Eseu la tema:

„Iluminismului în spațiul românesc”

Autor:Platon Victoria
Conducător științific: Iulia Gorincioi

Chișinău, 2021
 Iluminismul european a atins intelectualii români din Transilvania în diverse moduri în
ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea. Dar profunzimea influenței sale depindea nu atât
de noutatea și persuasivitatea ideilor propagate de filosofii din Occident, cât de convergența
acestor idei cu scopurile deja formulate chiar de intelectualii români. Altfel spus, receptarea
Iluminismului de către acești români a fost o operă de selecție și adaptare ,mai degrabă decât
de împrumut și imitație angro, și, astfel, putem vorbi pe bună dreptate despre un fenomen
original, despre Iluminismul românesc .Iluminismul făcea parte foarte mult din mișcarea de
idei la nivel european al vremii, dar poseda și calități proprii, care reflectau cursul specific de
dezvoltare socială și intelectuală din Transilvania în secolul al XVIII-lea, a fost opera
intelectualilor 1.
Ideologia absolutismului iluminat s-a răspândit prin numeroasele lucrări germane și mai
ales prin cele ale lui C Wolff. Ideile lui Wolff s-au răspândit împreună cu cele ale lui Iosif al
II-lea. În general, în condițiile al regimului fanariot, iluminismul s-a manifestat în Principate
prin trăsăturile europene comune, anume cosmopolitismul și umanismul, în timp ce în
Transilvania a primit o naționalitate majoră, devenind astfel o adevărată armă în lupta
intelectualilor români.
Critica iluminată ajunge în principate cu ajutorul filozofiei franceze. Precursori din epoca
iluminismului românii i-au cunoscut pe Nicolas de Malebranche, Pascal și Bayle ale căror
scrieri se găseau în bibliotecile nobililor. Influența lui Rousseau pare să fie mai puțin
puternică decât cea a lui Voltaire, deoarece în ultimele trei decenii ale veacului al XVIII-lea,
lucrările iluminiștilor francezi s-au bucurat de o atenție deosebită in rândul elitelor laice si
ecleziastice fanariote și pământene. Boierii de la curtea lui Alexandru Ipsilanti(1775-1782) îl
citeau cu mare interes de Voltaire 2.
Astfel, asemenea iluminiştilor din alte părți ale Europei, cărturarii români acordă o
importanţă deosebită culturii, considerată ca un esenţial factor de progres al societăţii ; ei
afirmă de aceea necesitatea unei active politici de „luminare” , de răspândire a „luminilor” în
rândurile poporului. Aceşti termeni nu se rostesc acum pentru prima dată, ei apar deseori în
scrierile premergătoare epocii luminilor, având o evidentă semnificaţie creştină ; el îşi pierde
tot mai mult sensul religios, adoptând unul laic, modern, care înţelegea prin luminare acţiunea
de răspîndire a culturii şi efectele ei asupra populaţiei. „Luminarea minţii” nu mai este cerută
acum pentru a putea stabili un contact mistic cu divinitatea, ci pentru — aşa cum se exprima
un boier muntean la 1820 — „luminarea norodului” ; despre „luminarea neamului”.
Iluminismul cultural din Principate, strădania de luminare a românilor au la bază ideea că
se încadrează în procesul general de luminare a popoarelor, că reprezintă o parte a ceea ce
Veniamin, Costache, Mihail Sturdza , , Mihai Eminescu , Gheorghe Asachi, Dimitrie
Cantemir numesc „luminarea veacului” ; în acelaşi timp însă, se consideră că luminarea
românească are un caracter special, că este de fapt o renaştere, o revenire la valori solide şi
specifice, puse vremelnic în umbră de dominaţia străină, mai ales fanariotă.

1
Ideas and legal principles in 18th century Europe. Romanian principalities connection with the „acquis”
communautaire Adrian Boant, p. 5.
2
Laurenţiu Rădvan ORAŞELE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EVUL MEDIU( sfârşitul sec. al XIII-lea – începutul sec. al
XVI-lea), p. 194.
