Riscul – un fenomen economic

Definitia riscului din perspectiva econimica:

Riscul este o componentă a existenței umane, persoanele fizice fiind întotdeauna expuse
influenței riscului. Oriunde are loc o activitate umană, acolo sunt prezente și riscurile. Consecințele
riscului pot fi influențate, într-o măsură prin activități de prevenție.
În general, riscul se referă la o incertitudine cu privire la rezultatele preconizate ale activității
economice. Momentul și măsura în care se vor atinge rezultatele dorite este necunoscut și, că
urmare, toate activitățile sunt învăluite de incertitudine, adică nu există informații suficiente pe baza
cărora să fie luate deciziile manageriale cu efect garantat.
Riscul presupune probabilitatea de apariție a evenimentelor neprevăzute, care aproape
întotdeauna duc la diminuarea sau chiar lipsa unui rezultat pozitiv. Mai este definit și c ă
probabilitatea de eșuare a unui proiect și urmările care rezultă din această stare de fapt.
De asemenea acesta reprezintă variabilitatea rezultatului posibil în funcție de un eveniment nesigur,
incert”.

Dicționarul economiei de piață definește riscul drept un ”eveniment viitor și probabil, a cărui
producere ar putea provoca anumite pierderi. El poate fi previzibil atunci când factorii care ar aduce
pierderi pot fi anticipați și imprevizibil atunci când este determinat de situații fortuite”.

De-a lungul timpului s-a facut o clasificare a celor mai reusite abordari, definitii si notiuni,
in functie de continul acestora :

Siropolis N.C. - “Riscul antreprenorului presupune probabilitatea de a suporta pierderi

financiare.”

Cernova G. V. - “Prin risc economic, se înțelege o oarecare posibilitate de apari ție a pierderii,
măsurată în expresie bănească.“

Ilienkova N. D. - “Se concepe rațională determinarea riscului economic că posibilitate

(probabilitate) a pierderilor, care apar la adoptarea și realizarea deciziilor economice.”

Concluzionând cele expuse anterior, putem afirma că, în fenomenul riscului, se evidențiază
următoarele elemente :
• posibilitatea abaterii de la scopul preconizat, pentru care se realizează alternativa aleasă;
• probabilitatea obținerii rezultatului scontat;
• lipsa certitudinii în atingerea rezultatului scontat;
 posibilitatea apariției urmărilor negative în timpul realizării anumitor acțiuni în condiții de
incertitudine pentru subiectul ce recurge la risc;
 pierderile materiale sau de alt gen legate de realizarea alternativei alese în condiții de
incertitudine;
• așteptarea pericolului, insuccesului că rezultat al realizării alternativei alese.
Considerăm că aceste elemente caracterizează suficient de exact esența riscului.
Clasificarea tradițională a riscurilor
Riscurile sunt de mai multe feluri, iar cele mai des utilizate în teoria și practica economic ă
sunt:
• Risc de afaceri
• Risc financiar
• Risc dinamic
• Risc static
• Risc fundamental
• Risc special
• Risc pur si speculativ

Conform accepțiunii latine, termenul risc se referă nu numai la șansa de pierdere, ci și la șansa
de câștig.
Cu toate acestea, termenul „risc” tinde să fie utilizat în limbajul cotidian cu semnifica ția
pericolului unei pierderi.

- Risc de afaceri
Când vorbim de risc de afaceri ne referim în primul rând la incertitudinea care presupune
atingerea scopurilor și obiectivelor organizației, dar vorbim și despre incertitudinea în ceea ce
reprezintă realizarea profitului. Atunci când compania nu urmărește să își îndeplinească obiectivele
definite poate duce la o răsfrângere negativă asupra acesteia, precum și a misiunii și a viziunii
asupra ei.

- Riscul financiar
Riscul financiar reprezintă asigurarea dată de sursele de finanțare a pierderilor. Adic ă firma
de asigurări acoperă pierderile cauzate companiei din fondul de asigurări plătit de companie pe
parcursul unei perioadei de timp.

