Canalul Bega Dacă inițial apa a jucat un rol important în apariția așezării, dimpotrivă, în secolul al XVIII-

lea, mlaștinile erau considerate principala sursă a molimelor. Cele mai importante realizări teritoriale au
ținut de hidrotehnică: regularizarea debitelor râurilor și asanarea mlaștinilor. Între 1728 și 1732 cursul
râului Bega a fost regularizat, creându-se un canal navigabil între Timișoara și cursul inferior. Astfel,
orașul a fost conectat, prin intermediul râului Tisa și al Dunării, la rețeaua fluvială central-europeană,
devenind apt să facă față transporturilor masive înainte de apariția căii ferate. Prin urmare, lucrările de
regularizare a cursului Begăi și Timișului și desecarea mlaștinilor au schimbat radical imaginea orașului.
[23] Epidemiile de ciumă și holeră Orașul este lovit în martie 1738 de o cumplită epidemie de ciumă,
care face un mare număr de victime (aproximativ 1.000 din totalul de 6.000 de locuitori). Un incendiu
devastator distruge aproape tot vechiul cartier Palanca Mare, cel mai grav afectat de epidemie.
Epidemiile de holeră și ciumă s-au repetat la diferite intervale. Cimitirul înființat în 1723 ajunge
neîncăpător și în anul 1749 este sfințit un nou cimitir, pe locul actualului Parc Central. Și acesta se umple
până în anul 1771, când este închis. În 1831 și 1836 o nouă epidemie de holeră se abate asupra
Timișoarei, împuținând ulterior numărul locuitorilor. Revoluția de la 1848 Vezi și: Asediul Timișoarei
(1849). În 1848 izbucnește revoluția în Europa. În Imperiul Habsburgic aceasta a avut un caracter
preponderent național, maghiarii vedeau momentul oportun pentru a ieși de sub autoritatea Casei
Imperiale, în timp ce minoritățile din regatul maghiar doreau să folosească momentul să se desprindă de
regatul maghiar. În acest an, trupele revoluționare maghiare înfrâng trupele imperiale austriece din
Transilvania și Banat, asediind timp de 114 zile cetatea Timișoarei, fără a o cuceri. Totuși pierderile de
vieți umane și pagubele materiale au fost semnificative. Revoluția a fost înnăbușită în Banat și
Transilvania prin intervenția trupelor imperiale. Ca o urmare directă a revoluției, Ungaria a fost pusă sub
o administrație militară, unele provincii intrând, ca domenii ale coroanei, sub jurisdicția nemijlocită a
Casei de Habsburg, printre acestea numărându-se și nou-înființata provincie „Voivodina sârbească și
Banatul timișan” cu reședința în Timișoara.[24] Capitală a Voivodinei sârbești și a Banatului timișan Anii
1849–1850 au însemnat pentru românii bănățeni și ardeleni anii protestelor. În această perioadă a fost
elaborată „Petiția generală din 13 februarie 1849”, semnată de șapte reprezentanți ai Transilvaniei și trei
reprezentanți ai Banatului, prin care se cerea unificarea tuturor românilor din Imperiul Habsburgic, cu o
administrație proprie. Însă, prin Constituția din 4 martie 1849, bănățenii au fost scindați în Voivodina
sârbească și Banatul timișan care aparțineau de Austria. Noua provincie imperială, a cărei existență
fusese consfințită și prin decretul imperial din 18 noiembrie 1849, era condusă atât militar, cât și civil, iar
limba oficială era cea germană. Timișoara a fost desemnată drept reședință a guvernatorului, iar orașul
își menținea privilegiile obținute ca oraș liber regesc. Prin desființarea vămilor interne, dar și prin vămile
protecționiste impuse țărilor vestice dezvoltate s-a creat un cadru favorabil dezvoltării economice din
Imperiu, dezvoltând puternic zona și favorizând un impuls economic ce va ajuta la reconstrucția suferită
după revoluția de la 1848.[25] Timișoara avea acum diverse manufacturi (fabrica de bere, mori, fabrica
de țesut mătase, săpun, covoare) și era bine aprovizionată cu produse agricole din zona de câmpie a
