CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A FALSULUI ÎN ÎNSCRISURI, A SCRISULUI DE

MÂNĂ ŞI A ALTOR CATEGORII DE FALSURI

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A

ÎNSCRISURILOR SAU DOCUMENTELOR

I.1. Consideraţii preliminare

Prin înscris sau document în sens criminalistic se înţelege “orice înscris tipărit, dactilografiat,
manuscris, schiţă, desen, prin care se atestă starea civilă, identitatea personală, pregătirea şcolară
şi profesională, încheierea de diferite contracte, felurite declaraţii, precum şi biletele de călătorie,
de bancă, timbrele etc”. Cercetarea criminalistică are drept obiective principale următoarele:
1. Cercetarea tehnică a actelor scrise, destinată în special descoperirii falsului ori
contrafacerilor de documente, inclusiv a înscrisurilor dactilografiate.
2. Cercetarea criminalistică a scrisului de mână, având drept scop stabilirea autenticităţii
scrisului unei persoane ori identificarea persoanei scriptorului, inclusiv a unor falsuri de
genul imitării sau deghizării.
3. Cercetarea falsului de bancnote, monede, timbre, cecuri, operă de artă îndeosebi picturi.

Cercetarea judiciară a actelor scrise cuprinde, pe lângă cercetarea criminalistică şi alte genuri de
examinare, cum sunt cele contabile, financiare, cercetarea criminalistică restrângându-se la
atingerea unuia sau mai multor din următoarele scopuri :
- identificarea autorului unui manuscris
- examinarea materialului din care este confecţionat actul-documentul respectiv
- reconstituirea actelor deteriorate de acţiunea unor agenţi chimici sau fizici
- stabilirea vechimii unor documente
- determinarea ordinii şi a succesiunii executării diferitelor scrisuri din cuprinsul unui act
- citirea scrisurilor executate cu cerneluri invizibile, precum şi a scrisurilor codificate ori
cifrate
- identificarea maşinii de scris
- cercetarea sigiliilor, ştampilelor, timbrului şi a biletelor de valoare
- examinarea înscrisurilor în scopul stabilirii autenticităţii lor şi depistării falsurilor.

Identificarea persoanei după scris este posibilă datorită individualităţii şi stabilităţii relative a
caracteristicilor grafice.
În esenţă, cauzele care pot determina modificări ale scrisului sunt:
a. modificări datorate evoluţiei scrisului (lente şi uneori neevidente)
b. modificări datorate conducerii mâinii de către o altă persoană în trei ipostaze: mâna
inertă, când o persoană este lipsită de forţă, din cauza bolii, sau este sănătoasă sau
analfabetă şi mâna ajutată când o persoană bolnavă poate să execute semne grafice dar nu
este suficient de sigură şi apelează la ajutor, mâna forţată (prin silirea scriptorului)
c. intoxicaţii cu alcool, cu droguri, cu substanţe otrăvitoare, cu ciuperci precum şi
autootrăviri suicidare
d. condiţii improprii de scris: poziţie incomodă, folosirea unui material inadecvat ori
instabil, calitatea instrumentului scriptural
e. tendinţa de a scrie în viteză, deghizarea scrisului sau imitarea scrisului altei persoane
f. modificări cauzate de factori fizici: vârstă, oboseală, indispoziţii, pierderea sau afectarea
vederii, amputarea degetelor sau a mâinii, frigul, starea de ebrietate pasageră
 g. modificări generate de factori patologici: tulburări cardiovasculare, boli neurologice,
epilepsii, encefalopatii, tumori cerebrale, scleroză, boala lui Parkinson, boli mintale.

I.1.1. Obiectul infracţiunii de fals in acte

a). Obiectul juridic

Legiuitorul burghez a introdus falsul în acte în categoria delictelor contra intereselor
publice, fără a defini noţiunea de “interese publice”. În general, însă, această denumire este
folosită pentru a se putea face distincţie faţă de cealaltă mare categorie de infracţiuni cunoscută
în dreptul burghez a delictelor contra înţeleselor individuale – ca expresie a contradicţiei dintre
individ şi societate.
În literatura juridică penală burgheză, se susţine că “falsul în acte violează credinţa sau
încrederea publică în veritatea conţinutului actului, subliniindu-se că ceea ce se violează prin
infracţiune este sentimentul de credinţă sau încredere; or, dreptul penal ocroteşte raporturile
social-juridice iar nu sentimentele – factori psihologici – de încredere care, deşi pot sta la baza
diferitelor raporturi sociale, nu pot duce la determinarea conţinutului specific al obiectului
diferitelor infracţiuni.
Obiectul juridic al infracţiunii de fals în acte oficiale săvârşită de un funcţionar sau de
către particulari îl constituie raporturile sociale ce asigură buna desfăşurare a activităţii organelor
de stat.

b). Obiectul material

Prin obiect material al infracţiunii se înţelege lucrul asupra căruia se efectuează activitatea
încriminată sau care suportă urmările acesteia şi prin intermediul careia se aduce atingere valorii
sociale care formează obiectul ocrotirii penale, vătămându-se astfel sau punându-se în pericol
relaţia socială legată de aceste valori.
Obiectul material este întotdeauna deosebit de obiectul juridic al infracţiunii şi nu trebuie
confundat cu acesta. Obiectul juridic arată care sunt relaţiile sociale ocrotite prin încriminarea
fiecărei infracţiuni. Obiectul material este lucrul asupra căruia se efectuează direct acţiunea sau
inacţiunea încriminată şi care suportă nemijlocit urmările acesteia. Atingerea nemijlocită adusă
obiectului material al infracţiunilor nu reprezintă decât expresia materială a atingerii aduse
mijlocit valorilor sociale proteguite, adică obiectului juridic.
Obiectul material al infracţiunii de fals în acte îl constituie actele scrise. Asupra acestor
acte – în care se concretizează drepturi sau obligaţii – se exercită nemijlocit activitatea
frauduloasă prin care se aduce atingere relaţiilor sociale ce formează obiectul juridic al
infracţiunii.
În tăcerea legii se impune lămurirea noţiunii de „act”. Termenul „act” are în ştiinţele
juridice un dublu înţeles, fiind folosit atât pentru a indica operaţia juridică negotium – ce are loc
prin manifestarea de voinţă a părţilor cât şi pentru a desemna înscrisul probator – instrumentum –
în care se fixează acea manifestare de voinţă.
În dreptul civil şi administrativ de exemplu, termenul de “act” este folosit mai ales în
sensul de operaţie juridică, de manifestare de voinţă, prin care se creează, se modifică sau se
sting drepturi sau obligaţii.
Actul, prin conţinutul său, trebuie să fie generator de consecinţe juridice. În lipsa acestor
cerinţe indispensabile nu poate fi vorba de fals în acte, deoarece numai falsificarea unui act apt
să producă efecte juridice este de natură a leza interese juridiceşte ocrotite şi a da loc la
consecinţe socialmente periculoase. De aceea înscrisurile al căror conţinut nu este susceptibil să
producă efecte juridice un pot constitui obiect al infracţiunii de fals în acte. Aşa, spre exemplu un
vom fi în prezenţa acestei infracţiuni în ipoteza falsificării unor exerciţii de caligrafie, a unor
scrisori de dragoste, etc deoarece acestea nu produc efecte juridice. În cazul în care însă se
plăsmuieşte o scrisoare de dragoste şi se foloseşte ca probă într-un proces de divorţ, împotriva
soţului inocent, aceasta va putea fi considerată obiect material al infracţiunii de fals în acte în
măsura în care, putând servi la soluţionarea pricinii devine susceptibilă a genera consecinţe

2
juridice (desfacerea căsătoriei) pricinuind printre acestea interesele uneia dintre părţi.
Cu alte cuvinte, pentru a putea constitui obiect material al infracţiunii de fals, actul trebuie să
aibă valoare probatorie, adică să poată servi drept temei la valorificarea unui drept sau la
dovedirea unei obligaţii. Actul lipsit de orice valoare probatorie nu poate constitui obiect
material al infracţiunii de fals.
De asemenea, un ne vom afla în faţa acestei infracţiuni nici în situaţia în care, deşi actul
are valoare probatorie falsul s-a săvârşit asupra unor date sau menţiuni neesenţiale,
nesusceptibile de consecinţe juridice pentru motivul că lipseşte posibilitatea de prejudiciu, de
vătămare a unor interese legitime, ocrotite prin lege. Spre exemplu: înserarea menţiunii că
viitorul soţ este văduv, într-un act de căsătorie, nu se califică fals în acte, rămânând un fapt fără
relevanţă penală, deoarece împrejurarea despre care actul este destinat să facă probă este
încheierea căsatoriei, iar nu starea de văduv a soţului.
Actul trebuie să fie făcut în formă scrisă. În lipsa acestei condiţii infracţiunea de fals în
acte nu este constituită, neavând obiect material. Scrierea literară constituie deci un element
esenţial, o condiţie de exprimare a conţinutului de idei, a manifestării de voinţă care
caracterizează actul.
Scrierea poate fi manuscrisă (scriere curentă sau caligrafică) sau de imprimare mecanică
(tiparită, litografiată, dactilografiată, etc). Ea poate fi de asemeni, stenografică, scriptografică şi
convenţională. Natura scrierii un are deci importanţă fiind suficient – pentru existenţa infracţiunii
– ca scrierea să fie modificată, alterată în scopul denaturării adevărului.
O altă condiţie de formă necesară pentru valabilitatea actului este semnătura autografă a
autorului indiferent dacă actul este manuscris, tipărit, dactilografiat sau redactat prin completarea
de formulare.
Când semnătura autografă constituie o condiţie de existenţă a actului, nu poate fi întocmită
prin tipărirea sau scrierea sa la maşină de pescete, ştampilă sau sigiliu, lipsa oricăror indicaţii
care individualizează pe autorul actului afectând însăşi valabilitatea actului.
În literatura juridică se admite că scrierea poate fi aplicată pe hârtie, dar şi pe orice alt
material (pergament, pânză, piele). Există contrarietate de păreri asupra chestiunii dacă scrierea
trebuie să fie înregistrată numai pe lucrări mobile, transportabile sau şi pe imobile (pietre,
ziduri). Adoptăm punctul de vedere potrivit căruia infracţiunea de fals poate exista în toate aceste
cazuri (de exemplu, cazul unui arheolog care falsifică înscripţiile de pe un monument funerar
descoperit cu ocazia unor săpături).
Pornind de la accepţiunea pe care am dat-o termenului de act scris (aceea de înscris probator –
instrumentum – în care se fixează o manifestare de voinţă susceptibilă a produce consecinţe
juridice), apare clar că nu pot fi considerate ca atare: notele muzicale, desenele (mijloacele de
exprimare artistică a unui conţinut de idei, iar nu manifestări de voinţă de natură a genera
consecinţe juridice), fotografiile, reproducerile fotografice, amprentele digitale, urmele
materiale.
În sfârşit, pentu ca actul să poată constitui obiect material al infracţiunii de fals este necesar
să îndeplinească condiţiile legale de valabilitatea actelor juridice.
Actele nule (lovite de nulitate absolută) fiind lipsite de semnificaţie şi eficienţă juridică, în
principiu un pot forma obiect al infracţiunii de fals. Aşa sunt actele încheiate de incapabili
(minori până la 14 ani, alienaţii mintali), actele încheiate fără îndeplinirea condiţiilor de formă
cerute de lege, actele instrumentate de persoane necompetente (redactarea unui act de căsătorie
de către un judecător, notar, etc.). Se admite totuşi că în situaţia în care cauza de nulitate nu era
atât de manifestă încât să poată fi observată de îndată şi de orice persoană, actul fiind susceptibil
a genera consecinţe juridice, falsificarea lui poate constitui infracţiune.
Se deosebesc două specii de acte: actele oficiale şi cele private:
Prin actele oficiale vom înţelege orice înscrisuri de efecte juridice care emană – în forma
prevăzută de lege de la instituţiile, întreprinderile şi organizaţiile de stat .
Pentru a avea semnificaţie şi eficienţă juridică, adică pentru a fi valabile, actele oficiale
trebuie să îndeplinească anumite condiţii de conţinut şi formă:
- actul să fie emis de către şi în numele unei unităţi de stat de unde reiese şi caracterul
oficial;