- Riscul dinamic
Riscurile dinamice înseamnă schimbările care se produc în economia companiei. De
exemplu, modificarea prețurilor, a veniturilor, a cheltuielilor, dar și tehnologiile care pot cauza
pierderi majore. Totuși, compania poate avea beneficii de pe urma riscurilor dinamice, deoarece
acestea reprezintă o adaptare la schimbările produse.
Aceste riscuri sunt previzibile. Dacă compania a achiziționat tehnologie modernă pentru a
avansa și a-și atinge obiectivele mai repede rezultatul poate fi un profit mai redus din cauza faptului
că angajații nu sunt obișnuiți cu noile tehnologii, însă pe termen lung, acestea pot produce cre șteri
majore a veniturilor.
 - Riscul static
Acest risc înseamnă toate pierderile care se produc chiar și atunci când economia r ămâne
neschimbată. Acestea pot fi cauzate de lipsa de onestitate a clienților. Riscul static nu constituie o
sursă de venit și este previzibil, deoarece distrugerea bunurilor este cauzată de greșelile clienților.

- Riscul fundamental
Riscul fundamental este constituit dintr-un grup de riscuri provocate de fenomene precum
cele economice, sociale sau politice. Aici putem aminti războiul, inflația, șomajul, inundațiile,
cutremurele etc.
Acest risc este imprevizibil și nu este în controlul persoanelor fizice, fiind în obliga ția
societății să reacționeze la acestea, nu a persoanei fizice.
De exemplu, șomajul se soluționează cu ajutorul programelor de asistență socială ale statului,
daunele declanșate în urma inundațiilor și a cutremurelor se repara cu ajutorul statului și a
organizațiilor umanitare. De exemplu, în 2010 în urma producerii unui cutremur puternic în Chile,
zeci de oameni au rămas în până de curent, președintele statului declarând calamitate în acea zona a
tarii.

- Riscul special
De multe ori, acest risc este asociat de casele de asigurări și cu fondurile de asigur ări.
Făcând referire la întâmplările care declanșează pagube din cauza unor situații deosebite.
Riscurile speciale sunt în sarcina persoanei fizice și pot fi prevenite de către aceasta cu
ajutorul unor tehnici.

- Riscul pur și riscul speculativ

Acest risc pur iese în evidență doar atunci când se presupun pierderi sau niciun fel de pierderi.
Cel mai cunoscut exemplu de pierdere este pierderea proprietății.
Riscul pur ia în calcul doar posibilitatea de pierdere fără să ia în calcul posibilitatea de câ știg,
desemnând doar pericolul unei pierderi, fără să ia în considerare posibilitatea de câștig.
Exemplele de risc pur includ pagubele potențiale ale incendiilor, inundațiilor sau ale
cutremurelor sau posibilitatea deceselor premature că urmare a accidentelor sau a îmboln ăvirilor
fatale.

Riscul speculativ acoperă atât posibilitatea unui câștig, cât și pericolul unei pierderi.
Afacerile sau jocurile de noroc implică risc speculativ.
Distincția dintre riscul pur și riscul speculativ reprezintă o premisă fundamentală a teoriei
asigurărilor. Astfel, riscul implică dispersia rezultatelor posibile față de media acestora în sens
pozitiv (câștiguri relative), cât și negativ (pierderi relative).
Din această perspectivă, riscul poate fi definit că posibilitatea unor rezultate favorabile sau
nefavorabile.
Aprecierea rezultatelor posibile este relativă: rezultatul favorabil depășește media anticipată,
în timp ce rezultatul nefavorabil este inferior mediei anticipate.
Orice decizie economică presupune un anumit grad de risc.
Decidentul trebuie să învețe să-și asume riscul deciziilor și să îl administreze în folosul lui.
 - Riscurile în industrie
Riscurile care apar în industrie pot fi împărțite în două categorii:
- riscuri de bază
- riscuri adiționale.
Riscul de bază este grupul de riscuri unde intră toate tipurile de bunuri.
Riscurile de bază sunt: incendiul și trăsnetul, exploziile (nu și cele nucleare), furtuna, grindina
și cutremurele.
Riscurile adiționale sunt cele care depind de locația sau proprietățile inerente.
Riscurile adiționale sunt: inundațiile, alunecările de teren, avalanșele, scurgeri de gaze,
scurgeri de apă din instalații, autoaprinderea stocului.

