Sunteți pe pagina 1din 34

1- CRIMINALISTICA- DEFINITIE, OBIECT

DEFINITIA CRIMINALISTICII
„Criminalistica este un ansamblu de procedee aplicabile în cercetarea şi studiul crimei pentru a se ajunge
la dovedirea ei”
„Criminalistica este o ştiinţă multidisciplinară care se ocupă cu elaborarea mijloacelor tehnico-ştiinţifice,
a metodelor şi a procedeelor tactice de descoperire, fixare, administrare şi examinare a probelor, în
scopul cercetării şi prevenirii infracţiunilor”
„Criminalistica este ştiinţa care este într-un continuu progres, pune la îndemâna instanţelor civile,
deopotrivă cu cele penale, mijloace noi pentru aflarea adevărului şi justiţia le foloseşte din plin” .
„Criminalistica este o ştiinţă judiciară, pluridisciplinară, care are ca principale ţinte descoperirea
infracţiunilor, identificarea infractorilor şi probarea ştiinţifică a activităţii lor delictuoase, asigurarea
măsurilor de prevenţie împotriva criminalităţii”
„Criminalistica este o ştiinţă multidisciplinară cu caracter autonom şi unitar care elaborează şi foloseşte
metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice de descoperire, fixare, ridicare, examinare şi interpretare a urmelor
infracţiunii, procedee tactice şi metodologice de cercetare a infracţiunilor în vederea identificării
autorilor şi prevenirii faptelor antisociale”
OBIECTUL CRIMINALISTICII
Obiectul propriu al ştiinţei Criminalisticii prezintă importanţă pe două planuri distincte:
- pe de o parte, remarcă aportul său particular în aflarea adevărului,
- iar pe de altă parte, evidenţiază unicitatea şi autonomia sa faţă de celelalte ştiinţe juridice şi
nejuridice (medicina legală, psihologia judiciară, fizica, chimia, biologia judiciară), dar aflate în
slujba justiţiei.
Sub raport ştiinţific, principalele direcţii de acţiune ale criminalisticii sunt următoarele:
a.) Elaborarea şi folosirea de metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice destinate descoperirii şi
cercetării urmelor infracţiunilor, începând cu urmele specifice omului şi continuând cu cele ale
armelor sau instrumentelor, mijloacelor de transport, ale fenomenelor fizico-chimice, în scopul
identificării persoanelor sau obiectelor.
b.) Adaptarea de metode aparţinând ştiinţelor exacte la necesităţile proprii Criminalisticii, a unor
metode din alte domenii ale ştiinţei, cum sunt cele proprii fizicii, chimiei, biologiei, matematicii, în
scopul aplicării lor la specificul activităţii de prevenire şi de combatere a infracţiunilor.
c.) Elaborarea de reguli şi procedee tactice destinate efectuării unor acte de urmărire penală,
precum şi creşterii eficienţei acestora, prin asigurarea unui fundament ştiinţific investigării.
d.) Studierea practicii judiciare, în scopul valorificării ştiinţifice şi generalizării experienţei pozitive
rezultate din activitatea organelor de urmărire penală pe linia investigării infracţiunilor.
e.) Analiza evoluţiei modului de săvârşire a faptelor penale, pentru stabilirea celor mai adecvate
procedee de combatere şi de prevenire a lor, inclusiv de identificare a autorilor acestora.
f.) Perfecţionarea modului de cercetare a diverselor categorii de infracţiuni, în special a acelora
care aduc atingere unor valori sociale deosebite, a acelora care sunt săvârşite cu violenţă şi, în
general, a faptelor penale care prezintă dificultăţi de investigare.
g.) Elaborarea de metode şi prefigurarea de măsuri destinate prevenirii infracţiunilor sau altor
fapte cu caracter antisocial.
2- EXPERTIZA CRIMINALISTICA – MIJLOC DE PROBATIUNE

Expertiza criminalistică constă într-o cercetare științifică a probelor materiale destinate: identificării persoanelor,
obiectelor, substanțelor și fenomenelor aflate în legătură cauzală cu fapta, stabilirii anumitor proprietăți ale
acestora, precum și a unor eventuale modificări de formă, conținut și structură.
Expertiza criminalistică este dispusă nu numai în cauzele penale, ci și în cauzele civile sau comerciale ori
administative (de exemplu: stabilirea paternității).

Expertiza criminalistica poate fi:


-expertiza grafică;
-expertiza tehnică a documentelor;
-expertiza dactiloscopică a urmelor palmare sau plantare;
-expertiza traseologică a urmelor lăsate de ființe și obiecte;
-expertiza balistică a armelor și munițiilor;
-expertiza fizico-chimică a probelor materiale;
-expertiza accidentelor de trafic terestru, aerian, fluvial și maritim;
-expertiza în explozii și incendii;
-expertiza vocii și vorbirii;
-expertiza genetică;
-expertiza aplicațiilor și datelor informatice;
-expertiza poligraf;
-expertiza drogurilor și stupefiantelor.
Conceptul de „expertiză criminalistică” este util şi ocupă ca deschidere un orizont mai amplu decât ar
sugera termenul în sine. Sensul şi amplitudinea criminalisticii transcende astăzi simplei noţiuni,
problematica investigării criminalistice fiind indisolubil legată de majoritatea domeniilor aparent
distincte, rezultând astfel nevoia de arheologie criminalistică sau antropologică, expertizarea
criminalistică a armelor şi obiectelor antice, numismatica criminalistică etc., toate incluse în noţiunea de
„forensicscience”.
Credem că diferenţa este de simplă natură, terminologică, calitatea cerută unui demers ştiinţific
criminalistic fiind în principiu aceeaşi ca asumare. Asupra noţiunii de expert există mai multe opinii, dar
noi achiesăm asupra celei consonante cu definiţia sa enciclopedică: expertul judiciar (lat. expertus) este
persoana ce posedă cunoştinţe de specialitate într-un domeniu al artei, ştiinţei sau tehnicii, desemnată
de organul judiciar, conform legii, pentru a lămuri anumite stări sau împrejurări de fapt necesare aflării
adevărului.
Expertiza criminalistică este un procedeu de probaţiune prevăzut de lege, constând într-o activitate de
cercetare ştiinţifică a probelor materiale judiciare, efectuat de către persoane cu temeinice cunoştinţe de
strictă specialitate şi care are ca scop identificarea persoanelor, fenomenelor, obiectelor şi substanţelor
aflate într-o legătură cauzală cu faptul ilicit, stabilirile însuşirilor acestora sau a eventualelor modificări de
formă, conţinut şi structură a lor şi a mecanismului respectivelor modificări.
Expertizele criminalistice sunt activităţi cu scop probatoriu şi cu un caracter complex ştiinţific, constând
în operaţiuni realizate de personal cu pregătire de specialitate, numit de către un organ judiciar în
condiţiile prevăzute de lege, pentru clarificarea unor aspecte ce vizează identificarea.
Expertizele criminalistice sunt activităţi conexe cercetării judiciare a unui fapt ilicit, urmărindu-se
stabilirea identităţii unor obiecte, persoane, urme, fenomene, surprinderea şi explicarea unor nexuri
cauzale şi fenomenologice, a însuşirilor lor specifice ori a împrejurărilor în care acestea au fost generate
sau modificate, precum şi a cauzelor acestora.
În practica urmăririi penale, expertizele pot fi efectuate pentru elucidarea unor probleme variate sub
aspectul naturii ştiinţifice: criminalistice (expertiza scrisului şi a documentelor, expertiza monedelor,
bancnotelor, titlurilor de credit, a vocii şi a vorbirii, a fotografiilor şi a înregistrărilor video etc.).
Dispunerea expertizelor criminalistice (în aproape toate domeniile de expertiză) poate avea loc şi în
cauze de natură civilă ori comercială, administrativă etc. În literatura juridică s-au formulat numeroase
definiţii ale expertizei ca mijloc de probă. Astfel, aceasta a fost definită ca fiind „mijlocul special destinat
pentru a transmite sau a aduce în proces noţiuni tehnice sau obiecte de probă, pentru rezolvarea cărora
se cer cunoştinţe speciale sau abilităţi tehnice”
Expertiza criminalistică face parte din categoria expertizelor judiciare, reprezentând un mijloc de probă,
un procedeu probator valoros, prin care, pe baza unei cercetări fundamentate pe date şi metode
ştiinţifice, expertul furnizează organului judiciar concluzii motivate ştiinţific cu privire la fapte pentru a
căror lămurire sunt necesare cunoştinţe specializate.
Expertiza criminalisticã -este folositã mai ales în materie penalã şi desfãşoarã cercetarea ştiinţificã a
probelor materiale judiciare în scopul identificãrii persoanelor, obiectelor, substanţelor, schimbãrilor
intervenite în structura lor şi pentru stabilirea mecanismelor schimbãrilor intervenite. Acest gen de
expertizã a fost împãrţit în mai multe categorii în raport cu specificul problemelor ce-i sunt expuse
expertului: expertiza graficã, tehnicã a documentelor, dactiloscopicã, traseologicã, balisticã.
Problematica expertizelor criminalistice stabilirii adevărului obiectiv în cauza supusă soluţionării de către
un expert, activitate desfăşurată la cererea organului judiciar în situaţia în care acesta nu poate singur să
lămurească respective împrejurare de fapt . Aşadar, expertizele criminalistice constau în activităţi de
cercetare ştiinţifică a urmelor şi a mijloacelor materiale de probă, în scopul identificării persoanelor,
obiectelor, substanţelor şi fenomenelor aflate în legătură cauzală cu fapta, stabilirii anumitor proprietăţi
ale acestora, precum şi a eventualelor modificări de formă, conţinut sau structură. În scopul clarificării
noţiunii de expertiză criminalistică, amintim existenţa unor opinii care contestau realitatea unui
asemenea mijloc de probă autonom, argumentându-se că, „deoarece expertiza criminalistică se
realizează de către specialişti din diverse ramuri ale ştiinţei şi tehnicii, nu este justificată ca fiind o
expertiză proprie criminalisticii”

3- SPECIALITATILE DE EXPERTIZE CRIMINALISTICE EFECTUATE IN CADRUL I.N.E.C. si OBIECTIVELE


ACESTORA
A. Expertiza scrisului și a documentelor

Expertiza scrisului şi a semnăturilor


 Stabilirea autorului unui text;
 Stabilirea autorului unei semnături;
 Stabilirea autorului unor modificări grafice;
 Stabilirea autorului unor adăugiri grafice;
 Stabilirea modului de contrafacere a semnăturilor;
 Stabilirea scrisurilor alterate (deghizate)

Expertiza documentelor

 Stabilirea autenticităţii documentelor (ex: formulare tip, formulare securizate,


bancnote, acte de identitate, legitimaţii etc.);
 Stabilirea existenţei modificărilor efectuate pe orice tip de acte sau documente
(ex: înlăturare de text prin acoperire, haşurare, ştergere mecanică, ştergere
chimică etc.);
 Descoperirea falsului realizat prin diferite metode (fotocopiere, colaje ş.a.);
 Stabilirea autenticităţii impresiunilor de ştampilă şi parafă;
 Stabilirea tipurilor de imprimantă cu care au fost tipărite documentele (ex:
matriceală, jet de cerneală, LASER);
 Identificarea tipului maşinii de scris şi a dactilografului;
 Stabilirea modalităţii de falsificare sau de contrafacere a documentelor;
 Stabilirea relativă a perioadei de întocmire a actului;
 Stabilirea tipului materialelor de scriere;
 Reconstituirea documentelor deteriorate (arse, spălate, şterse, haşurate, rupte
etc.) şi relevarea informaţiilor existente pe acestea.

