Sunteți pe pagina 1din 39

II

EXPERTIZA GRAFICA SI TEHNICA A DOCUMENTELOR


1- OBIECTUL EXPERTIZEI
Expertiza criminalistica a scrisului are ca obiect de examinare, scrisul de mana, considerat ca un complex
de miscari si deprinderi grafice, scrisul de mana fiind stict individual si relative stabil, fapt ce permite
identificarea scriptorului prin compararea scriptorului incriminat cu probele de scris care apartin in mod
cert persoanei banuite.
Expertiza scrisului este cunoscuta si sub denumirea de “expertiza grafica” sau “grafoscopica”.
Incontestabil, asa cum o arata si statisticile laboratoarelor de criminalistica, ponderea cea mai mare o are
expertiza scrisului, cunoscuta in mod current sub denumirea de “expertiza grafica”. Frecventa mare cu
care se apeleaza la cercetarea scrisului, se explica prin aceea ca actele sau, in terminologie legal,
inscrisurile sunt admise ca mijloc de proba in justitie ” daca in continutul lor se arata fapte sau
imprejurari de natura sa contribuie la aflarea adevarului ( art. 89 Cod de procedura penala ). Pe de alta
parte, complexitatea activitatii sociale si economice implica tinerea unor riguroase si numeroase
evidente, precum si multiple raporturi – cu sau fara caracter juridic – consacarate in acte, de unde
intocmirea si circulatia extrem de intense a inscrisurilor de tot felul. In acest sens profesorul J. Mathyer
avea dreptate cand afirma ca epoca noastra pe care ne place sa o desemnam ca “ era atomica”, “era
cercetarii spatiale”, “secolul automatizarii” nu este de fapt decat prosaic vorbind “era hartiilor”, “epoca
formularelor in mai multe exemplare , “secolul documentului” ( manuscris, dactilografiat, imprimat,
multiplicat sau fotigrafiat ), iar dupa anii 1990 datorita noii legislatii aparute se recunoaste dreptul de
proprietate private (testamente, mosteniri, donatii, etc)care privesc desigur dreptul civil, dar care in
multe cazuri intra si in aria dreptului penal ca urmare a disjungerii actiunilor.
Problemele care se pot rezolva in cadrul expertizei scrisului le putem imparti in :
- Principale
- Secundare
Problemele principale . Aceste probleme se refera la :
- Identificarea autorului unui scris sub forma de text
- Identificarea persoanei care a scris cifre
- Stabilirea autenticitatii semnaturii (daca apartine persoanei pe numele careia figureaza )
- Identificarea persoanei care a falsificat o semnatura
Problemele secundare. Aceste probleme identifica:
- Daca un scris este natural sau deghizat(nesincer) inclusive modalitatea deghizarii
- Daca un scris este afectat de semnele bolii, batranetii, ingerarea de bauturi alcoolice,
executie in conditii incomode
- Daca scrisul de pe un act apartine uneia sau mai multor persone (inclusiv adaugirile)
- Modalitatea de falsificare a unei semnaturi (copiere, imitatie servile sau libera, executie
din fantezie)
Obiectele supuse examinarii pot consta din inscrisuri ( acte, documente) cu caracter privat sau public
( scrisori, anonime, afise, bilete, chitante, testament, conventii, angajamente, state de plata, inscrisuri cu
caracter personal

2 A1 - CARACTERISTICILE GENERALE ALE SCRISULUI


Prin caracteristici generale se înţeleg acele calităţi ale scrisului ce determină aspectul general al acestuia,
care luat separat se pot întâlni în scrisul mai multor persoane.
Stabilirea corectă a caracteristicilor generale ale unui scris echivalează cu o definare a acestuia, ceea ce
este extrem de important pentru selectarea scrisurilor model de comparaţie, atunci când sunt bănuite de
comiterea unei infracţiuni mai multe persoane.

Caracteristicile generale au următoarea tipologie :


- caracteristici ale limbajului, prin care se stabilesc gradul de cultură, cunoştinţele într-o
anumită specialitate, vocabularul folosit, cunoaşterea regulilor de ortografie;
- caracteristici ale configuraţiei, care se referă la particilarităţile amplasării textului, avându-
se în vedere existenţa sau lipsa unor imagini şi alineate, mărimea intervalelor dintre rânduri,
spaţiul existent între cuvinte, orientarea rândurilor în raport cu orizontala suportului, forma liniei
rândurilor;
- caracteristici ale formei, care reflectă gradul de automatizare a mişcării, concretizat în
gradul de evoluţie, arcuirea, simplitatea, naturaleţea, claritatea şi forma ductelor;
- caracteristici ale mişcării, care se referă la dimensiunea, presiunea, direcţia, viteza şi
continuitatea scrisului.