3
 - organul de la care se emană actul să fie compentent din punct de vedere material şi
teritorial a redacta şi elibera acel act;
- actul să fie întocmit cu observarea formalităţilor prevăzute de lege. Astfel, cele mai
elementare cerinţe de formă ale actului oficial sunt: ştampila (sigiliul) şi semnătura.
Aceasta din urmă prezintă mai ales importanţă pentru că cu greu s-ar putea susţine că un
act care nu este semnat poate să schimbe în vre-un fel o situaţie de drept sau de fapt;
- actul să fie producător de efecte juridice (să creeze, să modifice sau să stingă drepturi şi
obligaţii)
În lumina acestor consideraţii, constituie acte oficiale: certificatele, autorizaţiile
administrative, procesele verbale, diplomele de studii, facturile, delegaţiile, certificatele
medicale, hotărârile judecătoreşti, buletinele de itinerar, etc. ( Tribunalul Suceava a condamnat
pe B. M. – printre altele – pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri oficiale (art.288 alin .
1 cod penal) reţinând în fapt, că inculpata, în calitate de taxatoare pe autobuzele IGO Suceava
destinate transportului în comun de persoane, a falsificat buletinele de itinerar, radiind seriile
biletelor vândute înscrise iniţial în buletin cu prilejul efectuării curselor şi trecând în locul
acestora serii mai mici pe bilete (serii intermediare) decontând astfel numai parţial biletele
vândute - sentinţa penală nr. 481 din 23 septembrie 1966, nepublicată).
În cazurile în care legea cere – ad validitatem – întocmirea unor acte oficiale în imprimate
sau formulare obligatorii, întocmirea actelor în alt mod decât cel cerut de lege face ca înscrisul
respectiv să fie lipsit de relevanţă juridică, încât falsificarea lui nu constituie infracţiunea de fals
în acte (cel mult s-ar putea reţine în sarcina funcţionarului care ar substitui un act de mână,
imprimantelor tipizate, formulalelor obligatorii prevăzute de lege, infracţiunea de abuz în
serviciu).

Actele private pot forma obiectul infracţiunii de fals în acte cu condiţia ca falsificarea să
fie urmată şi de întrebuinţarea actului fals. Prin act privat putem înţelege orice înscris sub
semnătură privată care poate constitui dovada existenţei, modificării sau stingerii unui drept sau
unei obligaţii. De aici rezultă că nu orice înscris privat poate constitui obiectul infracţiunii de fals
ci numai cel care este apt a servi ca titlu probator – instrumentum – al unui raport juridic, chiar
dacă nu a fost constituit special în acest scop.
În încheierea consideraţiilor legate de obiectul material al infracţiunii de fals în acte
facem observaţia că deşi numărul înscrisurilor care intră în sfera obiectului material ale acestei
infracţiuni este destul de mare, totuşi nu este nelimitat încât verificarea condiţiilor pe care trebuie
să le îndeplinească actul scris din punct de vedere al legii penale constituie o chestiune esenţială
de care depinde însăşi existenţa infracţiunii.
Totodată, orice act (oficial sau particular) poate fi de mai multe ori falsificat în mod
succesiv. Astfel un act falsificat fie în materialitatea lui fie în conţinut poate fi din nou falsificat
de către persoana care a săvârşit primul fals sau de o altă persoană. În asemenea cazuri vor exista
atâtea infracţiuni de fals câte alterări ale actului s-au săvârşit. Nu s-ar putea susţine despre un act
fals că el nu ar putea fi din nou falsificat, deoarece el are putere circulatorie, aparent este valabil
şi produce toate efectele unui asemenea act până se descoperă că el nu corespunde realităţii.

I.1.2. Latura obiectivă a infracţiunii de fals în acte

Prin latura obiectivă a infracţiunii, în general se înţelege acţiunea sau inacţiunea încriminată.
Latura obiectivă a infracţiunii de fals în acte constă în activitatea de falsificare, de alterare sau
denaturare a adevărului conţinut în act.
Trăsăturile specifice laturii obiective sunt:
a). alterarea adevărului într-un înscris constituie principala trăsătură a activităţii specifice de
falsificare şi constă în susţinerea adevărului cu privire la faptele, evenimentele, stările, drepturile,

4
obligaţiile pe care actul chemat să le constate cu un neadevăr. În cazul în care scrierea a fost
modificată, corectată sau chiar neconstituită fără însă ca prin aceasta să se producă alterarea
adevărului, considerăm că nu ne aflăm în prezenţa unui fals în acte (cazul unei persoane care
greşeşte suma trecută într-o chitanţă şi apoi o corectează). – Spre exemplu, fapta unui contabil
care în urma pierderii unor acte justificative (cu ocazia mutării unitaţii într-un local nou), a
refăcut câteva chitanţe semnând pe titularii acestora, nu constituie infracţiunea de fals în acte,
deoarece – atât timp cât cei semnaţi au recunoscut faptul că acele chitanţe astfel întocmite
exprimă o realitate – nu s-a alterat adevărul şi nici un s-a creeat un prejudiciu sau posibilitatea
vre-unui prejudiciu pentru cineva.
b). producerea sau posibilitatea producerii unui prejudiciu reprezintă cea de-a doua trăsătură
specifică laturii obiective a infracţiunii de fals în acte.
Latura subiectivă presupune analiza formei de vinovăţie, a mobilului şi a scopului
infracţiunilor de fals. În ceea ce priveşte forma de vinovăţie, infracţiunile de fals se săvârşesc cu
intenţie directă sau indirectă. Mobilul infracţiunilor de fals nu este cerut de lege pentru existenţa
uneia dintre aceste infracţiuni însă identificarea şi probarea lui este importantă în vederea
individualizării răspunderii penale şi a luării unor măsuri de siguranţă sau de prevenire.
Determinarea scopului cu care se săvârşeşte infracţiunea va ajuta la stabilirea formei de vinovăţie
ca fiind intenţia directă.

I.2. Manipularea înscrisurilor. Refacerea şi reconstituirea înscrisurilor deteriorate sau distruse

I.1.1Manipularea înscrisurilor
Face parte din operaţiile care impun organului judiciar încă de la primul său contact cu aceste
mijloace materiale de probă respectarea unor cerinţe minime de precauţie necesare păstrării şi
conservării înscrisului în starea în care a fost găsit ori ridicat.
Iată câteva dintre regulile mai importante de manipulare a înscrisurilor-probe materiale.
a). Înscrisurile presupuse purtătoare de urme de mâini, ale persoanei care le-a redactat sau
folosit, desigur dacă el ar prezenta interes pentru identificarea acesteia sunt prinse de colţuri cu o
pensetă, o clemă sau cu mâna înmănuşată.
b). Înscrisurile trebuie protejate de acţiunea factorilor care le-ar putea altera cum ar fi de
exemplu umezeala, caldura, lumina puternică în special cea solară.
c). Pe înscrisuri nu se fac niciun fel de sublinieri, de menţiuni sau precizări referitoare la
conţinutul, la aspectele şi locurile asupra cărora trebuie să–şi concentreze atenţia expertul.
d). Înscrisurile nu se capsează, nu se cos la dosar, şi nu se pliază decât în situaţia în care
este absolut necesar şi în acest caz numai în limita urmelor de îndoire deja existente.
e). Pentru protejare si prindere la dosar, înscrisurile se introduc în plicuri sau mape
speciale preferabile fiind cele din material plastic sau transparent .
f). Metodele de cercetare cu un distructiv, deci de natură să altereze forma sau conţinutul
înscrisului, nu se aplică decât de expertul criminalist după o examinare prealabilă, cu aprobarea
organului care a dispus expertiza şi numai după fixarea fotografică, de regulă în culori, a
imaginii iniţiale a actului scris.

1.2.2. Refacerea si reconstituirea înscrisurilor deteriorate sau distruse.

Documentele ce sunt puse la dispoziţia specialistului pentru examinare nu se prezintă

întotdeauna în starea lor iniţială. Diverşi factori fie de natură obiectivă fie de natură subiectivă
(acţiunea unor agenţi fizici sau chimici, neglijenţa în păstrare ori acţiuni intenţionate) pot aduce
la deteriorarea lor. Pentru a putea fi soluţionată o cauză civilă sau penală este necesară refacerea
documentelor deteriorate, aceasta făcând parte din preocupările expertizei criminalistice
incluzându-se în domeniul de studiu al acesteia. Ea cuprinde operaţiile de refacere a hârtiei rupte
sau tăiate, refacerea documentelor arse, refacerea înscrisurilor supuse la acţiunea apei.

5
 a). Refacerea înscrisurilor rupte sau tăiate

Înscrisurile rupte sau tăiate se încadrează de regulă, în categoria distrugerilor provocate

de acţiunea intenţionată a unei persoane. Această operaţie se efectuează în mai multe etape cum
ar fi: cercetarea la faţa locului, unde bucăţile de hârtie sunt ridicate şi selectate în funcţie de
caracteristicile lor generale (cum ar fi natura sau calitatea hârtiei şi cernelii, caracteristicile
generale ale scrisului, precum si după alte semne, ştampile imprimate pe hârtie). Urmează apoi
împărţirea fiecărei grupe în bucăţi de hârtie lipsite de margine şi bucăţi de hârtie cu margine. În
situaţiile în care actul s-a rupt în mai multe bucăţi, refacerea propriu-zisă începe de la colţurile şi
marginile actului, după care se continuă cu celelalte fragmente, pe baza formei marginilor
acestora, a direcţiei rândurilor, a urmelor de pliere, a conţinutului ori a altor elemente grafice
care permit stabilirea locului, a succesiunii fragmentelor de hârtie. Fiecare din aceste fragmente
se întind uşor şi se ţin un timp sub presă, după care se îmbină şi se aşează între două plăci de
sticlă sau două coperţi de plastic transparent care se lipesc pe margini cu o bandă adezivă
transparentă. În nici unul din cazurile de reconstituire a înscrisurilor rupte sau tăiate nu este
permisă lipirea directă a bucăţilor de hârtie sau folosirea benzilor adezive.