B. Expertiza dactiloscopică
Identificarea persoanei după impresiuni papilare (digitale, palmare, plantare).

C. Expertiza traseologică
 Identificarea persoanei sau obiectului creator de urme;
 Stabilirea modului de creare a urmelor;
 Stabilirea tipului de urme;
 Reconstituirea întregului după părţile componente.

D. Expertiza balistică
 Identificarea armelor după urmele lăsate pe proiectil (glonţ) sau tubului
cartuşului;
 Distanţa de la care s-a tras;
 Direcţia tragerii;
 Stabilirea poziţiei trăgătorului şi a ţintei;
 Stabilirea stării de funcţionare a armelor;
 Identificarea factorilor suplimentari ai împuşcăturii de pe armă şi/sau de pe
obiecte de îmbrăcăminte.

E. Expertiza accidentelor de trafic rutier


Printre problemele pe care expertul criminalist le poate elucida în cadrul expertizei
criminalistice auto, enumerăm:

 Determinarea dinamicii accidentului după urmele create în câmpul infracţional, ce


presupune o prezentare a derulării evenimentului rutier, aşa cum rezultă din
interpretarea tuturor probelor administrate în cauză;
 Stabilirea vitezei de deplasare a autovehiculului după urmele de frânare,
derapare, răsturnare respectiv după amplitudinea deformaţiilor sau distanţa de
proiectare a pietonului sau a altor repere şi obiecte; astfel, în funcţie de derularea
evenimentului rutier şi consumurile energetice care se regăsesc se face o
determinare analitică a valorii vitezei de deplasare în momentele premergătoare
declanşării strii de pericol sau în cel al impactului;
 Direcţia sau direcţiile de deplasare ale autovehiculelor după urmele lăsate pe
segmentul de drum respectiv; având în vedere aspectul şi poziţia urmelor,
interpretate pe baza imaginilor foto şi a schitei locului faptei, se pot stabili atât
direcţiile cât şi traiectoriile urmate de vehicule atât înainte cât şi după impact;
 Stabilirea locului impactului; locul impactului este materializat de o serie de urme,
dintre care enumerăm, particule de pământ, pelicule de vopsea, cioburi de sticlă,
fragmente de plastic, urme de ulei sau lichid de răcire, modificări bruşte ale
traiectoriilor urmelor de frânare, diverse obiecte pe care victima le transporta sau
obiecte vestimentare ale sale; toate acestea oferă indicii importante cu privire la
poziţia locului în care traiectoriile celor două vehicule respectiv vehicul-pieton s-
au intersectat;
 Stabilirea poziţiei autovehiculului (autovehiculelor) sau a victimei în momentul
impactului; analizarea formei şi dispunerii avariilor pe autovehicul (autovehicule)
cât şi a vătămărilor corporale suferite de victimă, reţinute în actele de constatare
medico-legală, permit stabilirea poziţiilor reciproce dintre autovehicule respectiv
dintre autovehicul şi pieton în momentul impactului;
 Stabilirea momentului apariţiei stării de pericol; acţiunea sau inacţiunea unui
participant la traficul rutier, efectuată cu încălcarea unor norme legale, conduc la
generarea unei stări de pericol pentru ceilalti participanţi, care sunt nevoiţi să
iniţieze manevrele de evitare; momentul generării stării de pericol este
dependent de o multitudine de factori dintre care enumerăm, caracteristicile
sectorului de drum, condiţiile meteo-rutiere şi de trafic, vârsta pietonului etc.
 Stabilirea spaţiului parcurs de victimă respectiv autovehicul din momentul
aparitiei stării de pericol până în cel al coliziunii; după stabilirea locului impactului
şi a momentului generării stării de pericol, coroborate cu valorile vitezelor de
deplasare, se poate determina analitic spaţiul parcurs de pieton respectiv
autovehicul între aceste două momente;
 Stabilirea relaţiilor de timp în care s-au derulat anumite secvenţe ale
accidentului;presupune calculul timpului funcţie de spaţiile parcurse de
autovehicule respectiv pietoni şi a vitezelor de deplasare ale acestora;
 Stabilirea posibilităţilor de evitare a accidentului; aceasta analiza reprezintă
elementul principal, pe baza căruia, alături de celelalte mijloace de probă, organul
judiciar stabileşte vinovăţia; prezintă două etape, prima este analiza posibilităţilor
de evitare, care se încadrează între momentul declanşării starii de pericol şi cel al
impactului, respectiv a doua, cea a posibilităţilor de prevenire a accidentului, care
cuprinde analiza evenimentului în funcţie de obligaţiile legale pe care le avea
conducătorul auto respectiv pietonul, anterior declanşării stării de pericol;
 Examinarea pneurilor şi jantelor deteriorate; presupune o analiză a avariilor pe
care acestea le prezintă coroborată cu evaluarea traseologică a urmelor
constatate atât pe suprafaţa anvelopei, respectiv a jantei, cât şi la locul faptei,
pentru a se stabilii cauza depresurizării pneului şi implicit a momentului în care a
avut loc acest proces, în raport cu cel al impactului ( analiza raportului cauză-
efect);
 Examinarea criminalistică a diferitelor repere din sistemele de siguranţă ale
autovehiculului găsite rupte sau deformate; aceasta analiză are ca scop
determinarea relaţiei cauzale între avarierea reperului respectiv şi producerea
evenimentului rutier, respectiv a faptului dacă aceasta reprezintă cauza sau
efectul accidentului;
 Identificarea generică sau individuală a obiectului creator al urmelor de pneuri sau
a genului de autovehicul în cazul evenimentelor rutiere cu fugă de locul faptei;
tipul de autovehicul care a lăsat urmele relevate la locul faptei poate fi stabilit prin
anumite elemente caracteristice anvelopelor cu care acesta este echipat :
amprenta benzii de rulare a pneului şi lăţimea urmei pot furniza informaţii privind
tipul şi marca anvelopelor, prezenţa unor defecte sau uzuri ale profilurilor sub
formă de rupturi, tăieturi, pierderi de substanţă permit stabilirea caracteristicilor
individuale, iar determinarea ecartamentului autovehiculului (distanţa dintre
roţile aceleiaşi punţi) poate indica genul şi tipul de autovehicul care le-a lăsat;
 Identificarea individuală a autovehiculului în cazul evenimentelor rutiere cu fugă
de locul faptei prin examinarea comparativă a peliculelor de vopsea,
reconstituirea întregului din părţi şi examinarea structurală comparată a
fragmentelor şi cioburilor găsite la locul faptei.
Atât multidisciplinaritatea cât şi problematica examinărilor transced uneori aspectele pur
tehnice auto. Pe lânga acestea, expertiza criminalistică poate viza şi aspecte traseologice
(urme), fizico-chimice (în cazul prelevărilor de substanţe organice şi anorganice), la care se
adaugă coroborarea cu aspectele medico-legale.

La efectuarea expertizelor, la INEC, se utilizează metode şi programe specifice pentru stabilirea


dinamicii accidentelor şi reconstituirea evenimentului.

F. Expertiza vocii și a vorbirii


 Verificarea autenticităţii înregistrărilor audio şi audio/video. În cadrul acesteia se
verifică de către expert dacă înregistrările de examinat sunt ceea ce se susţine că
sunt, respectiv dacă înregistrările conţin eventuale urme de alterare, sunt
realizate cu metoda indicată de partea care a produs proba respectivă etc.
Examinarea echipamentului tehnic prezentat ca fiind cel cu care s-a realizat
înregistrarea originală poate oferi indicii importante cu privire la autenticitatea
acesteia.
 Identificarea persoanelor după voce şi vorbire. Expertiza vocii şi a vorbirii se
efectuează numai asupra înregistrărilor originale sau duplicate (copii fidele) ale
înregistrărilor originale eliberate şi certificate de autorităţile care le-au realizat, cu
condiţia ca duplicatele să fie admise de organul judiciar care a dispus expertiza.
 Examinarea constă în compararea unei voci din înregistrarea în litigiu cu vocea
unei persoane bănuite.
Observaţie: Nu reprezintă obiect al expertizei criminalistice a vocii şi vorbirii
transcrierea convorbirilor. Transcrierile se pun la dispoziţia expertului de către
organele judiciare care au dispus expertiza.
 Îmbunătăţirea calităţii înregistrărilor. Se efectuează în scopul creşterii
inteligibilităţii înregistrărilor prin reducerea sau eliminarea unor tipuri de
zgomote.

G. Expertiza fotografiilor și a imaginilor video


Cu privire la o fotografie sau imagine video, obiectivele expertizelor efectuate la INEC constau
în:

 Stabilirea autenticităţii imaginilor fotografice sau video. Se verifică dacă


înregistrarea (imagine foto sau video) de examinat este ceea ce se susţine că este,
respectiv dacă conţine eventuale urme de alterare, este efectuată cu metoda
indicată de partea care a produs proba respectivă etc. Examinarea echipamentului
tehnic prezentat ca fiind cel cu care s-a realizat înregistrarea originală poate oferi
indicii importante cu privire la autenticitatea acesteia.
 Îmbunătăţirea imaginilor fotografice sau video. Se efectuează în vederea creşterii
clarităţii imaginilor sau pentru ameliorarea condiţiilor în care se efectuează
expertizele de identificare a persoanelor sau obiectelor.
 Identificarea persoanelor, obiectelor şi a unor caracteristici ale acestora. Analiza
constă în compararea persoanelor sau obiectelor din imaginile în litigiu cu
fotografii sau imagini video ale persoanelor sau obiectelor de analizat, puse la
dispoziţie de organele judiciare sau prelevate de către experţi.
 Stabilirea locaţiei şi datei unei imagini. Examinarea unei fotografii sau a unei
imagini video poate să releve informaţii care permit identificarea locaţiei şi/sau a
datei când a fost realizată.