Banatului. Ca și consecință imediată, este introdusă o linie de telegraf, iluminatul stradal cu gaz și orașul
este legat prin cale ferată de rețeaua din Imperiu și de portul de la Baziaș. În numai câțiva ani, aici se
deschid bănci, se înființează Camera de Comerț.[26] La 15 noiembrie 1857 a fost deschisă calea ferată
Timișoara–Seghedin. Călătoria de la Timișoara la Budapesta dura 26 de ore, iar de la Timișoara la Viena
36 de ore.[27] Timișoara în Regatul maghiar (1860–1918) În anul 1859 se întâmplă două evenimente
importante, Unirea Principatelor Române și războiul austro-franco-piemontez soldat cu înfrângerea
Austriei, fapt care a determinat o apropiere a împăratului de aristocrația maghiară. Fruntașii români au
aflat despre tratativele dintre austrieci și unguri în privința Banatului, ca regiunea să fie trecută sub
administrare maghiară. Andrei Mocioni a cerut o audiență la împărat, a arătat că în Banat nu este
motivată o administrație maghiară unde populația este predominant de naționalitate română, apoi
sârbă și maghiară. Între 18 și 19 noiembrie 1860, la Timișoara a avut loc o întâlnire tot pe această temă,
dar încorporarea Banatului la Ungaria fusese deja decisă la Viena și era una din condițiile pentru o mai
strânsă apropiere de Ungaria, respectiv de aristocrația maghiară, de care împăratul avea atâta nevoie
pentru succesul politicii sale. Astfel, nici memoriul din decembrie 1860, semnat de peste 12.000 de
intelectuali, negustori și meseriași din Banat, nici jalbele și doleanțele sârbilor nu și-au gasit ecou. Prin
patenta din 27 decembrie 1860, împăratul Franz Joseph I a decis anexarea Banatului la Ungaria.[28] Pe
data de 16 februarie 1868, se dau noi legi prin care se dispune ca limba țării și a regiunii să se folosească
în scris la toate dezbaterile judecătorești și comunale, în școlile primare, medii și superioare. Comunele
puteau să dispună liber asupra pășunilor comunale. Orașele în care nu erau comunitați militare urmau
să se organizeze ca și comunele grănicerești cu primari și consilieri comunali. Ca primă măsură a fost
evident o politică de maghiarizare, dar, totuși, pentru Timișoara această epocă a reprezentat o perioadă
de înflorire, sub aspect economic și demografic. Instituțiile de credit investesc sume importante în
dezvoltarea industriei locale, la trecerea în secolul al XX-lea aici există numeroase întreprinderi: două
fabrici de spirt, o turnătorie de fier, o fabrică de chibrituri, o fabrică de cărămizi, o fabrică de gaz, o
fabrică de lanțuri, o fabrică de pălării, o fabrică de ciocolată. Prin intermediul canalului Bega Timișoara
era legată, prin Tisa și Dunăre, la sistemul fluvial al Europei Centrale. În data de 6 aprilie 1871 a fost dată
în folosință calea ferată Timișoara–Arad. Durata călătoriei spre Budapesta se reducea simțitor, față de
ruta Timișoara–Jimbolia–Seghedin (inaugurată în 1857). Odată cu inaugurarea căii ferate Timișoara–
Caransebeș la 23 octombrie 1876 Timișoara devine nod de cale ferată.[29] Tot în această perioadă a fost
introdus tramvaiul cu cai, telefonul, iluminatul public electric, s-au asfaltat arterele mari de circulație. În
1899 s-a introdus la Timișoara tramvaiul electric. În timpul primarului Carol Telbisz s-au dezvoltat
inclusiv suburbiile cetății, unde existau manufacturi și meșteșugari pricepuți. Pentru că Timișoara și-a
pierdut importanța militară și deoarece era nevoie de o lărgire a spațiului, a avut loc defortificarea
cetății. Au fost demolate rând pe rând vechile porți ale cetății, au fost construite bulevarde de legătură
cu suburbiile, iar acestea au fost înghițite rând pe rând de marele oraș.[30] Secolul al XX-lea Primul
Război Mondial Anii Primului Război Mondial au adus multiple greutăți în viața populației timișorene.