Risc și incertitudine
Pentru a se înțelege mai bine noțiunea de risc, este necesară realizarea unei distincții clare
între risc și incertitudine.
Riscul se referă la situațiile în care se pot identifica probabilități obiective pentru rezultatele
posibile.
Riscul poate fi cuantificat.
Incertitudinea se referă în schimb la situațiile sau evenimentele despre care nu există
informații suficiente pentru a identifica probabilitățile obiective.

Incertitudinea
Atunci când informațiile necesare înțelegerii și anticipării evoluțiilor, schimbărilor ce pot avea
loc într-un anumit context sunt fie insuficiente, fie indisponibile, situația este catalogată că fiind una
incertă.
Elementul cheie în a face distincția între risc și incertitudine este probabilitatea.
Probabilitatea se referă la posibilitatea ca un anumit fenomen sau eveniment s ă se produc ă în
condiții bine determinate.
În funcție de probabilitate pot fi evidențiate 3 categorii de situații:
• certitudinea absolută
• incertitudinea
• riscul

Certitudinea absolută
Certitudinea absolută poate fi definită că situația decizională în care evoluția viitoare a
evenimentelor, consecințele unei decizii pot fi prevăzute cu exactitate, neexistând erori sau
evenimente neașteptate.
Se poate afirma că rezultatele oricărei decizii sunt cunoscute cu exactitate înaintea adopt ării
lor deoarece probabilitatea că rezultatul respectiv să fie atins este de 100%.
Dacă ar exista certitudinea absolută, fiecare decident ar dispune nelimitat de informa țîi
complete și s-ar putea realiza o listă completă a evenimentelor viitoare și ale consecin țelor adopt ării
unei decizii.
 Riscul se află între certitudine și incertitudine
La polul opus al certitudinii se află incertitudinea.
Marele dezavantaj al incertitudinii este acela că la un nivel ridicat al ei, indivizii nu mai sunt
capabili să aleagă, din moment ce orice alegere duce la rezultate aleatorii imposibil de prevăzut.
Prin urmare este necesară reducerea incertitudinii când atinge niveluri prea mari.

Deciziile luate de decidenți în condiții de risc

Gradul de incertitudine este dat de numărul factorilor care pot afecta cursul unei acțiuni și de
frecvența și amplitudinea schimbărilor aferente lor.
De asemenea este influențat de nivelul cunoașterii pe care îl posedă firma sau individul în
domeniul în care acționează.
Un nivel al cunoașterii mai ridicat permite o apreciere mai corect ă a factorilor care ac ționeaz ă
și duce la scăderea posibilității unor predicții eronate.
Riscul este un fenomen care provine din circumstanțe pentru care decidentul este în măsură să
identifice evenimente posibile, și chiar probabilitatea materializării acestora, fără a fi însă în
măsură să precizeze cu exactitate care dintre aceste evenimente se vă produce efectiv.

Incertitudinea asociată cu un impact ridicat reprezintă o necunoscută mai mare decât riscul asociat
aceluiași eveniment.
Cu toate acestea, în practică, utilitatea este relativ redusă, nu este una de substan ță, depinzând
de gradul de informare asupra evenimentelor viitoare, dar și de credibilitatea informa țiilor despre
evenimentele în cauză.
Incertitudinile nu sunt asigurabile, dat fiind faptul că nu este posibil s ă se stabileasc ă nivelul
primei de asigurare (suma pe care asiguratul este obligat să o plătească asiguratorului, reprezentând
costul asigurării) necesare pentru a acoperi ceva ce este calificat ca fiind incert și indefinibil.

