarea
stării de urgență, de necesitate, de asediu sau de război, ori prin lovituri de stat sau
revoluții. Precizăm că, nu toate suspendările de constituții corespund realmente
necesității salvării naționale. Istoria cunoaște destule cazuri când suspendarea s-a
produs doar ca urmare a luptelor pentru acapararea puterii.
În ceea ce privești abrogarea constituţiei, aceasta semnifică încetarea
definitivă a efectelor unei constituții şi se produce prin apariția unei noi constituții.

16 Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2001, p. 73