Nivelul de trai a scăzut rapid datorită creșterii masive a prețurilor. Spre exemplu, prețul pâinii a crescut
de patru ori în timpul războiului, al făinii de șapte ori, al cartofilor de 14 ori. Inflația accentuată a redus
drastic veniturile reale ale populației. Din cauza repetatelor rechiziții, rațiile alimentare puse la dispoziția
locuitorilor au fost mereu micșorate, devin insuficiente și aduc numeroase familii în pragul foametei. Pe
baza unor legi excepționale sunt suprimate aproape total și puținele libertăți cetățenești existente. O
parte a întreprinderilor industriale a fost militarizată și orientată spre producția de război. A sporit
durata zilei de lucru și s-a extins utilizarea muncii femeilor și copiilor în fabrici, în locul bărbaților trimiși
pe front. Până în ianuarie 1918, din Timișoara au fost mobilizați și trimiși pe front 12.832 de bărbați,
dintre care mulți nu s-au mai întors la familiile lor. Mii de femei au rămas văduve, mii de copii au rămas
orfani. Pe fondul acestui tablou sumbru, marcat de numeroase lipsuri și pierderi de vieți omenești,
nemulțumirile acumulate izbucnesc în agitații de stradă, în frământări sociale. În 2 decembrie 1917
peste 4.000 de oameni au ieșit în stradă și au cerut încheierea imediată a păcii, încetarea războiului.[31]
Republica bănățeană Sfârșitul Primului Război Mondial a văzut populația Timișoarei într-o stare extrem
de tensionată. La 31 octombrie 1918 are loc o mare demonstrație de stradă la Timișoara. În aceeași zi, în
sala cazarmei militare are loc o întrunire a celor mai importante personalități politice și militare locale și
se înființează un Consiliu Național al Banatului, cu reprezentanți ale celor mai importante etnii din
Banat: români, sârbi, germani și unguri.[32] Cu o zi înainte, Otto Roth, membru în conducerea Partidului
Social Democrat din Ungaria și locotenentul colonel Albert Bartha, șeful Statului Major al
Comandamentului Militar Timișoara, au participat, în Budapesta, la întrunirea liderilor politici maghiari.
Întorși la Timișoara, au convorbiri, în seara de 30 octombrie, cu fruntașii maghiari locali și decid ca la
adunarea populară din ziua următoare, care încheia demonstrația de stradă, să proclame Republica
Banat, un stat ce urma să fie organizat urmând modelul elvețian și să înființeze Sfatul Poporului din
Banat. Lider avea să fie Otto Roth, iar comandant al armatei Albert Bartha. La adunarea din 31
octombrie, Otto Roth proclamă Republica bănățeană. În martie 1919 Otto Roth îi propune
comandantului trupelor franceze Franchet d'Esperey, crearea unui Banat independent, sub protecția
Franței. În 1919 Banatul a fost împărțit între România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (numit
mai târziu Iugoslavia). Mai târziu, o ultimă încercare de independență vine din partea germanilor din
Banat, care în data de 16 aprilie 1920 trimit o petiție la Conferința de Pace de la Paris, cerând
reinstituirea republicii, care ar fi inclus nu doar Banatul, ci și regiunea vecină Bačka. Noua republică
urma, după planurile germanilor, să fie împărțită în cantoane care să fie administrate de grupurile etnice
majoritare din fiecare canton. Conferința de Pace de la Paris a refuzat însă această propunere. Republica
Banat, însă, nu era agreată de o parte a românilor care doreau unirea Banatului cu Regatul român. Aurel
Cosma, liderul românilor din Banat, a răspuns deciziilor lui Otto Roth astfel: Noi, românii, nu putem primi
propunerea domnului Otto Roth. Aspirațiile neamului nostru ne îndeamnă să urmăm altă cale. Vom
constitui Consiliul nostru național. Fruntașii românilor părăsesc consfătuirea și, într-o întrunire separată,
alcătuiesc Consiliul Militar Național Român, având ca președinte pe Aurel Cosma.[33] Tot în ziua de 31
octombrie s-a constituit Sfatul Național Militar al Șvabilor din Banat, având ca lider pe locotenentul