Riscurile, pot să fie asigurabile pentru că sunt calculabile.

Riscul reprezintă o pierdere preconizată, asociată cu apariția unei viitoare situații defavorabile
sau probabilitatea că un agent economic să fie expus unei situații periculoase.

Riscul există atunci când există o mulțime de consecințe nefavorabile asociate unei decizii și
când probabilitățile de apariție ale acestor consecințe sunt cunoscute sau determinabile.
Când aceste proprietăți nu pot fi estimate, analiza se face numai în sfera incertitudinii.
Factorul timp este adiacent noțiunii de risc. Câtă vreme riscul reprezintă o eventualitate, împlinirea
sau neîmplinirea acestei eventualități marchează o distanță în timp fată de momentul apariției ei.

Riscul economic este legat de structura costurilor de exploatare (în fixe și variabile) și depinde în
mod direct de ponderea mai mare sau mai mică a cheltuielilor fixe în totalul cheltuielilor. Pentru
estimarea riscului de exploatare și a riscului financiar, practica afacerilor utilizează un instrument de
analiză cunoscut sub denumirea de pragul de rentabilitate, care permite stabilirea condițiilor
necesare realizării echilibrului microeconomic, cu sau fără profit (punctul mort).
Pragul de rentabilitate reprezintă volumul de activitate (volumul fizic al vânzărilor) numit
volum critic, la care veniturile (cifra de afaceri critică) echilibrează cheltuielile, la punctul mort
rezultatul fiind egal cu zero.
Riscul de exploatare decurge din fluctuațiile rezultatului exploatării în funcție de pozi ția fat ă
de pragul de rentabilitate (punctul mort) și de structura costurilor de exploatare în fixe și variabile.
Modalități de evaluare și management a riscurilor, funcție de tipul acestora
Cunoașterea insuficientă a riscului, utilizarea unor tehnici necorespunzătoare de evaluare,
neacordarea unei importanțe in gestionarea sa și neutilizarea unor metode de protecție pot afecta
negativ performanțele firmei, rezultatul final putând fi chiar falimentul.
De aceea, este importanta analiza și evaluarea riscurilor la nivelul agenților economici si nu
poate fi contestată, fiind absolut necesară o corelație cu starea de performanță economico -
financiară.

Pentru a gestiona riscul unei companii se poate defini un proces în cinci pași:

1) Identificarea riscului și impactului

Primul pas este de a identifica riscul, planificarea lui fiind o parte naturală din planul
proiectului.
În primul rând, trebuie stabilit detaliile și cerințele produsului și unele planuri specifice
proiectului cum ar fi piață, bugetul și posibili parteneri din lanțului de aprovizionare. Se poate
întocmi o foaie de calcul pentru înregistrarea și urmărirea riscurilor în timp ce se parcurg cei cinci
pași. Ar trebui să includă următoarele informații, care vor fi completate și urmărite pe tot parcursul
procesului: identificator de risc, deținător de risc, eveniment de risc, factor de risc, probabilitate de
eveniment, impact impactului, pierderii totale, probabilității riscului, pierderii preconizate și
priorității.