 La începutul veacului al XVIII-lea, afirma răspicat și în concordanță cu realitatea, că în
ciuda închinării la Poartă, Moldova „și-a păstrat întreaga și nevătămata orânduiala sa
politicească și bisericească” 3. Această idee, a cărei validitate a fost restrânsă dar nu anulată
prin instaurarea regimului fanariot, a fost reluată de toți cărturarii epocii luminilor și pusă la
temelia concepțiilor privind statutul internațional al Principatelor, astfel la începutul secolului
în cultura spaţiului românesc se afirmă, pe fundalul unei societăţi marcate de mobilitate, noile
opţiuni ale preiluminismului. Dimitrie Cantemir, care exprimase la sfârşitul secolului al
XVII-lea în opera lui filozofică de tinereţe, în Divan, un spirit nonconformist în raport cu
dogmele ortodoxe şi îndrăzneli de gândire care l-au apropiat de ideile Reformei
antitrinitariene, vădea la început de secol al XVIII-lea preocupări concordante cu valorile
preiluministe.
În această sferă de interese a iluminismului timpuriu se înscrie lucrarea geografică
a învăţatului principe, Descriptio Moldaviae, redactată în spiritul şcolii germanele cunoaştere
a statelor aceleiaşi sensibilităţi culturale îi aparţine opera lui Johann Filstich, Tentamen
Historiae Valachicae, precum şi lucrarea lui Köleséry consacrată mineritului din
Transilvania, Auraria Romano Dacia (1717). Făcând cunoscute cercurilor ştiinţifice realităţile
ţărilor române, această pleiadă de cărturari evidenţiază originea latină a românilor, expunând-
o unor mai largi cercuri intelectuale europene.
Dimitrie Cantemir, animat de ideea emancipării politice a ţărilor române, consacră
în Historia Moldo-Vlachica şi Hronicon a vechimii româno-moldo-vlahilor pagini
semnificative despre latinitatea poporului român şi a limbii sale, subliniind ideea apartenenţei
acestuia la aceeaşi civilizaţie pe care o exprima în noţiunea de „Ţara Românească”, ca patrie
primitivă a românilor. Principele român continua, la nivelul unei savante argumentaţii,
opţiunile umaniştilor din secolul al XVII-lea, conferind ideii de latinitate o formă doctrinară.
Dimitrie Cantemir dedică Imperiului otoman, în legătură cu evoluţia politică din scena
europeană, o substanţială operă din sfera turcologiei, Historia incrementorum atque
decrementorum Aulae Othomanicae, care, alcătuită pentru baza cunoaşterii surselor otomane,
a fost, prin traduceri în limbile engleză, germană, franceză, un reper în cunoaşterea
impactului otoman în sud-estul european. Principele consacră, în aceeaşi ambianţă a epocii
petrine, o prezentare a religiei mahomedane (Sistema religiei mahomedane) de largă
circulaţie în epocă.4
Secolul al XIX-lea – este considerat în literatura de specialitate ca find unul al trezirii
națiunilor - va fi si cel în care națiunea fuzionează cu statul, identificare ce va produce
sintagma de „stat national" (devenită obiect de atașament și de devoțiune) și implicit, doctrina
supremației acestuia în toate sferele. Dacă, în perioada premergătoare secolului al XIX-lea,
naționalitatea era doar unul dintre principiile care lucrau la legitimarea statului, după
revoluția franceză, aceasta a devenit „cel mai puternic stâlp al statului", iar statul național o
formă politică hegemonică a modernității. Nationalismul secolului al XIX-lea este în aceeași
măsură dator Franței și Germaniei, iluminismului chiar dacă Revoluția Franceză nu a generat

3
Descrierea Moldovei, p. 243.
4
Iluminismul în Țările Române, https://istpedia.blogspot.com/2013/11/ilumnismul-in-tarile-romane.html
propriu-zis naționalismul, ci, în calitate de prima revoluție naționalistă modernă, i-a servit
acestuia drept model. De altfel, Rousseau - pe care tendințele politice le-a plasat în iluminism
datorita relației sale cu revoluția franceza - este redescoperit și recuperat în calitate de
personaj romantic.