H. Expertiza fizico-chimică
În funcţie de obiectivele dispuse şi de natura probelor materiale înaintate, se pot efectua,
folosind metoda comparativă, examinări prin: microscopie optică, microscopie electronică cu
baleiaj (SEM-EDAX), cromatografie în faza gazoasă cuplată cu spectrometrie de masă (GC-MS) şi
cromatografie în faza lichidă (HPLC).

4- GENURILE EXPERTIZELOR CRIMINALISTICE

Potrivit art. 2, pct. 2 din OG 75/2000, specialităţile de expertiză criminalistică în care se poate
obţine calitatea de expert criminalist autorizat sunt următoarele:

   a) expertiza grafică şi tehnică a documentelor;

   b) expertiza dactiloscopică a urmelor palmare şi plantare;

   c) expertiza traseologică a urmelor lăsate de fiinţe şi obiecte;

   d) expertiza balistică a armelor şi a muniţiilor;

   e) expertiza fizico-chimică a probelor materiale;

   f) expertiza criminalistică în accidentele de trafic terestru;

   g) expertiza criminalistică în accidentele de trafic aerian;

   h) expertiza criminalistică în accidentele de trafic fluvial şi maritim;


   i) expertiza criminalistică în explozii şi incendii;

   j) expertiza vocii şi vorbirii;

   k) expertiza imaginilor;

   l) expertiza biologică;

   m) expertiza genetică;

   n) expertiza aplicaţiilor şi datelor informatice;

   o) expertiza pentru detecţia comportamentului simulat (poligraf);

   p) expertiza drogurilor şi a stupefiantelor.

5- IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA : CONCEPTUL CRIMINALISTIC DE IDENTIFICARE,


GENURILE IDENTIFICARII CRIMINALISTICE, ELEMENTELE SI ETAPELE IDENTIFICARII

CONCEPTUL CRIMINALISTIC DE IDENTIFICARE


Identificarea reprezintă activitatea de cercetare a obiectelor, fiinţelor sau fenomenelor prin care se
stabilesc însuşirile comune ale acestora dar şi deosebirile dintre ele, pe baza acestor trăsături, fiind
impărţite în tipuri, grupe şi subgrupe, scopul fiind acela de a stabili pentru fiecare entitate în parte
elementele de specificitate.
Identitatea constituie proprietatea fiinţelor şi obiectelor de a se manifesta individual, de a-şi demonstra
prin proprietăţile şi caracteristicile lor egalitatea cu ele înseşi şi concomitent, deosebirea de tot ce le
înconjoară.
Aşa cum se subliniază în literatura criminalistică, identitatea «concentrează în sine toate proprietăţile şi
însuşirile unui obiect, fenomen sau fiinţă şi prin aceasta le deosebeşte de orice alt obiect, fenomen sau
fiinţă.
Identitatea obiectelor materiale nu este contradictorie conceptului dialectic despre mişcarea universală
şi continuă a materiei, evoluţiei inerente a tuturor lucrurilor, fiinţelor sau a fenomenelor reale. Dialectica
afirmă sistemul universal de echilibru, potrivit căruia schimbările lente cantitative nu afectează
considerabil proprietăţile calitative ale obiectelor materiale, acestea, păstrându-şi caracteristicile
individuale, rămîn relativ stabile.
Principiile identificării criminalistice
În stabilirea identităţii se va avea în vedere atât identitatea cu sine cât şi deosebirea de orice este altul,
stabilindu-se atât identitatea cât şi neidentitatea. Principiul delimitării obiectelor identificării
criminalistice în obiecte scop şi obiecte mijloc al identificării.
Obiectul scop al identificării este un obiect material care se află în legătură cauzală ci fapta ilicită.
Obiectul mijloc de identificare îl reprezintă urmele obiectului scop, precum şi modelele de comparaţie.
Principiul stabilităţii relative a caracteristicilor de identificare.Identitatea unei persoane sau a unui obiect
poate fi determinată în măsura în care urmele create în câmpul infracţional reflectă caracteristicile sale
esnţiale.
Principiul dinamicii caracteristicilor de identificare şi a interdependenţei cauzale. Realitatea obiectivă
este reprezentată de dinamicitatea sistemelor materiale care se află în continuă interacţiune, schimbare
şi tranformare. Obiectele identificării criminalistice Identificarea criminalistică nu trebuie confundată cu
studiul judiciar. Fiind subordonată procesului de probaţiune, ea reprezintă un mijloc, o modalitate
ştiinţifică a acestuia şi deci nu poate fi extinsă asupra împrejurărilor de timp şi spaţiale, a altor elemente
de fapt, a căror stabilire reclamă alte forme de investigare decât cele ale identificării criminalistice.
După cum s-a menţionat, identificarea criminalistică constă în stabilirea identităţii unei fiinţe sau a unui
obiect material cauzal legate de acţiunea ilicită. Ea este posibilă numai atunci când obiectul identificării
posedă caracteristici ce îl deosebesc de celelalte, îl individualizează. Rezultă deci că obiectele propriu-
zise, pe de o parte, şi caracteristicile prin care acestea îşi manifestă individualitatea, pe de altă parte,
constituie elemente de bază ale identificării criminalistice.
De asemenea, nu sunt obiecte de identificare însuşirile şi stările obiectelor materiale. Acestea reprezintă
calitatea obiectelor şi îndeplinesc un rol deosebit în procesul de identificare - individualizează obiectul şi,
totodată, îl deosebeşte de altele.
Pornind de la cele menţionate şi ţinând cont de datele practicii judiciare, putem afirma că obiectele
identificării criminalistice sunt:
a) persoanele participante sau implicate în activitatea infracţională;
b) cadavrele şi resturile oaselor craniene ale acestora;
c) lucrurile, uneltele, utilajele şi mecanismele care contribuie la soluţionarea justă a cauzei;
d) obiectele şi substanţele folosite la săvârşirea actului penal;
e) animalele.
Cu excepţia cazurilor reconstituirii unui întreg după părţile componente, identificarea criminalistică
presupune întotdeauna prezenţa a patru categorii de obiecte:
- a celor ce urmează a fi identificate, cunoscute sub denumirea de obiecte de identificat;
- a celor sub formă de reflectări ale obiectului de identificat, nominalizate obiecte identificatoare
- a celor suspecte ca fiind obiecte de identificat, denumite de obiecte de verificat
- a celor cunoscute în criminalistică sub denumirea de modele de comparaţie sau modele-tip de
comparaţie.
Obiecte de identificat pot fi persoanele vii, cadavrele, animalele şi tot felul de obiecte inanimate,
caracteristicile cărora se examinează în vederea identificării lor. Deoarece determinarea obiectelor
menţionate constituie scopul cercetării, acestea se numesc şi obiectescop.
Obiecte identificatoare sunt reflectările obiectelor de identificat sub forma reflectărilor memoriale
sau material-fixate (urme, înscrieri, imprimări, amprente etc), care reproduc caracteristicile
obiectului de identificat şi pe baza cărora se realizează identificarea.
Având în vedere rolul acestor obiecte de a servi la identificarea obiectelor de identificat, ele se
numesc şi obiecte-mijloc. Apariţia obiectelor identificatoare este, de regulă, legată cauzal de fapta
săvârşită şi deci ele se înscriu în cadrul obiectelor-probe materiale.
Obiecte de verificat sunt cele presupuse a fi creat reflectări materiale, printre care se află şi obiectul
de identificat.
De exemplu, în cazul când la locul comiterii faptei au fost descoperite urme de spargere,
instrumentul care s-a folosit în acest scop va fi obiectul de identificat; urmele depistate servesc la
identificarea acestuia şi deci se vor manifesta ca obiecte identificatoare, iar instrumentele ridicate
prin percheziţie sau alte acţiuni procesuale fiind doar prezumate a fi utilizate de făptuitor, constituie
obiecte de verificat. Dacă obiectele de verificat nu pot fi examinate nemijlocit din cauza
imposibilităţii sau a iraţionalităţii prezentării acestora, se apelează la modele de comparaţie
(reflectări de obiecte verificate) prelevate de organul judiciar în ordinea prevăzută de legislaţia în
vigoare (art.154-156 Cod.proc.pen.), dar şi conform anumitor reguli tactice.
GENURILE IDENTIFICARII CRIMINALISTICE
După natura lor, reflectările cu semnificaţie de identificare criminalistică se împart în două grupe:
- în formă de reflectări memorial
- material-fixate.
Aceste două tipuri de reflectări - memorială şi material-fixată - determină două genuri de identificare
criminalistică:
- identificarea fiinţelor şi obiectelor materiale după reflectările senzoriale şi
- identificarea acestora pe baza reflectărilor material-fixate.

ELEMENTELE SI ETAPELE IDENTIFICARII

Identificarea este o activitate complexă care are drept scop stabilirea identităţii. Ea este realizată de
regulă de către expertul criminalist (într-o expertiză criminalistică) ori de către specialistul poliţiei
judiciare (în cuprinsul unui Raport de constatare tehnică). Procesul de identificare prin relevarea
acelor trăsături generale şi particulare ale obiectului căutat (obiectul de identificat) se face de la
general la particular şi presupune în principal examinarea urmelor lăsate de aceste obiecte. Însuşi
procesul de cercetare în vederea identificării criminalistice se realizează în patru etape.
1) Etapa întâi este cea de examinare prealabilă a materialelor prezentate, fiind consacrată
însuşirii de către expert a problemelor ce necesită soluţionare prin intermediul expertizei,
verificării stării şi suficienţei materialelor propuse spre examinare, împrejurările cauzei
cu prilejul cercetării căreia s-a dispus expertiza. În acest scop, expertul ia cunoştinţă de
ordonanţa organului de urmărire penală sau de decizia instanţei judiciare privind
dispunerea expertizei, efectuează un studiu general al tuturor materialelor prezentate. În
toate celelalte cazuri el va determina necesităţile tehnice de examinare, urmând să
procedeze la următoarea etapă,
2) Etapa (a doua) examinarea intrinsecă sau separată a obiectelor identificării
criminalistice, care constă în studierea separată a materialului în litigiu şi a celui de
comparaţie în scopul evidenţierii caracteristicilor identificatoare proprii fiecăruia. Metoda
de bază folosită în acest caz este analiza prin care se depistează şi descrie caracteristicile
obiectului, începând cu cele generale şi continuând cu cele individuale. Se iau în
considerare, fireşte, caracteristicile identificatoare, adică cele esenţiale, constante şi
specifice ale obiectelor supuse studiului
3) Examinarea comparativă constă în confruntarea obiectelor în litigiu, fie direct cu
obiectele de verificat, fie cu modelele acestora, în vederea stabilirii coincidenţei sau
deosebirii caracteristicilor evidenţiate. Examinarea comparativă se realizează prin
juxtapunere, când obiectele sau reflectările lor fotografice se analizează fiind introduse
într-un câmp vizual unic, sau prin suprapunerea imaginilor fotografice a obiectelor
comparate în vederea determinării concordanţei caracteristicilor morfologice. In practica
expertizei criminalistice se folosesc diverse varietăţi ale procedeelor menţionate, cum ar fi:
îmbinarea caracteristicilor liniare, proiectarea concomitentă pe acelaşi ecran a imaginilor
obiectelor comparate ş.a.
4) La etapa finală expertul apreciază rezultatele examinării comparative şi formulează
concluziile.
Pentru a decide identitatea sau absenţa acesteia este obligatorie verificarea elementelor caracteristice
coincidente, de asemenea şi a celor care diferă.Metodologia identificării presupune două etape
obligatorii:
1. Etapa examinarii separate a obiectului purtător de urme;
2. Etapa examinarii comparative a urmelor.
În cadrul examinării separate specialistul va analiza obiectele purtătoare de urme în mod individual,
separat, încercând a afla cât mai multe detalii utile identificării. Astfel, din analiza separată a proiectilului
(glonţ) extras din corpul victimei se poate afla calibrul acestuia, materialul din care este fabricat, dacă s-a
folosit o armă cu ţeavă ghintuită, dacă este de producţie internă sau externă ş.a.
În cadrul examinării comparative se vor analiza concomitent atât urma găsită la faţa locului cât şi urma
obţinută în condiţii de laborator de la obiectul suspectat a fi creat prima urmă, scopul fiind acela de a
stabili nu dacă urmele sunt identice, ci dacă obiectul care a creat acele urme este unul şi acelaşi.
Examinarea comparativă cunoaşte trei modalităţi:
- procedeul confruntării,
- procedeul juxtapunerii
- procedeul suprapunerii.
Stabilirea întregului după părţile componente – este o variantă a identificării criminalistice

