SEMINAR 16

INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR - 1

Aspecte generale
Operaţiunea prin care pedeapsa este adaptată nevoilor de apărare socială, în raport cu
gravitatea abstractă sau concretă a infracţiunii, cât şi cu periculozitatea infractorului,
pentru asigurarea îndeplinirii funcţiilor şi scopurilor acesteia, poartă denumirea de
individualizarea pedepsei.
Bază legală: Codul Penal, Capitolul V – Individualizarea pedepselor, art. 74-106. La
acestea se adaugă prevederile privind individualizarea pedepselor în cazul stărilor de
agravare (concursul de infracţiuni, recidiva, infracţiunea continuată) sau de atenuare
(tentativă).

Forme şi modalităţi de individualizare

Individualizarea pedepselor se realizează în diferite faze, de diferite organe, după diferite
criterii.
Individualizarea se poate realiza:
∙ în faza de elaborare a legii – individualizare legală
∙ în faza de aplicare a pedepsei – individualizare judiciară
∙ în faza de executare a pedepsei – individualizare administrativă

Individualizarea legală
Se realizează de către legiuitor, în faza de elaborare a legii. Constituie o materialitate a
principiilor legalităţii şi individualizării pedepselor.
Individualizarea făcută de legiuitor se materializează în:
a) prevederea cadrului general al pedepselor, natura şi limitele fiecăreia
b) prevederea pedepsei pentru fiecare infracţiune în funcţie de gravitatea generică a
acesteia (determinată de: importanţa valorii sociale ocrotite, vătămarea la care este
supusă această valoare, periculozitatea făptuitorului etc.)
c) prevederea cadrului şi mijloacelor legale în care se vor realiza celelalte forme de
individualizare (judiciară şi administrativă), prin arătarea efectelor pe care le au stările de
agravare sau de atenuare asupra limitelor speciale ale pedepsei

Individualizarea judiciară (judecătorească)

O realizează instanţa de judecată şi se materializează prin aplicarea pedepsei concrete
infractorului pentru fapta comisă, în funcţie de gravitatea concretă constatată, de
periculozitatea infractorului, de împrejurările concrete agravante sau atenuante etc.
Şi individualizarea judiciară se înscrie în coordonatele individualizării legale.
Se realizează atât prevenţia generală, cât şi prevenţia specială – prin constrângerea şi
reeducarea condamnatului.

/
 1
Individualizarea administrativă
Este denumită astfel după organele administrative care o realizează în faza de executare
a pedepsei închisorii.
Este avut în vedere cadrul general oferit de individualizarea legală şi cea judiciară,
individualizarea realizându-se în funcţie de gravitatea pedepsei aplicate, starea de
recidivă, conduita condamnatului în centrul de deţinere etc.
Individualizarea administrativă priveşte nu numai regimul de executare, ci şi durata
efectivă a pedepsei, care poate fi modificată la propunerea organelor administrative prin
acordarea „liberării condiţionate”.

INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A PEDEPSELOR

Noţiuni şi criterii generale de individualizare

IJ este individualizarea realizată de instanţa de judecată cu ocazia aplicării pedepsei
prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită în funcţie de gravitatea infracţiunii şi de
periculozitatea infractorului, care se evaluează în funcţie de criteriile generale de
individualizare.
Adaptarea pedepsei concrete are loc cu respectarea criteriilor de individualizare
legală: ∙ între limitele speciale de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea
comisă,
∙ limite a căror depăşire este posibilă în funcţie de stările şi circumstanţele de agravare
sau de atenuare.
Este o individualizare în concret.