În gândirea filosofică româneasca a secolului al XIX-lea, aparatul conceptual al ideii
naționale pătrunde atât prin medierea franceză, cât și prin aceea germană. Un model
romantic german condiționează discursul pașoptiștilor ardeleni, care recondiționează tradiția
iluministă astfel încât să poată primi, în interiorul ei, naționalismul de factură romantica.
(Este de reținut faptul că ideea națională, la români, nu este îndatorată în mod exclusiv
generației de la 1848, ea regăsindu-se și la Școala Ardeleană; am putea spune că a existat în
Ardeal un context politico-social de dominație care a facilitat, într-un fel sau altul, apariția
mai explicită sau mai difuză a unor scenarii naționaliste care trebuiau să legitimeze teoretic
dreptul etniei române la autoguvernare 5.
Astfel , existau două generații de intelectuali - cei care au aderat la tradițiile Iluminismului
și la stilul clasic al secolului anterior şi romanticii, revoluționarii, care priveau spre viitor - şi-
au lăsat amprenta asupra vieții culturale și gândirii politice între Tratatul de la Adrianopol din
1829 și izbucnirea Revoluției de la 1848. Granițele dintre generații nu erau deloc rigide,
amândouă fiind energice și gata să înfrunte orice provocare. Entuziasmul lor adesea naiv şi
simțul patriotic puternic, proiectele lor mărețe și ambițiile enciclopedice se datorau spiritului
vremii, un soi de liberalism care după revoluție a ajuns să fie cunoscut drept paşoptism. Erau
inspirați de un țel unic, atotcuprinzător : acela de a scoate națiunea română din bezna
înapoierii sale şi de a o pune în legătură cu lumea modernă, care, pentru ei, însemna Europa
Occidentală.
Literatura a tradus cu precizie spiritul vremii. Poezia și proza erau subordonate idealurilor
de unitate națională și independență, compasiunii față de clasele inferioare, în special față de
țărani, și eforturilor de a modifica sursele de inspirație, îndreptându-le spre istorie, folclor și
peisajul local. Multe dintre operele din această perioadă au fost inspirate și de ideea
iluministă că literatura are un scop didactic inerent, scriitorii privilegiind utilul în locul
esteticului și gândindu-se mai întâi la binele general și abia apoi la satisfacția personală.
Acestea erau tezele liberale caracteristice epocii, pe care intelectualii români le-au împărtăşit
cu omologii lor din toată Europa Centrală și de Est. Un element nou a pătruns pe scena
literară după 1830: publicul cititor. Era încă redus, dar avea o structură din ce în ce mai
democratică, pe măsură ce negustorii, meșteşugarii, funcționarii şi intelectualii de la sat
(preoți, profesori, notari) s-au alăturat boierilor mari și de mijloc. Majoritatea celor care
citeau ziarele proveneau din clasa de mijloc. În 1834 existau 200 de abonați la Curierul
Românesc, care fusese înființat la Bucureşti în 1829 de lon Heliade-Rădulescu (1802-1872),
figura literară marcantă a acestei perioade.
Instituționalizarea culturii a fost o altă caracteristică a epocii. Au apărut felurite societăți și
asociații ce reuneau indivizi cu mentalități similare care promovau nenumărate cauze. Aceşti
„pașoptiști”au făcut ca teatrul să devină o parte constantă a vieții sociale și literare ; au pus
bazele unui sistem educațional modern, de la şcoala elementară rurală până la universitate; și
5
Dialectica închiderii și deschiderii în cultura română modernă Mona Mamulea. Editura Academiei, 2007,
p.326.
au însărcinat ziarele cu misiunea de a modela opinia publică și de a trezi simțul
responsabilității civice. „Generația pașoptistă" a întruchipat aşadar o viziune nouă,
cuprinzătoare a națiunii și era hotărâtă să-și prezinte teoria unui public mult mai larg decât
cercurile sale limitate. Astfel, s-a apropiat de „popor" mai mult decât oricare altă generație de
până atunci şi a conferit o notă modernă ideii de națiune. Primul test important al acestei noi
națiuni a venit odată cu „primăvara popoarelor" din 1848.