Practic, la multe scrisuri în litigiu nu se pot stabili toate aceste caracteristici generale, sau ele nu sunt
edificatoare. De exemplu, atunci când se completează rubricile unui formular, nu ne mai putem referi la
gradul de cultură, vocabular, alineate; Când locul de completare este limitat nu mai sunt relevante
intervalele dintre rânduri şi spaţiul dintre cuvinte, dimensiunea literelor, iar când fila este liniată, nu se
mai iau în consideraţie orientarea şi forma rândurilor.
De cele mai multe ori nici presiunea nu este relevantă, ea fiind influenţată de instrumentul scriptural, de
suportul pe care a fost aşezată hârtia, de numărul de exemplare şi de poziţia scriptorului.
Deoarece în cele mai multe cazuri scrisul în litigiu este redus cantitativ şi executat pe formulare (chitanţe,
file C.E.C., facturi etc.) în practica Laboratorului de expertiză al Institutului de criminalistică, sunt
analizate deobicei următoarele caracteristici generale:
Evoluţia scrisului
Reprezintă nivelul de însuşire a tehnicii scrisului, caracterizată de capacitatea de a scrie în ritm rapid, prin
mişcări coordonate şi stabile, putând fi coroborate şi cu gradul de cultură, vocabular, ortografie şi
claritate.
După gradul de evoluţie, scrisurile se împart în:
- scrisuri evoluate(superioare)
- scrisuri cu evoluţie medie(mediocre)
- scrisuri slab evoluate;
- scrisuri rudimentare.
Scrisurile evoluate se caracterizează printr-un grad mare de automatism, ritm rapid, stilizarea sau
redarea originală a unor litere şi legarea arcadată a acestora, ovale dedublate inferior şivducte
ghirlandate.Trăsăturile acestor sunt scrisuri se realizează prin gesture spontane şi adesea înlănăţuite
astefl se arată siguranta grafismelor.Aceste scrisuri sunt întalnite la persoanele care scriu mult.
Scrisurile slab evoluate – la aceste scrisuri coordonarea mişcării este necorespunzătoare, automatizarea
gesturilor grafice este redusă, viteza mică, literele sunt redate după modelul caligrafic, cu modificări
individuale mici, iar textele sunt greu lizibile.Aceste scrisuri aparţin persoanelor la care deprinderea de a
scrie a rămas într-un stadiu înapoiat,astfel mâna manifestă o rigiditate în executarea mişcărilor.Totuşi nu
trebuie să confundăm scrisurile slab evoluate cu cele în formare(scrisuri inorganizate).
Scrisurile rudimentare - la aceste scrisuri mişcările sunt nesigure, traseele tremurate, lipsesc litere din
cuvinte.
Scrisurile cu evoluţie medie au caracteristici situate între cele ale scrisurilor evoluate şi
este slab evoluate, viteza este mediană, textul lizibil, ca rezultat al dobândirii corespunzătoare a
deprinderii de a scrie.
În aprecierea evoluţiei scrisului nu trebuie să fim influenţaţi numai de gradul de lizibilitate; Persoana care
în procesul de pregătire sau ca urmare a profesiei au fost nevoite să scrie rapid, şi-a format un sistem
propriu de scriere, cu redare simbolică a unor grafisme sau grupuri de litere, folosind prescurtări ale unor
termeni de specialitate etc.
Aspectul general
În cadrul aspectului general se analizează tipul litrelor. Din acest punct de vedere
scrisurile se împart în:
- scrisuri caligrafice;
- scrisuri tipografice;
- scrisuri cursive.
Scrisuri caligrafice -scrisul este compus din litere executate după modelul caligrafic, cu
particularităţi ale atacului şi formei grafismelor.
Scrisurile tipografice (sau tehnice) sunt compuse din litere ce au la bază acest model,
redate fidel sau stilizat, de obicei fără legături între ele.
În scrisurile cursive predomină literele redate după modelul caligrafic, între care sunt intercalate unele
care imită modelul tipografic, de obicei minusculele “a”, “b”, “r” şi “s”.
Evoluţia scrisurilor tipografice şi cursive este în general mare sau medie, cele slab evoluate ori
rudimentare neavând un astfel de aspect general.
Forma scrisului
După formă scrisurile se împart în:
- scrisuri arcadate – in care predomina forma de arcada a trasaturilor superioare ale
literelor , precum si a trasaturilor de legare (semnificativ in aceasta privinta sunt literele m si n)
- scrisuri ghirlandate – in care toate trasaturile inferioare ca si cele de unire sunt concave,
mai multe litere avand aspectul unei ghirlande (m, n, v si uneori a si o capata forma u )
- scrisuri unghiulare sau colţuroase unde trasaturile sunt ascutite
- scrisuri rotunjite -caracterizate prin forma circulara, uneori turtita a ovalelor ;
- scrisuri colt- arcadate (este o forma intermediara sau combinata de scris)
- scrisuri comprimate (pe orizontală sau verticală).
În aprecierea primelor două categorii se are în vedere forma ductelor minusculelor “m”
şi “n”. Dacă acestea sunt redate printr-o mişcare semicirculară şi au un aspect arcadat sau
ghirlandat, scrisul are formă rotundă. În cazul când ductele respective sunt formate din trasee liniare, cu
unghiuri superioare, scrisul este catalogat ca unghiular. La aprecierea formei se vor avea în vedere şi alte
minuscule, precum şi legăturile dintre ele –concave în cazul scrisurilor rotunde, semiunghiulare în cazul
celor unghiulare.
Când unghiularea nu este pronunţată, scrisul poate fi catalogat ca semiunghiular.
Scrisurile comprimate pe orizontală au garmele cu aspect dezlânat, mai mult late decât înalte, iar
ovalele tasate. Cele comprimate pe verticală au gramele înghesuite şi ovalele foarte strânse, înguste.
Aspectul de comprimare trebuie să constituie o abtere de la modelul caligrafic, lungimea cuvintelor să fie
mai mare, respectiv mai mică decât cea normală.
Gradul de simplificare al scrisului reprezinta un alt criteriu de definire a formei generale, astfel :
- Scrisurile simple- lipsite de trasaturi inutile , propiate modelului caligrafic cee ace le
confera si un caracter impersonal
- Scrisurile simplificate – multe din trasaturile modelulu caligrafic dispar, gesturile grafice
sunt condensate literele reduse fie la strictul necesar, fie numai la semne de abia schitate si
indescifrabile in afara contextului.
- Scrisurile complicate – sunt scrisurile in care literele contin trasaturi suplimentare,
nefunctionale dand scrisului un aspect ornat, chiar inzorzonat.
Scrisul simplificat este specific scrisurilor evoluate deoarece presupune adaptarea miscarilor la
un ritm rapid de executie, la o buna coordonare si la un grad inalt de automatizare a gesturilor
prin urmare simplificarea scrisului este o caracteristica greu de imitat astfel ca persoanelor care
poseda un scris complicat le va fi imposibil sa-si simplifice scrisul intr-o maniera convingatoare si
falsul poate fi usor depistat.
Scrisul complicat este specific persoanelor cu posibilitati grafice modeste, in special persoanelor
ce poseda un scris de evolutie medie.
Dimensiunea scrisului.
La examinarea scrisului din punct de vedere al dimensiunii se iau în consideraţie proporţionalitatea
dintre minuscule şi depasante, raportul dintre minuscule şi majuscule, precum şi proporţionalitatea
dintre înălţimea literelor ce compun un cuvânt.
Din acest punct de vedere scrisurile pot fi:
- mici –sub 2 mm;
- mijlocii –între 2 şi 4 mm;
- mari –peste 4 mm.
Înălţimea, în special, este o caracteristică generală uşor de schimbat şi de aceea mai puţin valoroasă în
procesul de identificare al autorului. Dia această cauză modificarea ei este frecvent utilizată pentru
deghizarea scrusurilor, dar fără repercursiuni grave, întrucât celelalte caracteristici, inclusiv cele speciale,
nu sunt alterate.
Dacă înălţimea literelor poate fi modificată deliberat fără prea mare dificultate, ceea ce nu cunosc de
obicei anonimografii este faptul că unul dintre aspectele dimensiunii, şi anume proporţionalitatea, adică
raportul dintre înălţimile literelor depasante şi nedepasante, nu se
schimbă.
Din acest punct de vedere al inaltimii, se cunosc ca extreme, scrisuri supraînălţate şi scrisuri
subînălţate.
Scrisurile supraînălţate se caracterizează prin mărirea exagerată a majasculelor, alungirea depasantelor
superioare (minusculele l, h, t, etc.) ca şi a depasantelor inferioare (minusculele p, j, g, etc.), dilatarea
buclelor, prelungirea trăsăturilor finale, uneori plasarea barei minusculei t deasupra corpului principal al
literei.
În scrisurile subînălţate, dimpotrivă, trăsăturile ce depăşesc în sus şi în jos înălţimea medie sunt foarte
scurte, iar în locul majusculelor se folosesc adeseori minuscule, mai ales la semnături.
Asemenea proportiei un alt element al inaltimii il constituie continuitatea inaltimii, care consta in
modalitatea de crestere sau de descrestere a inaltimii literelor in cuprinsul unui cuvant.
- Scrisuri cu inaltimea literelor relative uniforma
- Scrisuri in care inaltimea literelor se mareste progresiv (scris crescand sau ingladiat)
- Scrisuri in care inaltimea literelor scade progresiv , partea finala avand un aspect progresiv
( scris descrescand sau gladiolot)
- Scrisul filiform- in care literele sunt atat de reduse mai ales minusculele m, n, u, incat iau
forma unui fir . acesta caracteristica semanifesta cu desavarsire la sfarsitul cuvintelor dar poate
aparea si in cuprinsul lor.
Înclinarea scrisului
Reprezinta o caracateristica generala esentiala si consta in orientarea axei longitudinale a literelor in
raport cu linia de baza a scrisului .
Din acest punct de vedere scrisurile pot fi:
- înclinate spre dreapta;
- verticale;
- înclinate spre stânga;
- scrisuri cu înclinaţie variabilă.
Cele mai multe scrisuri sunt înclinate spre dreapta, aspect dat de direcţia ductelor şi
deplasantelor. Trebuie apreciată constanţa înclinaţiei, deoarece sunt situaţii când unele
persoane încearcă să-şi deghizeze scrisul prin schimbarea înclinaţiei acestuia.
Caracteristic la scrisurile cu înclinaţie naturală spre stânga este forma descendentă a
barării minusculelor “t” şi “f”, subdimensionarea bastoanelor minusculelor “a” şi “ă” şi
supradimensionarea ochiului minusculei “o”.
Scrisul cu înclinaţie normală (spre dreapta) are axele longitudinale înclinate spre dreapta
sub un unghi ce variază de la 45° la 90° .
Scrisul vertical are axele literelor aproape perpendiculare pe linia de bază (85°-95 °).
Scrisul în evantai prezintă atât litere răsturnate , cât şi litere care au axa verticală sau
înclinată normal în cadrul aceluiaşi cuvânt. Această caracteristică este rar întâlnită, astfel
încât la scrisurile naturale (spontane) ea are o valoare de identificare mare.
Viteza scrisului
Consta in ritmul miscarilor si poate fi exact deterimata prin masurarea deplasarii mainii in unitati de
timp. Ritmul accelerat de scriere se materializeaza in :
- simplificarea constructiei literelor, cum ar fi eliminarea buclelor minusculelor b, f,g, h, I
etc.
- legarea semnelor grafice , inclusiv unirea punctului minusculei i ori a caciulei minusculei ă
din corpul literei respective sau de litera urmatoare
- deplasarea spre dreapta a semnelor diacritice, a volutelor si a barei minusculei t,
alungirea sau omiterea lor.
- Abrevierea unor cuvinte
- Tendinta de spatiere si dilatare sau de filiformizare a scrisului
- Largirea progresiva a marginii stangi
Scrisul incet – corespunde unei formulari greoie a scriptorului
Scrisul de viteza medie – corespunzator unei personae cu un scris de evolutie mijlocie
Scrisul de viteza mare – este rezultat al spontaneitatii in executie.
Schimbarea intentionata a vitezei de scriere poate fi realizata de persoane care scriu repede, prin
incetinirea voita a ritmului, procedeu de deghizare folosit cand se urmareste imitarea scrisurilor
inferioare
In schimb, persoanele care scriu lent, niciodata nu vor fi capabile sa se autodepaseasca , chair daca ar
incerca o dinamizare a scrisului, deoarece acesta unu va putea fi sustinut mult timp, iar scrisul va deveni
incoerent.
Presiunea sau apăsarea scrisului
Pusă în evidenţă în principal de grosimea trăsăturilor şi, eventual, de urmele de adâncime
din stratul hârtiei, este susceptibilă de diverse intensităţi. Ea este mare în cadrul scrisorilor
lente, mai ales la cele de evoluţie inferioară, datorită alunecării încetinite a vârfulu instrumentului
scriptural pe foaia de hârtie şi poziţia de sprijinire a mâinii. La scrisurile rapide presiunea este mai mică,
fiiund uneori atât de redusă, încât vârful de abia atinge suprafaţa actului sau abia “sare “ pe alocuri,
situaţie în care trăsătura respectivă este imprimată doar la început sau la sfârşit.
Determinarea naturii spaţiului alb dintre aceste două extreme este importantă, pentru a
nu se produce confuzie cu întreruperile apărute ca rezultat al unei operaţii de fals.
Presiunea scrisului este considerată de majoritatea specialiştilor drept una dintre cele mai caracteristice
dominante grafice, reflectând, ca şi viteza, debitul energetografic al unei
persoane.
Gradul de apăsare este determinat de intensitatea tonusului muscular propriu unui
anumit scriptar, de contracţia muşchilor mâinii şi degetelor care, la rândul lor, sunt reglaţi
de către debitul nervos. În consecinţă, nu se poate pune semn de egalitate între presiune sau
valoarea efortului grafic şi forţa fizică; există oameni puternici care au un scris uşor, după
cum alţii, cu o construcţie organică slabă, scriu foarte apăsat.
Presiunea scrisului se traduce in scris prin nuantarea trasaturilor, adica prin imprimarea unor latimi
diferite .
Se diferentiaza astfel :
Scris cilindric- calibrul trasaturilor este uniform, datorita constantei tonusului muscular
Scris maciucat- caracterizate prin ingrosarea trasaturilor spre partea finala, cee ace le da un aspect de
triunghisau de umflatura mai ales la depasantele inferioare, la barele trasate de la stanga la dreapta si la
trasaturilr terminale.
Scris ascutite – trasaturile debuteaza prin ingrosare si se etereaza spre sfarsit, corespunzator unei
scaderi a contractiei musculare.
Scrisuri fusiform – scris caracterizat de extremitati foarte subtiri, latimea maxima poate fi situata in
partea mediana a trasaturilor , de unde si forma de fus.
Continuitatea scrisului.
După gradul de legare a literelor cuvintelor, scrisurile se împart în:
- legate (de continuitate mare);
- fragmentate (continuitate medie);
- tocate (continuitate mică).
În cazul scrisurilor legate sunt executate dintr-o singură depunere a instrumentului
scriptural 5-6 litere, iar a celor fragmentate 3-4 litere. La scrisurile tocate, fiecare literă
este executată separat, sau sunt legate câte 2-3 litere.
Deosebirile dintre caracteristicile generale pot fi folosite pentru concluzii cert negative numai când se
vor constata deosebiri şi între caracteristicile individuale, dar asemănările elmentelor generale pot fi
puse şi pe seama posibilităţii imitării scrisului, mai ales când avem cunoştinţă că manuscrisul s-a executat
în condiţii neobişnuite.
Aprecierea asemănărilor şi deosebirilor este un moment extrem de complicat şi de mare
răspundere în expertiza grafică. La baza concluziilor vor sta atât asemănările, cât şi deosebirile, în
ansamblul lor şi nu ale unor caracteristici izolate. Specialistul trebuie să constate existenţa şi cauza
fiecărei asemănări sau diferenţieri şi să le explice argumentat.
Spatierea scrisului
Este o caracteristica data de intervalul dintre litere , distanta dintre cuvinte si distanta dintre randuri.
Cu exceptia cazurilor extreme, exista scrisuri inghesuite si scrisuri risipite
Directia si forma randurilor
La evaluarea acestor caracteristici se ia in consideratie linia de baza a scrisului, adica linia imaginara care
uneste extremitatile inferioare ale literelor
Directia randurilor este data de miscarea de translatie a intregii maini precum si de inclinarea foii. Atat
directia cat si asezarea hartiei, difera de la o persoana la alta.
In aprecierea directiei randurilor dintr-un scris se vor observa nu numai sensul de dirijare ci si inclinatia
randurilor.
Forma randurilor participa alaturi de directie la conturarea aspectului general al acestora, astfel ca din
acest punct de vedere scrisurile pot fi clasificate in urmatoarele categorii :
- Scrisuri drepte – in care extremitatile inferioare ale literelor alcatuiesc o linie dreapta
- Scrisuri concavexe - in care randurile incep suitor si se termina coborator, astfel ca mana
nu poate descrie decat un arc de cerc.
- Scrisuri concave - in care randurile incep descendent si se termina ascendent . S e
intalnesc rar si sunt socotite de unii autori ca fiind exceptionale
- Scrisuri serpuitoare - in care depasirile in sus si in jos fata de orizontala imprima
randurilor o forma ondulatorie.
- Scrisuri scaliforme denumite satarete sau etajate – cuvintele urca sau coboara asemenea
unei scari, fara ca directia randurilor sa fie modificata, caci fiecare cuvant este inceput de la
acelasi nivel.
- Scrisuri care incep orizontal sis pre sfarsit urca sau coboara, acestea neputand fi clasate
intr-una din categoriile de mai sus.
- Scrisuri extrem de neregulate, chiar haotice in care liniile nu au nici o stabilitate iar literele
sunt total dezlantuite, specific bolnavilor mintal.
Oranduirea scrisului
Cuprinde elemente referitoare la dispunerea textului in pagina, cum ar fi marginarea, utilizarea
alineatelor si aranjarea diferitelor parti ale scrisului, caracteristici denumite si topografice. Aceste
caracteristici nu sunt incluse in caracteristicile generale ale scrisului
Plasarea altor elemente ale textului
Are in vedere elementele auxiliare ale textului, dintre care cele mai obisnuite fiind semnatura , data,
formula de adresare, sau titlul actului.
2 A2 - CARACTERISTICI PARTICULARE ALE SCRISULUI
Caracteristicile individuale ale scrisului sunt acele particularităţi care sunt condiţionate de deprinderile
tehnice specifice unei anumite persoane şi care se manifestă în mod pregnant şi constant în construcţia
semnelor grafice, considerate separat sau a mai multor semne care alcaturiesc o formatiune
(monograma, grup literal etc). Ele sunt proprii diferitelor sume şi elementelor acestora, sau combinaţiilor
câtorva semne.
Manifestarea caracteristicilor individuale este constatată la detaliile literelor şi legăturilor dintre ele,
modificarea intenţionată fiind dificilă, uneori chiar imposibilă. Este mai uşor să se modifice un element
general, ca de pildă scrierea textului înclinat spre stânga, decât unul special. Prin urmare examinarea
stiintifica a scrisurilor se bazeaza in mod necesar pe studierea caracteristicilor generale . In acest mod,
erorile care se pot comite prin simpla alaturare a literelor din scrisurile comparate- proprie metodei
caligrafice, sunt evitate, singura problema dificila ramanand cea a evaluarii caracteristicilor grafice
inregistrate, astfel :
Constructia semnelor grafice
Prin construictia literala sau cifrica se intelege modul in care este alcatuita o cifra , forma ei, modelul
utilizat, intr-un cuvant GRAFOTEHNICA SEMNULUI GRAFIC.
Studiul amanuntit al constructiei literelor permite preintimpinarea greselilor de apreciere datorate unor
asemanari accidentale ale desenului lor. Nu este exclus, ba chiar se intampla freevent, ca unele litere mai
simple din doua scrisuri sa se apropie ca facture, dar in acelasi timp sa se deosebeasca esential in detaliu
sau in ceea ce priveste directia miscarii.
Multe scrisuri nu contin constructii unice , ci un sau mai multe variante pentru aceeasi litera, folosite
concomitant. Aceste variante pot fi de doua feluri :
Cu mentinerea constructiei de baza – in care variaza detaliile (de ex. Minuscula d este executata cu sau
fara bucla interioara)
Cu alternarea a doua tipuri de constructie – (de ex. Utilizarea minusculei d in forma caligrafica dar si in
forma gotica )
Se recomanda la examinarea si considerarea literelor sa se confrunte cel putin trei litere de acelasi gen,
care sa ocupe o pozitie similara in cuvinte : initiala, mediala, finala
Numarul elementelor constructive din care este alcatuit un semn grafic literal sau cifric reprezinta o
problema de continuitate a trasaturilor si nu o determinare cantitativa.
Concret, aceste elemente sunt insasi trasaturile componente liniare sau punctiforme, adica urmele
grafice corespunzatoare anumitor miscari
Conform modelului caligrafic, o litera poate fi alcatuita dintr-o trasat (c, e, o) , din doua(a, d, n) sau din
trei (m, N, A) sau patru trasaturi (M,W)
Studierea cu atentie a numarului de miscari, a succesiunii lor, a intreruperilor este foarte importanta caci
reprezinta elemente strict individuale, neglijarea de catre falsificator a acestor detalii in cazul unei
contrafaceri, constituind un indiciu deosebit de convingator in demonstrarea falsului.
Forma elementelor constructive – este cea care in mare parte imprima individualitate unei constructii
grafic. Formele de baza ale trasaturilor literale si cifrice pot fi clasificate in urmatoarele categorii :
Trasaturi drepte - vertical, oblice, orizontale
Trasaturi circulare – complet circulare, semicirculare si in spirale (inmelcuite)
Trasaturi unghiulare - ascutite
Trasaturi convexe –arcadate
Trasaturi concave – ghirlandate
Trasaturi ondulate – serpuitoare
Trasaturi ovoidale si buclate
Ovalele si buclele prezinta chiar in cadrul aceluiasi scris o variabilitate destul de mare, intalnindu-se
alternativ mai multe forme, in special la depasantele inferioare.
Ovalele pot fi perfect circulares, dilatate (turtite) sau alungite (cu sau fara ascutire extremitatii
inferioare ). Uneori una din laturile ovalului, mai rar ambele, devine din arcuita dreapta. In ce priveste
inchiderea ovalelor acestea apar fie inchise, fie deschise. Inchiderea si deschiderea ovalelor precum si
felul in care sunt realizate constituie o caracteristica speciala, independenta, deosebit de semnificativa, a
carei constanta se poate se poate verifica in conditii optime intr-un text mai lung, intrucat intereseaza un
numar mare de semne grafice (minusculele a, d,g, o, cifrele 0,8,9)
Un rol important al buclelor il reprezinta locul locul pe care il ocupa in constructia literei, precum si
amplitudinea gestului grafic, mai ales la buclele de finalizare a semnaturilor.
Directia miscarilor de executie a elementelor constructrive – este deosebit de importanta in cazul
difentierii a doua scrisuri .
Directia predominanta de trasare utilizata de o pesoana constituie un aspect essential al deprinderiii de
scriere . O dovada este sensul de trasare al unui element grafic care nu este propriu numai unei singure
constructii ci tuturor constructiilor care contin elemental respectiv. .Astfel miscarile circulare pot fi
executate fie in sensul acelor de ceasornic (sens direct), fie in sens invers acelor de ceasornic ( sens
retrograd).
Miscarile pe directie verticala (miscari longitudinale) pot fi produse de flexiune degetelor, dirijate de sus
in jos, fie de jos in sus prin extensiunea lor.
In practica de expertiza, in special la semnaturi, interpretarea si redarea gresita a sensului miscarilor
reprezinta un element essential in depistarea contrafacerilor

