Sunteți pe pagina 1din 3

Portretul lui Ștefan cel Mare

Portretul lui Ștefan cel Mare este realizat de către Grigore Ureche din perspectiva post-
mortem, asemeni unui epitaf. Descrierea este alcătuită din două părți. Prima parte este cea
introductivă, din perspectiva obiectivă. Astfel, prezintă în mod echilibrat atât calități, care erau
foarte multe, cât și defecte, care erau puține. Este respectată o structură foarte riguroasă și se
pune accent pe trăsăturile ereditare transmise și urmașilor.
Inversiunea „fost-au” are rolul de a oferi tonalitate de povestitor și o impresie de
continuitate. Adjectivul pronominal demonstrativ “acestu” reliefează importanța domnitorului și
marchează apropierea cronicarului de vremurile trecute, el nefiind contemporan cu Ștefan cel
Mare. Grigore Ureche subliniază faptul că era mic de statură, „nu mare la statu”, și astfel începe
cu ceva ce poate scădea importanța. Era un om mânios și “de grabu vărsătoriu de sânge
nevinovat”, fiind adusă o acuzație foarte gravă, un om care acționează din impulsivitate. Se
considera judecător suprem ce deținea puterea absolută. Îi plăcea sancționarea în mod cumplit și
judecata era pe loc, pentru a se impune și pentru a nu uita. Avea părul roșu, ceea ce îl face ca în
psihologie să fie considerat impulsiv, violent și mânios. Strategia este de a prezenta inițial
defectul cel mai mare, urmat de o mulțime de calități, pentru a reliefa trăsăturile pozitive.
Este considerat “întreg la fire, neleneșu”, eufemizare, deci avea trăsăturile omului de
rând. “Lucrul său îl știia a-l acoperi”, ceea ce demonstrează ca știa să păstreze un secret și avea
capacitatea de a rezolva probleme. “Unde nu gândeai, acolo îl aflai” arată că știa să se folosească
de elementul surpriză. Folosea exemplul personal, ca ai lui să nu dea înapoi, ceea ce dovedește
capacitatea lui de a câștiga războaie. Chiar și atunci când pierdea o bătălie, nu își pierdea
nădejdea, două înfrângeri celebre fiind cele de la Războieni, împotriva turcilor conduși de
sultanul Mahomed I, cuceritorul Constantinopolului, și de la Chilia.
Calitățile sale s-au transmis și urmașilor. Este prezentată viziunea omului din popor prin
mitologizarea domnitorului, considerat un tată al poporului. După moartea lui, “l-au îngropat țara
cu multă jale și plângere”, fiind o hiperbolizare a reacției poporului. În textul lui Grigore Ureche
este prezentă și informația istorică, faptul că a ctitorit Mănăstirea Putna. Perioada de domnie a lui
Ștefan cel Mare a fost cea mai tumultuoasă din istoria Moldovei. Sanctificarea domnitorului este
ca o critică, referindu-se la morala creștină care condamnă faptele sângeroase, dar în același timp
este o recunoaștere a tuturor meritelor din timpul vieții. În încheiere este prezentat efectul lui
Ștefan cel Mare asupra întregii naturi, fiind prezentată dimensiunea cosmică ce arată fenomenele
care au anticipat la moartea lui.

Titluri opere Dimitrie Cantemir


 Divanul sau Gâlciava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul
 Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago (Icoana de nezugrăvit a științei sacrosante)
 Istoria ieroglifică
 Istoria Creșterii și Descreșterii Imperiului Otoman
 Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor
 Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei) + Colecția Orientală
Caracterizarea lui Nicolae Milescu Spătariul