Criterii generale de individualizare a pedepsei în cazul persoanei fizice

Conf. art. 74 C.pen – stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu
gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului.
Criteriile generale de evaluare sunt:
a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite
Împrejurările pot privi, de exemplu, locul sau timpul comiterii infracţiunii, dacă fapta a fost
comisă într-un loc public, la lumina zilei ori pe întuneric, existenţa unei situaţii de
calamitate (cutremur, incendiu, inundaţie), condiţii de vârstă sau sănătate ale victimei etc.
Modul de comitere a infracţiunii poate privi: existenţa unei pregătiri, unei premeditări etc.
Mijloacele folosite pot releva o periculozitate mai mare a infractorului, ex: folosirea de
materiale explozive, folosirea unei arme de foc etc.
b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită
Acest criteriu priveşte acele fapte în care, fără a se aduce o vătămare concretă a valorii
sociale ocrotite, prin săvârşirea faptei s-a creat o stare de pericol la adresa respectivei
valori (exemplu: prin furtul unei componente esenţiale a sistemului de siguranţă a
transportului pe calea ferată, chiar dacă nu s-a produs un accident feroviar, a fost pusă în
pericol siguranţa circulaţiei şi viaţa călătorilor).

/
c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii
Are în vedere vătămarea concretă adusă valorii sociale ocrotite, cum ar fi producerea unei
pagube însemnate sau producerea de consecinţe deosebit de grave, producerea de
leziuni traumatice severe victimei etc.

2
d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit
Acest criteriu priveşte latura subiectivă fiind util în aprecierea periculozităţii infractorului.
Astfel, săvârşirea infracţiunii pe motiv de rasă, naţionalitate, religie etc. ori din dorinţa de
răzbunare denotă o mai mare periculozitate a infractorului în raport cu alţii.
e) natura şi frecvenţa infracţiunilor ce constituie antecedente penale ale infractorului
Periculozitatea infractorului poate fi considerată ca fiind de nivel ridicat dacă infractorul a
mai comis infracţiuni (neavând importanţă forma pluralităţii: concurs, recidivă sau
pluralitate intermediară), diferite sau de acelaşi fel (ceea ce poate evidenţia specializarea
acestuia)
f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal
Poate evidenţia periculozitate mai scăzută infractorul care regretă fapta comisă, care
repară sau încearcă să diminueze efectele, colaborează cu autorităţile la elucidarea
tuturor aspectelor legate de aflarea adevărului. O atitudine contrară indică o periculozitate
sporită.
g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială
Un nivel de instruire superior poate fi util în conştientizarea consecinţelor infracţiunii şi este
un semn al schimbării mai rapide a atitudinii infractorului. Vârsta mică sau foarte înaintată
este un semn că infractorul este mai puţin periculos şi poate fi sancţionat mai blând. O
stare de sănătate precară a infractorului (dar care nu îl face iresponsabil) denotă o
periculozitate scăzută.

Criterii speciale de individualizare a pedepsei

De exemplu, la stabilirea pedepsei în cazul participanţilor (art. 49 C.pen) se ţine seama de
contribuţia fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 74
C.pen.
Un alt exemplu este situaţia stabilirii numărului zilelor-amendă în cazul unei pedepse cu
amenda. Stabilirea cuantumului va trebui să ţină cont de situaţia materială a
condamnatului, precum şi de obligaţiile legale pe care le are acesta pentru întreţinerea
altor persoane.

Criterii generale de individualizare a pedepsei în cazul persoanei juridice

Şi în acest caz, individualizarea se face tot conform prevederilor art. 74 C.pen (criterii
generale).
Conform art. 137 alin (3) C.pen – instanţa stabileşte numărul zilelor amendă potrivit
criteriilor generale de individualizare a pedepsei. Cuantumul sumei corespunzătoare unei
zile-amendă se determină ţinându-se seama de cifra de afaceri, respectiv de valoarea
activului patrimonial ori de celelalte obligaţii ale persoanei juridice.

Stări şi circumstanţe pentru individualizarea pedepsei

/
Un rol deosebit de important în individualizarea pedepselor îl au stările, situaţiile sau
împrejurările anterioare, concomitente sau subsecvente comiterii infracţiunii. Acestea pot
scoate în evidenţă un grad mai ridicat sau mai scăzut de pericol social al faptei ori indicii
despre periculozitatea infractorului.
Toate acestea se numesc cauze care agravează sau atenuează răspunderea penală.
STĂRILE sunt anumite entităţi, fapte, situaţii, cu semnificaţie în ceea ce priveşte gradul
de pericol social al faptei şi periculozitatea infractorului. Acestea sunt:

3
∙ stări de agravare: starea de recidivă, concursul de infracţiuni, infracţiunea
continuată
∙ stare de atenuare: tentativa

CIRCUMSTANŢELE sunt situaţii, însuşiri, calităţi, alte date ale realităţii exterioare
conţinutului infracţiunii ce se referă la faptă şi ambianţa ei ori la făptuitor şi
biografia acestuia.