Modul de incepere a semnelor grafice - evidentiaza doua aspecte : procedeul folosit si pozitia
punctului incipient
A - Procedeul folosit
Exista 2 procedee :
1- Atacarea literei printr-o trasatura nefunctionala care precede constructia propriu -zisa a
literei – acesta trasatura in forma ei tipica este dreapta si oblica (ascendenta), dar in numeroase
cazuri ea apare in cele mai diverse ipostaze (covexa, concave, dreapta si cu extremitatea de sus
franta unghiular.
2- Trasarea directa a corpului literei – prin renuntarea nu numai la trasatura preliminara ci
uneori este renuntandu-se la trasaturi ce fac parte potrivit modelului caligrafic din insasi structura
semnului grafic respective . Acest procedeu este un procedeu intalnit in special la scrisurile
simplificate si la cele “ tocate “
B- Pozitia punctului incipient, dupa caz :
- Fie a trasaturii nefunctionale
- Fie a primei trasaturi din alcatuirea semnului grafic
Amplasarea punctului incipient se apreciaza in functie de linia de baza a scrisului, de distanta sa fata de
centrul conventional al literei si de inaltimea la care este situate.
Modul si punctul de incepere a semnelor grafice reprezinta una dintre caracteristicile cele mai
individuale. Conditia examinarii punctelor incipiente in raport de pozitia pe care o litera o ocupa in
cuvant, precum si de literele invecinate cu care aceasta intra in combinatie, trebuie respectata neaparat.
Precedarea unei litere de catre o trasatura de unire, poate antrena si o schimbare a pozitiei punctului de
atac, fenomen care de asemenea se caracterizeaza prin stabilitate.
Determinarea cu precizie a pozitiei punctului de incepere contribuie in mare masura la stabilirea directiei
de executare a trasaturilor.
Modul de finalizare a semnelor grafice- este tot atat de important ca si modul de incepere, mai ales la
semnaturi la care terminatia reprezinta o parte componenta extrem de caracteristica. Finalizarea prin
caracterul ei nestapanit, necontrolat, reflecta in mai mare masura deprinderile grafice normale ale
scriptorului. Acesta observatie este valabila nu numai pentru un text mai lung sau pentru un cuvant din
separate din cuprinsul acestuia, ci si pentru o singura constructie grafica.
Particularitatile modului de finalizare sunt date de forma si sensul de dirijare a terminatiilor :
- La scrisurile retinute acestea vor fi mai scurte si adesea amputate, adica extremitatea
trasaturii finale se opreste brusc (terminatii sub forma de croset rotunjit ori unghiular)
- La scrisurile dinamogene se vor inregistra parafe energic trasate, mai mult sau mai putin
ample, dirijate orizontal, in jos au in sus (drept sau oblic). Atunci cand litera prezinta deasupra un
element functional ( bara minusculei t, punctul minusculei I, semnul diacritic al minusculei ă )sau
dedesubt ( sedilele minusculelor ș si ț ) acesta este uneori inglobat in terminatie, inregistrandu-se
sub acest aspect o infinita varietate de finalizari, ce pot fi extrem de individuale .
Pozitia punctului final este mai putin fixa decat pozitia punctului de atac tocmai datorita spontaneitatii
crescute a gestului terminal.
Legarea semnelor grafice si a elementelor lor – se refera la modul de legare al elementelor componente
precum si al literelor alaturate la constructiile grafice separate.
Pe langa existenta legarii elementelor, in studierea acestei caracteristici speciale, trebuie urmarit modul
de legare, forma trasaturilor de unire, care pot imbraca diferite configuratii : DREPTE, UNGHIULARE,
ARCADATE, GHIRLANDATE SI BUCLATE
Dimensiunea semnelor grafice si a elementelor lor – Servesc nu numai la caracterizarea in ansambu a
unor scrisuri ci si la analizarea fiecarui semn grafic. Disproportia vadita intre inaltimile maxime si cele
minime ce poate aparea in special la literele depasante ( ex. Intre bucla superioara si finalizare la
minusculele b si h )sau faptul ca o minuscula nedepasanta este constant mai mare decat alte minuscule
tot nedepasante, indifferent de pozitia pe care o ocupa in cuvant, cum ar fi in scrisurile gladiolate in care
aceeasi litera este mai mare ca semn initial decat ca semn final.
Ca o consecinta a dimensiunii diferite a alementelor unui semn grafic sau a literelor dintr-un cuvant,
unirea printr-o linie imaginara a extremitatilor de sus ale elementelor, respective ale literelor va fi de
natura sa redea clar specificitatea grafismului analizat sub aspect dimensional.
Alinierea semnelor grafice si a elementelor lor -este pusa in relief de linia prin care se leaga
extremitatile inferioare. Cuvintele aliniate, adica cu linia de baza orizontala, ascendenta sau
descendenta, nu vor prezenta prea mare importanta, insa in cazul unor dezalinieri carcateristice si
constante, fenomenul trebuie retinut.
Inclinarea semnelor grafice si a elementelor lor modul de repartizare a presiunii – adica inclinarea axei
longitudinale poate fi :
- uniforma si in acest caz trasaturile vor fi paralele
- neuniforme cand exista inclinatii diferite ale axelor evident in afara de cele dominate de
functia morfologica a trasaturilor de unire (ex. Axele depasantelor sunt rasturnate spre stanga dar
trasaturile de unire vor fi dirijate spe dreapta ).
Inclinarea dominanta a unui ansamblu poate fi diferita de a unei singure litere, indifferent de pozitia pe
care o ocupa, fiind astfel un indiciu important pentru identificare
Modul de repartizare a presiunii -poate fi luat in considerare atunci cand scisul examinat se preteaza la
aceasta, adica atunci cand trasaturile sale prezinta o calibrare diferita. Trasaturile groase sunt numite
“plinuri” .
Localizarea punctelor de maxima apasare este cea care imprima scrisului individualitate, mai ales cand
pozitia pliniurilor este atipica, cu conditia ca ea sa fie stabila.
Exemplu:
Scrisul reliefat (trasaturi groase si subtiri),
Modul de scriere a unor semne grafice separate – in aceasta categorie sunt intelegem sa inglobam acele
elemente care fac parte din constructia literelor dar acre sunt trasate de obicei independent (bara
minusculei t, punctul minusculei i ), precum si semnele grafice accesorii (semnele de punctuatie, de
subliniere etc. )
Bara minusculei t poate fi considerata din mai multe punte de vedere :
- pozitia in raport cu corpul literei- laterala (in stanga sau in dreapta)ori transversala (intersectata
in parti egale sau cu tendinta de deplasare mai frecvent spre dreapta).
- pozitia in raport cu extremitatea superioara a corpului literei – situatia normala la 1/3 de la varf
in jos, situatiilee extreme de la baza corpului si pana la trasarea barei deasupra acestuia (asa
numita bara zburatoare). Grosimea barei reprezinta un excellent test de constatare a gradului de
presiune a unui scris, fiind realizata printr-un gest tipic de forta, de aceea pentru grafologie bara
minusculei t constituie un element de baza in aprecierea temperamentului persoanei care a
executat proba analizata. Forma barei poate fi : maciucata, ascutita, fusiforma, croset unghiular,
croset rotunjit , croset mai mare, mai mic, mai fin, mai gros.
- Sensul de trasare este de obicei de la stanga la dreapta, iar directia este orizontala, ascendenta
sau descendenta.
Punctul minusculei i pe cat este de mic in raport cu elte semne, pe ata este de elocvent pentru expert,
reprezentand un element fundamental in compararea a doua scrisuri. Forma si dimensiunea sa sunt
strict individuale, variind de la o persoana la alta. Punctul apare in general separat, dar apar si puncte
unite cu corpul literei respective sau al literei urmatoare in special in scrisurile legate, constituind punctul
incipient al literei care urmeaza. Dimensiunea punctului depinde de intensitatea apasarii, de la puntele
groase, imbacsite, pana la cele f slab imprimate, aproape inobservabile. Pozitia punctului poate fi
determinata in raport cu axa literei (in dreapta, , deasupra, in stanga mai rar) si sub aspectul distantei
fata de extremitatea superioara a bastonatei (jos sau chiar lipit, normal, f indepartat)
Celelalte semne diacritice, cum ar fi caciulile minusculelor ă, â, î , sedilele minusculelor ș, ț , accentele
din textele redactate in limbile franceza, maghiară, etc umlauturile din unele limbi germanice, furnizeaza
elemente pretioase identificatore . nu numai prin fome ci si prin amplitudinea si locul in care sunt situate
Modul de scriere a unor mentiuni – altele decat cele din textul propriuzis, de pilda datele
calendaristice, operatiile matematice, abrevierile(mai frecvente strada si numar), numerotarea si
incheierea paginilor, bifarile .

2 B1 - CARACTERISTICILE GENERALE ALE SEMNATURILOR

Semnatura, ca parte componenta a scrisului unei persoane, prezinta aceleasi caracteristici generale, cu
exceptia unora specifice doar acesteia (semnaturii): alcatuirea semnaturii si trasaturile liniei de baza.
Alte elemente sunt proprii atat scrisului cat si semnaturii, doar ca pentru aceasta din urma cunoaste
anumite distinctii - este cazul topografiei. Sub aspectul caracteristicilor speciale, acestea se prezinta in
mod asemanator atat la scrisul sub forma de text cat si la semnatura;

Caracteristicile Topografice - Se refera la modul de amplasare a scrisului in pagina, respectiv la raportul


de pozitionare dintre aceasta si repere ca : textul si data actului, marginile documentului si mai ales
cuvantul ce reda calitatea persoanei care a aplicat semnatura (vanzator, comparator, martor,
proprietare, director, etc). 

Plasamentul semnaturilor in report cu textul unui document :

- Aproape de ultimul rand


- Suprapus cu textul
- Departat fata de text

In general topografia nu prezinta valoare identificatoare, in schimb in cazurile cand pozitionarea nu este
comuna poate fi retinuta in cursul examinarilor comparative (de exemplu plasarea semnaturii peste
ultimul rand din text sau la o distanta foarte mare de acesta).

Alcaturirea semnaturi - Se refera la felul traseelor garfice care o cumpun, respectiv, daca acestea sunt de
tip literal sau neliteral, astfel ca din acest pdv, semnaturile pot fi : literale, semiliterale (mixte)sau
neliterale(aliterale). Astfel semnatura poate fi literala, neliterala sau mixta, dupa cum reproduce sau nu
numele titularului. In continutul notiunii de semnatura intra si un aspect ce vizeaza modul de redare al
numelui titularului, care poate fi prezentat sub forma de “nume si prenume” sau doar “nume “, atat
integral cat si cu anumite prescurtari ale unei componente sau alta. Pe langa acestea semnaturle mai pot
contine si alte elemente ca patronimul (numele tatalui) redat integral sau abreviat sau alte prescurtari
semnificand profesia titularului, gradul military, etc (dr. ing. Cpt. etc)

Alcaturirea semnaturii mai poate suferi modificari remarcabile si din alte motive. Un exemplu este in
cazul persoanelor de sex feminine care isi schimba compozitia semnaturii dupa casatorie.

Unele persoane obisnuiesc sa adopte mai multe semnaturi cu aspect morfologic diferit, in cazul scrisului
acest lucru nu este posibil, de aceea interpretarea diferentelor la semnaturi se face cu mai multa
prudenta ca in cazul scrisului.

Caracteristicile liniei de baza a semnaturii

Reprezinta trasatura imaginara ce uneste partile inferioare ale tuturor elementelor ce alcatuiesc


semnatura. Liniile de baza pot fi disociate dupa criteriul directiei si cel al formei. In functie de prima
modalitate de departajare (criteriul directiei) distingem: linii de baza orizontale, ascendente si
descendente. Dupa forma liniile de baza pot fi impartite in: drepte, ondulate, unghiulare si crenelate . In
general se constata ca directia liniei de baza, se pastreaza constanta, modificari pot surveni in urma
actiunii acelorasi factori care influenteaza si scrisul: fiziologici, emotive, psihologici, etc.
Gradul de evolutie al semnaturii

- Semnatura neevoluata
- Semnatura de evolutie medie
- Semnatura evoluata

Presiunea de executie a semnaturii – forta cu care autorul unei semnaturi actioneaza asupra
istrumentului scriptural, pentru a insera pe hartie constructia grafica respectiva.

- Semnaturi ce reflecta o mare presiune de executie


- Semnaturi ce reflecta o presiune de executie mijlocie
- Semnaturi ce reflecta o mica presiune de executie

Valoarea dimensionala a semnaturii- in functie de marimea scrisului , se pot aprecia:semnatrua mijlocie,


mare subinaltata si suprainaltata

Gradul de continuitate a semnaturii - se refera la una dintre caracteristicile traseului si anume


cursivitatea : Semnaturi cu grad mic de continuitate

Semnaturi cu grad mijlociu de continuitate

Semnaturi cu grad mare de continuitate

2 B2 - CARACTERISTICILE PARTICULARE ALE SEMNATURILOR

Un rol esential in individualizarea semnaturii il au particularitatile morfologice ale semnelor grafice care o
compun. Caracteristicile morfologice ale unui semn component desemneaza modul de organizare a
elementelor ce il alcatuiesc. Dintre aceste caracteristici unele au insusirea de a conferi semnului grafic
respectiv particularitatea sa . In cazul in care acesta reprezinta o litera, analiza se va face in raport cu
caracteristicile de forma obisnuita ale literei respective.

Exemplu : in cazul minusculei “a” vor if vizate aspect ca : pozitia punctului de atac, daca fosma corpului
literei este rotunda sau ovalica, prezinta aplatizari pe orizontala sau pe verticala, daca firul grafic al
acestuia este simplu sau dedublat, preznta sau absenta lacatuirii ovalului (cercului) daca “bratul” literei
este construit in continuarea ovalului, sau separate, etc.

Cand obiectul examinarii este minuscula “t”se va urmari : daca litera incepe printr-o trasatura
premergatoare, sau debuteaza prin trasarea partii superioare a depasantei, daca depasanta rezida intr-
un traseu simplu, sau intr-un lat, daca bara este construita in continuarea depasantei sau intr-o alta
repriza, forma barei superioare, forma si pozitia(fata de linia de baza)a trasaturii finale Extem de
importante in cadrul evaluarii semnaturilor se dovedesc acelea caracterizate prin raritate, prin
plasamentul discret, greu de sesizatde un falsificator sau prin dificultatea de a fi reprodus.
3 A - EXAMINAREA COMPARATIVA A CARACTERISTICILOR SCRISULUI

1- METODA CERCETARII CRIMINALISTICE A SCRISULUI

Examinarea criminalistica a scrisului are ca principal scop identificarea scriptorilor. Problemele care se
pun cu aceasta ocazie sunt:

- daca doua sau mai multe texte de pe acte diferite sau mai multe mentiuni din cuprinsul aceluiasi
act sunt scrise de o singura persoana;
- daca un text a fost scris de persoana pretinsa sau banuita a fi autorul;
- daca semnatura atribuita unei persoane a fost executata de aceasta;
- daca o semnatura falsificata a fost realizata de persoana presupusa a fi autor.

In toate domeniile criminalisticii, cercetarea se desfasoara dupa criterii stiintifice, obiectul este
descompus in parti componente si studiat. La fel se intampla si in cazul cercetarii scrisului: acesta este
descompus in caracteristicile sale mai valoroase si analizat. Pe scurt, metoda examinarii comparative
consta in studierea scrisului litigios si a celui ce emana de la persoana banuita, putandu-se astfel stabili
identitatea autorului pe cale indirecta.

2-MATERIALELE DE COMPARATIE

Efectuarea examinarii in conditii optime presupune folosirea unui material de comparatie adecvat.
Strangerea pieselor de comparatie - numite si probe de scris de provenienta certa sau corp de scrisuri de
referinta - intra in sarcina organului care solicita expertiza. Aceasta rezulta cu siguranta din formularea
articolului 179 Cod Procesual Civil (" (.) instanta va dispune ca verificarea sa se faca prin expert, obligand
partile sa depuna de indata inscrisuri pentru verificare"), in schimb articolul 127, Cod Procesual Penal,
lasa loc la interpretari (" (.) organul de urmarire penala sau instanta de judecata poate ordona sa fie
prezentate scripte de comparative"). Aceasta face ca la laborator sa ajunga, uneori, numai actul in litigiu
cu indicatia ca partile sa fie chemate pentru a da probe grafice. Ceea ce nu este tocmai correct, pentru ca
este necesar sa existe garantia de autenticitate a pieselor de provenienta certa , cu atat mai mult cu cat
legea procesual civila mentioneaza ca nu pot fi trimise spre expertizare decat inscrisurile netagaduite de
parti.

Materialul de comparatie poate consta in: piese preconstituite (scrise liber) si piese scrise la cerere.

PIESELE PRECONSTITUITE

Piesele preconstituite sunt cele executate anterior dispunerii expertizei, ceea ce le confera o deosebita
valoare pentru ca, in general, sunt realizate sincer. Tot in aceasta categorie intra actele scrise in cursul
procesului cum ar fi: declaratiile, notele explicative, procesele-verbale, etc., numite de unii specialisti
"piese intermediare". Piesele acestea trebuie sa fie intr-o cantitate suficient de mare si de calitate cel
putin medie. Exista si unele acte ce nu pot fi trimise in original (de exemplu cele secrete), in acest caz se
pot accepta fotocopii certificate de organul dispunator sau se recurge uneori la trimiterea unui expert
delegat care sa examineze actul la locul unde se afla depozitat. De ce nu este de preferat ca piesele sa se
prezinte sub forma xerox sau foto? Pentru ca aceste tehnici de multiplicare pot acoperi, uneori, un fals,
de aceea este mai avantajos sa se trimita la examinare actele originale. De asemenea scrisurile de
comparatie trebuie sa fie realizate, pe cat posibil, cu acelasi instrument si intr-o perioada apropiata
redactarii actului litigious (pentru a se evita eventualele erori de interpretare cauzate de modificarile pe
care le poate suferi scrisul in cursul evolutiei sale).

PIESELE SCRISE LA CERERE

Sunt probe grafice date in fata organului de urmarire penala sau a instantei. Pe baza experientei
acumulate de specialisti au fost stabilite unele reguli dupa care se iau probele:

- in cazul unui text se va recurge la un continut ( o autobiografie, o declaratie, etc.) care sa atraga
atentia persoanei,astfel incat sa se concentreze si asupra a ceea ce scrie - aceasta atunci cand
exista suspiciunea ca autorul va incerca sa-si deghizeze scrisul;
- in continuare se va proceda la luarea unor probe prin dictare. Textul dictat trebuie sa contina
fragmente si cuvinte din actul incriminat, apoi dictandu-se si textul in cauza. Se interzice in mod
absolut infatisarea actului incriminat pentru a fi copiat;
- daca textul de expertizat cuprinde cifre se va cere scriptorului sa faca anumite operatii
matematice, in asa fel incat rezolvarea problemei sa-i rapeasca din concentrare;
- pentru scrisorile anonime insotite de plicurile respective se vor lua probe si pe plicuri;
- cantitativ sunt suficiente, pentru texte, 2-3 probe, iar pentru semnaturi, 5-6 probe care sa contina
aproximativ 5-10 semnaturi fiecare.

Piesele preconstituite vor fi completate de fiecare data si cu probe "scrise liber".