b). Refacerea documentelor arse

Refacerea documentelor arse reprezintă o operaţiune mai dificilă deoarece necesită

procedee mai laborioase şi o atenţie deosebită pentru prevenirea distrugerii definitive, atât din
partea expertului criminalist cât şi din partea organului judiciar. O primă măsură care trebuie
luată de către organul judiciar în situaţiile în care se constată că înscrisul încă mai arde, este
întreruperea focului, prin împiedicarea alimentării cu oxigen, într-un mod care să nu accentueze
starea de degradare a acestuia. În cazul în care înscrisul încă arde pe podea, se acoperă imediat
cu un vas mai mare fiind contraindicată acoperirea cu o pătură sau aruncarea cu apă peste înscris.
Totodată se iau măsuri de închidere a tuturor surselor de curenţi de aer respectiv ferestre, uşi ş.a.
Înscrisul poate fi ridicat cu un cleşte cu buze late, asta dacă starea hârtiei o permite. Indicat însă,
este să se creeze un curent de aer cu o bucată de carton acţionând ca un evantai şi datorită
acestui curent, hârtia arsă se ridică, iar în acel moment sub ea trebuie introdus un suport din
carton sau sticlă. În situaţia în care înscrisurile se află în faza avansată de carbonizare ridicarea se
efectuează după o întărire prealabilă prin pulverizare atentă cu o soluţie de şerlac, sau, la nevoie,
prin folosirea unui lac fixativ pentru păr. Transportarea înscrisurilor carbonizate se face în cutii
cu vată care să nu preseze hârtia arsă şi să nu permită lovirea acesteia de pereţii cutiei.
Examinarea în laborator necesită asigurarea elasticităţii hârtiei prin pulverizarea cu vapori de apă
şi ulei de ricin. Revelarea scrisului de pe hârtia carbonizată este posibilă prin fotografierea
separatoare de culori, prin folosirea radiaţiilor ultraviolete şi în special cu ajutorul radiaţiilor
infraroşii. Pentru examinarea în laborator este necesar să se asigure elasticitatea hârtiei ce poate
fi obţinută în primul rând prin menţinerea ei într-un mediu umed sau prin pulverizare cu vapori
de apă şi ulei de ricin. O altă modalitate de conservare a înscrisului în bune condiţii, constă în
formarea la suprafaţa hârtiei a unei pelicule transparente. Aceasta se formează prin pulverizarea
suprafeţei hârtiei arse cu soluţii speciale, mai eficiente fiind cele pe bază de polimeri. Scrisul de
pe actele complet carbonizate mai poate fi evidenţiat şi printr-un procedeu constând în întinderea
hârtiei şi arderea ei până la stadiul de scrumizare, între două plăci de sticlă specială, porţiunile
scrise apărând mai închise la culoare pe un fond gri-cenuşiu al hârtiei arse.1

c). Refacerea inscrisurilor supuse la acţiunea apei

Această operaţie este posibilă în funcţie de mai mulţi factori, cum ar fi, de exemplu,
calitatea hârtiei şi cernelii cu care s-a scris, timpul cât înscrisul a stat în apă şi vechimea generală
a actului. Pe lângă aceşti factori se va ţine seama şi de compoziţia apei, gradul său de poluare,

1
H. G. Wells, „Ştiinţa judiciară”, Londra, 1969 (traducere în limba română), p. 271; Paul. L.Kirk, Crime
Investigation – Phsical Evidence and the Police Laboratory, Interscience Publishers Inc., New York, SUA, 1966,
p.459 - 460

6
aciditatea etc. Rezistenţa hârtiei şi cernelii la acţiunea apei este în funcţie de gradul de
solubilitate al acestora, de compoziţia apei şi de viteza de curgere a acesteia. Pasta de hârtie
încleiată, rezistă mai bine decât cerneala, iar dintre cerneluri, mai rezistentă este cea fotografică,
folosită în trecut, spre deosebire de cernelurile actuale pe bază de coloranţi organici care se
dizolvă uşor. Un scris proaspăt, insuficient uscat, este uşor de îndepărtat de apă.
Pentru refacerea înscrisurilor supuse la acţiunea apei este necesar, mai întâi să se
dezlipească folia de hârtie şi să se usuce separat, la o temperatură  constantă, ferite de lumina
soarelui. Apoi, scrisul este îndepărtat prin presare şi fixat între două plăci de sticlă. Evidenţierea
scrisului este posibilă numai în condiţiile în care, în masa hârtiei, au rămas urme de cerneală sau
din substanţa folosită la scriere. În astfel de condiţii relevarea scrisului se face prin fotografia de
contrast, ori separatoare de culori, prin amplificare electronică, prin teleexaminare şi
fotografiere, în radiaţii invizibile. Folosirea reactivilor chimici se recomandă după epuizarea
celorlalte metode de relevare.

I.3. Stabilirea autenticităţii şi vechimii înscrisurilor

Un număr apreciabil de documente propuse ca mijloace materiale de probă sunt pregătite

fraudulos, fiind redactate fie în întregime, fie parţial, la o dată ulterioară celei înscrise în
conţinutul lor. Este foarte importantă data la care a fost întocmit un document, fiind necesar să se
determine vechimea lui absolută, sau perioadele de timp în care a fost redactat în cazul în care
redactarea s-a făcut în etape distincte. Majoritatea problemelor de datare sunt uneori chiar
imposibil de rezolvat într-o manieră pe deplin satisfăcătoare.
Deseori se solicită stabilirea autenticităţii documentelor sau buletinelor de identitate, a
legitimaţiilor de serviciu, a actelor de stare civilă, a adeverinţelor, cerificatelor sau documentelor
contabile, chiar a permiselor de acces în diferite locuri ori de exercitare a anumitor profesii.
Atunci când un document este suspectat de contrafacere în întregul său, se impune
determinarea vechimii absolute, deşi stabilirea acesteia nu este întotdeauna posibilă. Nu în toate
situaţiile este necesară o asemenea determinare fiind  suficient să se demonstreze că actul nu a
fost întocmit la o anumită dată, sau să se stabilească un anumit interval de timp în limitele căruia
el putea fi întocmit.
În vederea stabilirii autenticităţii unui înscris sau document trebuie să se ţină seama de
câteva elemente comune cum ar fi: actul scris trebuie să fie datat, semnat, ştampilat, înregistrat,
eventual numerotat – uneori, stabilirea datei este singura modalitate de demonstrare a falsului în
special atunci când nu pot fi examinate alte elemente materiale pe baza cărora să se poată
concluziona asupra autenticităţii documentului. De asemenea trebuie să se ţină seama dacă
fotografia din actul de identitate, corespunde cu persoana ce prezintă actul pentru verificare şi
dacă se observă urme de intervenţie asupra elementelor de protecţie sau de securitate destinate să
împiedice falsificarea ori contrafacerea actului.
O primă măsură ar fi securitatea hârtiei ea realizându-se prin modificări ale compoziţiei
pastei hârtiei sau prin încorporarea în masa hârtiei a unor fibre colorate, pastile fluorescente,
tipice cecurilor de călătorie, ori a unor fire de securitate, inclusiv asigurarea unui fond de
protecţie.
Imprimarea de securitate este o măsură concepută în funcţie de natura imprimării, dar şi prin
grafica elementelor imprimate, ce sunt realizate într-o formă deosebit de variată.
O altă măsură de protecţie o reprezintă perfecţionarea elementelor succesorii de identificare ce
are în vedere îmbunătăţirea modului de capsare a fotografiilor şi de aplicare a ştampilelor sau a
timbrelor seci. În prezent se recurge la sistemul de laminare într-o folie de plastic, sub vid,
procedeu aplicat de exemplu la paşapoarte.
Necesitatea stabilirii vechimii actelor apare când nu se cunoaşte data întocmirii lor sau
când asupra datei menţionate există dubii. Problema stabilirii datei întocmirii unui act se pune
foarte rar în cazul actelor originale, însă apare frecvent în cazul actelor contrafacute.
Pentru stabilirea vechimii documentelor, materialele de scriere sunt cercetate atât sub
aspectul constituenţilor înglobaţi în masa lor, cât şi prin prisma transformărilor pe care aceştia le
suferă ca urmare a scurgerii timpului, ori a condiţiilor de mediu în  care au fost păstrate actele.

7
Gradul de îmbătrânire, conţinutul şi forma textului, şi caracteristicile de fabricaţie a hârtiei şi
cernelii reprezintă elementele semnificative ale unui înscris asupra carora expertul trebuie să îşi
concentreze atenţia în vederea stabilirii vechimii acestuia.
Datarea actelor scrise cu creionul este destul de dificilă deoarece modificările se referă la
aspectul confuz al trăsăturilor cauzat de migrarea carbonului în pagină şi de frecările la care sunt
supuse.
În cazul actelor scrise cu cerneala carbon, expertul trebuie să aibă în vedere că acest tip de
cerneală a fost folosit de foarte multă vreme la scriere, datarea părând la prima vedere imposibil
de rezolvat. O dată cu trecerea timpului, cerneala suferă puţine modificări întrucât carbonul este
una din substanţele cele mai stabile. Nuanţa cernelii interesează, fiind singura schimbare de
natură să contribuie la stabilirea vechimii.
În vederea vechimii prin analiza solubilităţii cernelii trebuie să precizăm că sub acţiunea
apei, la actele de dată recentă, cerneala se scurge şi  pătează destul de serios suportul pe care s-a
scris, deoarece componentele solide ale acesteia sunt neoxidate şi îşi păstrează solubilitatea.

I. 4.Cercetarea criminalistică a hârtiei şi a cernelurilor

I.4.1. Cercetarea hârtiei

Pentru a stabili autenticitatea acesteia trebuie să avem în vedere următoarele caracteristici:
- greutatea specifică ce depinde de compoziţia şi de gradul de umiditate al hârtiei;
- dimensiunea hârtiei ceea ce include grosimea, lungimea şi lăţimea colii care variază în
funcţie de tipul şi destinaţia acesteia precum şi diferenţele de grosime ce pot apărea la un
înscris ca urmare a acţiunii asupra masei hârtiei în vederea înlăturării textului iniţial şi a
înlocuirii lui cu altul;
- nuanţa de culoare contribuie la stabilirea compoziţei chimice, a sortimentului şi a
vechimii hârtiei;
- greutatea hârtiei depinde de compoziţia şi de condiţiile de depozitare în special de
umiditate. Pentru compararea greutăţii este necesar ca hârtia în litigiu să fie ţinută un
timp în aceleaşi condiţii ca hârtia de referinţă;
- elasticitatea rezultată din compoziţia chimică a hârtiei în procesul de fabricaţie
interesează în mod deosebit bancnotele şi înscrisurile de valoare;
- culoarea hârtiei variază în primul rând în funcţie de natura coloranţilor şi a celorlalte
substanţe care intră în compoziţia sa, dar şi în funcţie de acţiunea luminii precum şi
factorilor de depozitare;
- tansparenţa hârtiei depinde de calitatea fibrei de celuloză, culoarea şi grosimea hârtiei se
stabileşte prin fotografiere şi măsurări fotometrice;
- filigranarea are loc în procesul de fabricaţie cu ajutorul unor cilindri filigranări pe o hârtie
specială destinată actelor de identitate, biletelor de bancă, diplomelor şcolare, etc în
scopul prevenirii falsificării si multiplicării documentelor;
- compoziţia chimică a hârtiei – materialul care stă la baza fabricării hârtiei îl constituie
celuloza, obţinută din lemn, plante industriale, resturi cerealiere şi materiale textile. La
acestea se adaugă substanţele de încleiere (amidon, clei, răşini) şi diverse materiale de
umplutură, necesare măririi rezistenţei, elasticităţii, transparenţei, în funcţie de destinaţia
hârtiei.