Conţinutul raportului de expertiză


La finalul operaţiunii de identificare specialistul poate formula trei categorii de concluzii:
- concluzii de certitudine;
- concluzii de probabilitate;
- concluzii de imposibilitate.
Concluziile categorice pozitive confirmă identitatea, cum ar fi, de exemplu, «amprenta digitală
descoperită la faţa locului a fost lăsată de degetul mare al mâinii drepte a numitului C ».
Concluziile categorice negative contestă, exclud identitatea. Ele pot fi formulate astfel: «amprenta
digitală descoperită la faţa locului a fost lăsată nu de numitul C, ci de o altă persoană»;
În situaţia în care stabilirea sau neafirmarea identităţii este imposibilă din cauza informabilităţii scăzute a
obiectelor identificatoare, precum şi din cauza inexistenţei metodelor ştiinţifice adecvate, expertul
recurge la formularea concluziilor privind imposibilitatea elucidării problemei privind identitatea.
Concluzia de imposibilitate a soluţionării problemei explică faptul că din diferite considerente nu se
poate stabili identitatea. Aceasta concluzie nu trebuie confundată cu cea categorică negativă, prin care
identitatea se exclude.
Vizavi de concluziile categorice pozitive, negative şi de imposibilitate, în literatura de specialitate sunt
propagate amplu şi concluziile probabile sau de probabilitate.
6- DEFINITIA SI CALSIFICAREA URMELOR

Notiunea de urma in criminalistica

Orice activitate a omului desfasurata in timp si spatiu, prin miscari fizice, lasa in locul respectiv
diverse modificari fata de situatia anterioara, care se pastreaza pentru o durata apreciabila de
timp. Folosind aspectul general al acestor transformari, particularitatile lor, se poate reconstitui
rational, tabloul dinamic al faptei.

La inceput au fost valorificate mai mult urmele de maini, picioare, roti, instrumente de spargere
si mai putin urmele de saliva, sperma, praf etc.

Fiind utilizate tot mai intens, urmele au ajuns sa ocupe in stiinta criminalisticii locul central.

Definitie – In sens restrans, urma este o reproducere a constructiei exterioare a unui obiect, pe
suprafata sau in volumul obiectului cu care a venit in contact (urmele de reproducere fac
obiectul traseologiei).

- In sens larg – Urma reprezinta o modificare creata la locul si in procesul savarsirii infractiunii
prin miscarile fizice realizate in acel moment de persoanele implicate  in activitatea respectiva

Modificarea produsa, prin aspectul ei general caracteristicile sale specifice sau pozitia sa este
utila cercetarii criminalistice

Clasificarea urmelor

Cea mai veche clasificare are in vedere natura obiectului creator: urme de maini, picioare, dinti,
buze, instrumente de spargere (priveste doar urmele de reproducere)

Cea mai utila clasificare:

A. urme de reproducere a constructiei exterioare a obiectului


B. urme formate ca resturi de obiecte si materii organice si anorganice
C. urme de incendiu

A. Urmele de reproducere a constructiei exterioare a obiectului

Definitie si clasificare

 Urmele de reproducere, denumite si urme de forma se creeaza prin contactul nemijlocit a


doua obiecte, redandu-se in negativ o parte din caracteristicile partii de contact a unuia dintre
obiecte pe suprafata sau in volumul celuilalt; primul se numeste obiect creator iar secundul,
obiect primitor. Obiectele trebuie sa aiba o anumita insusire: consistenta, obiectul creator se
impune a fi cel putin la fel de dur ca obiectul primitor.

 Clasificarea urmelor de reproducere

Criterii:

1. Dupa modul de actiune  a unui obiect in raport cu celalalt:

a)      Urme statice, se creeaza prin contactul intre doua obiecte realizat in unghi drept, fara sa
se produca vreo alunecare, ex. urmele de maini, picioare, autovehicule etc.

b)      Urme dinamice, se formeaza prin alunecarea unui obiect pe un obiect cu care vine in
contact, ex. urme de sanie, schiuri, franare etc.

2. Dupa gradul de plasticitate al obiectului primitor: urme de adancime sau volum si urme de


suprafata

a)      Urmele de adancime se formeaza cand obiectul primitor este mai putin consistent decat
cel creator si de oarecare plasticitate. Ele reprezinta o reproducere in negativ si in corpul
obiectului primitor a caracteristicilor suprafetei de contact a obiectului creator, ex. urma de
sanie pe zapada.

b)      Urmele de suprafata se creeaza prin detasarea de substanta de pe suprafata unui obiect si


aderenta la suprafata celuilalt.

3. Dupa sensul de transfer:

Urme de stratificare, create prin desprindere de pe obiectul creator si aderenta la obiectul


primitor, (ex. urmele de maini). Ele pot fi:

- vizibile

- invizibile sau latente

Urme de stratificare ce se creeaza prin desprindere de pe obiectul primitor si aderenta la


suprafata obiectului creator, ele se creeaza cand suprafata obiectului primitor este acoperita
cu un strat subtire de : praf, vopsea proaspata etc.

- Urme locale ce se formeaza prin modificarea suprafetei obiectului primitor pe locul de contact
cu cel creator (ex. urme de maini, picioare)
- Urme periferice, sau de contur, care reprezinta o modificare ce reda conturul obiectului
creator prin depunerea unei substante exterioare (ex.: zapada cade pe langa un obiect care
ulterior este ridicat, ramanandu-i urma).

B. Urmele formate ca resturi de obiecte si materii organice si anorganice

Urmele de maini

Urmele de maini se creeaza in momentul atingerii  cu suprafata palmei, a obiectelor din mediul
inconjurator. Pe o suprafata neteda, urmele de maini se formeaza prin depunerea substantei
secretate de piele, substanta formata din compusi organici si anorganici care nu se evapora prin
trecerea timpului.

Identificarea persoanei dupa urmele de maini se bazeaza pe varietatea reliefului papilar de pe


partea anterioara a palmei. Ridicaturile reliefului se numesc creste papilare iar adanciturile,
santuri interpapilare.

Relieful papilar a fost cunoscut cu milenii in urma. Primele studii stiintifice au fost facute de
anatomistul italian Marcelo Malpighi care in anul 1686 a descris desenele papilare si orificiile
sudoripare. W.Herchell, un functionar din administratia britanica din India mentioneaza prima
data in istoria dactiloscopiei posibilitatea identificarii stiintifice a persoanelor dupa
caracteristicile reliefului papilar. Expresia relief papilar vine de la cuvantul papilla (lat. sfarc).

Papilele se afla in interiorul pielii de pe suprafata anterioara a mainii si talpilor, in stratul


dermic, sub forma de conuri in randuri paralele. Acestora le corespund pe epiderma crestele
papilare. Fiecare papila este deschisa in partea superioara ca un crater care comunica pe varful
crestei cu un por prin care se elimina transpiratia.

Capitolul criminalisticii care se ocupa cu studiul reliefului papilar si identificarea persoanelor


dupa acesta se numeste “dactiloscopie”.

Urmele gasite la locul faptei se numesc “urme de deget” iar cele create experimental


sunt “impresiuni digitale”, fotografiile reliefului papilar (urme sau impresiuni) se numesc
“dactilograme”.

Proprietatile refliefului papilar

Longevitatea: relieful papilar se formeaza inainte de nastere, este definitivat prin luna a sasea a
fatului si continua pana la descompunerea pielii in procesul putrefactiei.
Fixitatea presupune mentinerea trasaturilor initiale fara schimbare in cursul existentei cu
exceptia cresterii.

Unicitatea: fiecare persoana are relieful propriu, nerepetabil la alta persoana.

Inalterabilitatea: de-a lungul vietii nu poate fi sters pe cale fizica sau chimica daca nu este
distrus si stratul dermic in care se afla papilele.

Cercetarea la fata locului a urmelor de maini cuprinde activitati ale organului de urmarire
penala pentru descoperirea, evidentierea  urmelor latente, fixarea si ridicarea prin metodele si
mijloacele tehnice adecvate, precum si pentru interpretarea lor.

a)      In procesul cautarii urmelor de maini la locul faptei se tine seama de natura obiectelor din
perimetrul acestuia precum si de posibilitatea formarii lor. In cautare se urmeaza traseul
infractorului in campul infractional.

b)      Evidentierea urmelor se realizeaza:

- prin prafuire cu negru de fum, grafit etc.

- cu vapori de iod

- prin afumare directa

- cu solutii chimice

Fixarea si ridicarea are loc dupa evidentierea urmelor latente prin urmatoarele procedee:
fotografiere, transferare pe pelicula adeziva, mularea urmelor de adancime.

Luarea impresiunilor digitale se efectueaza printr-un procedeu simplu: utilizarea tusului


tipografic si a fisei dactiloscopice tip; amprentarea chimica se utilizeaza cel mai rar

Topografia si clasificarea reliefului papilar

Relieful papilar este variat, cuprinzand creste papilare in forma de : arcuri, cercuri, spirale,
laturi, linii drepte.