3-FAZELE CERCETARII CRIMINALISTICE A SCRISULUI

Criminalistica este o stiinta recenta, in curs de formare, bazele au fost stabilite dar metodica nu este
unica, neexistand inca criterii rigide. In ceea ce priveste fazele cercetarii criminalistice a scrisului au fost
propuse mai multe sisteme, cel mai raspandit fiind alcatuit din patru etape:

- cercetarile prealabile
- analiza separata
- examinarea comparativa
- finalizarea cercetarilor prin punerea concluziei.

CERCETARILE PREALABILE

Au mai mult un caracter auxiliar , dar practica demonstreaza ca tratarea superficiala a problemelor
preliminare creeaza ulterior impedimente, mergand pana la aparitia unor regretabile erori. Cu aceasta
ocazie au loc urmatoarele operatii: determinarea obiectului expertizei, verificarea materialului de
comparatie si cercetarea imprejurarilor pricinei daca prezinta interes pentru efectuarea examinarilor.
1. Stabilirea obiectului expertizei nu ridica probleme deosebite, cu exceptia a doua situatii: cand
cerintele sunt defectuos formulate sau in cazul in care intrebarile depasesc sfera de competenta
a investigatiilor scrisului. Daca formularea este defectuoasa, expertul se va adresa organului
solicitant cerand lamuriri. In cea de-a doua situatie se recomanda totusi specialistului o atitudine
activa daca obiectul este tangential cu domeniul examinarii scrisului.
2. Verificarea materialului de comparative are loc pentru a se vedea daca acesta este adecvat
calitativ si cantitativ. Piesele trimise la laborator trebuie sa poarte viza organului solicitant. Este
de dorit ca viza de neschimbare sa fie plasata astfel incat sa nu afecteze caracteristicile actului de
expertizat (au existat si situatii cand aceste mentiuni au fost amplasate peste semnatura sau o
portiune din textul de expertizat, facand documentul impropriu unei bune examinari)

ANALIZA SEPARATA

Dupa ce s-au facut verificarile necesare de la etapa precedenta se va trece la realizarea tablourilor
grafice: unul pentru scrisul incriminat si un al doilea pentru scrisul de provenienta certa. Aceste tablouri
contin caracteristicile identificatoare ale celor doua scrisuri. Pentru scrisul din litigiu se va face si o
examinare tehnica in scopul relevarii eventualelor interventii de ordin mecanic sau chimic. Tot pentru
scrisul din litigiu se va evidentia daca prezinta indiciile unei executii naturale, sincere sau dimpotriva daca
prezinta indiciile specifice contrafacerii, in cea de-a doua situatie scrisul incriminat va fi analizat in
continuare dar catalogat drept suspect. Oricat de evidente ar fi urmele de fals, o concluzie certa se poate
da doar in urma examinarilor comparative.

EXAMENUL COMPARATIV

Consta in confruntarea caracteristicilor obtinute in cursul analizei separate pentru cele doua tipuri de
scrisuri. Ca rezultat se obtin asemanari si deosebiri care vor fi interpretate in cadrul unei ultime etape:
finalizarea cercetarilor.

FINALIZAREA CERCETARILOR COMPARATIVE

Este ultima dar si cea mai importanta etapa, cu aceasta ocazie elementele inregistrate vor fi apreciate si
se va formula o concluzie.

Spre deosebire de alte domenii ale criminalisticii, in care dupa relevarea caracteristicilor de gen si
particulare ale obiectelor cercetate se ajunge aproape automat la stabilirea identitatii sau neidentitatii, in
materie de scrisuri situatia este cu totul alta. Scrisul are o natura variabila ceea ce face ca un scriptor sa
nu poata realiza doua texte identice, ca aspect exterior, de aceea asemanarile si deosebirile nu se
manifesta in cazul scrisului ca elemente perfect etalonate. Asemanarile si deosebirile se apreciaza
conform valorii lor identificatoare in cursul unei evaluari care precede formularea concluziei.

4- APRECIEREA CARACTERISTICLOR SCRISULUI SI FORMULAREA CONCLUZIILOR

1- Valoarea identificatoare a caracteristicilor grafice.


La stabilirea autorilor se foloseste criteriul valorii identificatoare. Caracteristicile grafice ale unui
scris prezinta, mai intai de toate, o valoare individuala, data de elementele care fac ca scrisul unei
persoane sa se distinga de orice alt scris care il individualizeaza. Dintre caracteristicile cu valoare
individuala sunt retinute in scopul stabilirii autorului doar o parte, acestea sunt cele care au
valoare identificatoare. Valoarea identificatoare este data de insumarea a trei factori: valoarea
prestabilita, frecventa aparitiei in grafismul persoanei, raritatea aparitiei in raport cu scrisul
altor persoane.

Valoarea prestabilita este determinata la nivel teoretic pentru cele doua caracteristici: generale si
speciale. Carcteristicile speciale au o importanta decisiva la identificare, dar intre cele doua categorii nu
se poate trasa o linie de demarcatie ca importanta de apreciere. Caracteristicile generale sunt
considerate a avea o pondere individualizatoare mai mica decat cele speciale- aceasta reprezentand
valoarea predeterminata- in practica se intampla insa frecvent ca o caracteristica generala sa se
dovedeasca mai valoroasa decat multe elemente speciale.

Cu cat frecventa aparitiei unei caracteristici in scrisul unei persoane este mai mare, in masura respectiva
creste si valoarea identificatoare.

Sub aspectul raritatii, s-a observat cu prilejul studierii unui numar enorm de scrisuri, ca unele
caracteristici grafice sunt foarte comune, in timp ce altele se regasesc la un numar mic de scrisuri.

Caracteristicile grafice de maxima valoare individualizatoare sunt " idiotismele grafice". Acestea


reprezinta constructii cu un grad ridicat de originalitate, iesit din comun. Iata in continuare un caz in care,
pe baza sesizarii unor idiotisme grafice, a fost posibila identificarea autorului: in ziua judecarii unui
proces s-a constatat ca dosarul instantei fusese inlocuit cu un alt dosar ce continea hartii lipsite de
valoare, dispunandu-se efectuarea unei expertize grafice asupra unor mentiuni de pe coperta, pentru a
se verifica daca nu cumva autorul este chiar inculpatul, singura persoana interesata de disparitia
dosarului. Banuiala s-a dovedit adevarata, doua executii grafice insolite care figurau pe coperta dosarului
se regaseau in scrisul inculpatului. Este vorba despre executia minusculei "r" sub forma unui "x" si
prezenta unui mic semn grafic in forma de triunghi la baza constructiei cifrei 4.Acestea reprezinta doua
"idiotisme grafice" .Caracteristicile generale pot lua de asemenea aspectul unei constructii idiomatice .

Valoarea acestor trasaturi originale nu trebuie absolutizata, cele mai pretioase, intr-o examinare, sunt
idiotismele "mai putin aparente", care nu sunt usor sesizabile de orice privitor. Cand sunt aparente exista
riscul reproducerii lor in scop fraudulos, de aceea aprecierea se face cu retinere si in concordanta cu
toate datele obtinute.

2- Evaluarea rezultatelor -   Consta in interpretarea asemanarilor si deosebirilor.

In teorie acestea sunt clasificate dupa cum urmeaza:

- asemanari intamplatoare, se intalnesc izolat, nu au valoare identificatoare ridicata pentru ca fac


parte din categoria notelor comune, sunt insotite de deosebiri de esenta;
- asemanari datorate contrafacerii,;
- asemanari de esenta, explica provenienta comuna de la un scriptor unic;
- deosebirile de esenta datorate falsului sau unui autorat diferit;
- deosebirile tolerabile (naturale), ca efect al variabilitatii naturale a scrisului.

Practica si teoria au stabilit cateva principii de care expertul trebuie sa tina cont la evaluarea datelor:

- Identificarea se face pe baza asemanarilor;


- Deosebirile trebuiesc explicate;
- Daca o deosebire nu poate fi explicata, scrisurile au fost executate de doua persoane diferite;
- Pentru stabilirea autorului nu este necesar ca toate caracteristicile scrisului de provenienta certa
sa se regaseasca la scrisul din litigiu, pentru ca scrisul este supus influentei multor factori;
- Valoarea identificatoare a unui grup de caracteristici este mai mare decat insumarea valorii
partilor componente si sporeste in progresie geometrica la adaugarea unei noi caracteristici.
Orice caracteristica are o valoare individualizatoare minima. O astfel de trasatura nu va fi luata in
considerare in cursul evaluarilor, insa un grup de caracteristici cu valoare minima are un potential
sporit, adaugarea unei noi caracteristici la grupul existent mareste valoarea ansamblului ca si cum
valoarea acesteia s-ar inmulti cu valoarea grupului grafic respectiv.

Deosebirile se aprecieaza dupa cum urmeaza: atunci cand cantitativ depasesc asemanarile, pledeaza
pentru autorat diferit; cand numarul deosebirilor este mai mic, se apreciaza functie de felul executiei
scrisului din litigiu (daca acesta reflecta o executie naturala, deosebirile vor fi puse pe seama
variabilitatii, daca scrisul pune in evidenta o executie artificiala- se va opera cu ipoteza falsului).

Experienta si factorul subiectiv, care este de nedorit, influenteaza in luarea deciziei. Tehnica moderna
permite folosirea calculatorului la determinarea asemanarilor si deosebirilor dar concluzia finala va fi
trasa tot de catre expert.

3- Concluziile examinarii comparative a scrisurilor - functie de gradul de certitudine, concluziile pot


fi: categorice sau probabile, exista insa si cazuri in care problema se lasa nerezolvata - exprimata
prin formula: nu se poate stabili.

- concluziile categorice sunt pozitive sau negative, dupa cum se conchide ca o anumita persoana este sau
nu autorul scrisului din litigiu;

- concluziile de probabilitate constau intr-o parere dirijata intr-un sens negativ sau pozitiv, dar la modul
incert. Factorii care determina o astfel de concluzie sunt: insuficienta cantitativa si(sau) insuficienta
calitativa a scrisului din litigiu ( care poate consta uneori intr-un grup mic de cuvinte sau intr-un text
ilizibil). Concluziile probabile se considera ca au un grad de certitudine ce reprezinta 90 % dintr-o
concluzie categorica. Problema care se pune in legatura cu acestea este acceptarea lor ca mijloc de
proba. Unii autori sunt de parere ca, o dovada incerta nu poate fi acceptata, in timp ce alti specialisti
sugereaza totusi ca organul solicitant sa tina cont de un asemenea rezultat, nu in sensul de acceptare ca
mijloc de proba ci de directionare a cercetarilor intr-un anumit sens. Argumentul celor din urma este
acela ca o concluzie probabila aduce totusi ceva nou in plan informational, fiind fondata pe o serie de
dovezi stiintifice, care insa sunt insuficiente pentru a trage o concluzie categorica.
- imposibilitatea rezolvarii problemei se exprima prin formula " Nu se poate stabili", cauzele sunt
aceleasi care determina o concluzie probabila cu mentiunea ca materialul grafic este in acest caz mult
mai sarac in elemente grafice, nepermitand luarea unei concluzii.

5- SISTEME DE CERCETARE A SCRISULUI

METODA CALIGRAFIC -DESCRIPTIVA

Numita astfel pentru ca in trecut expertii erau numiti dintre randurile profesorilor de caligrafie si se baza
pe studiul exclusiv al elementelor exterioare ( neglijandu-se aspecte precum : viteza, presiunea s.a).

Metoda caligrafic-descriptiva a fost imbunatatita in anul 1898 de catre Alphons Bertillion, intemeiatorul
serviciului de identitate judiciara din Paris si un criminalist cunoscut al vremii sale. Acesta a pus la punct
procedeul "disociatiei grafice". Documentele de comparat sunt fotografiate si marite, copiile in mai
multe exemplare sunt decupate litera cu litera si pe cuvinte. Literele sunt asezate in ordine alfabetica iar
cuvintele sunt aranjate pe tabele mobile de culori diferite pentru scrisul incriminat si cel de comparatie.
Tabelele obtinute sunt supuse examinarii comparative. Obiectia adusa acestei metode : neglijeaza
elementele neaparente si caracteristicile generale ale scrisului.

METODA GRAFOMETRICA

O alta metoda "scoala", deschizatoare de drumuri, se bazeaza pe masuratori, calcule matematice,


urmarindu-se o obiectizare a examinarii. Primele incercari de acest gen apartin lui P. Frazer, P.
Humbert, W. Langenbruch. P. Frazer (1899) propune stabilirea a doua raporturi: de inaltime si lungime a
trasaturilor grafice, iar W. Langenbruch initiaza un sistem bazat pe incadrarea scrisului in figuri
geometrice, realizate prin unirea extremitatilor, operant in special in cazul semnaturilor .

Fundamentele grafometriei, in forma clasica, sunt stabilite de E. Lacard (1920). Studiile sale il duc la
concluzia ca " ceea ce este constant intr-un grafism nu sunt marimile absolute, ci valorile proportionale".
Punerea lor in evidenta se face prin intermediul graficelor .

Obiectii aduse metodei : chiar E. Locard afirma dupa ani indelungati de practica "Operatiile de masurare
sunt foarte greoaie iar mediile obtinute sunt in ultima instanta nesigure, scrisul nu este un proces
mecanic ce poate fi transpus cu exactitate in curbe. Pe de alta parte , aprecierile cantitative iau in
consideratie doar aspectele formale ale scrisului, ignorand miscarea, spontaneitatea sau artificialitatea
gesturilor, gradul de evolutie, adica tocmai ceea ce face din scris o manifestare vie si individuala a
omului".

ALTE METODE MATEMATICE.

Sunt procedee ce au la baza metoda probabilitatilor. De mentionat aici ar fi incercarile lui S.Smith(1954)
si T.Sjoegren. Sistemul lui Smith denumit "metoda factorului plus-zero-minus" are ca scop declarat doar
o identificare preliminara, in linii mari. Scrisurile sunt analizate simultan, asemanarile sunt notate cu "+",
deosebirile cu "-", factorii fara importanta cu "0" . Totalizandu-se, se obtine un bilant ce ofera o
posibilitate probabilistica de identificare. Acest procedeu ignora distinctia de valoare identificatoare,
unele tipuri de deosebiri nu pot fi cotate la fel ca altele ce au o importanta redusa. Sjoegren a preluat
sistemul, nuantandu-l dupa cum urmeaza :

+ 1 = semn grafic usor personal ;

+ 2 = asemanare frapanta de trasaturi ingrijite ;

+ 4 = litera executata intr-o maniera originala ;

+10 = orice caracteristica rezultand din vointa neta a autorului de a se distinge.

Deosebirile se noteaza la fel, dar cu " - ".

In concluzie, pentru a nu genera erori ireparabile toate aceste metode pot fi acceptate, dar utilizarea lor
poate contribui numai la o examinare complementara.

3 B - EXAMINAREA COMPARATIVA A SEMNATURILOR

Regulile de examinare a semnaturilor

Examinarea separata a semnaturii in discutie si a celor de provenineta certa va permite


determinarea caracteristicilor individuale ale acestora. Ca in orice process de identificare
criminalistica ele vor trebui sa faca obiectul unei analize comparative care sa stabileasca
asemanarile si deosebirile. Rezultatele obtinute vor fi supuse unor operatii complexe de
interpretare care va creea premisele puenri concluziei in privinta autenticitatii semnaturii .
Examinarile comparative includoperatiuni complexe de mar importanta in cadrul investigatiei
de verificare a autenticitatii unei semnaturi . Ca atare acestea nu pot fi efectuate in mod
arbitrar, ci se desfasoara intr-un anumit cadru, cu respectarea unor reguli a caror valabilitatea
fost probata in activitatea practica de expertiza.