Ion Neculce, din dorința de a conserva un trecut care, altfel, ar fi fost iremediabil pierdut,
scrie „O samă de cuvinte”, prin care, sub forma unei legende biografice extrem de evocatoare,
reușește să contureze portretul marelui cărturar moldovean Nicolae Milescu.
Incipitul abrupt, specific basmelor românești, aduce în prim-plan profilul de intelectual al
boierului, evidențiat încă din primele rânduri prin complexitatea cunoștiințelor lingvistice și prin
felul demn în care își purta ținuta. Totuși, caracterul atât de promițător al unui personaj
eminamente inteligent este pus la îndoială prin asumarea aproape inconștientă a hazardului în
jocurile de cărți și prin perfidia de care dă dovadă când trădează încrederea lui Ștefăniță-Vodă.
Ca pedeapsă, ca semn al damnării, i se taie nasul, însă nu cu satârul călăului, ci cu hangerul
personal al domnitorului, reiterând respectul pe care Ștefăniță-Vodă îl poartă totuși fostului său
protejat și sugerând că, mai presus de lipsa de lealitate, îl apreciază ca om.
În pofida umilinței la care este supus – aceea de a purta însemnele unui tâlhar – Nicolae
Milescu își pune încrederea într-un doctor, se vindecă, își păstrează prestigiul personal și, prin
forța caracterului său și a perseverenței, își continuă traiectoria vieții sub aripa lui Alecsii
Mihailovici, primind înnobilatoarea îndatorire de a-i face educația lui Petru Alecsievici. Ulterior,
Milescu este trimis în solie la împăratul "chitailor", unde renumele îl precede, oferindu-i-se
daruri scumpe.
Soarta, însă, îi este din nou potrivnică, pentru că, după moartea domnului de la Moscu,
senatorii, profitând de vulnerabilitatea lui Milescu, îi iau darurile și îl trimit la Sibir, în exil, însă
Petru cel Mare, devenit împărat, își amintește de aplecarea cu care cărturarul i-a făcut educația și,
înduioșat, poruncește ca boierul să fie adus înapoi și să primească, pe lângă răscumpărarea
bunurilor, și optzdaci de pungi de galbeni, ca iertare și ca simbol al admirației pentru munca sa.
Aventurierul Nicolae Milescu devine, astfel, sfetnic și rămâne în această postură până la
moarte, iar cinstea care i se face la înmormântare corespunde unui mare demnitar.

Legenda III

Înaintea construirii Mănăstiii Putna, Ștefan-Vodă, însoțit de un alai de boieri și de copii, a


tras, de la distanță, cu arcul și s-a hotărât ca în locul unde a ajuns săgeata, acolo să se facă centrul
altarului. Se spune că un copil din casă, a cărui săgeată a căzut pe dealul Sion, l-ar fi întrecut pe
Ștefan cel Mare, care a poruncit pe loc să îi fie tăiat capul. Deși bisericuța de lemn nu mai există,
mănăstirea era totuși extrem de frumoasă, poleită cu aur, acoperită cu plumb, iar când călugării
au văzut că un clopot mare s-a stricat, l-au refăcut, făcându-l și mai mare.
Au rămas la Putna, după moartea lui Ștefan-Vodă, un pahar, folosit la pomenire, și arcul,
care, în vremea lui Constantin Cantemir-Vodă, a fost important în timpul unei răscoale, când au
venit cazacii cu leși să jefuiască mănăstirea. I-au dat foc lăcașului sfânt, obligându-i astfel pe
călugări să cedeze turnul, din care au furat doar arcul lui Ștefan cel Mare. Paharul, însă, s-a
păstrat până la a treia domnie a lui Mihai Racoviță-Vodă, când, fiind folosit la un ospăț pentru
băutură, a fost stricat.
Legenda IV