colonel Albert Fuchs. În seara de 31 octombrie, mii de români din Timișoara și satele învecinate participă
la o impresionantă adunare națională în Piața Libertății. Aprobă cu ovații cuvintele rostite de Aurel
Cosma: De astăzi înainte s-au rupt pentru totdeauna lanțurile robiei națiunii române. Consiliul Militar
Național Român se impune încă din primele zile cu o importantă forță politică, iar prin Comitetul
Executiv a susținut interesele locuitorilor români și va acționa cu hotărâre pentru unirea Banatului cu
România. Va avea o contribuție majoră la impulsionarea procesului de instaurare a conducerii politico-
administrative în localitățile bănățene. Într-un comunicat adresat populației arată că s-a atașat
Consiliului Național Român Central de la Arad și va recunoaște numai dispozițiile acestuia. Era o
declarație fermă prin care respingea ideea autonomiei Banatului sub forma Republicii bănățene și
totodată o exprimare limpede a voinței de unire cu România.[34] La mijlocul lunii noiembrie situația din
Timișoara se complică și mai mult. În baza unei Convenții Militare semnate la Belgrad, armata maghiară
trebuia retrasă la nord de râul Mureș. Teritoriul evacuat trebuia ocupat de forțele aliate. Pe acest temei,
unitățile militare sârbe intră în Banat și la 14 noiembrie 1918 ocupă Timișoara. Comandamentul sârb
preia administrația militară, dizolvă Gărzile naționale, iar mai târziu preia și administrația civilă.[35]
Unirea Banatului cu Regatul român În 28 iulie se instalează administrația română în Banat, iar în 3 august
1919 intrau în Timișoara primele unități ale armatei române, în ziua următoare Regatul român încheind
tratatul cu puterile aliate în urma căruia Banatul intra în granițele României Mari. În urma măririi
considerabile a teritoriului, România devenea un stat multietnic în care procentul cetățenilor de altă
naționalitate decât cea română era 24%. Deși majoritatea locuitorilor Banatului era reprezentată de
români, în Timișoara situația era alta în această vreme. Un alt aspect important, care ar trebui cercetat,
este încadrarea orașului în sfera culturală românească, dat fiind faptul că locuitorii Timișoarei trăiseră
atâta timp într-o alta sferă culturală, caracterizată printr-un alt set de valori. Se poate constata faptul că,
după unire, a avut loc modificarea structurii etnice a orașului cauzată de noile drepturi de stabilire a
tuturor românilor mărginași Timișoarei, în cadrul noului oraș, din cauza desvoltării orasului și înglobării
comunelor adiacente sub forma de noi cartiere (Mehala, Iosefin etc.). Astfel, dintr-o populatie de
aproximativ 9% (1910 – populația totală: 72.000 de locuitori), populația românească ajunge până în
1990 la 82% (populația totală: 351.000 de locuitori). În anii care au urmat unirii s-a avut în vedere
asigurarea unui cadru economico-financiar, administrativ și legislativ comun întregii Românii,
majoritatea locuitorilor germani, maghiari, sârbi, evrei, integrându-se în structurile sistemului social-
politic românesc. Timișoara interbelică Perioada interbelică a însemnat pentru Timișoara o etapă de
progres economic, edilitar, cultural și spiritual. Integrată în România Mare, aflată pe coordonatele unui
regim politic democratic, Timișoara se impune ca un centru urban modern, cu o viață publică complexă
și dinamică, în care buna înțelegere etnică și confesională s-a asociat cu un spirit creator, cu un interes
mereu sporit pentru cultură și valorile civilizației europene. Datorită respectării libertăților cetățenești,
înscrisă în Constituția din anul 1923, Timișoara s-a definit în societatea românească ca un model de
conviețuire a locuitorilor, ca un exemplu de participare nediscriminatorie și efectivă a oamenilor la
activitățile orașului. Se menține și se accentuează spiritul de ordine, bazat pe muncă și moralitate, pe
disciplină și respect reciproc, grăbind integrarea deplină în structurile regimului social-politic românesc.