1- Directia de pornire a examinarilor – analiza va avea ca punct de plecare tabloul


de caracteristici a semnaturii de provenienta certa, obtinut prin calea inductiei
adica prin ridicarea la general
2- Obiectul examinarii comparative
3- Ordinea in care urmeaza sa fie examinate comparativ caracteristicile grafice

Aprecierea valorii identificatoare a caracteristicilor semnaturilor comparate

Interpretarea asemanarilor si deosebirilor – aprecierea asemanrilor si deosebirilor presupune


inainte de toate cunoasterea categoriilor acestora si a modului lor de manifestare. Se constata
ca nici asemanarile nici deosebirile nu se prezinta omogen ci pot fi disociate intre ele in functie
de factorii care le-au determinat

- Asemanarile - desi par sa fie omogene, la o analiza atenta asemanrile releva note
specific in baza carora pot fi distinse si clasificate in mai multe grupe : intamplatoare,
rezultate in urma copierii sau a imitarii, si asemanari de esenta (esentiale )
- Deosebirile – puse in evidenta de examinarea comparativa, comporta distinctii in
functie de cauza care le-a determinat aparitia , putand fi grupate astfel : de esenta si
tolerabile (naturale, explicabile)
- Indicii orientative la interpretarea asemanarilor si deosebirilor – la corecta interpretare
a asemanarilor si deosebirilor isi pot aduce contributia si alte date. Astfel extrem de
utile se dovedesc a fi indiciile orientative desprinse in urma examinarii separate a
componentelor actului pe care se afla semnatura in litigiu. Un rol asemanator il joaca si
datele privind gradul de variabilitate a semnaturilor necontestate reprezentand
materialul comparativ.

Evaluarea rezultatelor examinarii comparative – elasticitatea formelor de manifestare a


semnaturii , dificultatea de decelare a anumitor elemente datorate falsului si in general
caracterul complex al problemelor ce vizeaza expertiza semnaturii isi vor pune amprenta si pe
modul de interpretare a rezultatelor examinarii comparative .

Concluzia – interpretarea si evaluarea tuturor aspectelor puse in evidenta de examinarea


comparativa este un proces deosebit de complex si dificil pe care consideratiile precedente au
incercat doar sa il schiteze, practic fiind imposibil de surprins toate rationamentele si judecatile
cu care operareaza specialistul pentru punerea concluziei finale.

Examinarea comparativă a semnăturilor.


La semnăturile copiate această examinare va releva doar concordanţe, atât în ce priveşte
alcătuirea cât şi construcţia literelor. În consecinţă, suprapunerea a două semnături este
dovada absolută a contrafacerii prin copiere.
Astfel, se cunosc cazuri când după o semnătură s-au realizat o serie, un număr mare de copii,
folosindu-se apoi chiar semnăturile copiate drept model pentru altele, cu alte cuvinte, s-au
obţinut copii după copii. În practică este posibil ca semnătura copiată ce se suprapune peste
semnătura model să prezinte unele mici porţiuni care nu corespund perfect, dar aceasta este
explicabil, căci în cursul operaţiei de copiere pot apare uşoare devieri. De asemenea, au fost
întâlnite copieri fragmentare sau compuse, când numele era reprodus după o semnătură
autentică, iar pronumele după alta.
Semnăturile copiate servil nu diferă prea mult de cele copiate, în sensul că şi ele vor prezenta o
slabă coordonare a mişcărilor, ezitări, întreruperi şi retuşuri. Sub aspect formal ele se vor
asemăna cu semnăturile autentice, căci execuţia s-a realizat prin urmărirea vizuală a modelului
aflat în faţă. Cu toate acestea, calitatea reproducerii va fi inferioară în raport cu semnăturile
copiate, înregistrându-se inevitabil şi deosebiri faţă de semnăturile originale. Uneori
semnăturile imitate servil pun experţilor probleme deosebit de dificile, mai ales atunci când
înseşi semnăturile autentice care au format obiectul identificării evidenţiază un grad de
evoloţie inferior, automatismul scăzut al mişcărilor îngreunând aprecierea calităţii trăsăturilor.
Într-o asemenea situaţie apare deosebit de utilă căutarea aşa-numitelor semne de
autenticitate.

Examinarea semnăturilor imitate liber - Învaţarea pe dinafară a semnăturii titularului face ca


trăsăturile semnăturilor imitate să fie realizate spontan, întocmai sau aproape ca şi semnăturile
autentice. Imitarea liberă a semnăturilor este mult facilitată în cazul în care autorul are un
grafism
apropiat de cel al titularului, aşa cum se întâmplă în scrisurile familiale.
Semnăturile executate din fantezie, nu ridică de obicei probleme deosebite în ce priveşte
stabilirea neautenticităţii lor, dacă expertul dispune de semnături de comparaţie de la titularii
respectivi. Diferenţele dintre semnăturile falsificate din fantezi şi semnăturile originale sunt atât
de pregnante încât propriu-zis expertul nu are ce să compare. Din această cauză, în rapoartele
de expertiză se vor întâlni frecvent doar fotografiile semnăturilor examinate, însoţite de
explicaţii sumare. Întotdeauna expertul va trebui să nu piardă din vedere ipoteza dacă nu
cumva semnătura a fost executată în mod sincer de către o altă persoană decât titularul şi cel
acuzat de fals, cum ar fi o rudă, vecini, coleg de serviciu, care a semnat cu propria sa semnătură.
Semnăturile executate prin intermediul hârtiei copiative prezintă anumite particularităţi faţă
de semnăturile executate direct, aspect aproape complet ignorat în literatura de specialitate
străină.
Semnăturile prin hârtia copiativă sunt foarte răspândite ca urmare a întocmirii actelor
concomitent în mai multe exemplare. Autenticitatea unei semnături executate prin intermediul
hârtiei copiative nu poate fi stabilită pe calea expertizei scrisului, ipoteza falsului fiind posibilă
indiferent de existenţa sau inexistenţa unor indicii de fals. În schimb neautenticitatea unei
asemenea semnături poate fi determinată, dar numai în cazurile de fals evident.
Semnătura constituie o varietate a scrisului şi reprezintă un semn de atestare ce indică
numele şi prenumele persoanei, certificând o anumită acţiune, activitate, conţinutul unui text
etc.. Caracterul specific al semnăturii constă în faptul că se execută anumite acte motorii
formate sau automatizate, având o anumită individualizare a grafismelor sau traseelor din
cuprins. De obicei ea cuprinde numele şi prenumele titularului, uneori fiind întreprinse şi alte
trăsături ce o individualizează şi mai mult.
Fiecare persoană are propriul său fel de a semnatura, ceea ce face ca aspectul
semnăturii, plasamentul ei pe document, caracteristicile ei să prezinte elemente de
individualizare. Dar aceste elemente nu sunt de neschimbat şi ele se deosebesc întodeauna ca
urmare a variaţiei vitezei de execuţie, spaţiului afectat, poziţiei scriptorului şi chiar a
importanţei documentului.
Dacă două semnături se suprapun perfect, cel puţin una din ele este falsă.
Semnătura se formează de obicei atunci când scrisul a ajuns la un anumit grad deevoluţie. Când
deprinderile şi reflexele scrisului lipsesc, semnătura nu se deosebeşte cu nimic de acesta, fiind
redate numele şi prenumele. În schimb, evoluţia semnăturii este mai rapidă decât cea a
scrisului, deoarece ea este constituită din combinaţii permanente de litere, fiind determinată de
frecvenţa executării.
Necesitatea de a semna frecvent generează dorinţa scriptorului de a-şi construi o
semnătură specifică, originală, greu de imitat, fapt ce duce la apariţia unor trăsături complicate.
După aspectul general şi conţinut, semnăturilese împart în trei categorii:
- semnături complete -semnăturile complete (literare) conţin grafisme ce alcătuiesc
numele unei persoane fără defecţiuni sau altercaţii fiind uşor vizibile .
- semnături prescurtate- semnăturile prescurtate (semiliterare) redau parţial numele,
lipsind unele grafisme din finalul acestuia .
- semnături indescifrabile -semnăturile indescifrabile sunt acelea ale căror grafisme sunt
deformate .
Semnăturile completate sunt examinate examinate în acelaşi mod ca şi scrisul, stabilindu-se
elementele generale şi individuale de asemănare sau deosebire, putând fi folosite pentru
comparaţie şi scrisul titularului.
Semnăturile prescurtate şi unele indescifrabile vor fi împărţite în trei zone:
- partea incipientă a semnăturii, formată din iniţiala numelui (şi prenumelui) sau alte
trasee neliterare;
- partea mediană, formată din literele sau traseele centrale;
- partea finală, formată din penultima şi ultima literă sau din ultimile trasee ce
constituie parafa. Această împărţire nu poate fi aplicată semnăturilor gen monogramă sau celor
compuse din câteva trasee intersectate.

Examinarea comparativă a semnăturilor în litigiu şi a celor model de comparaţie parcurge cele


două etape cunoscute:
- examinarea caracteristicilor generale
- examinarea caracteristicilor individuale
Caracteristicile generale, se referă la următoarele aspecte:
- aşezarea (plasamentul) semnăturii pe documente, în situaţia când pentru aceasta nu
este
un spaţiu special destinat;
- structura semnăturii, determinată de gradul de simplificare sau complicare;
- compoziţia semnăturii (literară, semiliterară, indescifrabilă, monogramă, mixtă);
- gradul de evoluţie, respectiv caracterul format, mediu sau neformat al scrisului;
- viteza de execuţie a trăsăturilor;
- dimensiunile grafismelor;
- înclinaţia literelor şi a trăsăturilor neliterare;
- continuitatea (gradul de coeziune al trăsăturilor grafice).
Caracteristicile individuale constau în următoarele:
- plasamentul şi forma atacului;
- forma legăturilor dintre litere;
- atacul şi înclinaţia ovalelor;
- plasamentul literelor faţă de linia de bază;
- variabilitatea mărimii literelor;
- deformările literelor;
- plasamentul sediilor şi a semnelor diacritice;
- dimensiunea şi înclinarea depasantelor;
- forma şi conţinutul parafei.
Parafa este un element foarte important al semnăturii, având o mare stabilitate, constituind un
reflex propriu al semnatarului care oferă semnăturii o configuraţie specifică.
Examenul comparativ poate fi completat şi prin metoda grafometrică a lui Edmond Locard,
care constă în măsurarea unor particularităţi cum sunt înălţimea grafismelor, înclinaţia
depasantelor şi a altor trăsături şi transformarea lor în tabele şi grafice.
Operaţiunea este însoţită prin curbe care reunesc limitele maxime şi minime obţinute.
Tehnica respectivă, după cum afirma însuşi Locard, nu se poate aplica decât în cazul în care se
examinează, concomitent, mai multe semnături în litigiu şi mai multe semnături model de
comparaţie, nefiind utilizabilă la o singură semnătură.
Aprecierea caracteristicilor generale şi individuale trebuie să ţină cont şi de variabilitatea
semnăturii, multe persoane având disponibilitate grafică de a semna în două sau mai multe
feluri sau de a schimba partea finală şi parafa în raport de importanţa documentului semnat în
grabă, plictiseală etc..
Semnături model de comparaţie executate de o singură persoană, care se deosebesc în
redarea parafei:
- podiş urmat de grame subdimensionate;
- grame unghiulare inegale.
O atenţie deosebită trebuie acordată semnăturilor suspecte de falsificare prin imitare (liberă
ori servilă) sau copiere. În astfel de cazuri, specialistul trebuie să aibă în vedere caracteristicile
care arată încetinirea mişcărilor, nesiguranţa traseelor, prezenţa unor staţionări ale
instrumentului scriptural, a reluărilor etc..

4- PROCEDEE DE FALSIFICARE A SCRISULUI

Falsul prin adăugare de text - aspecte privind cercetarea falsului prin suprapunere sau adăugire