2) Analizarea riscului.
Majoritatea persoanelor compun o lista lungă cu potențialele riscuri, ulterior uitând de ele.
Următorul pas este acela de a decide care risc este semnificativ pentru gestionarea activit ății. Este
important că de la început să se înțeleagă faptele care stau la baza sau vor apărea riscuri nefondate.
Prin analizarea riscului, echipa va putea înțelege care din riscuri este real și ce consecin țe pot fi.
Dezvoltând factorii care conduc la evenimentele de riscuri, se poate afla de ce ini țiatorul
evenimentului de risc a considerat că este important.
Dacă oamenii pot furniza opinii doar pe baza ipotezelor, se ia în considerare același
eveniment de risc cu diferiți factori. Dacă apare un eveniment de risc se stabilește care este suma
totală pierdută, ea fiind măsurată în timp sau bani. De exemplu, o pierdere de timp este atunci când
“dată livrării se va prelungi cu 15 zile lucrătoare”, pierderea total ă este de 15 zile lucr ătoare. Înainte
de a spune despre un proiect că este riscant, trebuie să calcul ăm riscul cu cifrele privind pierderile
totale, începând prin calcularea probabilității riscului prin multiplicarea probabilității evenimentului
de risc și a probabilității impactului acestuia. Nu este necesar să fie precis ă probabilitatea, dac ă
probabilitatea se referă la factorii determinanți și impactul evenimentelor de risc și aceast ă este de
100% să se întâmple, nu mai este un risc, este o problema care necesită o atenție imediată.

3) Prioritizarea și cartografierea riscului.

Prin prioritizarea riscului se va face ordine pe lista de riscuri și se va da aten ție numai celor
care reprezintă cea mai mare amenințare pentru atingerea obiectivelor proiectului. După ce s-a
stabilit pierderea așteptată pentru fiecare risc, se va face un grafic care prezintă riscurile folosind
pierderea totală pe axa OX și probabilitatea riscului (probabilitatea evenimentului de risc ori
probabilitatea de impact) pe axa OY. Apoi se trage linia pragului curbei pierderii constante așteptate
care împarte riscurile care se vor gestiona activ de cele care nu vor fi gestionate. Dac ă s-a
cuantificat toate riscurile pe o singură scară, linia poate fi trasată din următoarea formul ă, unde Le
este ales nivelul pierderii așteptate și Lt este pierderea totală:

P = Pe x Pi = Le / Lt.

Dacă se utilizează măsuri calitative, va trebui  calculat diferite praguri și să se traseze o

medie. Linia de prag pe grafic se plasează în raport cu toleranța la risc. O toleran ță mai mare la
pierderi ar trebui să mute linia mai sus și vor fi mai puține riscuri deasupra acesteia pentru a le
gestiona.
Locația curbei ar trebui să ia în considerare compromisul dintre gestionarea puținelor riscuri
grave și gestionarea prea multor, care vor consumă resursele decidentului/organizației. Se vor
gestiona riscurile peste prag, cu excepția a două cazuri. Se poate alege să nu se gestioneze riscurile
cu pierderi reduse cu impacturi relativ mici și se poate alege să se gestioneze riscurile catastrofale
care au probabilități plasându-le sub limita pragului.