Împărţirea pe stări şi circumstanţe este importantă sub raportul efectelor pe care acestea
le produc asupra pedepsei în cazul unui „concurs de stări” sau unui „concurs de
circumstanţe”.
Stările de agravare sau de atenuare produc efecte fiecare în parte asupra pedepsei,
acţionând succesiv.
Concursul de circumstanţe nu are acelaşi efect, provocând doar o singură atenuare ori
agravare oricâte astfel de circumstanţe ar fi.

Cauze generale şi cauze speciale

După întinderea efectelor stărilor sau situaţiilor, pot exista:
∙ cauze generale
∙ cauze speciale

Cauzele generale au influenţă pentru toate infracţiunile şi sunt prevăzute în partea

generală a Codului penal.
Sunt considerate cauze generale: atât stările (concursul de infracţiuni, recidiva,
infracţiunea continuată, recidiva), cât şi circumstanţele – atenuante (art. 75 C.pen) sau
agravante (art. 77 C.pen).
Cauzele speciale au influenţă numai cu privire la o singură infracţiune. Sunt prevăzute în
Partea Specială a Codului Penal.
Exemplu: cauză specială de agravare: producerea de consecinţe deosebit de grave în
cazul unora dintre infracţiunile de serviciu (art. 309 C.pen) – caz în care limitele speciale
ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate.
Exemplu: cauză specială de atenuare: săvârşirea infracţiunilor de corupţie şi de serviciu
de către alte persoane decât funcţionarii publici (art. 308 C.pen) – caz în care limitele
speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.

Circumstanţe legale sunt cele arătate de legiuitor şi al căror caracter univoc, agravant
/
sau atenuant este obligatoriu pentru instanţa de judecată, ori de câte ori acestea există în
realitate. Circumstanţele atenuante sunt prevăzute în art. 75 C.pen, iar circumstanţele
agravante în art. 77 C.pen.
Circumstanţele judiciare sunt acele împrejurări caracterizate ca atenuante de instanţa de
judecată, care apreciază semnificaţia juridico-penală a acestora în context cu fapta
săvârşită şi cu persoana făptuitorului.
Reţinerea unor astfel de circumstanţe este lăsată la aprecierea instanţei de judecată, dar,
odată reţinute, ele obligă instanţa să le dea efectul atenuant (la fel ca în cazul
circumstanţelor atenuante legale)
Nu există circumstanţe agravante judiciare!
4
Circumstanţe reale sunt legate de faptă şi influenţează gradul de pericol social al
acesteia.
Circumstanţe personale sunt legate de persoana infractorului şi îl caracterizează pe
acesta sub raportul periculozităţii.
Această împărţire (c. reale şi c. personale) s-a făcut în baza raţiunii art. 50 C.pen, potrivit
căruia:
∙ circumstanţele privitoare la persoana autorului sau a unui participant nu se răsfrâng şi
asupra celorlalţi, în timp ce
∙ circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra autorului sau a participanţilor, dar
numai în măsura în acre aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.

Circumstanţe cunoscute infractorului sunt acele situaţii despre care făptuitorul a avut
cunoştinţă.
Circumstanţe necunoscute infractorului sunt împrejurările pe care făptuitorul nu le-a
cunoscut în momentul săvârşirii infracţiunii.
Art. 30 alin (3) C.pen – nu constituie circumstanţă agravantă împrejurarea pe care
infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii.

Circumstanţe anterioare, concomitente sau subsecvente infracţiunii sunt acele

împrejurări care, faţă de momentul săvârşirii faptei, se poziţionează anterior, concomitent
sau subsecvent.

/
5