Palma este impartita in 4 regiuni: tenara, hipotenara, digitopalmara, digitala.

Relieful papilar: in regiunile tenara si hipotenara prezinta creste papilare sub forma de arcuri,
bucle;

- regiunea digitopalmara – prezinta si delte de obicei sub cele 4 degete


- regiunea digitala cuprinde degetele impartite in : falange, falangine, falangete
- Relieful papilar:
- falangele prezinta creste paralele cu santul flexoral sau oblice intretaiate de cute
verticale ale pielii
- falanginele au relief papilar asemanator
- falangetele prezinta relief papilar variat impartit in 3 regiuni:
- bazala
- centrala
- marginala

Crestele care separa cele 3 regiuni se numesc limitante:   - inferioara si - superioara

Locul de intalnire a grupelor de creste papilare din cele 3 regiuni are forma unui triunghi si se
numeste delta deoarece este asemanator literei grecesti delta.

Delta este neagra, cand limitantele se intalnesc intr-un punct bine determinat si continua intr-o
singura creasta.

Delta este alba, cand limitantele nu se contopesc ci isi continua desfasurarea paralel una fata de
alta.

Clasificarea reliefului papilar de pe falangete are la baza formele variate de desfasurare a


crestelor papilare din regiunea centrala. Clasificarea romaneasca a luat drept criteriu
delta: adeltice, monodeltice (dextrodeltice, sinistrodeltice), bideltice, trideltice, quatrodeltice,
amorfe.

Adeltice: piniforme, cu confluenta dreapta, cu confluenta stanga, cu lat (bucla) dreapta, cu lat
(bucla) stanga, cu laturi (bucle) opuse, cu inceput de spirala.

Dextrodeltice: cu laturi, cu racheta

Sinistrodeltice: cu laturi, cu racheta

Bideltice: cu spirala, cu cercuri concentrice, ovoidale, elipsoidale cu laturi incarligate, cu vartej

Trideltice

Quatrodeltice

Reliefuri papilare exceptionale (amorfe): - danteliforme, sindactilie, nedefinite

Detaliile caracteristice ale crestelor papilare

Procesul de identificare parcurge doua etape:


I.         stabilirea trasaturilor comune de tip, grup, subgrup

II.        cercetarea comparativa a dactilogramelor de acelasi tip, grup, subgrup

Detaliile studiate de stiinta criminalisticii in procesul identificarii dactiloscopice (in sens orar
sau de la stanga la dreapta) sunt urmatoarele:

- inceput de creasta,  este capatul de linie orientat spre stanga dactilogramei;


- sfarsit de creasta, cand capatul de linie este orientat spre dreapta dactilogramei;
- bifurcarea, reprezinta o despicare in doua spre dreapta unei creste papilare;
- confluenta, cand de la stanga spre dreapta doua creste papilare de unesc intr-una
singura;
- trifurcarea, de la stanga la dreapta o creasta se despica in trei;
- tripla confluenta, trei creste se unesc intr-una de la stanga spre dreapta;
- confluenta si bifurcatia, doua creste se unesc si dupa scurt interval se bifurca;
- carligul, o desprindere dintr-o creasta papilara a uneia foarte scurte incat nu formeaza o
bifurcare sau o confluenta;
- butoniera este despicarea unei creste urmata de revenirea ei imediata in aceasta
creasta;
- inelul este asemanator butonierei dar in forma de cerc si de dimensiuni mai mici;
- depasirea exista cand o noua creasta preia traseul altei creste inainte ca aceasta sa
dispara;
- devierea, reprezinta abaterea de la directia initiala a sfarsitului de creasta fiind
continuata directia respectiva de o alta creasta cu inceputul deviat, astfel incat are o
pozitie paralela cu sfarsitul deviat al crestei papilare;
- alternarea este trecerea unei creste papilare printre liniile deviate;
- anastomoza este o linie papilara ce leaga ca un pod doua creste invecinate exista o
anastomoza dreapta si o anastomoza stanga;
- triunghiul se formeaza in locul unde:
- doua creste dispar si dintre ele incepe alta;
- doua creste apar unde se termina alta creasta papilara intre ele;
- grupul de creste danteliforme exista cand pe un spatiu foarte limitat se afla cateva
puncte sau fragmente de creste papilare in pozitii diferite;
- ramificatia, dintr-o creasta se desprind mai multe creste pe ambele parti cu aspect de
coroana de arbore;
- intersectia reprezinta intretaierea a doua creste foarte rar intalnite;

Alte detalii ale reliefului papilar: caracteristicile porilor, liniile albe (cutele pielii), cicatricile.

Pentru formularea unor concluzii de expertiza pozitive sunt necesare 12 puncte coincidente
(minim): criteriul cantitativ; alte opinii: criteriul calitativ (detalii rare).

Urmele de picioare (plantare) - practica cunoaste putine cazuri de identificare dupa relieful


papilar al talpii.
Urmele de picior incaltat sunt mai frecvent folosite.

Urmele de picior se descopera cu usurinta la locul faptei. Fixarea se poate realiza prin mai multe
procedee: prin descriere in proces verbal, fotografiere, mulare (cele de adancime), copiere cu
pelicula adeziva (cele de suprafata).

Descrierea vizeaza : zona, natura obiectului primitor, culoarea acestuia, dimensiuni (toc, talpa,
lungime, latime, inaltime);

Fotografierea presupune o fotografie a obiectelor principale cu aparatul pe stativ, iluminare


adecvata; fotografia de detaliu cu obiectivul perpendicular, fotografia la scara.

Fixarea prin mulare se executa dupa primele doua procedee; se consolideaza urma daca e
formata in zapada sau nisip apoi se toarna pasta de mulaj de obicei din gips dentar;

Copierea cu pelicula adeziva se realizeaza dupa acelasi procedeu folosit la urmele de maini.

Cararea de urme – consta dintr-un sir de cateva urme consecutiv create de ambele picioare pe
traseul de circulatie.

Elemente

- linia mersului este formata din dreptele ce unesc centrele urmelor lasate de calcaiul
piciorului drept cu centrele urmelor lasate de calcaiul piciorului stang; linia mersului are
forma unei linii frante;

- latimea pasului este dreapta trasa din partea interioara a urmelor lasate de un picior
pana in partea interioara a urmelor create de celalalt picior;
- lungimea pasului este distanta dintre extremitatea urmei lasate de calcaiul unui picior
pana la extremitatea urmei lasate de calcaiul celuilalt picior;
- unghiul pasului este deschiderea apreciata in grade cuprinsa intre linia de directie a
mersului si axa longitudinala a urmei lasate de talpa (unghiul poate fi: pozitiv, negativ
sau nul).

Urmele de dinti raman prin muscare pe obiectul primitor: alimente, corpul uman etc.

Fixare: prin descriere, fotografiere, mulare

Urmele de buze prezinta particularitati prin ridurile coriale; se formeaza pe : alimente, obiecte


lucioase, palme etc.

Urmele de imbracaminte se pot forma pe: sol, zapada etc.


Fixare: in aceleasi procedee.

Urmele instrumente de spargere: de taiere, apasare, frecare se formeaza pe usi, ferestre, ziduri,


dusumele, sertare etc.

Fixare: aceleasi procedee.

Urmele mijloacelor de transport:

- urme de roti: pe sol, asfalt etc.


- urme de impact apar prin interactiune in cursul accidentului
- resturi de orice provenienta (piese, cioburi, vopsea etc.)
- urmele mijloacelor de transport hipo (de copite, roti, sanii etc.)

Urmele formate din obiecte sau felurite substante

1. Urmele sub forma firelor de par provin din zonele paroase ale corpului, datorita procesului
fiziolog al organismului ori din cauza unor actiuni de fortare, taiere, rupere sau smulgere din
radacina, cu ajutorul unor instrumente ori nemijlocit, cu mana.

Dupa detasare, firele de par se depun pe cele mai variate obiecte: dusumele, canapele,
chiuvete, instrumente corp-delict, corpul victimelor etc. In camp deschis se gasesc pe pamant,
iarba, corpul victimei etc.

Firele de par sunt foarte utile cercetarii criminalistice. Prin examinarea lor in laborator se poate
stabili daca firele sunt de par sau de alta natura, de la om sau de la animal, de la un barbat sau
o femeie, varsta aproximativa a persoanei, grupa sanguina, reusindu-se in ultima vreme sa se
reduca mult sfera persoanelor suspecte pana aproape de identitate. Dupa unii autori prin
micropsia clasica studiindu-se comparator firele de par, se poate ajunge pana la identitate adica
la precizarea ca “firul de par in litigiu apartine sau nu persoanei de la care s-au recoltat
modelele de comparatie”, deoarece firele de par au o serie de varietati individuale mostenite
privind structura, dimensiunile, ondulatia, sectiunea, pigmentatia etc. Examinarea firului de par
in laboratoarele de specialitate permite identificarea persoanei prin stabilirea amprentei A.D.N.

a)      Cautarea, fixarea si ridicarea firelor de par de la locul faptei constituie probleme dificile din
cauza dimensiunii reduse a acestora. In raport cu specificul infractiunii firele de par se cauta pe
anumite obiecte de la locul faptei; in cazul infractiunii de talharie, viol, omor se cauta in mainile
victimei, pe hainele acestora, lenjeria de pat etc. Se folosesc lampile portative de raze
ultraviolete.
b)      Firele de par descoperite se fixeaza prin descriere in procesul verbal de cercetare la fata
locului; fotografiere a locului si in detaliu prin folosirea inelelor intermediare intre obiectiv si
camera obscura.

c)      Ridicarea se poate face cu penseta si se depun in eprubete sau borcane separate, cu


mentiunea cuvenita. Nu se recomanda folosirea plicurilor din hartie care ar putea distruge
microurmele de pe firele de par.

d)      Pentru studiul comparativ se procedeaza la ridicarea de fire de par de la persoanele


suspecte, din regiunile anatomice in raport de caracteristicile urmei. Recoltarea se face prin
pieptanare, smulgere sau taiere.

Examinarea in laborator se realizeaza prin utilizarea mijloacelor tehnice adecvate procedeului


aplicat in mod concret.

a)      prima etapa: - se studiaza modul de detasare: rupere, taiere, smulgere sau cadere datorita
procesului fiziologic; se studiaza tija parului pentru a se vedea daca in prezinta substante
aderente, urme de paraziti, alteratii patologice; sfarsitul firului care poate fi: rotund, rupt, taiat
(perpendicular sau oblic)

b)      etapa a doua: - examinarea microscopica a structurii exterioare a parului, stabilindu-se :


forma radacinii, a tijei, apartenenta de grup, daca este de la om sau animal. Exteriorul firului de
par numit cuticula este format din mici celule epidermice imbinate sub forma de solzi de peste,
mai mici la om si mai mari la animale (forma de tepi).

c)      etapa a treia – examinarea in detaliu a partilor principale din structura interna a firului de
par. Se studiaza : cuticula, cortexul, canalul medular.

d)      Studiul comparativ la microscopul electronic si actionarea cu neutroni pot stabili


probabilitatea daca firul de par apartine unei persoane anumite.