4) Planificarea rezoluției
Cu o listă de top 10 a celor mai critice riscuri, se pot formulă planuri de acțiune pentru a face
față fiecărui risc activ, reducând probabilitatea evenimentului de risc și reducând daunele acestuia
dacă se produce. Planurile de acțiune sunt concepute pentru a schimbă factorii de risc până la
punctul în care nu mai conduc la probabilitatea riscurilor. Gestionarea riscurilor se referă la
gestionarea riscurilor, nu la riscuri. Aceste planuri de acțiune devin sarcini în cadrul activit ății de
management a organizației și sunt la fel de importante ca alte sarcini ale decidentului/deciden ților
cărora li se deleagă. Când se rezolvă riscurile, se dezvoltă un plan de acțiune, nu se ia nicio măsur ă
– acceptarea riscului – sau se amână acțiunea până când sunt mai multe informații. Dacă se amân ă,
ar trebui să fie alocat un termen limită pentru a face un plan, astfel încât acesta s ă nu devin ă nici o
acțiune. Realizarea unui plan de acțiune este de obicei un proces ciclic de concepere a planurilor și
evaluare a acestora pe baza unor criterii precum eficacitatea, timpul de implementare sau experien ța
acumulată în procesul decizional privind riscurile. În cazul în care se va vrea s ă se dezvolte un plan
și o contingență pentru fiecare risc, s-ar putea să nu se găsească niciun un plan ale cărui beneficii ar
putea depăși costul lor. Atunci riscul se acceptă. Dacă se acceptă un risc, ar trebui să se stabileasc ă
o rezervă de resurse sau să se programeze o reducere egală cu pierderea reziduală așteptată.
În acest moment, echipa va alege una din cele patru variante pentru a gestiona riscul:
a. Se va evita riscul inversând decizia care a provocat riscul, fără a deveni avers de risc.
Uneori riscurile sunt inutile deoarece nu oferă niciun beneficiu, astfel încât decizia de a le lua poate
fi inversată.
b. Se transferă riscul către o altă entitate. Acest lucru se întâmplă adesea atunci când o echip ă
își dă seama că nu are expertiză pentru a atinge un termen limită sau obține un rezultat, deci
transferă activitatea și riscul unei persoane cu mai multă experiență.
c. Se oferă căi redundante pentru a crește probabilitatea de succes. Acestea sunt în esen ță
planuri de rezervă, de contingență în cazul în care primele planuri nu funcționează.
d. Se atenuează riscul prin elaborarea de planuri de prevenire și de urgență pentru a-l face mai
puț în sever.
5) Monitorizarea riscurilor
Acest ultim pas al procesului de gestionare a riscurilor este asigurarea faptului că planurile de
acțiune progresează corect, că planurile de succes sunt reutilizate și că orice risc semnificativ nou
sau în creștere este luat în calcul în procesul gestiune a riscurilor. Aici multe organiza ții e șueaz ă și
lasă întregul proces să se destrame. În acest pas, se adăuga încă două denumiri ale stării de risc la
activ și inactiv: emis și închis. Starea riscului se modifică în emis atunci când evenimentul de risc se
întâmplă în ciuda planurilor de prevenire. Gestionarea problemelor este implementarea planurilor de
urgență pentru a atenua pierderile totale. Starea riscului este închisă atunci când evenimentul de risc
a fost prevenit și a trecut perioada de timp când poate apărea sau când a devenit o problemă și a fost
gestionat cu un plan de urgență. Toate planurile de ac țiune și planurile de urgen ță ar trebui
monitorizate prin raportarea activității și a stării și prin păstrarea unei h ăr ți generale a progresului.
Nu se permite ignorarea acestui proces. Se cuantifica progresul prin schimbarea factorilor și modul
în care aceștia afectează posibilitățile de risc.

Modalități de evaluare a caracterului obiectiv și subiectiv al riscului

Există nu numai diferite aprecieri ale conținutului noțiunii de risc, ci și diferite modalit ăți de
evaluare a caracterului obiectiv și subiectiv al acestuia. Unii autori sus țin că riscul este o categorie
obiectivă, care permite reglarea relațiilor dintre persoane fizice, colective de muncă, organizații și
alți subiecți ai vieții sociale. Cu toate acestea, riscul este privit că posibilitatea apariției unui pericol
care ar avea efecte negative. De exemplu, din punct de vedere obiectiv, A.A. Sobciak caracterizează
riscul că fiind pericolul apariției urmărilor nefavorabile, a căror producere este incertă. Prin urmare,
riscul obiectiv este inerent oricărei acțiuni caracterizate prin variația rezultatelor probabile și
reprezintă o variabilă independentă de individ.
În literatură de specialitate, este elucidat pe larg și caracterul subiectiv al riscului. Un aport
considerabil în dezvoltarea acestui concept îi revine lui V. A. Oighenzihit, care susține că riscul este
întotdeauna subiectiv, deoarece reprezintă o evaluare de către om a faptelor, ac țiunilor, o alegere
conștientă cu evidențierea posibilelor alternative. În procesul de analiză și evaluare a riscului sunt
aplicate următoarele metode:
• metoda Delphi
• metoda analizei de sensibilitate (sensitivității)
• metoda analizei de probabilitate
• metoda efectelor preconizate ale riscului
• arborele de decizie
• metodele de simulare.