În peisajul economic apar zeci de întreprinderi industriale, unități comerciale, bancare etc. Zeci de
instituții școlare cu limbile de predare română, maghiară, germană, sârbă, ebraică asigură instruirea,
fără opreliști, a tinerei generații. Zeci de asociații culturale și confesionale fac posibilă manifestarea
nestânjenită a tradițiilor naționale și dezvoltă un model de civilizație europeană modernă. Anii
interbelici au fost marcați de multiple împliniri pentru locuitorii orașului. La 15 noiembrie 1920
Timișoara devine centru universitar, prin Decretul semnat de Regele Ferdinand I, întemeindu-se Școala
Politehnică. În 11–13 noiembrie 1923 timișorenii fac o primire sărbătorească Regelui Ferdinand I,
Reginei Maria, prim-ministrului Constantin I. C. Brătianu. În octombrie 1925 Timișoara a găzduit cea mai
mare expoziție zootehnică organizată până atunci de Regatul României. Prezentă la eveniment, familia
regală a pus atunci piatra de fundament la Biserica Ortodoxă din Mehala. Episcopia Romano-Catolică de
Timișoara a făcut eforturi pentru asigurarea învățământului în limba germană, sens în care în anul 1924
a început construcția Liceului Banatia. Strângerea de fonduri pentru finanțarea construcției a fost
condusă de avocatul Kaspar Muth, care a efectuat în acest sens un turneu în Statele Unite ale Americii.
Liceul a fost inaugurat în data de 29 august 1926 de administratorul apostolic Augustin Pacha.[36]
Comunitatea românească din oraș a organizat mai multe adunări populare pentru condamnarea
intențiilor revizioniste. În 16 decembrie 1934 s-a desfășurat adunarea inițiată de Liga antirevizionistă din
România, la care au participat zeci de mii de locuitori. Mulțimea depune jurământ solemn că „se leagă în
fața lui Dumnezeu să apere cu orice sacrificiu fruntăriile României întregite”. O semnificație aparte are
marea întrunire antifascistă din 24 mai 1936. Și atunci au fost zeci de mii de participanți. În 4 octombrie
1936 s-a desfășurat altă adunare populară antirevizionistă. Potrivit relatărilor vremii, au fost prezenți
40.000–50.000 de oameni, alături de Iuliu Maniu, Ion Mihalache, N. Lupu, Sever Bocu, Mihai Popovici
etc. S-a aprobat o moțiune prin care a fost proclamată „voința neclintită pentru păstrarea și apărarea în
orice fel a hotarelor de azi ale României, statornicite pentru vecie potrivit poruncilor Dreptății”.
Populația orașului a contribuit în anii 1938–1940 cu mari sume de bani pentru dotarea corespunzătoare
a Armatei Române și fortificarea graniței de vest. O preocupare importantă s-a orientat spre afirmarea
Timișoarei în plan cultural și spiritual. În 18 ianuarie 1922, din inițiativa Primăriei orașului, elita
intelectuală pune bazele Comitetului Artistic Regional care va milita pentru afirmarea valorilor culturale
ale Banatului. O contribuție majoră are Sfatul Parlamentarilor Bănățeni, constituit cu scopul să susțină
construirea Catedralei Ortodoxe Române în Timișoara; înființarea Asociației Culturale a Banatului,
înființarea Universității de Vest, a Academiei de Agricultură, înființarea Mitropoliei Banatului etc. În 21
noiembrie 1934 mii de oameni au luat parte la dezvelirea bustului luptătorului național Vicențiu Babeș,
monument așezat în Parcul Central al orașului. În 13 septembrie 1936 s-a dezvelit bustul lui Alexandru
Mocioni, una dintre cele mai importante personalități ale Banatului. Monumentul a fost înlăturat mai
târziu de autoritățile comuniste. La 20 decembrie 1936, în cadrul unei ceremonii solemne, în prezența a
zeci de mii de oameni și a președintelui Senatului, Alexandru Lapedatu, episcopul Andrei Magieru
sfințește piatra fundamentală a Catedralei Mitropolitane Ortodoxe Române. Peste doi ani, la 28 august
1938, episcopul Andrei Magieru a sfințit, în prezența unei mari mulțumi, cele șapte clopote ale
Catedralei, simbolizând cele șapte taine ale Legii celei Noi. Tot atunci sfințește și crucile care vor
împodobi turlele Catedralei, simbolizând îngerii păzitori și ocrotitori ai comunității timișorene. Strădanii
importante, rămase însă neîmplinite în perioada interbelică, au fost depuse pentru construirea Palatului
Cultural, înființarea postului de radio Timișoara, înființarea Universității de Vest, a Academiei de
Agricultură.