I.4.1. Cercetarea cernelurilor şi a altor materiale de scriere:

a). Compoziţia cernelurilor este variată pentru a i se asigura fluiditatea, durata de
conservare, culoarea şi aderenţa la hârtie. Expertiza criminalistică a cernelurilor se
impune ori de câte ori este necesar să se stabilească diferenţele dintre tipurile de cerneală
întâlnite în falsul material prin adăugare de text, vechimea unui înscris, compoziţia
cernelurilor sau tuşurilor folosite în contrafacerea de bancnote, cecuri şi alte hârtii de
valoare.

8
 b). Pastele pentru stilourile cu bilă sau fibre se disting cu ochiul liber, iar prin analize
de laborator li se stabilesc conţinutul chimic şi nuanţele de culoare.
c). Trăsăturile de creion sunt determinate de compoziţiia lor chimică: mine de grafit
cu adaos de caolină, mine colorate, din caolină, clei şi substanţe minerale de diferite
culori, mine dermatografice şi chimice.

ELEMENTE DE GRAFOSCOPIE JUDICIARĂ

II.1. Noţiuni generale

Grafoscopia judiciară reprezintă o ramură a ştiinţei criminalistice care studiază legităţile

scrisului şi elaborează metodele examinării acestuia în vederea identificării persoanei, pe cale de
expertiză. Ea se ocupă totodată cu cercetarea limbajului scris în scopul folosirii particularităţilor
acestuia la stabilirea autorului unui text. Denumite de specialişti şi dominante grafice, aceste
caracteristici sunt constituite în acele particularităţi specifice aspectului general al unui scris,
formei acestuia. Pe baza lor este posibilă clarificarea cu exactitate a unui anumit tip de scris. De
asemenea, acestea sunt elemente valoroase în descoperirea unui fals prin imitare sau deghizare în
care autorul se concentrează mai mult asupra modului de construcţie al literelor, scăpându-i
caracteristicile sale generale proprii, care îi divulgă identitatea, aspect frecvent întâlnit în practica
de specialitate.
Expertiza criminalistică a scrisului, cunoscută sub numele de expertiză grafică face parte din
categoria experizelor, mijloace de probă reglementate prin art. 201-214 Cod de procedură civilă
şi art. 64, 116-127 Cod de procedură penală.
O dată cu expertiza grafică se pot rezolva următoarele probleme: identificarea autorului unui
înscris sub formă de text; identificarea persoanei care a scris cifre, stabilirea autenticităţii
semnăturii (dacă aparţine persoanei pe numele căreia figurează); identificarea persoanei care a
falsificat o semnătură; dacă un scris este natural sau deghizat, inclusiv modalitatea deghizării;
dacă un scris este afectat de factori ca: boală, bătrâneţe, consumarea de băuturi alcoolice ori a
fost executat în condiţii incomode; dacă scrisul de pe un act aparţine uneia sau mai multor
persoane; modalitatea de falsificare a unei semnături (copiere, imitaţie servilă sau liberă,
execuţie din fantezie).
Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, principalele cauze ale modificărilor
survenite în scrisul unei persoane sunt, în principal, următoarele:
- necesitatea scrierii rapide întâlnită frecvent la studenţi precum si în exercitarea anumitor
profesii, exemplul cel mai elocvent fiind cel al medicilor;
- stările patologice, dintre care bolile cronice şi îndeosebi bolile mintale generează alterări
grave ale scrisului mergând până la paragrafie sau agrafie, paragrafia constituind în tendinţa
persoanei de a folosi la nesfârştit anumite litere sau cuvinte iar agrafia reprezentând pierderea
deprinderii de a scrie;
- conducerea mâinii de o alta persoană, ce se poate reduce fie numai la un simplu ajutor
(mâna ajutată), fie în scrisul efectiv cu altă mână (mâna inertă), situaţie întâlnită frecvent în
practica judiciară la scriera unor testamente de către bătrâni grav bolnavi, muribunzi, în cazul
răpirii de persoane etc;
- stările de intoxicaţie cu alcool, cu diverse substanţe tranchilizante sau stupefiante, cu
substanţe otrăvitoare, inclusiv cu diverse medicamente;
- existenţa unor condiţii improprii de scris cum ar fi de exemplu suportul instabil sau cu
suprafaţă neregulată pe care se scrie, poziţia incomodă a scriptorului, ori scrisul în picioare în
condţii de frig, etc

II.2 Caracteristicile de identificare a scrisului de mână

9
 Aparent, o literă sau alta pot avea un aspect banal. O analiză atentă însă, va pune în
evidenţă o mare densitate de trăsături care îi conferă semnului grafic respectiv un complex.
Pentru a sesiza toate aceste aspecte, semnul grafic respectiv va trebui să fie examinat din mai
multe puncte de vedere. Astfel, un mod de clasificare a unei litere are în vedere faptul dacă
aceasta, ca aspect general, se apropie mai mult de aspectul caligrafic sau de cel tipografic. Un alt
mijloc de definire a unei litere se referă la numărul şi forma trăsăturilor care o alcătuiesc. Alte
elemente care contribuie la individualizarea semnelor grafice le reprezintă trăsăturile de debut şi
cele prin care se finalizează o literă. Acestea pot fi analizate din punct de vedere morfologic, din
punct de vedere al plasamentului faţă de linia de bază a scrisului sau al poziţiei faţă de
elementele respectivei litere.
Scrisul constituie o deprindere intelectuală, un complex de reflexe condiţionate
format printr-un proces de învăţare. Identificarea după scrisul de mână are ca fundament ştiinţific
existenţa unor elemente particulare prezente în scrisul fiecărei persoane, elemente dependente de
specificul activităţii nervoase de la nivelul scoarţei cerebrale.
Caracteristicile unui scris pe baza cărora este posibilă identificarea persoanei
scriptorului sunt prezente mai ales în: limbajul specific scriptorului; modul de amplasare al
textului; forma sau aspectul general al scrisului; particularităţile de construcţie a semnelor
grafice.
Individualitatea scrisului este determinată de caracteristicile sale cum ar fi: forţa,
echilibrul şi mobilitatea proceselor nervoase superioare, cărora este posibil să li se adauge şi alţi
factori externi, în primul rând condiţiile concrete de scriere.
II.2.1. Caracteristicile exprimării în scris

Caracteristicile scrierii sunt elemente care nu fac parte efectiv din categoria
elementelor grafice de identificare fiind de natură extragrafică. Principalele date ce se pot
desprinde dintr-o asemenea analiză privesc, de regulă, nivelul general de cultură al persoanei,
profesia care marchează serios modul de exprimare prin folosirea unei terminologii de
specialitate vârsta şi eventual sexul, unele caracteristici ale personalităţii sale, ca şi posibile
dezarmonii psihice. Acesta vizează modul de expunere, de amplasare a unui text pe o coală de
hârtie sau pe un alt suport.

II.2.2 Caracteristicile topografice ale scrisului

• Maginea lasată de scriptor, care poate fi mare, mijlocie sau mică, lăsată în stânga, cât şi în
dreapta textului, regulată, şerpuită, oblică;
• Mărimea alineatelor, apreciată potrivit aceloraşi criterii, ca mare, mijlocie, sau mică,
întâlnindu-se situaţii extreme de genul lipsei alineatelor ori de începere a alineatului la o distanţă
foarte mare de marginea hârtiei;
• Distanţa dintre rânduri, element specific pentru modul de spaţiere a scrisului, care se
interferează cu alte caracteristici generale ale scrierii.
• Amplasarea diverselor menţiuni, ca de exemplu semnătura, data, indicarea persoanei căreia i se
adresează înscrisul, acestea putându-se situa la stânga sau în centrul paginii, mai sus ori mai jos,
comparativ cu textul.

II.2.3 Caracteristicile generale ale scrisului de mână

Caracteristicile generale sunt constituite din acele particularităţi specifice aspectului

general al unui scris. Pe baza acestora este posibilă clasificarea cu exactitate a unui anumit tip de
înscris. Avem în vedere următoarele caracteristici:

10
- Gradul de evoluţie a scrisului se numără printre cele mai importante caracteristici dominante de
individualizare, încât uneori i se atribuie un loc aparte, de sine stătător, în procesul de
identificare. Un scris poate avea un grad de evoluţie inferior, mediu sau superior.
- Forma scrisului care este determinată de aspectul dominant al trăsăturilor unui scris, poate fi
încadrată în următoarele forme: arcadată ( de ex. Literele “m” şi “n” cu arcade la trăsăturile
superioare), ghirlandată, arcuită (concavă) şi unghiulară (colţuroasă).
- Dimensiunea scrisului poate fi mare, mijlocie sau mică, după cum literele depăşesc 3 mm, se
situează între 2-3 mm şi respectiv sunt mai mici de 2 mm. În cadrul unui cuvânt, literele pot avea
şi o mărime uniformă, de exemplu în cazul scrisurilor descrescânde denumite şi gladiolate, sau al
scrisurilor crescânde, respectiv îngladiolate.
- Înclinarea scrisului este raportată la unghiul pe care îl face axa longitudinală a unei litere cu
linia de bază a rândurilor. Potrivit acestui criteriu, scrisurile pot fi drepte, înclinate spre dreapta
sau spre stânga şi neregulate.
- Continuitatea sau coeziunea scrisului dată de modul de legare a literelor într-un cuvânt: scris
legat, grupat, şi tocat. La scrisul legat, de regulă literele sunt redate fară întrerupere; la scrisul
grupat, literele sunt legate cate 3-4 iar la scrisul tocat, fiecare literă este redată distinct.
- Presiunea scrisului este una dintre caracteristicile cele mai semnificative în scrisul unei
persoane. Ea se reflectă mai ales în grosimea trăsăturilor şi mai puţin în gradul de imprimare a
acestora în masa hârtiei. Presiunea diferă în funcţie de instrumentele cu care se scrie, fiind
aparent mai mare la stiloul cu bilă. Cu cât se scrie mai rapid, cu atât scade presiunea.
- Viteza scrisului este determinată de ritmul mişcării grafice. Dupa viteză, scrisul poate fi: rapid,
lent şi moderat.
- Forma liniei de bază a rândurilor este socotită nu numai o caracteristică generală ci şi una
topografică, inclusă de mulţi autori într-o categorie mai corespunzătoare, denumită orânduirea
scrisului. După aspectul pe care il capătă, linia poate fi dreaptă, concavă, convexă, şerpuitoare
sau frântă.

II.3. Identificarea persoanei după scris pe baza expertizei grafoscopice

Acest gen particular de identificare se realizează în cadrul expertizei criminalistice a

scrisului, denumită şi expertiza grafică sau grafoscopică, de unde şi o altă denumire a
documentului examinării criminalistice a scrisului, respectiv grafoscopia judiciară.
Expertiza criminalistică a scrisului vizează următoarele obiective:
a). Verificarea autenticităţii unui text a semnăturilor de pe un înscris în sensul că acesta aparţine
persoanei nominalizate în document, persoanei care pretinde sau căreia i se atribuie textul ori
semnătura;
b). Identificarea autorului unui text anonim cu conţinut calomnios sau în scop de şantaj, întâlnit
inclusiv în acţiuni cu un terorist ori prezintă o anumită importanţă sub raport juridic,
administrativ, social-economic etc;
c). Descoperirea unui fals prin imitarea sau deghizarea scrisului şi, de aici identificarea persoanei
autorului textului.

CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A FALSULUI MATERIAL ÎN ÎNSCRISURI

III.1. Aspecte introductive

11
 Potrivit dispoziţiilor art. 288-290 C. pen. Falsul în înscrisuri poate fi de natură materială
sau intelectuală. Prin urmare, falsul material constă fie în contrafacerea scrierii ori a subscrierii
sau prin alterarea în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice, iar falsul intelectual
constă în falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia de către un funcţionar ori
alt salariat aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări
neadecvate în înscrisul astfel întocmit. Principalele procedee de realizare a falsului în înscrisuri
le reprezintă înlăturarea sau acoperirea unui text, adăugarea de text, modificarea unui semn
grafic, imitarea unui scris sau a unei semnături, deghizarea propriului scris. Acestor procedee de
falsificare li se adaugă falsificarea impresiunilor de ştampile şi de sigilii, cât şi înlocuirea de
fotografii de pe legitimaţii ori înscrisuri.

III.2. Cercetarea falsului prin înlăturare de text

Înlăturarea sau ştergerea de text se realizează pe cale mecanică sau chimică.

A). Înlăturarea pe cale mecanică se efectuează prin radiere cu o lamă ori alt instrument ascuţit
sau prin radierea sa cu o gumă, cu miez de pâine, etc. Urmele pot fi puse în evidenţă prin:
examinare microscopică, iluminare laterală sub un unghi de incidenţă, expunerea la valori de iod,
absorbirea unor substanţe lichide colorate, pulverizarea cu prafuri fine.
B). Înlăturarea pe cale chimică constă în decolorarea trăsăturilor scrisului cu cerneală sau cu
pastă prin spălarea cu substanţe corozive. Sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete zona afectată va
căpăta o fluorescenţă puternică putându-se citi ce a fost scris.
C). Înlăturarea prin acoperire are loc atunci când un text ori semn grafic pot fi mascate prin
scriere deasupra, prin pătare sau haşurare cu linii.
Stabilirea locului în care a fost înlăturat textul se realizează prin mai multe metode:
- Examinarea prin transparenţă – în acest caz se procedează la observarea înscrisului în lumina
naturală sau în faţa unei surse puternice de lumină artificială. Se va observa modificarea grosimii
hârtiei şi creşterea transparenţei. Stabilirea locului unde s-a acţionat se face pe cale fotografică,
procedându-se la expunerea unei hârtii fotografice la lumina transmisă prin înscrisul examinat. În
locul unde s-a acţionat se va observa o înnegrire mai accentuată a hârtiei la developare datorită
trecerii unei cantităţi mai mari de lumină.
- Examinarea în lumina incidentă – examinarea se face cu ajutorul unei surse de lumină, dirijată
pe suprafaţa înscrisului sub un anumit unghi sau paralelă cu aceasta. Scămoşarea hârtiei se va
observa prin jocul de lumini şi umbre produse de microrelieful suprafeţei acesteia.
-    Examinarea în radiţtii infraroşii şi ultraviolete – examinarea în radiaţii infraroşii se foloseşte
mai rar, fiind condiţionată de faptul că materialele de scriere de pe înscrisul analizat se comportă
diferit faţă de acestea. Radiaţiile ultraviolete., în schimb, pun în evidenţă locul unde s-a acţionat,
locul răzuit apărând sub forma unei pete cu o fluorescenţă mai accentuată şi uneori chiar cu o
culoare diferită de cea a înscrisului.
- Examinarea microscopică – dacă cercetarea în lumina incidentă şi cea prin transparenţă nu a dat
rezultate se recurge la acest gen de cercetare. Înscrisul se examinează în lumină dirijată,
folosindu-se o putere mică de mărire, oferind posibilitatea evidenţierii atât a dispunerii
dezordonate a fibrelor, cât şi lipsa unor particule de hârtie.

III.2.1 Refacerea textului înlăturat are loc în funcţie de natura materialului de scriere şi de
cea a suportului pe care s-a scris, inclusiv de vechimea scrisului şi de condiţiile în care a fost
păstrat. Relevarea se face prin procedee fizice şi procedee chimice care, însă, pot conduce la
modificarea înfăţişării înscrisului, cum ar fi, de pildă, folosirea vaporilor de acid sulfo-cianhidric
în evidenţierea textului scris cu cerneală pe baza de fier.
a). Procedee fizice de refacere a textelor scrise cu cerneală sau cu creioane chimice au la bază
radiaţiile invizibile atât cele ultraviolete, cât şi cele infraroşii.
b). Procedee chimice de refacere a textului înlăturat au la bază reacţia dintre diverşi reactivi
chimici şi componentele cernelii sau creionului, pătrunse în masa hârtiei care, în funcţie de
natura lor, vor intra în reacţie cu soluţiile de revelare.

12
 III.2.2 Refacerea textelor acoperite – în cazul falsului realizat prin acoperirea textului ori a
unor semne grafice, fie prin haşurare cu cerneală, creion sau tuş, fie prin pete de cerneală sau cu
alte substanţe, pentru relevarea textului se recurge la metode specifice. Acest gen de revelare este
în funcţie de diferenţa de vechime dintre scrisul acoperit cu substanţă întrebuinţată la acoperire,
precum şi de calitatea sau de culoarea acesteia

III.3 Cercetarea falsului prin adăugare de text

Aceste metode de falsificare se realizează prin modificarea unor litere si cifre sau prin
intercalarea unui text în locurile rămase libere. Datorită formelor specifice, unele litere şi cifre se
pretează destul de uşor la modificări. Prin aceste metode se falsifică în paşapoarte numele şi
prenumele, data naşterii, data eliberării şi valabilităţii documentului, semnele particulare (cel mai
des înălţimea), se fac prelungiri ale valabilităţii în fals etc. Modificările care apar în asemenea
situaţii se caracterizează prin:
• dimensiunea diferită a cifrelor şi literelor
• îngrămădiri de litere sau prescurtări
• desfăşurarea exagerat de largă a scrisului pentru acoperirea spaţiilor goale
• orientarea diferită a scrisului
• altă formă a scrisului
• întretăierea necorespunzătoare a traseelor literelor
• îngroşarea unor trasee, reluarea şi suprapunerea acestora
Cercetarea se va desfăşura după cum urmează:
a). studiul caracteristicilor grafice ale textului care începe cu continuitatea logică a scrisului, cu
distanţa dintre rânduri şi dintre cuvinte şi terminând cu caracteristicile grafice particulare. Printre
elementele ce indică falsul prin adăugare de text, se numără:
• Îngrămădirea sau prescurtarea cuvintelor, micşorarea distanţei dintre rânduri, modificarea sau
orientarea diferită a liniei de bază a rândurilor;
• Schimbarea instrumentului scriptural;
• Modificări cauzate de schimbarea suportului pe care a fost aşezat înscrisul;
• Micşorarea distanţei dintre rânduri;
• Modificarea sau orientarea diferită a liniei de bază.
b). cercetarea materialului de scriere are loc prin examinarea fizico-chimică a materialului cu
care s-a scris (tuş, creion, cerneală). Prioritare în stabilirea diferenţelor dintre materialul de
scriere sau între instrumentele scripturale sunt metode calitative, diferenţe identificabile deseori
şi în cazul materialelor de acelasi gen.
c). studierea modului de intersectare a trăsăturilor – trăsăturile executate ulterior se suprapun
trăsăturilor executate anterior, iar traseele rândurilor inferioare le intersectează pe cele
superioare.
III.4. Cercetarea falsului prin imitarea şi prin deghizarea scrisului

III.4.1. Falsul prin imitarea scrisului – acest tip de fals face parte dintre falsurile cel mai frecvent
întalnite mai ales în cazul semnăturilor, al menţiunilor, sau ale textelor de mică întindere.

III.4.2. Falsul prin imitare liberă se efectuează având modelul în faţă dar şi din memorie. Acesta
poate fi depistat datorită unor indicii de plastografiere ca de exemplu: omiterea unor semne
grafice mai puţin perceptibile: abrevieri care preced semnătura, particularităţi de execuţie şi
plasament ale unor semne diacritice sau de punctuaţie.
• reducerea ritmului mişcărilor si ezitări inerente
• orientarea şi redarea unor forme grafice mai complicate
• depistarea unor caracteristici determinate de deprinderile grafice, generale şi speciale ale
plastografului

III.4.3. Falsul prin imitare servilă conoscut şi sub numele de (copiere directă) poate fi depistat
datorită unor elemete specifice:

13
• trăsături lente, cu întreruperi, lipsite de siguranţă;
• staţionări nejustificate, tremurături sau retuşuri;
• gradul de presiune accentuat şi uniform;
• scăpări ale unor elemente grafice de detaliu: orientarea mişcărilor, poziţia punctelor de atac şi
finale, dimensiunile şi distanţa dintre semnele grafice, forma şi plasamentul elementelor
accesorii (sedile, linioare, parafe);
• urme de ştersături, etc. În cazul în care imitarea servilă a fost realizată cu creionul şi apoi s-a
reparat cu cerneală, falsul urmează a fi depistat prin examinarea la lupă sau la microscop ori prin
fotografierea textului sau a semnăturii în radiaţii infraroşii.

III.4.4. Falsul prin deghizarea scrisului

Deghizarea scrisului este un procedeu ce se întâlneşte îndeosebi în cazul scrisorilor anonime cu
caracter înjurios, calomnios, de ameninţare sau de şantaj situaţie în care autorul încearcă să îşi
ascundă identitatea. Principalele modalităţi de realizare a deghizări scrisului care conţin şi indicii
ai falsului sunt:
a). Deghizarea prin modificarea înclinaţiei scrisului care are în vedere, deobicei scrisurile
înclinate şi cele drepte. Spre deosebire de fenomenul de sinistrogirism datorat scrierii cu mâna
stângă, în care mişcările scrisului sunt orientate pronunţat spre stânga, în cazul scrisurilor
deghizate, mişcările sunt orientate spre dreapta;
b). Deformarea sau modificarea unor caracteristici grafice generale sau particulare proprii
spre exemplu mărimea, forma, şi înclinarea gramelor precum şi scrierea într-o manieră care să
creeze impresia unui înscris mai puţin evoluat;
c). Deghizarea prin modificarea valorii dimensionale a scrisului – autorii acestui tip de fals
recurg atât la semne grafice mai mari decât cele normale cât şi la modificarea vitezei de scriere;
d). Deghizarea prin adoptarea unor semme grafice de tip caligrafic – intenţia autorului de a
preschimba fiecare literă din scrisul natural cu litera corespondentă, din scrisul caligrafic este
sortită eşecului deoarece textul deghizat reţine, involuntar, elementele proprii de ordin
morfologic;
e). Scrierea cu majuscule sau cu caractere de tipar, care poate conţine totuşi elemente de
specialitate suficiente, îndeosebi în cazul persoanelor obişnuite să scrie în acest mod;
f). Scrierea cu mâna stângă – profesorul Emilian Stancu apreciază că un astfel de deghizaj
“la persoanele neexersate se materializează într-un grafism greoi, necoordonat, colţuros, care se
reduce pe măsură ce persoana se deprinde să scrie în acest mod”.
g). Procedee mai rar folosite, spre exemplu deghizarea cu un şablon de trasat litere sau cu
ajutorul unui model conceput de scriptor.