2. Urmele de sange se creeaza pe obiectele de la locul faptei, corpul omului, instrumentele


corp-delict si indica faptul ca s-a comis o vatamare a integritatii corporale a persoanei. Ele se
prezinta sub forma de: dare, picaturi izolate sau in grup, manjituri; dupa unghiul de incidenta cu
obiectul suport pot fi rotunde ori alungite.

pana la inaltimea de 25 cm, picatura este rotunda cu margini netede;

25 – 150 cm picatura este rotunda cu margini dintate;

peste 150 cm marginile dintate sunt foarte pronuntate sub forma fasciculului de raze.
Culoarea urmelor de sange evolueaza astfel: rosii, rosii inchis, brune inchis, negre, cenusii, verzi
sub efectul oxidarii treptate.

Cautarea urmelor de sange la locul faptei se efectueaza pe subiecte, corpul si hainele


persoanelor; sub unghiile agresorului.

Locul unde s-a comis infractiunea se cerceteaza cu atentie: incaperi, covoare, lenjerie de pat
etc.

Cand urmele au fost indepartate prin spalare se cauta zonele mai dosnice: sub dusumele sau
parchet, crapatura mozaicului etc.

Fixarea si ridicarea urmelor de sange.

Descrierea in procesul verbal se efectueaza in 2 etape:

I.           aspectul general, forme, locul unde se afla

II.         fiecare urma in parte, culoare, fluiditate, dimensiuni etc.

Fotografierea se executa in 2 faze:

- fixarea aspectului general in raport cu alte obiecte;


- fotografierea in detaliu cu iluminare adecvata.

Ridicarea urmelor se efectueaza prin :

- ridicarea obiectelor mici (obiecte de imbracaminte etc.) si ambalare;


- cu o para de cauciuc, tamponare cu hartie de filtru;
- decuparea tesaturii
- razuire.

Urmele se introduc in borcane inchise ermetic si se pastreaza la temperatura scazuta pentru a


se evita degradarea.

Expertul examinand sangele ne poate spune : daca este de om sau de animal, grupa sanguina,
prezenta microbilor unor boli, uneori partea corpului de unde provine. Se determina cu precizie
grupa sanguina iar determinarea cu certitudine a persoanei este posibila prin stabilirea
amprentei A.D.N., in laboratoare de specialitate .

3. Urmele rezultante din procesul fiziologic al organismului.


A.     Urmele de sperma constau in lichidul seminal rezultat din secretia glandelor sexuale
masculine. Sunt valorificate din anul 1925 cand japonezul K. Yamakami a stabilit ca unele
secretii ale corpului uman, sperma, secretia vaginala, sputa s.a., au aceleasi proprietati de grupa
ca si sangele.

Cautarea se efectueaza pe obiecte de imbracaminte, lenjerie etc.

Fixarea si ridicarea se efectueaza prin descriere in procesul verbal, fotografiere si se ridica dupa
ce aceleasi reguli ca si sangele.

Examinarea de laborator poate evidentia: natura urmelor, specia careia ii apartine, caracteristici
secrete sau nesecrete, grupa sanguina, numarul de persoane, boli, vechime, prezenta
spermatozoizilor .

B.     Urmele de saliva, se creeaza prin depunerea lichidului secretat de glandele salivare.

- Formele sub care se prezinta sunt diverse


- Cautarea se face pe diferite obiecte
- Fixarea si ridicarea se realizeaza in acelasi mod
- Expertiza poate stabili: daca substanta este sau nu saliva, statusul secretor ori necretor
al persoanei, grupa sanguina, amprenta A.D.N.

C.     Urmele de transpiratie, se creeaza prin stergerea mainilor, fruntii, obrazului, gatului sau a
altor parti ale corpului uman cu batiste, prosoape, cearceafuri.

- Se cauta pe prosoape, haine, lenjerie etc.


- Fixarea si ridicarea se efectueaza in acelasi mod.
- Examinarea urmelor ofera relatii despre: grupa sanguina a persoanei, uneori profesia si
locul de munca.

D.     Urmele de urina

Se cauta pe lenjerie, haine, sol, zapada etc.

Fixarea si ridicarea se realizeaza identic.

Examinarea ofera relatii despre: starea de graviditate, nasteri ori avort, prezenta alcoolului in
sange, grupa sanguina a persoanei.

Prezinta interes si sunt examinate in acelasi mod urmele de voma si de excremente..


4. Urmele olfactive. Metodele si mijloacele descoperirii acestor urme, procedeele de
valorificare in scopul realizarii justitiei formeaza obiectul Odorologiei judiciare.

Mirosul corpului uman este invizibil, volatil si individual, avand drept surse: respiratia,
transpiratia, materiile fecale, gaze etc. formand un asa-numit “buchet olfactiv” al persoanei.

Descoperirea si valorificarea. Ele se pastreaza o perioada de timp si se degradeaza sub actiunea


vantului, ploii etc. Sunt conservate prin impiedicarea patrunderii altor persoane in zona pana la
aducerea cainelui de urmarire. Obiectele suspectate de a purta urme se indica si se ambaleaza
pentru a fi prezentate cainilor dresati in acest scop.

5. Urmele sub forma de obiecte sau resturi de obiecte. Sunt cele care creeaza suspiciunea  ca
au fost utilizate de infractori: imbracaminte, manusi, caciula, instrumente utilizate la savarsirea
infractiunii.

Urmele formate din alimente sau resturi de alimente.

Urmele formate din resturi de fumat si de iluminat.

Urmele sub forma de sfori, cordoane, franghii, resturi ale acestora. Prezinta importanta modul
franghiei spanzuratului (varietati)

Urmele de praf si noroi. Praful este un conglomerat de particule foarte mici provenite  din
substante de natura organica sau anorganica. Prin studii microscopice se poate stabili mediul
din care provine (minereu, rumegus etc.)

Se cauta pe haine, lenjerie de pat etc.

Fixarea se efectueaza prin descriere, fotografiere si se ridica asemanator altor urme.

Urmele de noroi se cauta pe haine, dusumele etc. si se fixeaza in acelasi mod.

Microurmele de la locul faptei sunt orice particule foarte mici de materie descoperite pe
obiecte ori persoane ce au legatura cu infractiunea cercetata. Clasificare:

- animale
- vegetale
- minerale

Se cauta cu lampa portativa si lupa; se fixeaza identic.

C. Urmele de incendiu
Incendiul este un fenomen fizico-chimic prin care se produce arderea substantelor combustibile
in prezenta oxigenului din aer. Se prezinta sub forme variate, cel mai adesea fiind obiecte
partial distruse, diferite reziduuri ale arderii.

Exista incendii : naturale, accidentale si intentionate

Incendiile naturale

I.            Electricitatea atmosferica:

- fulgerul este descarcarea electricitatii intre doi nori;


- traznetul este descarcarea electricitatii intre nori si pamant

II.         Razele solare provoaca incendii cand sunt concentrate intr-un singur focar fixat pe
substante sau obiecte inflamabile

III.       Autoaprinderile sunt determinate de cauze care isi au originea in materialul respectiv
(ex.depozitele de carbune, grau etc.).

B.     Incendiile accidentale pot fi determinate de: mucuri de tigari, chibrite aruncate, lampi ori
sobe manipulate gresit, conductori electrici scurtcircuitati etc.

Incendiile intentionate pot fi:

Imediate, cand autorul nu se poate indeparta prea mult spre a-si realiza alibiuri.

Incendiul cu intarziere este pregatit din timp prin: asezarea unei lumanari pe o scandura ce
pluteste pe un material inflamabil; dispozitive de cronometrare; dispozitive de lovire a unui
amestec exploziv, fitile etc.

La cercetare se stabileste mai intai locul de unde a pornit incendiul; se ridica diverse resturi
carbonizate; se ridica cenusa si funingine din mai multe locuri punandu-se in borcane curate; se
ridica urme de afumare de pe tavan; se cerceteaza cablurile electrice spre a se gasi locul de
afumare sau topire.

7- RAPORTUL DE EXPERTIZA CRIMINALISTICA- conform prevederilor Codului de


procedura penala si Codului de procedura civila (DEFINITIE si STRUCTURA)

Constatarile si concluziile motivate ale expertului sau ale laboratorului ori ale institutului specializat
caruia i s-a cerut efectuarea expertizei vor fi consemnate intr-un raport scris, care va fi depus cu cel putin
10 zile inainte de termenul fixat pentru judecata. In cazuri urgente termenul pentru depunerea
raportului de expertiza poate fi micsorat.
Cand sunt mai multi experti cu pareri deosebite lucrarea trebuie sa cuprinda parerea motivata a
fiecaruia.

In cazurile anume prevazute de lege, depunerea raportului se va face numai dupa obtinerea avizelor
tehnice necesare ce se elibereaza numai de organismele de specialitate competente

După efectuarea expertizei, constatările, clarificările, evaluările şi opinia expertului sunt consemnate într-
un raport.
Când sunt mai mulţi experţi se întocmeşte un singur raport de expertiză. Opiniile separate se motivează
în acelaşi raport.
Raportul de expertiză se depune la organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei.
 Raportul de expertiză cuprinde:
a) partea introductivă, în care se arată organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei, data când s-a
dispus efectuarea acesteia, numele şi prenumele expertului, obiectivele la care expertul urmează să
răspundă, data la care a fost efectuată, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată, dovada
încunoştinţării părţilor, dacă au participat la aceasta şi au dat explicaţii în cursul expertizei, data
întocmirii raportului de expertiză;
b) partea expozitivă, prin care sunt descrise operaţiile de efectuare a expertizei, a metodele, programele
şi echipamentele utilizate;
c) concluziile, prin care se răspunde la obiectivele stabilite de organele judiciare, precum şi orice alte
precizări şi constatări rezultate din efectuarea expertizei, în legătură cu obiectivele expertizei.
În situaţia în care expertiza a fost efectuată în lipsa părţilor ori a subiecţilor procesuali principali, aceştia
sau avocatul lor sunt încunoştinţaţi cu privire la întocmirea raportului de expertiză şi cu privire la dreptul
la studierea raportului.

8- TIPURI DE CONCLUZII IN RAPOARTELE DE EXPERTIZA CRIMINALISTICA

Momentul final al realizării expertizei,  alături de redactarea raportului de expertiză criminalistică,  este
cel al formulării concluziilor. Trebuie evitate însă exprimările echivoce,  care lasă loc de interpretări.