Pașoptistul Mihail Kogălniceanu care a scris lucrarea „Moldavie et des Valaques
Transdanubiens”, publicată la Berlin în 1837 avea să ocupe un loc central în viața publică
românească în următoarele patru decenii. Ideea de națiune îl impresionase profund. Astfel, el
a conceput istoria drept creația unui popor întreg, nu numai a liderilor săi, și a susținut că era
esențial să se realizeze o explorare multilaterală a trecutului pentru a scoate la iveală toate
realizările popoarelor, dar mai ales pentru a înțelege spiritul care le-a călăuzit. Sarcina
modelării formelor disparate de gândire despre istorie și creativitatea literară într-o doctrină
culturală coerentă a fost asumată de scriitorii care s-au reunit în jurul „Daciei Literare”,
revistă înființată de Mihail Kogălniceanu la Iași în 1840. Denumirea revistei simboliza țelul
său şi al colegilor săi : promovarea unui simț al unității în rândul tuturor românilor care
locuiau între granițele istorice ale Daciei antice prin cultivarea unei literaturi naționale
autentice. Pentru a fi națională, insista Kogălniceanu, literatura trebuia să reflecte trăsăturile
aparte ale poporului român aşa cum se desprindeau ele din istorie şi din folclor și trebuia să
aibă ca surse principale de inspirație experiențele istorice și aspirațiile contemporane ale
românilor 6.
Mihail Kogălniceanu numaidecât s-a integrat mișcării de eliberare socială și națională
consacrându-se îndeosebi unei neobosite activități pe tărâmul culturii, domeniu în care
patrioții putea beneficia de o libertate de acțiune mai mare .Prin activitatea sa pe acest tărâm
Kogălniceanu a slujit țelurile mișcării de eliberare poporul român atât în mod direct prin
însuflețirea cititorului cat și în mod indirect prin sublinierea aspectelor esențiale și specifice
ale culturii românești în fața cercurilor intelectuale europene.
Socotind istoria o armă de luptă la îndemâna mişcării de eliberare a poporului său,
Kogălniceanu a desfășurat o neobosită activitate în acest domeniu, care reflecta neîndoielnic
pasiunea omului de ştiință, dar, în acelaşi timp, interesul pe care omul politic înaintat
înțelegea să i-o acorde. În anii care urmează, multilateralul om de cultură și activul
propagandist era Mihail Kogălniceanu s-a afirmat cu strălucire în ochii contemporanilor ca un
istoric de talie universală. În cuvântul de deschidere a cursului de istorie națională pe care l-a
rostit la Academia Mihăileană în noiembrie 1843, Kogălniceanu a subliniat deosebita
însemnătate a istoriei, având grijă de a evidenția contribuția pe care istoriografia o putea
acorda „pentru ocrotirea driturilor" națiunii române, „...Începutul nostru ni s-a tăgăduit-
remarca el, parafrazându-l pe Aaron Florian-, numele ni s-a prefăcut, pământul ni s-a sfâşiat,
driturile ni s-au călcat în picioare, numai pentru că n-am avut conştiința naționalității noastre,
numai pentru că n-am avut pe ce să ne întemeiem şi să ne apărăm dreptățile". El sublinia cu
mândrie că istoria poporului său nu era ,”mai jos decât istoria a orişicăruia popor vechi sau
nou „ , istoria poporului român având, de altfel, prin însăși desfășurarea ei „un interes
universal”.

6
Scurtă istorie a României, Editura Polirom, 2015, p. 299-302.