CERCETAREA TEXTELOR DACTILOGRAFIATE ŞI A ALTOR CATEGORII DE FALSURI

IV.1. Cercetarea textelor dactilografiate

IV.1.1. Identificarea maşinii de scris

Această activitate se desfăşoară în două etape principale:
a). În prima etapă se determină tipul sau modelul maşinii de scris având în vedere următoarele
caracteristici generale: pasul maşinii, intervalul între rânduri, lungimea rândului, tipul semnelor
grafice, particularităţile claviaturii.
Pasul maşinii este distanţa de deplasare a carului maşinii de scris de la stânga la dreapta, atunci
când se apasă pe una din tastele cu caractere sau pe bara de spaţiere.
Intervalul între rânduri este stabilit prin suprapunerea textelor comparate şi examinarea lor prin
transparenţă în faţa unei surse de lumină sau prin fotografia comparativă de suprapunere.
Lungimea rândurilor poate contribui la diferenţierea dintre maşini, fiind dependentă de lungimea
carului.
Tipul semnelor grafice se defineşte prin forma şi dimensiunea literelor, cifrelor, şi a celorlalte
semne grafice. Caracteristicile literelor şi ale cifrelor sunt: talpa, conturul, mărimea, înclinarea.

14
Particularităţile claviaturii sunt date de numărul de semne corespunzătoare tastelor, astfel că,
dacă în textul încriminat apare un semn grafic care nu figurează în claviatura maşinilor suspecte,
rezultă că actul a fost scris cu o altă maşină.
b). În cea de-a doua etapă se urmăreşte identificarea porpriu- zisă a maşinii prin compararea
textului în litigiu cu probele de comparaţie luate de la maşinile suspecte sau cu cele existente în
fişier.

IV.1.2. Identificarea dactilografului

Identificarea dactilografului este posibilă pe baza studierii unor elemente, spre exemplu:
- caracteristicile generale privind folosirea maşinii de scris: calificarea dactilografului
(autodidactic şi profesionişti) şi tehnica de dactilografiere (cu două degete pentru autodidacţi
ocazionali şi profesionişti, batere “oarbă” cu zece sau opt degete specifică profesioniştilor);
- caracteristicile individuale: dactilografierea semnelor de punctuaţie, sfarşitul de rând, sfarşitul
de pagină, omogenitatea scrierii, dispunerea textului în pagină, numerotarea paginilor, greşelile
de dactilografiere;
- tehnica de dactilografiere, amplasarea titlurilor, elementele de datare, mărimea marginii şi a
alineatelor, sublinierile ş.a.;
- frecvenţa anumitor greşeli, respectarea regulilor gramaticale;
- amprente papilare relevate pe colile de hărtie;
- respectarea regulilor gramaticale;
- frecvenţa greşelilor şi a modurilor de corectare.
În acest caz, este posibilă şi identificarea pe baza amprentelor digitale existente pe coala de
hârtie, acestea formându-se în momentul manipulării hârtiei de către dactilograf.

IV.2. Cercetarea altor categorii de falsuri

IV.2.1. Falsificarea impresiunilor de ştampile

Principalele metode de realizare a falsului de ştampile sunt: desenarea ştampilei pe înscris,
copierea, transferarea ori scanarea unei impresiuni aflate pe un înscris autentic şi confecţionarea
unei ştampile după modelul celei originale.
După cum apreciază prof. Emilian Stancu, “în cazul ştampilelor desenate, apar elemente evidente
de falsificare, tipice unui fals prin imitare servilă, ca şi în cazul copierii sau transferării, unde,
alături de elementele specifice oricărei copieri, sunt depistate şi urme ale materialului cu ajutorul
căruia s-a facut copierea.”
În situaţia contrafacerii ştampilei de către specialişti impresiunea va putea fi detectată doar prin
absenţa uzurii specifice ştampilei originale. Totodată, în acest caz apar elemente evidente de
falsificare precum lipsa de simetrie, şi de neuniformitate a literelor şi cifrelor ori a intervalurilor
dintre acestea.

IV.2.2. Falsificarea sigiliilor

Se face în raport cu natura materialului pe care a fost aplicat: plastilină, ceară roşie, plumb,
materiale termoplastice. Expertiza criminalistică presupune descoperirea urmelor substanţelor
folosite de infractor la contrafacere (ghips, plastilină), a urmelor de lipire, studierea desenului
sau reliefului sigiliului . Contrafacerea sigiliilor se poate efectua prin următoarele metode:
- transferul unei impresiuni autentice cu ajutorul unui albuş de ou fiert sau a unei pelicule
fotografice umezite. Imprimarea este neclară datorită infuziei tuşului;
- contrafacerea clişeului prin gravarea unui negativ al sigiliului original în gumă sau cauciuc:
imprimarea este lipsită de fineţe, fiind usor de descoperit;
- desenarea impresiunilor originale prin transparenţă sau prin diaproiecţie.
După cum apreciază prof. Univ. Dr. Lazăr Cârjan, “în situaţia expertizei criminalistice a sigiliilor
falsificate se recomandă procurarea unor impresiuni ale sigiliului în litigiu din perioada în care se
presupune că provine impresiunea contestată.”

15
 IV.2.3. Falsificarea bancnotelor, a timbrelor şi a altor documente

Bancnotele pot fi falsificate parţial, prin înlocuirea cifrelor (de exemplu, cifrele 1 sau 5 sunt
transformate în 100 sau 500 dolari SUA) sau în întregime (contrafaceri), fiind tipărite pe hârtie
originală sau obişnuită.

IV.2.4. Expertiza criminalistică a falsului de documente de identitate

Falsificarea documentelor de identitate (buletine, paşapoarte, premise de conducere auto,

legitimaţii diverse) a devenit frecventă şi în practica noastră judiciară, raportându-ne la
documentele emise de autorităţile române şi mai ales străine, obiectul falsificării făcându-l, în
primul rând paşapoartele, documentele auto, documentele însoţitoare a unor mărfuri. De regulă,
aceste falsuri sunt simplu de descoperit, datorită măsurilor de protecţie cu care sunt prevăzute
documentele, orice intervenţie mecanică sau chimică conducând, de pildă la alterarea fondului de
protecţie uşor sesizabilă sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete.
Paşaportul este un document internaţional de călătorie, acest document conferă
titularului dreptul de a trece frontiera de stat. În cazul paşapoartelor situaţia  este mult mai
complexă, cu o mare varietate de modalităţi de falsificare. Pentru prevenirea falsificării ori
contrafacerii paşapoartelor, autorităţile eminente au luat o serie de măsuri de securitate, elemente
ce atestă existenţa falsului, astfel:
■ coperta este confecţionată din diferite materiale – carton, piele, p.v.c., etc., conţinând,
în anumite cazuri, anumite desene şi menţiuni: denumirea statului eminent şi stema acestuia,
felul paşaportului şi cetăţenia titularului.
■ hârtia filelor pasaportului este de calitate superioară, cu o mare rezistenţă mecanică şi
prevăzută cu o serie de elemente de siguranţă :
         - elasticitate                                      - fonta de siguranţă
         - nuanţa de culoare                           - broşarea
         - filigranul                                         - caserarea 
■ tipărirea şi completarea paşapoartelor se realizează cu ajutorul a diferite tipare – tiparul
adânc, tiparul în relief şi tiparul în acelaşi plan, înscrierea seriei fiind făcută fie prin tipărirea prin
perforarea paginilor, fie cu ajutorul unor maşini speciale în care grafismele sunt redate din
puncte şi linii punctate.
■ modul de aplicare a fotografiei pe paşaport, acesta putând consta dupa caz în:
        - lipirea la cald                                                      - lipirea cu adeziv
        - prinderea fotografiei numai prin capsare           - lipirea la rece sau la cald

IV.2.5. Falsul prin înlocuirea fotografiei

Este cel mai frecvent întâlnit şi totodată cel mai rapid şi mai comod procedeu de schimbare a
identităţii. Iată principale procedee utilizate pentru înlocuirea fotografiei de pe paşaport:

a). Înlocuirea fotografiei aplicată prin capsare

Falsul comis în acest mod poate fi pus în evidentţă de următoarele elemente :
•  gelatina fotografiei aplicate ulterior se deteriorează în jurul capselor din cauza forţării în
momentul fixării;
•  deteriorarea fontei de siguranţă în momentul desprinderii fotografiei originale;

16
•  fixarea insuficientă a noii fotografii, aceasta mişcându-se la palpare;
•uneori, capsele prezintă marginile deformate, fapt datorat acţiunii de represare a lor;
•  plierea filei pe care este aplicată noua fotografie, falsificatorul nereuşind să fixeze
coordonatele orificiilor şi să le suprapună perfect pe centrele capselor.
 b). Înlocuirea  fotografiei aplicate cu adeziv si capse
• tăierea şi apoi dezlipirea fotografiei titularului, pe fila paşaportului rămânând numai fragmentul
ce conţine secvenţa impresiunii de ştampilă ori de timbru sec;
• smulgerea fotografiei iniţiale şi înlocuirea ei cu o altă fotografie;
• suprapunerea peste fotografia originală a stratului de gelatină desprins de pe noua fotografie
aplicată;
• contrafacerea pe fotografia aplicată a celorlalte elemente de siguranţă – ştampilă şi timbru sec;
• înlocuirea fotografiei aplicate sub folia laminată;
• înlocuirea fotografiei de pe coperta paşaportului;
• înlocuirea fotografiei integrate, realizate cu ajutorul tehnicilor de vârf ce fac posibilă
reproducerea  aproape exactă a oricărui tip de fotografie;
• falsul prin înlocuirea foliei laminate ce conţine fotografia şi datele de identitate.   