Metodă Delphi este o metodă frecvența de anticipare intuitivă. A fost utilizată în 1963 în
SUA în cadrul studiului RAND Corporation. Se bazează pe colectarea sistematică a opiniilor unui
număr mai mare de experți și pe corelarea acestor opinii avizate, respectiv pe utilizarea
cunoștințelor acestora pentru a anticipa evenimentele și situațiile viitoare. Expertul oferă o evaluare
cu privire la un aspect, cunoștințele și experiența lui fiind un factor cheie pentru anticipare. Prin
metodă Delphi se pot depăși dificultățile ce pot apărea în comunicarea directă și în luarea deciziilor
importante. De regulă, această metodă cuprinde studiul  situațiilor incerte pentru care nu se pot
elabora norme statistice și nu se pot construi modele.
 Analiza sensibilității este un procedeu complex de cercetare a efectelor date de modificările
valorilor de intrare asupra rezultatelor unui model.

Analiza de sensibilitate presupune opt pași:

• Stabilirea setului de valori de ieșire pe baza cărora se ia decizie.
• Definirea valorilor de intrare pe baza cărora se calculează valorile de ieșire.
• Separarea parametrilor a căror influență va fi analizată.
• Determinarea intervalului de valori între care să fie cuprinși parametrii aleși.
• Calcularea și anticiparea valorilor de ieșire pentru valorile date ale parametrilor de
intrare.
• Stabilirea valorilor minime și maxime, adică a valorilor conform cărora decizia este încă
una convenabilă.
• Analiza rezultatelor obținute.
• Definirea măsurilor și acțiunilor prin care se înlătură și se previn efectele nedorite și prin
care se pot face anumite îmbunătățiri.

Analiza probabilității este o metodă care se aplică în cadrul procesului de analiză și

evaluare a riscurilor și de luare a deciziilor în condiții de incertitudine. Principalul scop al analizei
de probabilitate este să determine și să calculeze probabilitatea posibilă a desfășurării unei anumite
acțiuni de afaceri. Aplicarea acestei metode se face prin calcularea parametrilor: valoarea medie,
deviația standard și variația pentru fiecare activitate în parte pe baza distribuției stabilite anterior.
Valoarea așteptată pentru fiecare sarcină concretă care reprezintă suma valorilor medii. Varianța
acțiunii întreprinse ca sumă a varianțelor individuale. Deviația standard este calculată ca rădăcină
pătrată a varianței totale a acțiunii întreprinse. Varianța reprezintă media deviației pătrate a
rezultatelor individuale de la valorile așteptate, iar deviația standard este rădăcina ei pătrată. Primul
pas în stabilirea deviației standard este calcularea valorii preconizate. Cu cât deviația standard este
mai mică, cu atât este mai limitată distribuția probabilității rezultatelor posibile de la valorile
preconizate, și cu atât este mai mic riscul activității concrete.

Performanța – concept utilizat in măsurarea rezultatelor activității economice

Performanța financiară este sinonimă cu profiturile și elementele realizate de un agent
economic pe baza utilizării resurselor disponibile.

Într-o formă simplificată, performanța poate fi definită ca efecte sau rezultate. Însă, noțiunile
de efect și rezultat nu comunică multe despre substanța conceptului de performanță. Literatura de
specialitatea permite elucidarea completă și complexă a conținutului termenului. Măsurarea
performanței reprezintă un ansamblu de activități care au ca scop colectarea de informații cu privire
la performanță. În afară de măsurarea tradițională a performanței prin indicatori financiari, alte
metrici de natură predominant calitativă a performanței precum satisfacția consumatorilor, imaginea
de marcă, calitatea percepută a produselor/serviciilor unei organizații de afaceri pot revela fațete
diferite, dar la fel de importante ale modului în care performanța unei activități economice este
exprimată. Prin urmare, managementul performanței este tipul de management care incorporează și
utilizează informația privind performanța în scopul fundamentării procesului decizional.
 Definiția convențională a performanței utilizează adesea metafora unui proces de producție
industrial. Această modalitate de definire reprezintă în prezent perspectiva dominantă privind
performanța. Acesta a fost dezvoltat de către teoreticienii sistemelor, precum David Easton în 1965.
Performanțele reprezintă efectele și rezultatele activităților de producție. Un model de bază,
derivat din schematizarea unei activități industriale, se concentrează pe input-uri (intrări), activități
și output-uri (ieșiri).