După ce a fost înfrânt de turci la Războieni, Ștefan-Vodă s-a întors în Cetatea Neamțului,
unde mama sa nu l-a lăsat să intre, îndemnându-l să continue lupta. Astfel, la înduplecarea ei, a
fost eliberat un neamț din închisoare, care promitea să întoarcă sorții bătăliei ce se prevestea a fi
pierdută. Au îndreptat puștile din cetate asupra turcilor, au bătut în corturile lor până au sfărmat
boldul de la cortul împăratului, ceea ce, până la urmă, i-a împiedicat să stea în acel vârf de
munte, de unde puteau ataca.
Ștefan-Vodă a mers la Voroneț, unde locuia un părinte sihastru, Daniil și a așteptat ca el
să își termine rugăciunea ca să poată intra în chilie și să se spovedească. Sihastrul i-a spus să nu
cedeze în fața dușmanilor, că războiul este ca și câștigat dacă va fi făcut o mănăstire în numele
Sf. Gheorghe, care să fie hramul bisericii. Domnul a strâns, deci, oaste și a luptat până au trecut
turcii de Dunăre și i- a învins. Iar când s-a întors, a făcut mănăstirea Voroneț, punându-i hramul
Sf. Gheorghe.
Călușarii
Afară de aceste feluri de jocuri, care se joacă pe la sărbători, mai sunt încă alte câteva
aproape un eres, care trebuie alcătuite din numerele fără soţ 7, 9 şi 11. Jucătorii se numesc
―căluşari, se adună o data pe an şi se îmbracă în straie femeieşti. În cap îşi pun cunună împletită
din pelin şi împodobită cu flori; vorbesc ca femeile şi, ca să nu se cunoască, îşi acoperă obrazul
cu pânză albă. Ţoţi au în mână câte o sabie fără teacă, cu care ar tăia îndată pe oricine ar cuteza
să le dezvelească obrazul. Puterea aceasta le-a dat-o o datină veche, aşa că nici nu pot să fie traşi
la judecată, când omoară pe cineva în acest chip. Căpetenia cetei se numeşte stariţ, al doilea
primicer, care are datoria să întrebe ce fel de joc pofteşte stariţul, iar pe urmă îl spune el în taină
jucătorilor, ca nu cumva norodul să audă numele jocului mai înainte de a-l vedea cu ochii.
Căci ei au peste o sută de jocuri felurite şi câteva aşa de meşteşugite, încât cei ce joacă
parcă nici nu ating pământul şi parcă zboară în văzduh. În felul acesta petrec în jocuri
necontenite cele zece zile între Înălţarea la cer a lui Hristos şi sărbătoarea Rusaliilor şi străbat
toate târgurile şi satele jucând şi sărind. În toată vremea aceasta ei nu dorm altundeva decât sub
acoperişul bisericii şi zic că, dacă ar dormi într-alt loc, i-ar căzni de îndată strigoaicele. Dacă o
ceată de acestea de căluşari întâlneşte în drum alta, atunci trebuie să se lupte între ele. Ceata
biruită se dă în lături din faţa celeilalte şi, după ce fac învoieli de pace, ceata biruită este supusă
celeilalte cete vreme de nouă ani. Dacă vreunul este omorât într-o astfel de încăierare, nu se
îngăduie judecată şi nici judecătorul nu întreabă cine a savârşit fapta. Cine a fost primit într-o
asemenea ceată trebuie să vină de fiecare dată, vreme de noua ani, în aceeaşi ceată; dacă lipseşte,
ceilalţi zic că îl căznesc duhuri rele şi strigoaicele.
Norodul lesne crezător pune pe sama căluşarilor puterea de a izgoni boli îndelungate.
Vindecarea o fac în acest chip: bolnavul îl culcă la pâmănt, iar căluşarii încep să sară şi, la un loc
ştiut al cântecului, îl calcă, unul dupa altul, pe cel lungit la pământ începând de la cap şi până la
călcâie; la urmă îi mormăie la urechi câteva vorbe alcătuite într-adins şi poruncesc boalei să
slăbească. După ce au făcut aceasta de trei ori în trei zile, lucrul nădăjduit se dobândeşte de
obicei şi cele mai grele boli, care s-au împotrivit lungă vreme meşteşugului doftoricesc, se
vindecă în acest chip, cu puţină osteneală. Atâta putere are credinţa până şi în farmece.

S-ar putea să vă placă și