PROCEDEE DE FALSIFICARE A SEMNĂTURILOR

V.1. Procedee de falsificare a semnăturii

V.1.1. Semnăturile executate prin copiere

De cele mai multe ori, falsificatorii (scriptori) care au posibilităţi grafice reduse ori care nu
posedă suficientă dexteritate pentru a-şi permite mai mult, apelează la această modalitate de
falsificare fiind considerată una simplă. Prin copiere, falsificatorul crede că va reproduce cât mai
fidel, fără să îi scape vre-un detaliu şi fără să se abată de la forma originală, trăsătură cu trăsătură
a conturului semnăturii.
Prima modalitate numită şi “decalc” se bazează pe executarea unor operaţiuni devenite
clasice: “hârtia ce va servi drept suport semnăturii falsificate se aşează peste actul ce conţine
semnătura autentică aleasă ca model, apoi ambele coli sunt plasate în direcţia unei surse de
lumină, pe o suprafaţă transparentă, de obicei geamul unei ferestre. Astfel, conturul semnăturii
autentice va deveni vizibil pe suprafaţa celei de a doua hârtii pe care va fi trasat cu ajutorul unui
instrument scriptural.”
A doua modalitate de copiere presupune două etape:
a). prima etapă are ca obiectiv transpunerea traseului semnăturii model pe suprafaţa de hârtie
a preconizatului act fictiv. Operaţiunea se poate face prin mai multe mijloace. De obicei
grafismul de ghidare poate fi obţinut prin următoarele tehnici: redare prin decalc (situaţie în care
conturul semnăturii model este trasat cu un creion fin), reproducere cu ajutorul hârtiei copiative
şi evidenţierea acestuia sub forma unei urme de presiune realizată prin urmărirea firului grafic al
semnăturii autentice în tehnica decalc cu un obiectiv având o proeminenţă ascuţită. Referitor la
ultima modalitate de a obţine un clişeu intermediar, semnalăm faptul că o astfel de presiune
poate să îi parvină plastografului şi în mod ocazional. Avem în vedere situaţiile în care în urma
execuţiei normale a unei semnături, imaginea acesteia se poate imprima pe actele aflate dedesubt
poate să se folosească de traseul de presiune respectiv pentru “fabricarea” unui act nereal dar
atestat printr-o semnătura autentică realizată prin simpla replasare a şantului de presiune. (fig.1)

17
Fig. 1 Copierea prin repasarea şanţului de presiune al semnăturii autentice
a). semnătură autentică trasată cu mare presiune;
b). imagine a semnăturii autentice imprimată pe actul de dedesubt;
c). semnătură falsă obţinută prin repasarea traseului după urmele de presiune.

b). a doua etapă de execuţie în cazul semnăturilor copiate indirect rezidă în repasarea
grafismului de redare cu un instrument scriptural, stiloul sau pixul cu pasta. După această fază
multi plastografi consideră acţiunea ca fiind încheiată, alţii procedează la înlăturarea urmei
traseului de orientare prin ştergere. Evident acţiunea vizează urmele create cu creionul sau cu
ajutorul hârtiei copiative, cele constând în şanturi de presiune, neputând fi înlăturate.

18
 Dorinţa de a reda cât mai bine o forma grafică străină, dificultăţile pe care le implică
urmărirea, pas cu pas a unui traseu adeseori complicat, impun falsificatorului un ritm de execuţie
lent, o manieră “picturală” în trasarea liniilor. Presiunea de execuţie va fi uniformă, lipsind firul
grafic de nuanţările specifice semnăturilor autentice. Uneori scriptorul va fi nevoit să facă pauze
scurte după care instrumentul scriptural îşi va relua traseul. Aceste întreruperi sunt sesizabile.
Examinarea comparativă a semnăturii în litigiu şi a celor aparţinând în mod cert titularului va
pune în evidenţă faptul că semnăturile necontestate prezintă în punctele corespondente trăsături
neîntrerupte, ceea ce va confirma ca pauzele respective se datorează contrafacerii.
Traseul semnăturilor copiate reţine deseori şi alte imperfecţiuni, avem în vedere
tremurăturile ce pot să apară în orice punct al firului grafic, drept urmare a unor factori ca:
tensiunea musculară exagerată a mâinii, lipsa de îndemânare a scriptorului, emoţia sa, etc. (fig.2)

Fig. 2 Tremurături în traseul semnăturii copiate:

a). semnătura originală
b). semnătura copiată prin repasare. Se observă tremurături în traseul mijlociu şi final

Se consideră că există posibilităţi de decelare a tremurăturilor datorate falsului de cele de

sorginte naturală. Referitor la acest aspect, Prof. Univ. Dr. Lucian Ionescu preciza că: “pentru un
specialist, orice posibilitate de confundare a tremuratului falsificatorului şi a tremuratului natural
(patologic) este exclusă, putând fi categoric distinse:
- tremuratul patologic este continuu; cel al falsificatorului este discontinuu, adică se
manifestă numai în anumite porţiuni;
- tremuratul patologic este mai accentuat la curbe şi mai puţin la trăsăturile drepte: tremuratul
falsificatorului vizează dimpotrivă trăsăturile drepte, iar la curbe, fiind preocupat de
schimbarea direcţiei trăsăturii uită să-l mai execute (J.A. Brataills).
- tremuratul patologic este foarte fin şi des, uneori peniţa abia atingând suprafaţa hârtiei,
ceea ce da naştere aşa-numitor “fire de păianjen”;
- tremuratul patologic este progresiv, el creşte pe măsură ce se scrie; tremuratul
falsificatorului dimpotrivă, apare la început şi apoi are tendinţa să scadă”.

V.1.2. Semnăturile executate prin imitaţie servilă

La fel ca şi copierea, contrafacerea, prin procedeul imitaţiei urmăreşte acelaşi lucru şi
anume redarea cât mai fidelă a unei semnături autentice, în scopul întocmirii unui act cu conţinut
nereal. Spre deosebire de tehnica copierii ce presupune urmărirea traseului, punct cu
punct prin conducerea instrumentului scriptural de la începutul până la sfarşitul traiectoriei

19
acestuia, imitaţia constă în reproducerea unei semnături prin observarea directă a acesteia (având
semnătura model în faţă) în urma unui studiu, a unor exerciţii prealabile sau din memorie.
Procedeul imitaţiei servile constă în reproducerea semnăturii autentice pe care falsificatorul
o are în faţă, străduindu-se să execute, sau mai exact, să deseneze trăsătură cu trăsătură
semnătura model.
Semnătura realizată prin imitaţie servilă corespunde din punct de vedere formal cu
semnătura imitată dar va prezenta toate caracteristicile unui desen lipsit de spontaneitate, la care
se adaugă deseori alte indicii cum ar fi întreruperi neoportune, reluări, corecturi. La baza acestui
procedeu, stă pe de o parte percepţia vizuală, prin care se analizează particularităţile mişcărilor,
forma literelor şi a legăturilor din semnătura model, iar pe de altă parte reproducerea acestora
prin care scriptorul încearcă să redea grafismul străin; aceasta îl obligă să-şi controleze
permanent propriile gesturi, grafice, comparând rezultatul cu modelul, de unde şi denumirea de
“servilă”
Imitaţia servilă are o tehnică apropiată de cea a desenului. În mod obişnuit, grafismele
obţinute prin acest procedeu nu vor prezenta decât foarte rar elemente grafice specifice autorului,
situaţie ce conduce la imposibilitatea identificării acestuia.

V.1.3. Semnăturile executate prin imitaţie liberă

În acest caz, semnătura model este învăţată pe dinafară prin numeroase exerciţii care
constau în copieri şi imitaţii servile succesive. În momentul în care falsificatorul consideră că a
dobândit suficientă abilitate, trece la executarea ei din memorie, fără să mai urmarească vizual
semnătura originală. După cum consideră Prof. Univ. Dr. Lucian Ionescu, “exactitatea
reproducerii va depinde în mare măsură de spiritul de observaţie al falsificatorului, de puterea sa
de reprezentare şi de îndemânarea grafică pe care o posedă, combinată cu durata şi intensitatea
antrenamentului efectuat.”
Iată un exemplu în care “contabilul şef al unei întreprinderi a scos în mai multe rânduri
diverse sume de bani din bancă, semnând în cecuri pe preşedintele comitetului sindical, numitul
S.P. Semnăturile în litigiu dintre care una este reprodusă în fig. 3 a, deşi corespund formal cu
semnăturile titularului S.P. (fig.89b) prezintă şi diferenţe cum ar fi supradimensionarea,
presiunea mai mare, bucla de baza a majusculei S, orientarea volutei majusculei P.” Semnăturile
încriminate sunt evident imitate prin memorarea semnăturii titularului, o dovadă în acest sens
constituindu-l chiar cecul în alb, găsit în biroul contabilului, pe care apar diverse exerciţii de
învăţare ( fig.3 c).

20
Fig. 3 a). Semnătura imitată liber
b). Semnătura titularului
c). Exerciţii de imitare efectuate de către falsificator.

Semnăturile imitate liber pot fi luate drept bune cu destulă uşurinţă, datorită facturii lor spontane.
În schimb, ele reproduc cu mai puţină precizie detaliile modelului folosit, inexactităţi pe care
adeseori numai un expert le poate sesiza.

V.1.4. Semnăturile executate din fantezie

Semnăturile executate din fantezie sunt cele realizate pe numele sau în numele altor persoane,
fără să se urmărească reproducerea semnăturilor acestora. Componenţa şi structura lor literală nu
are astfel nimic în comun cu semnăturile titularilor respectivi, decât în mod cu totul accidental.
În această categorie pot fi incluse şi semnăturile fictive. 2
Semnăturile executate din fantezie sunt trasate aşa cum doreşte scriptorul, nefiind înfluenţate
în alcătuirea lor de nici un criteriu sau limită, ele fiind cunoscute şi sub numele de “semnături la
voia întâmplării”.

V.1.5. Falsul prin folosirea unei semnături autentice

Majoritatea procedeelor de contrafacere a unei semnături folosite (aici referindu-ne la copiere şi
imitaţie) urmăresc redarea cât mai fidelă a construcţiei autentice în ideea că aceasta va fi atribuită
titularului ei de drept. În continuare vom prezenta câteva tehnici de fals, bineînţeles, în practică
putând fi întâlnite şi alte modalităţi de fals de acest gen.

2
Ibidem

21
 a). Falsul prin decupare
În acest caz, semnăturile autentice sunt detaşate, de cele mai multe ori prin tăiere, din corpul
unor acte reale ca de exemplu: cereri, contracte, declaraţii, chitanţe, etc. Totodată ele pot fi
procurate şi de pe prima pagină a unor cărţi sau caiete, ori, dacă ne gândim şi la “obiceiul”
multor personae de a semna în joacă pe orice hârtie pe care o au în faţă.
Astfel de semnături ajunse pe mâna unor personae interesate pot servi la realizarea unui
fals. Semnătura vizată este decupată împreună cu o porţiune de hârtie nescrisă pe care pot fi
înserate textul dorit, data şi alte grafisme. (fig.4)

Fig.4 Reconstituirea unui fals prin decupare (după un caz real):

a). prima fază a falsului prin decupare. Perimetrul de hârtie marcat cu chenar şi semnătura
subliniată, indicată de săgeată, vor servi după detaşare din înscrisul original de la completarea
unui act nereal;
b). faza finală a falsului. Actul întocmit pe bucata de hârtie detaşată împreună cu semnătura
autentică (indicată de săgeată) în poziţie semirăsturnată

Trăsături specifice ale falsului prin decupare:

În primul rând trebuie să avem în vedere formatul actului. De cele mai multe ori, actele
falsificate prin această metodă au dimensiuni neobişnuit de mici (deşi această caracteristică nu
poate demonstra numai prin ea însăşi faptul că semnătura este preexistentă celorlalte grafisme)
lucru datorat spaţiului redus de hârtie nescrisă existent în vecinătatea semnăturii.
În general înserarea unui text pe o porţiune de hârtie (de obicei redusă ca mărime) pe care
se află deja o semnătură este o operaţie dificilă. În această situaţie semnele grafice vor fi mai
mici decât în mod obişnuit iar spaţiile dintre cuvinte şi cele dintre rânduri extrem de reduse.
Uneori ultimele rânduri vor fi mult mai apropiate între ele decât primele în ideea de a se evita
intersectarea semnăturii. (fig. 5)

22
Fig. 5 – Caracteristicile topografice ale textului, într-un fals prin folosirea semnăturii autentice
decupate: rândurile din jumătatea de jos a textului sunt comprimate şi mult apropiate între ele iar
ultimul rând ocoleşte semnătura.