Falsul prin adăugare de text este un fals parţial şi se realizează în genere în două moduri: falsificatorul fie
că recurge la modificarea unei cifre sau litere, fie că intercalează un text, o literă sau o semnătură în
locurile rămase libere ori în continuarea scrisului iniţial. Astfel, unele litere se pretează foarte uşor la
modificări, cum ar fi ; “0” în “9” sau “6” în “8”, etc.. Scopul autorului este clar de cele mai multe ori.
Câteva zerouri în spatele unei cifre măreşte considerabil valoarea iniţială trecută într-un înscris. În
numeroase cazuri însă, falsul prin adăugire de text nu se referă numai la modificarea de cifre sau litere,
falsificatorul recurgând la intercalarea mai multor cuvinte, uneori rânduri în spaţiile libere de pe
document sau în locurile pregătite prin răzuire ori altă metodă de îndepărtare de înscris. Dificultatea
întâmpinată de autor în cazul falsului prin adăugire de text este aceea de a folosi un spaţiu existent pe
document care nu se află sub controlul său. Astfel, în examinarea locului suspect, specialistul se va ghida
după criteriul de încadrare logică a unor cuvinte în cuprinsul întregului text şi după felul de desfăşurare şi
ordonare a scrisului. La un scris adăugat ulterior vor fi inevitabile îngrămădirile de litere, prescurtările
neobişnuite de cuvinte, sau o desfăşurare exagerat de largă, pentru acoperirea spaţiilor libere. Rândurile
pot fi orientate deosebit. De asemenea, falsificatorul oricât s-ar strădui nu va putea imita în mod perfect
scrisul din restul textului. Existenţa unui alt grafism, deosebit de restul textului, este pentru specialist o
dovadă a falsificării prin adăugire de text. Acest tip de fals, uneori poate fi executat de însăşi persoana
care a redactat actul original. O acţiune deosebită trebuie acordată de către expert compoziţiei
cernelurilor care au fost folosite, întretăierilor trăsăturilor de cerneală, vechimea acestora etc.. În
general, în momentul conceperii unui document, foaia de hârtie nu este pliată. Uneori, după pliere, când
falsificatorul iteresează rânduri sau cuvinte în spaţiile rămase libere, acest fapt poate permite uneori
specialistului să descopere falsul după anumite criterii. În momentul plierii documentului după ce acesta
a fost scris, locul unde traseul de creion sau cerneală s-a întâlnit cu linia de pliere, nu suferă modificări
deosebite. Însă când peste sută va trece o linie de cerneală, se va observa cu lupa ori cu microscopul că
în locul de încrucişare cerneala s-a prelins în afara traseului scriptural, în cuta hârtiei. Această extindere
se datorează perturbării substratului hârtiei şi slăbirii unor fibre datorită plierii. Atunci când se va folosi
creionul nu se va observa vreo prelungire a liniei în cută, însă în unele cazuri linia îşi va pierde netezimea
la intersecţia cu cuta. Deseori se va putea observa o săritură a vârfului de creion peste cută. Însă dacă nu
se observă aceste efecte, nu trebuie să se tragă în mod necesar concluzia că, cuta a fost făcută după
scrierea iniţială a textului, în special atunci când cuta nu este bine definită şi traseul executat nu a fost
alimentat cu exces de cerneală. Pentru a se stabili falsul este necesar să se descopere ordinea în care s-
au efectuat trăsăturile de încrucişare. De exemplu, în situaţia în care s-a stabilit că semnătura de pe un
document este executată înainte de completarea documentului, aceasta constituie un indiciu asupra
faptului că documentul este fals, având în vedere modalitatea de completare şi semnare a
documentelor. Punctele de întretăiere a trăsăturilor unor cerneluri folosite în diferite perioade se pot
determina într-o anumită ordine, Pentru demonstrarea relativei vechimi a două scrisuri se indică prin
care se determină schimbările repetate care au loc o dată cu trecerea timpului asupra unui traseu după
ce acesta s-a uscat. Unele cerneluri devin după uscare mai puţin solubile, astfel încât cantitatea de
culoare extrasă prin folosirea unei pelicule de film umedă presată cu gelatină peste porţiunea scrisă
poate indica diferenţa dintre cernelurile folosite la scrierea unui document. Cernelurile pe bază de fier
suferă în timp o serie complexă de schimbări. Cerneala mai întâi se schimbă la culoare, prin oxidare, iar
după o perioadă de timp mai mult sau mai puţin îndelungată se prezintă într-o culoare galben-maron.
Cernelurile pe bază de fier conţin de asemenea ioni de clorură şi sulfat care, după o perioadă de ani ,
migrează în hârtia înconjurătoare se pot detecta prin teste chimice. Porţiunile în care au loc aceste
procese depind de foarte mulţi factori externi, încât aceste teste nu se pot folosi la stabilirea absolută a
datei. Pot însă servi la indicarea vechimilor relative a două trăsături făcute cu aceeaşi cerneală pe acelaşi
document sau documente identice executate la intervale diferite şi păstrate în aceleaşi condiţii.
Documentul asupra căruia există suspiciuni de falsificare va fi examinat în întregime la o lumină
corespunzătoare pentru a se putea constata eventualele deosebiri de culoare dintre traseele mai vechi şi
mai noi, deoarece unul dintre obstacolele care stau în faţa falsificatorului pentru intriducerea
neobservată a unor trasee noi este dificultatea de a împerechea culorile, de a da traseului fals o tentă de
culoare asemănătoare sau identică cu traseele originale. Există, de obicei, o mică dar apreciabilă
diferenţă între o scriere veche şi una nouă, chiar dacă s-a folosit acelaşi material pentru scriere
(instrument scriptural şi cerneală). Unii falsificatori, pentru a micşora diferenţele evidente dintre
adăugirile sale şi înregistrările iniţiale, încearcă să altereze traseele executând o suprascriere totală sau
parţială a textului. Acest mod de a ascunde un fals se poate scoate în evidenţă prin simpla examinare cu
lupa a liniei de cerneală, ceea ce face ca falsul să fie stabilit. Pentru a împerechea culoarea închisă a unei
scrieri efectuată cu cerneală albastră sau neabră, falsificatorul se găseşte în situaţia de a face ca, culoarea
cernelii folosite pentru adaos să fie mai închisă. Uneori autorul adaugă puţin tuş la cerneala albastră.
Tuşul nu se amestecă însă omogen cu alt tip de cerneală, amestecul apare puţin noroios şi linia de
cerneală, deşi neagră –se poate asimila unei coloraţii ca a documentului original– ea înnegrindu-se odată
cu trecerea timpului. Acest fapt se poate observa uşor la o examinare microscopică.
O altă metodă este aceea de a amesteca în cerneala cu care urmează să se falsifice o cerneală roşie în loc
de tuş, colorantul roşu având un efect de ascundere a tentei albastre (care denunţă noile înregistrări)
deşi culoarea obţinută nu reişeşte să corespundă cu negrul unei scrieri mai vechi. Cu trecerea timpului
colorantul roşu tinde să se difuzeze în masa hârtiei formându-se o margine roşiatică, îngustă dar vizibilă.
Înregistrările făcute cu creionul, care constau în fragmente de grafit şi argilă nu se decolorează şi nu-şi
schimbă culoarea prin trecerea timpului. Dar, când documentul a suferit manipulări repetate înainte ca
adausurile să fi fost efectuate se pot observa diferenţe. Pirderea semnelor de creion prin încreţirea şi
difuzarea generală variază în funcţie de suprafaţa hârtiei, tăria creionului folosit şi, înainte de toate, de
modul în care a fost efectuată frecarea suprafeţei de hârtie în timpul manipulării. Examinând linia scrisă
cu microscopul este, uneori, posibil să se determine natura suportului pe care se găsea suprafaţa
documentului atunci când s-au efectuat însemnările. Dacă această suprafaţă este de tărie variabilă după
cum este cazul lemnului nevopsit, vârful creionului va tinde să se adâncească în hârtie atunci când trece
peste zonele mai moi ale suprafeţei de lemn şi tinde să devină deviat când întâlneşte o creastă mai dură
în fibră. Folosirea mai multor metode în stabilirea ordinii scrierii, fiind dificilă atât la cerneală cât şi la
creion nu s-au putut descoperii criterii generale. Fiecare caz va fi tratat ca un caz individual. Se pot
încerca diferite metode dintre care cea mai ingenioasă (provenită din Germania) ar fi folosirea controlată
a vibraţiei ultrasonice pentru a “scutura” materialul ultimei trăsături, lăsând originalul. Specialistul,
pentru a dovedi falsul prin adaos de text, poate folosi şi metoda identificării coloranţilor de cerneală
folosiţi. Va recurge astfel la efectuarea unei cromatografii sau a unei electroforeze. În literatura de
specialitate se arată că microscopul este mijlocul cel mai eficace pentru cercetarea încrucişărilor de
trăsături de cerneală. Caracteristicile de bază în stabilirea ordinii cronologice a trăsăturilor de cerneală
întretăiate, care se pot observa prin microscop, sunt următoarele: a) privind prin microscop locul
intersecţiei se observă că liniile marginale ale uneia dintre trăsături, unde concentraţia cernelii este mai
intensă, prezintă continuitate. Această continuitate arată că trăsătura respectivă este deasupra celeilalte
trăsături a cărei continuitate este întreruptă şi liniile ei marginale, în locul întretăierii, apar sub “voal”.
Din practică s-a constatat că acest fenomen (continuitatea trăsăturiide deasupra) are loc numai în
cazurile când între executarea primei trăsături şi a celei care o întretaie a trecut o perioadă de timp
relativ mare (câteva zile). Cu alte cuvinte, prima trăsătură, în momentul întretăierii, trebuie să fie
complet uscată. b) antrenarea mecanică de către trăsătura ulterioară a unor elemente de dimensiune şi
cantitate microscopică din mateliarul component al trăsăturii anterioare. În momentul întretăierii,
peniţa, datorită pesiunii ei pe hârtie antrenează particule foarte fine din traseul anterior. Acest lucru se
poate observa la microscop, când ordinea trăsăturilor intersectate este cromatic avantajoasă, şi anume
când traseul de culoare mai închisă a fost executat mai întâi (dacă este invers, trăsătura de culoare
închisă acoperî aproape complet particulele antrenate şi observarea lor prin microscop nu mai este
posibilă). c) difuzarea cernelii din trăsătura ulterioară executată în trăsătura anterioară. Cerneala
trăsăturii de deasuprase revarsă în trăsătura de dedesubt numai atunci când întretăierea are loc nu mult
după executarea primei trăsături (câteva ore) adică în cazurile când trăsătura iniţială încă nu a fost
complet uscată.

Falsul prin deghizare -este o schimbare deliberată a scrisului, o îndepărtre voită de la scrisul obişnuit, cu
scopul de a ascunde identitatea scriptorului. Datorită caracterului de stereotip dinamic pe care îl au
gesturile grafice, în scrisurile deghizate se menţin unele elemente neschimbate din scrisul obişnuit al
persoanei respective, pe baza cărora aceasta poate fi identificată.Principalele modalităţi de deghizare a
scrisului sunt următoarele: denaturarea caracteristicilor grafice, scrierea cu mâna stângă şi scrierea cu
litere de tipar.

a)Denaturarea caracteristicilor grafice - vizează alterarea caracteristicilor generale şi individuale, dar de


cele mai multe ori se reuşeşte modificarea unor caracteristici mai evidente: înclinarea, dimensiunea,
legarea şi forma literelor, fără a schimba elementele individuale cu valoare mare de identificere.
Dificultatea acestui tip de deghizare nu este mare în cazul textelor scurte, dar devine aproape imposibilă
la textele ample. Se apelează uneori la modificarea gradului de evoluţie al scrisului, persoanei care
posedă un scris cu evoluţie superioară crează un scris mediocru, prin imitarea unui scris infantil sau slab
evoluat. Cu toate acestea, sunt păstrate modul de închidere al ovalelor, configuraţia barărilor şi a
semnelor diacritice.
Modificarea înclinării scrisului este cea mai frecventă metodă de deghizare. Ea este însoţită involuntar şi
de unele modificări ale caracteristicilor grafice. Când deghizarea constă în schimbarea înclinării de la
dreapta spre stânga, modificările constau în următoarele:

– amplasarea atacului şi finalului sunt poziţionate diferit;

– modul de legare a literelor se poate transforma, cum ar fi înlocuirea buclelor printr-un arc;

– amplasarea punctelor de intersecţie se modifică, în sensul îndepărtării unele de altele;

– linia de bază a scrisului are aspectul în “scară”, fiecare cuvânt având linie ascendentă.

b)Scrierea cu mâna stângă -este mai rar folosită, datorită dificultăţilor cu care este confruntat scriptorul
mai ales în lipsa unui antrenament prealabil. Mâna este lipsită de supleţe, nefiind obişnuită cu astfel de
mişcări, acestea sunt nesigure, axa literelor este răsturnată iar înclinarea nu este constantă. În ansamblu,
scrisurile executate cu mâna stângă au un aspect neregulat, puternic unghiular, traseele sunt ezitante, se
întâlnesc dese întreruperi şi reluări, existând tendinţa de execuţie dextrogiră a ovalelor. Aprecierea
caracteristicilor individuale trebuie făcută ţinând seama de condiţiile specifice de execuţie. Vor fi reţinute
abaterile de la modelul caligrafic care se întâlnesc în scrisul în litigiu şi cel de comparaţie, concluziile de
identitate de autor se vor axa pe totalitatea comunităţii de elemente care formează un complex
individualizator.
Un alt aspect al deghizării, deşi rar întâlnit, se referă la modificarea propriei semnături prin executarea ei
cu mâna stângă. Este lesne de înţeles că în astfel de cazuri vom avea de aface mai curând cu o semnătură
total diferenţiată de forma ei normal consacrată, caracterul literal va fi uneori întregit, alteori alterat, dar
în nici un caz nu vom avea semnături în adevăratul sens al cuvântului, mai ales la persoane cu semnături
total diferite sub aspectul literal faţă de scrierea obişnuită a numelui sau prenumelui.

c)Scrierea cu litere de tipar. Unele persoane cu intenţii culpabile, ştiind că există posibilitatea ca scrierea
lor normală să fie recunoscută, cred că pot scrie fără a se teme de consecinţe dacă folosesc scrierea cu
caractere de tipar, literele de tipar având caracteristici care se pretează mai bine la desenare datorită
liniilor simple în construcţie. Examinând elementele grafice, cum ar fi buclele şi finalizarea literelor,
specialistul poate găsi unele indicii. Uneori autorul scrierii deghizate de tipar scapă gestul grafic de sub
controlul conştient al scrisului, construind litere cu o serie de caracteristici proprii, sau, dacă este vorba
de persoane care în mod profesional scriu cu caractere de tipar, îşi formează automatismele proprii
pentru această scriere.
Falsul prin decupare- in practica expertizei tehnice a documentelor se întâlnesc cazuri de falsificare prin
lipirea unor fragmente din alte acte sau constiuirea în întregime a unui act fals, prin fragmente detaşate
din alte acte. Acest procedeu face parte din categoria falsurilor executate prin transfer şi este cunoscut
sub denumirea de fals prin decupare, întrucât, de obicei, decuparea constituie prima etapă a operaţiei de
fals. Expertizele privind falsurile prin decupare sunt puţin numeroase. Acestea nu denotă că şi în realitate
falsurile respective sunt tot atât de puţine.Trebuie arătat că sesizarea lor nu este simplă, mai ales pentru
persoanele care nu sunt de specialitate. Dificultatea descoperirii lor este favorizată, printre altele, şi de
faptul că semnele grafice decupate şi lipite pe actul în litigiu nu diferă de cele existente deja pe un act.
Procedeul de fals respectiv constă, în majoritatea cazurilor, în decuparea anumitor fragmente de hârtie
dintr-un act, care conţine semnele grafice dorite şi aplicarea acestor fragmente pe una sau mai multe
porţiuni din suprafaţa documentului fals. Pentru ca urmele de lipire să se observe cât mai puţin, de cele
mai multe ori hârtia sau actul respectiv se mototoleşte, se pătează sau uneori se rupe parţial. Examinarea
cu ochiul liber a cifrelor şi literelor ce constituie obiectul acestei operaţii, nu relevă elemente pregnante
ce ar putea să ofere indicii asupra unor operaţii de contrafacere, ceea ce ar atrage atenţia de la prima
vedere, ar fi eventualele pete de cerneală din dreptul cifrelor şi aspectul mototolit al actului. Examinând
un asemenea act în laborator, specialistul poate constata următoarele:

– grosimea mai mare a hârtiei în porţiunea din act unde se află cifrele;

– elasticitatea mai redusă a hârtiei în aceeaşi porţiune;

– prezenţa unor contururi de formă neregulată în jurul cifrelor (repasarea marginală);

– un contrast între nuanţele culorii dintre porţiunea de hârtie unde se află cifrele şi restul suprafeţei
hârtiei documentului;

– prezenţa unor granule de creion în porţiunea actului unde se află cifrele.

Un asemenea document, fiind tratat cu vapori de apă se poate observa că se accentuează din ce în ce
mai mult relieful contururilor din jurul cifrelor (care se dovedesc a fi contururile unor fragmente de
hârtie) şi apoi treptat, desprinderea totală a acestora. De cele mai multe ori, după desprinderea
fragmentelor de hârtie cu cifrele decupate se constată că în locul în care au fost lipite suprafaţa hârtiei
este răzuită, subţiată, ceea ce denotă că înainte de lipire s-a produs în acel loc o răzuire.

Operaţiunea de fals în speţă ar cuprinde următoarele etape:

– răzuirea cifrelor iniţiale ale documentului în litigiu;

– decuparea cifrelor de la alte documente;

– aplicarea prin lipire, a cifrelor decupate în porţiunile răzuite ale documentului în litigiu;

– retuşarea cu creion de culoare convenabilă a spaţiilor albe rezultate din operaţiunile anterioare.
În majoritatea cazurilor, falsurile prin decupare privesc numai anumite porţiuni, fracmente scurte ale
actelor contrafăcute. Caracteristic pentru acest gen de fals este faptul că realizarea lui necesită multă
abilitate, o minuţiozitate de lucru deosebită şi, de asemenea, că la întocmirea unor acte false prin acest
procedeu sunt necesare acte originale din care să se decupeze fragmente necesare (bilete pronoexpes,
lozuri în plic etc.) Depistarea falsului respectiv este dificilă în genere, pentru profani;

Expertul în schimb, dispune de mijloacele tehnico-ştiinţifice speciale pentru punerea lui în evidenţă.
Rezultate bune se obţin la examinarea actului sau documentului respectiv, suspicios de falsificare prin
acest procedeu, la microscopul binocular stereoscopic, prin iluminarea acestuia sub diferite unghiuri de
incidenţă, cât şi prin transparenţă. De asemenea, examinarea actului la radiaţii ultraviolete este de
natură se releve fluorescenşa deosebită a materialului decupat şi a substanţei folosite la lipire.
Examinarea cu filtre de lumină poate pune în evidenţă diferenţa de culoare între porţiunea alterată a
actului şi suprafaţa înconjurătoare a hârtiei. Micrometrul poate furniza indicii asupra grosimii hârtiei. În
cazul când sunt adăugate sau intercalate numai o cifră sau două, absenţa perfectei alinieri pe orizontală
şi verticală poate fi relevată cu ajutorul unei grile de sticlă sau material plastic liniate în ambele sensuri.
Tehnica decupării, a transferării semnelor garfice este adesea folosită de anonimografi, în scopul de a se
evita identificarea lor printr-o expertiză grafică în cazul când scrisoarea anonimă este scrisă de mână sau
printr-o expertiză tehnică, când textul scrisorii anonime este dactilografiat ori tipărit cu ajutorul unei
imprimante de calculator. În acest sens este necesar ca persoanele care mânuiesc mijloace băneşti,
bunuri materiale, acte sau documente de valoare ori cu regim special să fie avizate asupra posibilităţii
unei asemenea infracţiuni şi la ivirea oricărui dubiu asupra autenticităţii unui act să se adreseze
organelor abilitate.