 Anul 1848 l-a găsit pe Kogălniceanu în primele rânduri ale luptătorilor revoluționari. Lui
i-a revenit sarcina de cinste de a elabora în calitate de exponent al Comitetului revoluționar
moldovean unul din cele mai ample programe ale mişcării de eliberare româneşti: Dorințele
Partidei Naționale în Moldova. Acest document rămâne neîndoielnic, cum bine s-a spus,
,,opera cea mai grăitoare, cea mai semnificativă pentru cunoașterea concepției filosofice și
social-politice a lui M. Kogălniceanu în perioada sa de ascensiune". Programul întocmit de
Kogălniceanu – elaborat de el în urma urmăririi atente a evenimentelor revoluționare din
Țările Române și din Europa şi a consultării celorlalte programe ale revoluționarilor români
în timpul evenimentelor paşoptiste – a fost consacrat într-o mare măsură problemelor interne,
dar este, totodată, un document adresat cercurilor politice și diplomatice europene cu menirea
de a consolida poziția internațională a Principatelor Române și de a pregăti în viitor
constituirea statului român modern, unitar şi neatârnat 7.
La începuturile oricărei epoci de modernizare, se constituie elite care se grăbesc spre
pupitrul îndrumării maselor şi cum voința de îndrumare nu este însoțită de o putere creatoare
pe măsură, ele recurg la forme gata fabricate în alte societăți, pe care le vestesc celor de
acasă, prezentându-le drept forme salvatoare. Un alt salvator ar fi „Mihai Eminescu „ prin
ideile conservatiste, polemizând atât cu ideea liberală cât și cu ideea socialistă.
Mihai Eminescu considera că ideea conservatoare e superioară celei socialiste (ca putere
de pătrundere a lucrurilor); prin examinarea, în fundamentele lor, a ideilor aruncate în luptă,
dovedea că deşi socialismul marxist se arată preocupat, ca şi liberalismul, de înțelegerea
fenomenelor de "periferialism", nici unul și nici altul nu pot explica periferializarea istorică,
fiindcă aceasta nu ține, în esența ei de "capitalismul modern" şi, deci, de efectele forțelor
"capitalului", oricum ar fi fost interpretată acțiunea istorică a acestuia (în sens liberal ori
marxist), ci de cu totul alte cauze, pe care M. Eminescu, prin ideea conservatoare, le
examinase, găsindu-le și conceptul prin teoria „păturii superpuse”. Nu capitalul e vinovat de
mizeria periferiilor, cum credeau marxiştii, ci pătura superpusă, cum dovedea M. Eminescu în
polemica răsunătoare cu socialismul (marxismul) fraților Nădejde. Chestiunea este de o
extraordinară actualitate și, de aceea, coborâm la originile examinării ei. Fiindcă şi azi, ca şi
pe vremea lui Eminescu, reapare primejdia unei greşite înțelegeri a capitalismului în periferia
sistemului mondial, iar această înțelegere are efecte pragmatice dintre cele mai dăunătoare la
scara politicilor economice.
Eminescu este un evoluționist, preocupat de dezvoltarea realului dintr-un punct originar.
Simptomatic, marii gânditori ai lumii au fost „evoluționiști“. Platon, Aristotel, Descartes,
Kant concep lumea în devenirea ei cumulativă, iar cunoașterea umană reflectă continuitatea și
nicidecum „rupturile“ sau „salturile“, pentru că ei înșiși sunt continuatori ai unei tradiții pe
care o dezvoltă. La fel, Eminescu valorizează tradiția ca fundament al oricărei cunoașteri,
inclusiv al celei despre național.
În operele lui Eminescu sunt abordate toate subiectele fierbinți ale vremii, dar și probleme
de istorie, economie, sociologie, demografie, geopolitică, toate subsumate perspectivei
privind consolidarea și dezvoltarea națiunii și statului român. Pe de altă parte, opera
eminesciană reprezintă, indubitabil, pentru cercetătorul epocii moderne, o cale esențială de a
7
Politică externă și diplomați la începuturile României moderne Dan Berindei. Editura Mica Valahie,
2011, p.280-283.
cunoaște mentalității, atitudini, comportamente individuale și de grup ale perioadei de
modernizare a României. Eminescu a pledat, în stilul său inconfundabil, pentru valorile
perene ale unei societăți democratice: proprietate, libertate, diversitate, și a respins
radicalismul, dogmatismul, dictatura, revoluționarismul, egalita- rismul, comunismul, și, în
genere, orice atingere a libertății individuale și naționale.