Este adevărat că în cele din urmă organul judiciar va decide,   dar,  alături de celelate probe din dosar, 
expertiza trebuie să asigure o imagine exactă ( ştiinţifică ) asupra anumitor împrejurări şi nu imagini
alternative ( subiective deci ) asupra faptei.   

Prin formularea concluziilor expertul trebuie să răspundă la obiectivele stabilite,  pe baza datelor
rezultate din investigarea criminalistică,  vizuală şi instrumentală sau analitică,  cât şi a părerii sale de
specialist, în baza cunoştiinţelor şi experienţei profesionale personale. În măsura în care din constatări se
desprind elemente suplimentare, utile şi necesare pentru soluţionarea cauzei,  în virtutea rolului său
activ, expertul îşi va extinde cercetarea şi asupra acestora  pentru o examinare completă. Se evită astfel
ordonarea unor suplimente de expertiză. 

Concluziile ce se formulează de către experţii criminalişti nu au întotdeauna acelaşi grad de


certitudine. Există şi situaţii când concluziile ce se vor formula nu pot fi decât cu grad de probabilitate,
sau chiar cazuri în care expertul nu poate soluţiona problema supusă spre examinare. Practica expertizei
criminalistice de la noi,  ca şi literatura de specialitate disting în modul de concluzionare următoarele
categorii de concluzii:

-concluzii categorice sau certe,   care pot fi cert-afirmative (de identificare) sau cert-negative (de
excludere);

-concluzii de probabilitate ( incerte);

-concluzii de imposibilitate a soluţionării problemei supuse expertizării. 

  Concluziile certe -indică faptul că în cursul şi pe temeiul examinărilor făcute expertul a ajuns la


identitate sau la neidentitate . Aceste tipuri de concluzii certe sunt expresia unor adevăruri obiective,  ele
servind la stabilirea validităţii, contrafacerii ori falsificării unui anumit document, la identificarea unui
anumit autor, areme, instrument de spargere, tip de pneu,etc. Ele au menirea de a înlătura orice îndoială
asupra aspectului examinat. 

 Concluziile de probabilitate sunt produsul situaţiilor în care expertul nu poate formula decât o


ipoteză cu privirea la eventualitatea existenţei unui anumit fapt. Când datele ( masterial de comparaţie)
accesibile expertului sunt reduse, ori datorită unor erori anterioare de ridicare a materialelor   de
comparaţie, sunt decelabile doar un număr redus de caracteristici particulare ale actului sau procesului
suspus examinării. Uneori, acest tip de concluzie este formulat şi în situăţiile în care cantiatea de materai
în litigu este foarte redusă ( de exemplu un grup de cifre, o semnătură simplificată neliterală) ori urma
este parţial alterată. Pot apărea,  alături de coincidenţe şi elemente neeexplicabile,  divergente. Expertul
se află deci, în imposibiliatea de a formula o concluzie cu caracter de certitutdine,  întrucât elementele
constatate de el la nivelul caracteristicilor generale şi individuale nu au suficient potenţial identificator. 

Concluziile de probabilitate apar în general în forma “Probabil DA” în sensul că se apreciază că un anumit
aspect este posibil să se fi produs( “Actul în litigiu a fost probabil rebroşat după introducerea unei noi
pagini cu numele şi poza titularului…” Semnătura în litigiu a fost probabil executaţă de numitul S.R.).

Concluziile de probabilitate trebuie însă temeinic fundamentate, inclusiv cu privire la alegerea acestei
soluţii şi nu a uneia certe sau de imposibilitate a soluţionării chestiunii supuse examinării. 

Concluziile de imposibilitate a soluţionării problemelor supuse examinării  apar ca urmare a unor


factori  având în general un caracter obiectiv.   Unul dintre aceştia este starea materialelor supuse spre
examinare - acte distruse,  arse,  corodate,  uzate, porţiuni prea mici din cămăşile unor proiectile, urme “
contaminate”, urme papilare îmbâcsite cu substanţă de evidenţiere - ale căror caracteristici generale nu
mai sunt explotabile. Insuficienţa materialelor de comparaţie- ca în cazurile actelor de peste 40-50 de
ani,  când nu se găsesc totdeauna în arhive impresiuni de şi giliu cu garanţii de autenticitate emanând de
la organul competent,  diplome,  acte oficiale asemănătoare,  etc.    Alteori,  ajungerea la o soluţie de
imposibilitate se datorează întinderii foarte reduse a urmelor litigioase.   Când au rămas vizibile doar
foarte mici şi disparate porţiuni de traseu dint urma în litigiu (un text răzuit sau radiat privind suprafeţe
de teren,  sume de bani,  ani de emitere,  nume titular,  etc),  este extrem de dificil a stabili ce a fost scris
anterior,  iar a formula o concluzie “ pe ghicite” este cel puţin lipsit de seriozitate sub aspect profesional,
în lipsa posibilităţii de demonstrare şi ilustrare.  

Concluziile de imposibilitate a soluţionării problemelor stabilite ca obiective ale expertizei pot fi


formulate astfel: “ NU se poate stabili care au fost menţiunile cifrice radiate de pe cecul cu seria…” sau “
Datorită lipsei unor materiale de comparaţie corespunzătoare nu se poate stabili dacă impresiunea de
sigiliu de pe actul în litigiu provine din anul … sau a fost realizată ulterior”.

Ajungerea la acest gen de concluzie trebuie însă să fie însoţită întotdeauna de o analiză temeinică şi de
descrierea  tuturor împrejurărilor pe temeiul cărora nu se poate formula o concluzie de probabilitate sau
una categorică. Pentru acest motiv nu considerăm întemeiată soluţia oferită  ca alternativă, în sensul că,
dacă după studierea materialelor de examinat expertul nu poate formula decât o concluzie de
imposibilitate, el poate restitui materialului organului judiciar,  precizând motivul respectiv ca temei al 
restituirii. 

Odată terminată studierea materialelor,  expertul criminalist este în măsură să aprecieze direcţia
soluţiilor pe care le poate formula, dar până la epuizarea tuturor căilor de examinare directă, analitică şi
instrumentală acestea rămân doar ipoteze. 

Odată realizate toate examinările necesare şi posibile, sub aspect tehnic expertiza a fost deja realizată,  
rămânând  de făcut doar partea de redactare a raportului.

Inclusă în conţinutul constatărilor din raportul de expertiză şi expusă pe larg,  fundamentarea şi


explicarea alegerii acestei soluţii are menirea de a convinge organul judiciar şi părţile din cauză despre
“justeţea concluziei de imposibilitate”   .Explicarea limitelor tehnice şi metodice este de natură a informa
organul judiciar despre faptul că un anumit aspect al cauzei nu va putea fi soluţionat pe calea expertizei
criminalistice, evitând tergiversarea inutilă a cercetărilor,  determinându-l să caute răspunsuri  şi pe calea
reorientării anchetei, înţelegând limitele tehnicii pentru un moment dat,  limitele materiale ale unităţii şi
nu neapărat limitele absolute de cunoaştere.

9- ORGANIZAREA, COMPETENTA MATERIALA SI TERITORIALA IN SISTEMUL INSTITUTULUI


NATIONAL DE EXPERTIZE CRIMINALISTICE DIN SUBORDINEA MINISTERULUI JUSTITIEI.

Structura organizatorică a I.N.E.C.


1.       Structura Centrală – cu competență teritorială generală

Institutul Național de Expertize Criminalistice – Laboratorul de Expertize Criminalistice în cadrul căruia


există, conform prevederilor art. 21 alin (2) din Ordinul nr. 1901/C/2015 al ministrului justiției:

         - Sectorul de „Identificare Criminalistică”, în portofoliul căruia sunt cuprinse următoarele


specialități:

a) expertiza grafică şi tehnică a documentelor;

b) expertiza dactiloscopică a urmelor palmare şi plantare;

c) expertiza traseologică a urmelor lăsate de fiinţe şi obiecte;

d) expertiza balistică a armelor şi a muniţiilor.

      - Sectorul de „Inginerie Criminalistică”, în portofoliul căruia sunt cuprinse următoarele specialități:

a) expertiza criminalistică în accidentele de trafic terestru;

b) expertiza criminalistică în explozii şi incendii;

c) expertiza vocii şi vorbirii;

d) expertiza imaginilor.

        - Sectorul de „Droguri, Stupefiante și Determinări Fizico-Chimice”, în portofoliul căruia sunt


cuprinse următoarele specialități:

 a) expertiza drogurilor şi a stupefiantelor;

 b) expertiza fizico-chimică a probelor materiale.

        - Compartimentul „Tehnică de laborator”

        - Compartimentul „Financiar – Contabil”

        - Compartimentul „Secretariat – administrativ”

         - „Arhiva institutului”


2.       Structurile Teritoriale – laboratoarele interjudețene cu următoarele competențe:

a) Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti: municipiul Bucureşti şi judeţele Ilfov,


Dâmboviţa, Teleorman, Giurgiu, Călăraşi, Ialomiţa, Prahova, Buzău, Brăila, Constanţa, Tulcea, Galaţi,
Vrancea; 

b) Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Braşov: judeţele Harghita, Covasna, Mureş,


Braşov, Argeş şi Vâlcea; 

c) Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Cluj: judeţele Cluj, Sălaj, Bistriţa-Năsăud,


Maramureş, Alba, Hunedoara, Sibiu;

d) Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Craiova: judeţele Gorj, Mehedinţi, Dolj, Olt; 

e) Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Iaşi: judeţele Iaşi, Suceava, Botoşani, Neamţ,
Bacău, Vaslui; 

f) Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Timişoara: judeţele Satu Mare, Bihor, Arad,
Timiş, Caraş-Severin. 

10- ATRIBUTIILE INEC si ale Laboratoarelor interjudetene de expertise criminalistice

 Atribuţiile I.N.E.C. - structura centrala

I.N.E.C. - structura centrală are următoarele atribuţii principale :


a) efectuează, în toate cazurile, noua expertiză criminalistică; în cazurile de o complexitate mai mare sau
pentru care laboratoarele interjudeţene nu au condiţii tehnice sau personal de specialitate efectuează şi
prima expertiză;
b) organizează, îndrumă şi controlează activitatea laboratoarelor interjudeţene sub aspect ştiinţific,
metodologic, precum şi financiar şi administrativ;
c) desfăşoară activităţi de documentare şi de cercetare ştiinţifică operaţională;
d) elaborează lucrări cu caracter de îndrumare metodologică;
e) face propuneri Ministerului Justiţiei şi participă la elaborarea proiectelor de acte normative în
domeniul său de activitate;
f) sprijină învăţământul universitar şi postuniversitar cu material documentar şi cu alte mijloace necesare
procesului de învăţământ, organizează cursuri de specializare, de pregătire şi perfecţionare profesională,
în domeniul criminalisticii;
g) întocmeşte propuneri pentru bugetul de venituri şi cheltuieli al institutului şi al laboratoarelor
interjudeţene, pe care le transmite Ministerului Justiţiei, pe categorii de cheltuieli, spre analiză, în
vederea includerii lor în proiectul de buget al acestuia;
h) transmite ministrului justiţiei, spre aprobare, statul de funcţii şi de personal al I.N.E.C.;
i) sprijină Ministerul Justiţiei prin participarea în comisiile prevăzute pentru organizarea de către
Ministerul Justiţiei a examenului privind dobândirea calităţii de expert criminalist autorizat;
j) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege sau stabilite de Ministerul Justiţiei.