Expertiza urmelor lăsate de instrumente scripturale -la examinarea vizuală a unui document scris se
poate determina clasa din care provine peniţa folosită. De asemenea, mai trebuie determinate natura
sau destinaţia documentului, culoarea fluidului folosit, compoziţia fluidului sau colorantului (cerneală,
tuş sau grafit), forma şi aspectul textului scris şi construcţia grafică. Stilourile pot fi alimentate cu
cerneală, având peniţe obişnuite din metale preţioase sau inox şi vârfuri de iridium cu tuş şi vârfuri
tubulare de tipul Rotring, Faber-Castell etc., destinate desenului tehnic, dar cu care se poate scrie în mod
curent începând de la dimensiunile 0,4 mm. Mai sunt şi cele cu vârful fibros (de pâslă, fibre de sticlă etc.)
care, după consumul fluidului devin inutilizabile (carioca). Pixurile cu bilă, în contact cu suportul
angrenează pasta (un material vâscos, insolubil în apă, deosebindu-se de celelalte tipuri de cerneluri).
Caracteristicile care fac ca traseele să difere între ele sunt grosimea şi intensitatea culorilor. Aspectul în
sine al întinderii pastei pe suport se deosebeşte de la un pix la altul. Spre deosebire de celelalte materiale
de scriere, pasta fiind mai vâscoasă, nu se difuzează în masa hârtiei, iar suprafaţa suportului, nefiind
plană, face ca bila să nu lase culoarea decât pe proeminenţa acesteia. Caracteristicile care
individualizează urma de creion sunt: culoarea, tăria, gradul de apăsare, forma grafitului şi felul
suportului.

5- PROCEDEE DE FALSIFICARE A SEMNATURILOR


Un semn grafic reprezinta o semnatura autentica atunci cand indeplineste doua conditii:

- se aseamana ca forma cu grafismul utilizat in mod obisnuit de o persoana in scopul de a


semna acte;
- este executata personal de respectivul individ.

Atunci cand o semnatura nu indeplineste una din cele doua conditii (cu atat mai mult cand nu respecta
ambele imperative) ne aflam in fata unei semnaturi falsificate. Functie de conditia ce nu este respectata
distingem mai multe procedee de falsificare.

Daca o semnatura se aseamana doar ca forma dar nu este executata de titular, se numeste ca este
contrafacuta (procedee: copierea si imitatia);

Cand o persoana foloseste un semn grafic in scopul de a semna, dar este diferit de cel pe care il
intrebuinteaza in mod curent pentru indeplinirea scopului respectiv, avem de a face cu autofalsificarea
semnaturii (plastografii recurg la aceasta metoda cu intentia de a-si contesta ulterior in justitie
semnatura respectiva).

Este posibil ca o semnatura sa nu indeplineasca nici una din cele doua conditii: nu se aseamana ca
aspect, nici executata de titular-procedeul de realizare constand intr-o executie de fantezie. Pe langa
acestea, practica de expertiza atesta si o alta modalitate de a falsifica o semnatura, mult mai
periculoasa, anume: falsificarea prin folosirea unei semnaturi autentice (sau "furtul de semnatura").

FALSIFICAREA SEMNATURII PRIN COPIERE

Contrafacerea semnaturilor prin copiere este des intalnita datorita aparentei simplitati a procedeului.
Prin copiere se urmareste redarea trasatura cu trasatura a unei trasaturi autentice. Operatia poate fi
facuta direct sau indirect (prin folosirea unui cliseu intermediar).

Prima se bazeaza pe executarea unor operatiuni devenite clasice: hartia ce va servi ca suport semnaturii
falsificate se aseaza peste actul ce contine semnatura originala aleasa ca model, ambele coli sunt plasate
in directia unei surse de lumina, pe o suprafata transparenta, de obicei geamul unei ferestre. Astfel,
conturul semnaturii autentice devine vizibil la nivelul hartiei ce va purta semnatura falsificata, facand
posibila trasarea acesteia cu ajutorul unui instrument scriptural.

Modalitatea indirecta presupune doua etape: transpunerea traseului semnaturii model pe act;
repasarea acestui traseu. Astfel, intr-o prima etapa se obtine un cliseu intermediar care consta fie intr-o
urma de substanta, fie intr-o urma de presiune. Grafismul de ghidare poate fi obtinut prin tehnici variate,
cele mai cunoscute fiind: redarea prin decalc (conturul semnaturii autentice este redat cu un creion fin,
ulterior repasat); reproducerea cu ajutorul hartiei copiative; evidentierea traseului sub forma unei urme
de presiune obtinuta prin pasarea firului grafic autentic cu ajutorul unui obiect cu proeminenta ascutita.
Grafismul de ghidare se repaseaza, intr-o a doua etapa. Unii plastografi recurg la inlaturarea traseului de
ghidare prin stergerea acestuia.
Dorinta de a reda cat mai fidel o forma grafica straina, dificultatile pe care le implica urmarirea segment
cu segment a unui traseu, adeseori complicat, impune falsificatorului un ritm lent de executie si o
maniera picturala in trasarea liniilor, semnatura obtinuta aparand ca "desenata". Presiunea va fi
uniforma, lipsind firul grafic de manifestarile specifice semnaturilor autentice.

Uneori scriptorul va fi nevoit sa faca scurte pauze, dupa care firul grafic isi va relua traseul. Aceste
intreruperi sunt sesizabile. Atunci cand semnaturile de provenienta certa nu pun in evidenta astfel de
ruperi de ritm, in zonele corespunzatoare, se va conchide ca deosebirile au la origine o operatiune de
fals.

Grafismul contrafacut in aceste conditii poate prezenta si alte imperfectiuni: in anumite puncte ale firului
grafic pot sa apara tremuraturi, urmare a unor cauze precum tensiunea exagerata a mainii, indemanare
insuficienta, emotie s.a. Interpretarea tremuraturilor este dificila in situatia in care si semnatura
autentica pune in evidenta aceasta caracteristica. Desi aprecierile in aceasta privinta nu sunt usor de
facut, in general se considera ca exista posibilitatea decelarii tremuraturilor cauzate de fals de cele de
sorginte naturala .Pentru un specialist orice posibilitate de confundare a tremuratului falsificatorului si a
celui patologic este exclusa, putand fi categoric distinse:

- tremuratul patologic este mai accentuat la curbe si mai putin la trasaturile drepte, tremuratul
falsificatorului vizeaza dimpotriva trasaturile drepte, iar la curbe, fiind preocupat de schimbarea
directiei, uita sa-l mai execute (J.A. BRATAILLS);
- tremuratul patologic este foarte fin si des (uneori penita atinge foarte usor suprafata hartiei, ceea
ce da nastere asa numitelor "fire de paianjen"), tremuratul falsificatorului este grosier si apasat,
cu un numar redus de oscilatii;
- tremuratul patologic este progresiv accentuandu-se pe masura ce se scrie, tremuratul
falsificatorului apare la inceput, cu tendinta de atenuare spre final - datorita unui inceput de
acomodare care determina o mai mare siguranta de executie" .

"Ritmul lent si presiunea uniforma a executiei, carora li se adauga uneori imperfectiuni ale traseului,
confera scrisurilor copiate un aspect general static, desenat, neintalnit la nici o alta semnatura autentica,
fie aceasta chiar si de factura inferioara. Intr-adevar, indiferent de nivelul de evolutie la care se situeaza,
orice semnatura executata in baza unei deprinderi va reflecta spontaneitatea gestului grafic" .

Acestea sunt simptomele comune copierii indiferent de procedeul folosit. Copierea indirecta prezinta
semne proprii dupa care poate fi recunoscuta. Sub aspectul depistarii prezinta avantajul descoperirii
grafismului de ghidare. Unii plastografi nu considera necesar inlaturarea acestuia. Atunci cand acesta a
fost obtinut prin folosirea creionului sau a hartiei copiative, iar retusul a fost executat cu stiloul sau pix cu
pasta, grafismul intermediar poate fi pus in evidenta prin examinare tehnica (expunerea actului la
radiatii). Unele radiatii au proprietatea de a fi absorbite de cerneala sau pasta de pix si respinse de grafit
sau compozitia stratului ce acopera hartiile copiative, fotografia va pune in evidenta tocmai traseul
initial. Alti plastografi inlatura traseul de ghidare, urmele acestei actiuni sunt detectabile si constau in
resturi grafice rezultate in urma unei stergeri imperfecte. Hartia supusa stergerii prin mijloace mecanice
va retine semne precum: deteriorarea fibrelor din stratul superior, subtierea hartiei, etc. Zona de hartie
alterata va reactiona diferit, la unele teste chimice, fata de restul actului. Daca traseul este inlaturat pe
cai chimice, expunerea actului la diferite radiatii va face ca zona atacata sa capete o fluorescenta diferita
de zona actului ramasa intacta. Dovada absoluta a falsului prin copiere rezulta din constatarea ca
semnatura din litigiu concorda pana la suprapunere cu una din semnaturile autentice. Identitatea pana la
suprapunere este contrazisa categoric de variabilitatea naturala a actului grafic.

FALSIFICAREA SEMNATURII PRIN IMITARE

Procedeul presupune reproducerea unei semnaturi prin observarea directa a acesteia. Sunt cunoscute
doua modalitati: imitatia servila si libera.

Imitatia servila - consta in reproducerea semnaturii autentice pe care o are in fata, straduindu-se sa
execute, sau mai exact sa deseneze, trasatura cu trasatura semnatura model. Ca urmare, semnatura
realizata prin imitatie servila corespunde din punct de vedere formal cu semnatura autentica, dar va
prezenta toate caracteristicile unui desen lipsit de spontaneitate, la care se adauga si alte indicii ale
falsului, cum ar fi: intreruperi neoportune, reluari, corecturi, etc. Fata de semnatura obtinuta prin
copiere care concorda dupa marime si modul de dispunere a semnelor componente cu semnatura de
comparatie, semnaturile imitate vor prezenta frecvente deosebiri sub acest aspect, datorita faptului ca
falsificatorul nu poate aprecia vizual proportiile semnelor grafice. Datorita acestei dificultati de
interpretare, evaluare si redare, o semnatura imitata servil, chiar cu o deosebita grija, nu se va afla
niciodata in situatia de a coincide pana la suprapunere cu semnatura model. Semnaturile imitate servile
pot prezenta imperfectiuni datorate:

- interpretarii gresite a unor forme grafice complicate, urmate inerent de redari eronate;
- omiterea unor detalii fine, care apar la semnaturile autentice in mod constant.

Imitatia libera - cunoaste doua variante: imitatia precedata de exercitii prealabile si imitatia libera din


memorie.

1) Imitatia precedata de exercitii prealabile - asigura formarea unui inceput de automatizare, gestul
grafic avand o oarecare spontaneitate spre deosebire de artificialitatea specifica semnaturilor imitate
servil.

Insuficienta analiza a particularitatilor semnaturii autentice, combinata cu ritmul rapid de executie vor
conduce la o redare defectuoasa a imaginii model. Datorita automatismului ce caracterizeaza scrierea
este posibil ca o mica parte din caracteristicile specifice scrisului falsificatorului sa ajunga, indiferent de
vointa acestuia, in constructia semnaturii imitate.

2) Imitatia libera din memorie -  consta, dupa cum este si denumita, in redarea din memorie a
semnaturii altei persoane. Grafismul obtinut va prezenta mari distinctii fata de cel original, pentru ca
oricat de buna ar fi memoria cuiva este imposibila retinerea unor amanunte precum: pozitia punctului
de atac a unor litere, formele anumitor trasaturi de legare, formarea semnelor diacritice. Constructiile
trasate in acest fel vor prezenta doar analogii cu semnaturile autentice, falsul fiind depistabil .

FALSUL PRIN EXECUTII DE FANTEZIE


Semnaturile executate din fantezie sunt cele date pe numele altor persoane, falsificatorul nu urmareste
ca semnatura sa se asemene cu cea a adevaratului titular. Situatia este des intalnita in cazul statelor de
plata ale angajatilor sezonieri, pe act trebuie sa figureze o semnatura iar falsificatorul executa ceva care
are alura unei semnaturi, fara sa-l intereseze continutul ei.

FALSUL PRIN FOLOSIREA UNEI SEMNATURI AUTENTICE

Semnatura autentica este procurata fara stirea titularului si folosita la alcatuirea unui act fals. Inscrisurile
realizate in acest fel se bazeaza astfel pe o semnatura care provine in mod cert de la titular, lucru ce va fi
confirmat de o eventuala expertiza. Stabilirea faptului ca o semnatura este preexistenta celorlalte
grafisme din continutul documentului, nu este , in general, o chestiune usoara. In practica, cele mai
cunoscute procedee de acest fel sunt:

Falsul prin decupare - Semnaturile autentice sunt decupate, impreuna cu o portiune de hartie nescrisa,
de pe actul real sau de pe o hartie oarecare pe care sunt inscriptionate. Pe suprafata de hartie nescrisa
vor fi inserate textul, data si alte grafisme. Specific pentru documentele falsificate in acest mod este
formatul mic al actului, textul cunoaste o pozitionare deosebita fata de semnatura, randurile sunt
comprimate, iar uneori prezenta unor elemente grafice de pe actul vechi (de exemplu portiuni din
impresiunile unei stampile, care in mod normal nu ar trebui sa figureze in document).

Falsul prin folosirea unei semnaturi date in alb -  Semnaturile "date in alb" sunt cele executate pe o
hartie ce urmeaza a fi completata cu un anumit text, la continutul caruia autorul semnaturii achieseaza
(situatie intalnita in diferite sectoare de activitate, reprezentand apanajul unor persoane cu functii de
conducere). Acest tip de fals poate fi pus uneori in evidenta si prin examinarea incrucisarilor de trasee, ce
ar putea releva faptul ca ductul apartinand semnaturii este plasat sub cel al textului .

Falsul prin "furtul de semnatura" - Semnaturile necesare acestui gen de fals sunt obtinute prin
intermediul hartiei copiative. Inainte ca titularul sa semneze un document in mai multe exemplare,
printre acestea se introduce o hartie nescrisa si una copiativa. Astfel in momentul semnarii, se va obtine,
fara stirea autorului, o semnatura autentica, in baza careia se va intocmi actul dorit.Depistarea unei
astfel de manopere de fals este extrem de dificila, actele obtinute in acest fel retin de obicei putine
elemente care ar putea sugera furtul de semnatura. Dovada furtului s-ar produce in situatia in care
expertul ar avea la dispozitie si actele reale intocmite in baza aceleiasi semnaturi. Astfel de imprejurari
sunt extreme de rare.

Falsul prin aplicarea unui timbru ce contine o semnatura autentica - Timbrele sunt prezente pe unele
acte, uneori in mod necesar, ca urmare a conditiilor expres prevazute de lege, alteori din dorinta unora
de a conferi un caracter solemn actelor respective. Sunt cazuri in care pe suprafata unor astfel de timbre
sunt executate semnaturi autentice. Transferate impreuna cu timbrul respectiv pe o alta suprafata de
hartie pot servi la intocmirea unor acte false. - Acest procedeu, rar intalnit, poate fi sugerat de insasi
inoportunitatea prezentei unui timbru pe anumite acte.

Falsul prin folosirea urmei de presiune a unei semnaturi autentice - Santuri de presiune ce redau
conturul unei semnaturi autentice pot sa apara in urma unei executii naturale pe o suprafata de hartie ce
se afla sub actul real la momentul semnarii. Prin repasarea urmei de adancime se obtine o semnatura ce
poate sluji la intocmirea unui act cu un continut despre care autorul semnaturii autentice nu are
cunostinta. Acest procedeu prezinta toate caracteristicile unui fals prin copiere indirecta pe baza folosirii
urmei de presiune, drept urmare va fi analizat ca atare.