Fără a-și propune în mod special să clarifice noţiunile „formă“, „fond“ și „forme fără
fond“, Eminescu delimitează cu multă rigoare aceste concepte. Viziunea eminesciană este
foarte clară și ea trebuie înţeleasă în termenii discutaţi de poet. Pentru el, dezvoltarea unei
naţiuni parcurge un traseu unic– evoluţia de la fond la formă, fondul fiind cel care se
primenește continuu, iar forma, cea care se conservă . Eminescu amintește de forme
exterioare sau de forme lipsite de cuprins. În adoptarea formelor exterioare s-a plecat de la
convingerea că acestea vor schimba rapid realităţile vechi făcute responsabile pentru situaţia
societăţii românești. Formele fără fond exprimă lipsa unor legături reale între instituţiile
moderne și fondul autohton, precum și un conţinut vechi îmbrăcat într-o formă nouă.
La noi au fost introduse forme străine care, în loc să ducă la înlăturarea efectelor negative
ale celor vechi, le-au scos și mai mult în evidenţă și, totodată, au dat naștere la fenomene noi,
cu consecinţe dezastruoase în viaţa poporului român. Spre deosebire de alţi gânditori români,
Eminescu nu vede în formele fără fond doar o simpă nepotrivire între instituţiile de tip
occidental introduse la noi și fondul autohton, ci ar reprezenta o falsificare brutală a profilului
poporului român, o contradicţie între aceste instituţii și spiritul românesc.
Fără a nega importanţa gândirii teoretice în fundamentarea legilor și actelor care vizau
dezvoltarea României, Eminescu se pronunţă pentru adaptarea principiilor teoretice la
cerinţele concretului. O teorie trebuie să ţină seama, în mod obligatoriu, de tradiţiile istorice,
de nevoile și trebuinţele poporului român, pentru că numai astfel va putea evolua normal:
„Nu acel om politic va fi însemnat, care va inventa și va combina sisteme nouă, ci acel care
va rezuma și va pune în serviciul unei mari idei organice înclinările, trebuinţele și
aspiraţiunile preexistente ale poporului său.Astfel, teoria copiată nu reflectã un conţinut
adecvat, dimpotrivă, se transformă într-o formă fără fond. O teorie este utilă numai dacă prin
aplicarea ei duce la un progres real în viaţa unui popor.
Observăm la Eminescu preocuparea pentru unitatea dintre real și ideal. Discrepanţele, con-
tradicţiile care apar din exagerarea unuia sau altuia dintre cei doi termeni sunt, neîndoios,
fapte ce s-au manifestat în procesul modernizării României. Prin dovedirea caracterului
abstract al unor idei și reforme burgheze, Eminescu voia să argumenteze lipsa de legitimitate
a capitalismului în România, care a lovit puternic șo nemilos în ţărănime
Gânditorul rămâne unul dintre cei mai consecvenţi și mai aprigi partizani ai stabilităţii și
echilibrului social. Nu este greu de constatat interesul său pentru acele doctrine și soluţii care
asigurau stabilitatea structurilor statale într-o ţară agricolă înscrisă pe calea modernizării.
Poetul marchează, astfel, o viziune funcţionalistă asupra societăţii românești prin accentuarea
funcţiilor componentelor sale principale. Fiind o ţară agricolă, România nu-și putea permite
schimbări radicale, ci o evoluţie care să-i conserve necondiţionat toate elementele de
stabilitate, pe care le considera a fi reprezentate, în primul rând, de ţărănime. Înainte de
modernizare, boierimea a fost un factor de stabilitate, dar a decăzut din cauza infiltrării în
rândurile ei a unor parveniţi și venetici 8.
În concluzie pot spune că Dimitrie Cantemir a fost primul român și est-european omologat
de Berlinul iluminist pentru profunzimea operelor și înălțimea ideilor , apoi au urmat
M.Kogălniceanu, M.Eminescu...

8
Constantin Schifirneţ; Formele fără fond, un brand românesc, Bucureşti,. Editura Comunicare.ro, 2007,
p.102-104.