I.N.E.C. efectuează expertize criminalistice în următoarele specialităţi:


a) expertiza grafică şi tehnică a documentelor;
b) expertiza dactiloscopică a urmelor palmare şi plantare;
c) expertiza traseologică a urmelor lăsate de fiinţe şi obiecte;
d) expertiza balistică a armelor şi a muniţiilor;
e) expertiza fizico-chimică a probelor materiale;
f) expertiza criminalistică în accidentele de trafic terestru;
g) expertiza criminalistică în explozii şi incendii;
h) expertiza vocii şi vorbirii;
i) expertiza imaginilor;
j) expertiza drogurilor şi a stupefiantelor.

Atribuţiile laboratoarelor şi compartimentelor din cadrul I.N.E.C.


În cadrul I.N.E.C., structura centrală, funcţionează:
Laboratorul de expertize criminalistice,
Compartimentul tehnică de laborator,
Compartimentul financiar-contabil,
Compartimentul secretariat-administrativ şi Arhiva Institutului.
Laboratorul de expertize criminalistice este organizat în sectoare, după cum urmează:
Sectorul identificări criminalistice,
Sectorul inginerie criminalistică
Sectorul droguri, stupefiante şi determinări fizico-chimice

În cadrul Sectorului identificări criminalistice se efectuează următoarele specialităţi de expertize


criminalistice:
a) expertiza grafică şi tehnică a documentelor;
b) expertiza dactiloscopică a urmelor palmare şi plantare;
c) expertiza traseologică a urmelor lăsate de fiinţe şi obiecte;
d) expertiza balistică a armelor şi a muniţiilor.
În cadrul Sectorului inginerie criminalistică se efectuează următoarele specialităţi de expertize
criminalistice:
a) expertiza criminalistică în accidentele de trafic terestru;
b) expertiza criminalistică în explozii şi incendii;
c) expertiza vocii şi vorbirii;
d) expertiza imaginilor.
În cadrul Sectorului droguri, stupefiante şi determinări fizico-chimice se efectuează următoarele
specialităţi de expertize criminalistice:
a) expertiza drogurilor şi a stupefiantelor;
b)expertiza fizico-chimică a probelor materiale.
Compartimentul tehnică de laborator, constituit din tehnicieni criminalişti, asigură desfăşurarea în bune
condiţii a activităţii de expertiză criminalistică în laboratoarele din cadrul I.N.E.C.
Compartimentul financiar-contabil are următoarele atribuţii:
a) fundamentează, elaborează şi transmite ordonatorului principal de credite proiectul de buget al
I.N.E.C.;
b) întocmeşte situaţiile financiare anuale, trimestriale şi, după caz, lunare în conformitate cu prevederile
legale;
c) urmăreşte angajarea şi utilizarea creditelor bugetare, în limita bugetului aprobat, cu respectarea
prevederilor legale;
d) efectuează plăţile în termen, în limitele şi sumele aprobate şi numai către beneficiarii îndreptăţiţi;
e) efectuează calculul şi acordă drepturile salariale pentru salariaţii instituţiei, cu respectarea
prevederilor legale, la termenele stabilite de lege, având la bază statul de funcţii aprobat de ordonatorul
principal de credite;
f) păstrează, în condiţii de securitate, documentele financiar-contabile şi le arhivează în condiţiile
prevăzute de prevederile legale;
g) organizează, coordonează şi asigură efectuarea operaţiunii de inventariere în colaborare cu Comisia
de inventariere numită prin decizie a directorului I.N.E.C., conform prevederilor legale;
h) ţine registrele contabile prevăzute de lege;
i) asigură respectarea prevederilor legale privind organizarea şi conducerea contabilităţii instituţiilor
publice privind înregistrarea corectă şi la zi a documentelor rezultate din operaţiunile economico-
financiare efectuate; Organizarea şi conducerea contabilităţii sunt asigurate prin utilizarea sistemelor
informatice de prelucrare automată a datelor, în conformitate cu normele contabile aplicabile;
j) urmăreşte realizarea tuturor fazelor în cadrul procesului de execuţie bugetară, cu respectarea
prevederilor legale;
k) exercită controlul financiar preventiv propriu asupra operaţiunilor prevăzute în normele metodologice
generale referitoare la exercitarea controlului financiar preventiv şi întocmeşte registrul operaţiunilor
prezentate la viza de control financiar preventiv;
l) întocmeşte şi transmite la timp declaraţiile privind obligaţiile fiscale şi persoanele asigurate în
conformitate cu prevederile legale în domeniu;
m) efectuează analiza execuţiei bugetare şi face propuneri de virări de credite începând cu trimestrul III,
pe care le înaintează, spre aprobare, ordonatorului principal de credite;
n) întocmeşte şi transmite lunar cererile de credite pentru plata salariilor, monitorizarea cheltuielilor de
personal, dările de seamă statistice lunare şi periodice privind indicatorii de muncă şi salariile;
o) îndeplineşte orice alte atribuţii legate de specificul său de activitate, stabilite de conducerea I.N.E.C.
Compartimentul secretariat-administrativ are următoarele atribuţii:
a) întocmeşte lucrările de secretariat ale conducerii I.N.E.C.;
b) primeşte şi înregistrează corespondenţa I.N.E.C., cronologic, în sistem partidă prin atribuirea unui
număr unic de înregistrare pentru fiecare lucrare şi documente ori materiale primite ulterior în legătură
cu aceasta; Corespondenţa personală se ridică, nedeschisă, de către destinatar;
c) identifică lucrările anterioare, menţionând despre acestea pe adresele de înaintare, în cazul în care
privesc acelaşi obiect şi/sau părţi;
d) ţine evidenţa tuturor documentelor intrate, a celor întocmite pentru uz intern, precum şi a celor ieşite;
e) prezintă, în termen de maximum două zile, corespondenţa/ documentele conducerii I.N.E.C. în
vederea înscrierii rezoluţiei de către aceasta;
f) distribuie documentele, după repartizare, pe sectoare, laboratoare şi celelalte structuri ale I.N.E.C. în
vederea soluţionării, în termen de maximum două zile;
g) prezintă conducerii I.N.E.C. lucrările elaborate de către sectoare, laboratoarele şi celelalte structuri din
cadrul I.N.E.C., în vederea aprobării/avizării;
h) expediază către destinatar, în termen de maximum două zile, corespondenţa prin poşta specială,
poştă, curier, fax, e-mail etc.;
i) ţine evidenţa deciziilor, dispoziţiilor şi a altor documente emise de conducerea I.N.E.C.;
j) eliberează copii după documentele deţinute numai cu acordul scris al directorului;
k) ţine evidenţa şi actualizează dosarele profesionale ale angajaţilor I.N.E.C.;
l) asigură păstrarea curăţeniei în spaţiile I.N.E.C.;
m) asigură conducerea şi întreţinerea autovehiculelor din dotare;
n) îndeplineşte orice alte atribuţii, legate de specificul său de activitate, stabilite de conducerea I.N.E.C.
Arhiva Institutului are următoarele atribuţii:
a) organizează activitatea de întocmire a nomenclatorului arhivistic;
b) verifică şi preia de la celelalte compartimente documentele de arhivat şi asigură evidenţa tuturor
documentelor din depozitul de arhivă;
c) organizează depozitul de arhivă, conform prevederilor legale, şi menţine ordinea şi curăţenia în acesta;
d) pregăteşte şi inventariază documentele în vederea casării sau predării în condiţiile legii;
e) eliberează, prin responsabilul cu arhiva, copii ale documentelor arhivate, numai cu acordul scris al
directorului I.N.E.C.

Laboratoarele interjudeţene de expertize criminalistice au următoarele atribuţii principale:


a) efectuează prima expertiză, potrivit competenţei lor materiale şi teritoriale;
b)colaborează cu organele judiciare din raza teritorială a laboratorului pentru buna desfăşurare a
activităţii de expertiză criminalistică.
În cadrul fiecărui laborator interjudeţean de expertize criminalistice funcţionează Compartimentul
expertize criminalistice şi Compartimentul secretariat-administrativ-arhivă.
Compartimentul expertize criminalistice este format din personal de specialitate criminalistică şi
efectuează expertize criminalistice în specialităţile pentru care aceştia sunt atestaţi.
Compartimentul secretariat-administrativ-arhivă are următoarele atribuţii:
a) întocmeşte lucrările de secretariat ale şefului de laborator;
b) primeşte şi înregistrează corespondenţa laboratorului, cronologic, în sistem partidă prin atribuirea
unui număr unic de înregistrare pentru fiecare lucrare şi documente ori materiale primite ulterior în
legătură cu aceasta; Corespondenţa personală se ridică, nedeschisă, de către destinatar;
c) ţine evidenţa tuturor documentelor intrate, a celor întocmite pentru uz intern, precum şi a celor ieşite;
d)prezintă, în termen de maximum două zile, corespondenţa/documentele şefului laboratorului în
vederea înscrierii rezoluţiei de către acesta;
e) distribuie documentele, după repartizare, în vederea soluţionării;
f) prezintă şefului de laborator lucrările elaborate de personalul din subordine, în vederea
aprobării/avizării;
g) expediază către destinatar, în termen de maximum două zile, corespondenţa prin poşta specială,
poştă, curier, fax, e-mail etc.;
h) eliberează copii ale documentelor deţinute, numai cu acordul scris al şefului laboratorului;
i) asigură păstrarea curăţeniei în spaţiile laboratorului.;
j) organizează activitatea de întocmire a nomenclatorului arhivistic;
k) verifică şi preia documentele de arhivat şi asigură evidenţa tuturor documentelor din depozitul de
arhivă;l) organizează depozitul de arhivă conform prevederilor legale şi menţine ordinea şi curăţenia în
acesta;
m) pregăteşte şi inventariază documentele în vederea casării sau predării în condiţiile legii;
n) eliberează copii ale documentelor arhivate, numai cu acordul scris al şefului laboratorului;
o) îndeplineşte orice alte atribuţii, legate de specificul său de activitate, stabilite de conducerea
laboratorului sau de conducerea I.N.E.C.

S-ar putea să vă placă și