Falsul prin tehnici de colaj - Procedeul are la baza copierea semnaturii autentice prin intermediul
copiatoarelor de tip xerox sau aparatelor de fotografiat. Semnatura este decupata de pe hartia pe care a
fost executata natural, plasata sub textul conceput de falsificator, in cele din urma ansamblul este
reprodus prin fotografiere sau cu ajutorul xeroxului. Falsul nu retine de obicei urme in baza carora sa
poata fi depistat. "Ceea ce nu se poate stabili in cazul acestor copii si tine de insasi autenticitatea lor, se
datoreaza fidelitatii cu care a fost reprodus actul. Pe de alta parte, se pune problema daca semnaturile
au fost date pentru textul pe care il insotesc" . Metodologic, in cazul in care expertului i se prezinta spre
expertizare un act sub forma de copie xerox, acesta trebuie sa solicite exemplarul original al inscrisului.
In situatia in care nu poate fi procurat, se profileaza doua cai de examinare. Prima are in vedere
imprejurarea cand, din date certe, se desprinde concluzia cum ca existenta originalului poata fi probata.
In acest caz, examinarile vor putea fi facute si in baza unei copii, singura conditie este de a fi de buna
calitate, ipoteza unui posibil colaj este inlaturata. A doua cale de examinare se contureaza atunci cand nu
exista dovezi ca actul respectiv ar fi realizat dupa un document real (se intelege ca atunci cand se are de
a face cu un fals originalul nici nu exista). Intr-o asemenea situatie specialistul are posibilitatea sa
procedeze la efectuarea expertizei, dar rezultatele vor fi raportate la ipoteza colajului. Se va putea
conchide ca semnatura apartine titularului, cu precizarea ca ar putea sa nu fie data pentru continutul
actului respectiv pe care se afla.

Un caz de colaj a fost depistat in felul urmator: s-a evidentiat disparitia punctelor de la rublica
"semnatura" pe toata suprafata acoperita de impresiunea stampilei, disparitie datorata acoperirii acestei
portiuni de fragmentul de hartie pe care se afla impresiunea initiala .

In unele situatii insa, procedeul este atat de bine realizat incat il pun pe expert in imposibilitatea de a
formula o concluzie.

AUTOFALSIFICAREA SEMNATURII - Consta in modificarea propriei semnaturi in idea de a o contesta


ulterior, aceasta modalitate fiind echivalenta cu deghizarea scrisului.

Desi intentia scriptorului este de a-si face iscalitura de nerecunoscut, in fapt, aceasta va pastra in mod
frecvent elemente ale scrisului sau ale semnaturii sale adevarate. Elementele care se conserva apar ca
manifestari spontane ale deprinderii de a semna (inclusiv de a scrie), proces ce are la baza un stereotip
dinamic greu de anihilat. Procesul nu poate fi controlat decat partial, in momentul executiei, unele
miscari vor urma traseul lor obisnuit, fenomen ce are loc automat, fara voia scriptorului. Asemenea "
scapari" ale autorului creeaza baza materiala ce face deseori posibila identificarea sa. Este de recunoscut
si faptul ca aprecierea deosebirilor comporta serioase dificultati: se datoreaza variabilitatii naturale sau
unei operatiuni de fals comis prin imitatie.

POSIBILITATILE DE STABILIRE A AUTORULUI UNEI SEMNATURI FALSE - In majoritatea cazurilor se cere


expertilor, dupa ce in prealabil s-a stabilit ca o anumita semnatura este falsificata, sa se identifice
autorul. Posibilitatile de identificare difera functie de procedeul folosit la falsificare. In literatura de
specialitate se afirma ca modalitatile precum copierea sau imitatia servila nu permit stabilirea autorului,
in schimb grafismele obtinute prin alte tehnici (imitatia libera, executia din fantezie, deghizarea) ofera
sansa identificarii plastografului.

Semnaturile copiate: nu ofera baza materiala a unui studiu in vederea identificarii, in cazuri rare
alcatuirea semnaturii falsificate retine elemente proprii scrisului autorului. Chiar daca, in general, autorul
nu poate fi stabilit, grafismele obtinute prin asemenea procedee pot oferii uneori date interesante. De
exemplu, copierea reusita a unei semnaturi complicate va trada un scriptor cu o grafie evoluata, invers,
o executie grosiera va pune in evidenta o persoana avand un nivel scriptural mediocru. Intr-un caz s-a
retinut pentru semnatura din litigiu prezenta unor tremuraturi pronuntate de sorginte naturala,
elemente ce nu apareau la semnatura autentica ce se caracteriza printr-o excelenta coordonare a
miscarilor. Caracterul patologic al tremuraturilor a determinat concluzia ca autorul falsului este o
persoana inaintata in varsta, suferinda, al carei scris era serios afectat de fenomenul de dezorganizare,
pe baza acestei observatii autorul a fost ulterior identificat;

Semnaturile imitate: semnaturile imitate liber au un caracter hibrid, constructiile retinand atat elemente
analoage celor prezente la semnatura autentica, cat si semne grafice de alta structura, ce pot reprezenta
litere, trasee de legatura, semne diacritice sau alte elemente ce apartin grafismului falsificatorului (in
cantitate suficienta pot determina o identificare eficienta). Semnaturile imitate servil nu prezinta, decat
rar, elemente grafice specifice falsificatorului, la fel ca si semnaturile imitate prin exercitii prealabile.
Semnaturile imitate, dar din memorie, prezinta de regula numeroase constructii din scrisul
plastografului, silit sa suplineasca lacunele memoriei prin executii conforme propriilor deprinderi;

Semnaturile executate prin fantezie: realizate fara retinere, cu naturalete, vor reflecta caracteristicile
scripturale ale autorului, acest procedeu de falsificare, ofera sanse maxime unei examinari in scopul
identificarii.

PARTICULARITATILE EXAMINARII SEMNATURILOR

In timpul examinarii separate, pe langa tabloul obisnuit al caracteristicilor grafice, semnatura incriminata
este analizata si sub aspectul naturaletii sau artificialitatii executiei. Astfel,sunt considerate elemente
care determina naturaletea: dinamismul sau dezinvoltura executiei, variatiile de calibru ale firului
grafic, duct continuu realizat in regim ridicat de viteza, acuratetea trasaturilor curbe, prezenta unor
detalii fine, dublarea traseului sau punctarea acestuia .Semnele ce evidentiaza artificialitatea sunt
simptomele proprii unei semnaturi falsificate (au fost redate anterior). Alte tipuri de elemente constituie
"indicii de autenticitate", adica acele constructii grafice ce ar putea fi cu greu atribuite altor persoane
decat titularul semnaturii. Semnele respective nu sunt altceva decat imperfectiuni ale trasaturilor
datorate altor cauze decat falsul:

- "firele de paianjen", trasaturi eterate ce au uneori aspect incalcit, reprezinta un tremurat usor,
aproape insesizabil, al firului grafic;
- tremuratul natural;
- frangerea trasaturilor ce in mod natural se prezinta sub forma unor arcuri.
- Interpretarea semnelor de naturalete sau artificialitate se face in cursul examinarii comparative.
In cazul semnaturilor, analiza trebuie permanent raportata la ipoteza falsului.
- Semnele grafice mentionate se interpreteaza dupa cum urmeaza:
- cele ce pun in evidenta naturaletea si spontaneitatea gesturilor pot pleda pentru: autenticitatea
executiei, un fals executat din fantezie, un fals realizat prin imitatie libera;
- cele ce pun in evidenta un aspect artificial pot pleda pentru: un fals realizat prin copiere, imitatia
servila, sau autenticitatea semnaturii.
- In rest examinarile urmeaza cursul firesc al unei cercetari criminalistice a scrisului, respectand
criteriile generale.

5- ASPECTE GENERALE PRIVIND EXPERTIZAREA DOCUMENTELOR

Documentul sau actul este definit ca fiind orice înscris tipărit, dactilografiat, manuscris, desenat,
imprimat în alte moduri.
“Deşi, în general, noţiunea folosită în literatură şi jurisprudenţa este cea de act sau înscris, în
terminologia examinării criminalistice este utilizată noţiunea de document datorită scopului pe care îl
serveşte, şi anume, acela de a fi “expresia grafică a unei manifestări sau declaraţii de voinţa ori a atestării
unui fapt”, redând prin conţinut fapte, împrejurări, evenimente, stări, acţiuni de care legea penală leagă
anumite consecinţe juridice”.
“În practica de expertiză criminalistică, în corespundența şi încheierile de judecată, întâlnim foarte des
termenul de “expertiză grafologică”, utilizat cu sensul de “ expertiză grafoscopica” sau “expertiza
grafică”. Deşi codurile de procedură nu fac precizări explicite asupra tipului de expertiză, este evident că
“procedura verificării de scripte” nu are ca obiectiv examinarea personalităţii autorului, scrierii ori
semnăturilor contestate, ci identificarea acestuia”.
Grafoscopia apare ca o ramură a Criminalisticii, care, utilizând metode şi cunoştinţe complexe din
domeniul fiziologiei, psihologiei, dar şi al anatomiei, caligrafiei şi grafologiei, serveşte la crearea unui
sistem de indici de natură a permite identificarea autorului unei manifestări grafice: scriere, semne de
punctuaţie, cifre, semnături, alte elemente de această natură.
Obiectul expertizei criminalistice a documentelor este stabilirea condiţiilor în care a fost întocmit
înscrisul, modificarea conţinutului acestuia, precum şi identificarea mijloacelor de imprimare a textului
prin dactilografiere, tipografiere și cu ajutorul calculatorului.
Cu ajutorul acestei expertizei se pot rezolva următoarele:
a.) dacă actul prezintă modificări, în ce constau acestea, cine este autorul lor;
b.) dacă actul prezintă ştersături, adăugiri;
c.) dacă semnătura de pe act este preexistenta actului (dată în “alb”, “furată”);
d.) dacă diverse părţi ale actului sunt scrise deodată, cu acelaşi material (instrument) de scriere;
e.) dacă actul este întocmit la data pe care o poartă;
f.) dca una din filele actului este substituită;
g.) dacă actul este alcătuit din fragmentele a doua sau mai multe acte;
h.) dacă fotografia sau mărcile (timbrele) de pe act sunt înlocuite;

i.) dacă impresiunea de ștampilă de pe act este originală.


Pentru o mai bună examinare a documentelor se are în vedere următoarele caracteristici:

a.) Greutatea specifică permite identificarea sorturilor diferite de hârtie sau alte materiale;

b.) Grosimea hârtiei evidenţiază calitatea diferitelor prelucrări pentru a rezulta o anumită hârtie şi
permite distingerea de alte categorii, tipuri sau surse de fabricaţie;

c.) Culoarea imprimărilor, a scrisului, a tușului de ştampilă şi hârtiei;

d.) Compoziţia chimică a materialului de bază, deoarece prezența diferitelor substanţe de înălbire optică
sau lipsa lor permite depistarea falsului.

e.) Filigranarea şi alte mijloace de protecție, ce constă în trecerea pastei nefinisate printre cilindrii
filigranori, care îi conferă o textură specială.

Cele mai importante atribuţii în domeniul cercetării criminalistice a scrisului le revin experţilor, deoarece
aceştia trebuie să cunoască mijloacele şi metodele folosite de autor pentru a altera, modifica, denatura
conţinutul şi forma scrisului.
Cu ajutorul acestei expertize putem rezolva următoarele probleme, care sunt împărţite în probleme
principale şi probleme secundare.

Problemele principale sunt:


a.) identificarea autorului unui înscris sub formă de text;

b.) identificarea persoanei care a scris cifre;

c.) identificarea autenticităţii semnăturii ( dacă aparţine persoanei pe numele căreia figurează);

d.) identificarea persoanei care a falsificat o semnătură.

Problemele secundare sunt:


a.) dacă un scris este natural sau deghizat (nesincer), inclusiv modalitatea deghizării;

b.) dacă un scris este afectat de semnele bolii, bătrâneţii, ingerarea de băuturi alcoolice, execuţie în
condiţii incomode;

c.) dacă scrisul de pe un act aparţine uneia sau mai multor personae (inclusiv adăugirile);

d.) modalitatea de falsificare a unei semnături (copiere, imitaţie servilă sau liberă, execuţie din fantezie.
Expertizele criminalistice a scrisului pot fi solicitate de organele de urmărire penală, prin ordonanţă, dar
şi de instanţele de judecată, prin încheiere.
Metoda de bază folosită de experţi este cea a comparaţiei, iar aceste materiale de comparație sunt de
două feluri: scripte de comparaţie preconstituite, adică executate anterior dispunerii expertizei sau
scripte de comparaţie scrise la cerere în fata organului judiciar.
Examinarea de către expert se face comparând textul sau semnăturile respective cu un material
comparativ adecvat, provenit de la persoanele presupuse a fi executanţii actelor ce se examinează, iar
procurarea acestor materiale de comparaţie revin în sarcina organelor de urmărire penală.
Materialul de comparație trebuie să fie cât mai amplu, pentru a cuprinde scrisul sau semnăturile acelor
persoane în cât mai multe variante, atât ca număr de piese, dar şi ca întindere.
“Materialele de comparație pot fi încadrate în trei categorii: probe de scris libere, probe intermediare şi
probe experimentale”.

Probele de scris libere, anterioare sau preexistente sunt cele executate de o anumită persoană anterior
cauzei şi fără a avea vreo legătură cu împrejurările acesteia. Aceste probe scrise libere trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
a.) să fie scrise în aceeaşi limbă cu actele de expertizat;

b.) actele să fie de acelaşi tip;

c.) să fie scrise pe cât posibil în aceeași perioadă cu actele examinate sau în perioade apropiate.

d.) să fie procurate acte scrise în condiţii similare, referitor la intrumentul de scris şi suportul de hârtie.

Probele intermediare sunt manuscrisele întocmite după declanşarea litigiului sau procesului penal, care
pot fi în legătură sau nu cu cauza respectivă, dar care nu sunt întocmite pentru expertiză.
Probele experimentale sunt cele care se execută special pentru efectuarea expertizei.

7-MODALITATI DE FALSIFICARE A DOCUMENTELOR


Metodele prin care infractorii falsifică în înscrisuri sunt:
a.) Falsul prin înlăturare de text, iar în acest caz se poate acţiona prin prăfuirea documentului, prin
fotografierea actului cu filter de lumină sub raze infraroşii sau ultraviolete, prin aplicarea unei picături de
benzină în apropierea zonei respective, prin tratarea cu acid citric a porţiunii din document şi apoi se
examinează sub radiaţii ultraviolet;
b.) Falsul prin acoperire de text, în acest caz utilizându-se metoda examinării înscrisului prin
transparentă, într-o lumină puternică, după ce s-a folosit hârtia de filtru sau hârtia fotografică a cărei
gelatina a fost umezita;

c.) Falsul prin adăugare de text, în acest caz expertul va trebui să stabilească continuitatea logică a
textului adăugat şi să-l încadreze în limitele spaţiului de pe suport;

d.) Falsul prin contrafacerea scrisului sau a semnăturii, în acest caz modalităţile folosite de infractor sunt
: copierea, imitarea servilă sau liberă şi execuţie din fantezie;
e.) Falsul prin deghizarea scrisului, care constă în deformarea sau modificarea unor caracteristici grafice
generale sau particulare proprii, scrierea cu mâna stângă şi scrierea cu majuscule sau imitarea
caracterelor de tipar;
f.) Contrafacerea actelor dactilografiate
g.) Falsificarea impresiunilor de stampila
h.) Datarea falsa a actelor
i.) Reconstituirea actelor deteriorate
Organele de urmărire penală au o serie de atribuţii, deoarece ei sunt primii care iau cunoştinţă de
existenţa unor acte care nu sunt conforme cu realitatea. În cazul în care pe parcursul dezbaterilor
judiciare într-un proces civil se constată că anumite acte nu corespund realităţii, instanța de judecată
suspendă cauza şi trimite spre cercetare respectivul act organelor de urmărire penală.
“Atribuţiile organelor de urmărire penală privesc ridicarea şi conservarea actelor scrise (în acest caz
trebuie să existe informaţii cu privire la existenţa unui fals), examinarea actelor (se verifică autenticitatea
actului, forma şi conţinutul lui, dacă se mai află în termenul de valabilitate înscris în cuprinsul său, dacă
fotografia corespunde cu persoana ce prezintă actul pentru verificare şi dacă se observă urme de
intervenţie asupra elementelor de protecție sau de securitate destinate să împiedice falsificarea ori
contrafacerea actului) şi stabilirea vechimii actului ( se examinează conţinutul actului, dar şi forma
acestuia)”.
Acest tip de expertiză are ponderea cea mai mare în cadrul laboratoarelor de criminalistică, ceea ce ne
indică că este cel mai des folosit în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată.

S-ar putea să vă placă și