Intrările (inputuri), precum resursele financiare și cele umane (nr. 4), sunt alocate pe
subcomponente ale organizației și proiecte pentru a crea condițiile pentru derularea activităților de
fabricație produse /prestare servicii (nr. 5), în consecința cărora sunt obținute ieșiri (outputuri) (nr.
6). Economia (nr. 8) este raportul dintre un input monetar și un alt input (de exemplu, un computer).
Raportul dintre inputuri și outputuri reprezintă eficiența (nr. 9). Economiștii disting eficiența de
productivitate.

Corelația dintre performanță și risc

Riscul este prezent practic în fiecare decizie. Când un manager de producție selectează un
echipament, sau un manager de marketing analizează o campanie de publicitate sau un manager
financiar un portofoliu de valori mobiliare, toți se confruntă cu fluxuri de numerar incerte.
Evaluarea riscurilor și încorporarea acestora în decizia finală este o parte integrantă a analizei
financiare.
Obiectivul în luarea deciziilor nu este eliminarea sau evitarea riscului – deseori niciuna dintre
cele două opțiuni nu este fezabilă și prin urmare, nu este de dorit s ă se facă acest lucru – ci
evaluarea riscului în mod corespunzător și stabilirea faptului dacă o alternativa decizională merită
să fie implementată. Odată ce riscul care caracterizează fluxurile de numerar viitoare este corect
măsurat, este necesară aplicarea unei rate de actualizare ajustată la risc pentru a converti fluxurile de
numerar viitoare în valoarea lor prezentă.
Pentru a estima rata de actualizare ajustată la risc, ar trebui să se poat ă m ăsura și evalua riscul
financiar. În timp ce sensul riscului și rentabilității este înțeles de aproape fiecare persoan ă,
profesioniștii din domeniul finanțelor au nevoie de o experiență explicită și cantitativă pentru
înțelegerea acestor concepte și, mai important, a naturii relației dintre ele.
Pentru consistența explicitării relației dintre performanță și risc, trebuie să se țină cont de
următoarele aspecte:
▪ Activele financiare sunt așteptate să genereze fluxuri de numerar și, prin urmare, riscul
unei situații financiare se măsoară în termeni de riscului ce afectează fluxurile sale de
numerar.
▪ Riscul unui activ poate fi măsurat independent sau în contextul portofoliului. Un activ
poate fi foarte riscant dacă este deținut în mod individual, dar poate fi mult mai pu țin
riscant atunci când face parte dintr-un portofoliu.
▪ În contextul unui portofoliu, riscul unui activ este împărțit în două părți: risc
diversificabil și risc de piață. Riscul diversificabil apare din factori specifici companiei
și, prin urmare, poate fi diluat prin diversificare. Riscul de piață, pe de altă parte,
provine din mișcări generale ale pieței și, prin urmare, nu poate influen țat în același
mod. Pentru un investitor care deține un portofoliu diversificat, ceea ce conteaz ă este
riscul de piață și nu riscul diversificabil.
▪ În general, investitorii manifestă aversiune față de risc. Aceștia doresc să fie
recompensați pentru riscul de piață care îl acceptă. Pe o piață care funcționează în
bună ordine există o relație liniară între riscul de piață și randamentul așteptat.
▪ Deși aceste aspecte se concentrează pe riscul și rentabilitatea activelor financiare
pentru un investitor individual, conceptele prezentate pot fi adaptate la activele fizice
și la alte clase de investitori (cum ar fi întregi organizații de afaceri).