În situaţia în care hârtia nescrisă decupată împreună cu semnătura este extrem de redusă ca arie,
falsificatorul va trebui să folosească pentru scrierea textului litere de dimensiuni mici ce vor
contrasta, uneori, vizibil cu valoarea dimensională a semnăturii mai ales în situaţiile în care în
mod natural aceasta depăşeşte media.3

b). Falsul prin „furtul de semnătură”

Adrian Frăţilă şi Gheorghe Păşescu consideră că: „semnăturile autentice necesare acestui
gen de fals sunt obţinute prin intermediul hârtiei copiative. Înainte ca titularul semnăturii să
semneze, în cunoştinţă de cauză un document în mai multe exemplare cu ajutorul hârtiei
copiative, printre acestea sunt introduse, fără ştirea sa, o hârtie nescrisă şi una copiativă. Astfel,
în momentul semnării, se va obţine, fără ştirea autorului, o semnătură autentică, în baza căreia se
va întocmi actul dorit.”

c). Falsul prin folosirea unui timbru pe care se află o semnătură

Timbrele, prezente pe multe acte, de multe ori în mod necesar (ca urmare a condiţiilor
expres prevăzute de lege în privinţa întocmirii unor categorii de documente) oferă „şansa” ca pe
suprafaţa lor să fie executate semnături autentice. Urmează transferarea acestora împreună cu
timbrul respectiv, pe o altă suprafaţă de hârtie, servind la întocmirea unor acte cu conţinut nereal.
Această modalitate de fals, destul de rar întâlnită poate fi sugerată chiar la o primă examinare de
însăşi inoportunitatea prezenţei unui timbru la actele de acelaşi gen. Este posibil ca numai o parte
din corpul semnăturii să apară pe suprafaţa timbrului, restul rămânând pe hârtia actului real.
Totodată, examinarea părţii adezive a timbrului va fi în măsură să releve faptul că acesta
a fost folosit de două ori. Pe lângă cleiul special cu care sunt tratate din fabricaţie, timbrele
analizate vor releva şi prezenţa unor alte substanţe de lipire, nespecifice timbrelor.

d). Falsul prin tehnici de colaj

3
Adrian Frăţilă, Gheorghe Păşescu, „Expertiza criminalistică a semnăturii”, Editura Naţional, 1997

23
 În aceasă situaţie semnăturile sunt obţinute prin decupaj direct de pe suprafaţa de hârtie
pe care au fost executate în mod natural sau indirect, prin reproducerea cu un aparat copiator a
actului respectiv, urmată de o decupare operată pe copie. Urmează apoi plasarea semnăturii
autentice (redată direct pe hârtie sau copiată) sub un text conceput după dorinţa falsificatorului
procedându-se apoi la reproducerea ansamblului prin fotografiere sau cu ajutorul unui aparat
copiator gen xerox. De obicei, falsul prin acest procedeu nu reţine urma în baza cărora să fie
depistat. Reţinând acest aspect, expertul pus în situaţia de a verifica autenticitatea unei semnături
în baza reproducerii prin fotografiere sau cu ajutorul unui aparat copiator, va trebui să manifeste
o prudenţă maximă şi să opereze cu ipoteza unui posibil colaj. (fig.6 a, b)

Fig.6 – Transferul semnăturii de pe un document pe altul:

a). semnătura originală decupată de pe un document şi lipită pe altul (fotografie prin
transparenţă)
b). aceeaşi semnătură după ce a fost copiată prin tehnica tip xerox

V.2. Determinarea autenticităţii sau falsităţii semnăturilor

V.2.1. Examinarea separată a semnăturilor

Înainte de a se defini caracteristicile grafice ale semnăturii încriminate, este indicat să
se facă o examinare prealabilă a acesteia, având drept scop punerea în evidenţă a unor urme
materiale a căror prezenţă poate demonstra contrafacerea. Pentru a se evita erorile de interpretare
sau pur şi simplu neobservarea acestor urme este imperios necesar să se examineze semnătura în
original şi nu o reproducere fotografică care nu redă fidel toate nuanţele trăsăturilor şi nici cele
de culoare. De asemenea, se va cere organului solicitator să prezinte unicatul actului pe care se
află semnătura şi nu copia acestuia, întocmită prin intermediul hârtiei copiative.
Urmele materiale ce pot fi relevate la examinarea semnăturii din punct de vedere tehnic
îmbracă diferite forme:
a). Trăsăturile de repasare apar fie la copiere indirectă, fie la imitaţia servilă precedată de
desenarea unui model chiar pe actul încriminat. În ambele cazuri trăsăturile esenţiale, realizate cu
creionul sau prin intermediul hârtiei copiative sunt acoperite cu cerneală, pastă, etc. Adeseori
repasarea este imperfectă, cu depăşiri (fig.7), iar atunci când falsificatorul observă că ”a greşit
drumul” revine şi face retuşuri. Alteori repasarea este efectuată cu atenţie, astfel că trăsăturile se
suprapun exact.

24
Fig. 7
Semnătura contrafacută cu trăsăturile prealabile incomplet repasate.

În trecut, pentru înlăturarea trăsăturilor de deasupra experţii recurgeau la metode

chimice sau mecanice al căror principal inconvenient era acela de a fi destructive. Astăzi
radiaţiile infraroşii conosc o largă aplicaţie în cercetarea criminalistică a documentelor, datorită
proprietăţii pe care o au de a fi absorbite de straturile de cerneală şi opace pentru grafit şi carbon
sau pentru pigmenţii ce intră în compoziţia hârtiei copiative.
b). Urmele de îndepărtare mecanică a trăsăturilor iniţiale reprezintă o altă dovadă a contrafacerii.
Există unii falsificatori mai precauţi care, intuiesc faptul că depăşirile de creion sau de
plombagină ar putea da de bănuit şi încearcă să le şteargă prin radiere sau răzuire, însă tot nu
scapă de ce s-au temut, deoarece în acele locuri unde s-a intervenit, suprafaţa hârtiei va prezenta
o deranjare a fibrelor însoţită de o subţiere a stratului de hârtie, şi deasemenea se vor păstra
fragmente neatinse de creion sub trăsăturile de cerneală.
c). Urmele de presiune, materializate în şanţuri, sunt „un simptom de copiere prin
apăsare”4.Chiar dacă sunt acoperite sau mai exact, umplute cu cerneală, examinarea actului pe
verso va pune în evidenţă imaginea inversă a şanţurilor. Chestiunea este mai delicată atunci când
repasarea s-a operat cu un stilou cu bilă, care deasemenea creează adâncituri, dar şi în acest caz
se pot descoperi şanţuri paralele, rezultând dintr-o repasare imperfectă.
d).Urmele de înţepare orificiile înţepate sunt usor de observat când sunt complet penetrate dar
pot fi descoperite şi atunci când sunt reduse la mici înfundături circulare. Spre exemplu în figura
nr. (8) este vorba despre o înţepare incompletă datorită faptului că documentul era cartonat, la
care se remarcă întinderea cernelii acumulată în punctele respective.

Fig.8 Urme de înţepare unite

e). Urmele de transfer sunt consecinţa unei copieri directe prin transparenţă.
4
Lucian, Ionescu, op.cit.

25
Vârful instrumentului scriptural cu care se trasează semnătura utilizată ca model, atunci când
involuntar se depăşeşte marginea foii de deasupra. Astfel într-un caz s-a constatat existenţa unui
punct roşu lângă trăsătura finală a semnăturii model, realizată cu cerneală albastră (săgeata din
fig. 9 – a, b).or, semnătura încriminată fusese copiată cu un creion roşu, iar terminaţia ei
corespundea exact cu amplasamentul punctului de pe model.

Fig. 9 a). Semnătura model executată cu cerneală, pe care apare un punct roşu în locul indicat cu
săgeată. B). Semnătura copiată prin transparenţă cu creion roşu

V.2.2. Examinarea comparativă a semnăturilor:

A). La semnăturile copiate, această examinare va reliefa doar concordanţe atât în ce
priveşte alcătuirea, cât şi construcţia literelor. Cu toate că, copierea se realizează prin stricta
urmărire a trăsăturilor componente ale semnăturii model, un este exclusă situaţia în care
falsificatorul să se înşele asupra unor elemente. Un exemplu ar fi acela că el schimbă punctul de
atac al unor litere şi direcţia lor de trasare, astfel că la semnătura copiată se vor înregistra
începuturi şi mişcări inverse decât la semnăturile originale. De asemenea este posibil ca
scriptorul să omită unele detalii, fie din cauză că le-a neglijat sau n-a mai avut loc să le execute
(cum ar fi renunţarea la parafa finală), fie din cauză că un le-a observat datorită imperfectei
transparenţe a hârtiei. Un alt element care ar putea fi luat în considerare îl reprezintă disproporţia
dintre dimensiunea semnăturii incriminate şi suprafaţa destinată semnării.
Când există bănuiala că semnătura este copiată trebuie neapărat să se cerceteze dacă un se
suprapune cu una dintre semnăturile de comparaţie. Suprapunerea – ce are în vedere
corespondenţa tuturor semnăturilor sub toate aspectele (formă, dimnesiune, direcţie)- înseamnă
identitate. Ori, identitatea dintre două semnături autentice, chiar dacă sunt executate succesiv şi
în acelaşi timp de către titular este imposibilă. În consecinţă, după cum afirmă şi Lucian Ionescu,
“suprapunerea a două semnături este dovada absolută a contrafacerii prin copiere”.
În practică este posibil ca semnătura copiată care se suprapune peste semnătura model
să prezinte unele mici porţiuni care un corespund perfect, dar aceasta este explicabil, căci în
cursul operaţiei de copiere pot apare uşoare devieri.
B). Semnăturile imitate servil vor prezenta o slabă coordonare a mişcărilor, ezitări,
întreruperi şi retuşuri. Din punct de vedere formal, se vor asemăna cu semnăturile autentice,
deoarece execuţia s-a realizat prin urmărirea vizuală a modelului aflat în faţă.
Cu privire la caracteristicile generale, putem afirma că poate să difere dimensiunea, de
obicei mai mare la semnăturile imitate servile, precum şi înclinarea în special atunci când
falsificatorul este deprins cu o înclinare diferită. Totodată este dificilă şi redarea fidelă a
proporţiilor adică a raportului dintre înălţimile literelor sau a elementelor componente ale
aceluiaşi semn grafic. În general, falsificatorii sunt preocupaţi de a desena literele, iar acest lucru
determină ignorarea altor particularităţi cum ar fi alinierea lor, de unde poate rezulta o alta formă
a liniei de bază. Semnele de autenticitate reprezintă imperfecţiuni ale grafismului, dar un de
natură frauduloasă, ci ca un rezultat al desfăşurării normale a acestuia când este executat cu
cerneală. Un prim semn constă dedublarea trăsăturii, creată de cele două capete ale vârfului
peniţei cere se desface când este apăsată nu mult. Dacă alimentarea cu cerneală este insuficientă
se produce şi zgârierea hârtiei uneori până la perforarea ei. Putem menţiona, ca un indiciu de
autenticitate fineţea extremă a punctelor de atac, provenind din infima atingere a hârtiei cu vârful
instrumentului scriptural, atunci când mişcarea se execută mai mult în aer.

26
 C). Examinarea semnăturilor imitate liber este deosebit de complexă deoarece un mai
dispunemde indicii de contrafacere de genul celor menţionate mai sus. Simpla învăţare pe
dinafară a semnăturii titularului face ca trăsăturile semnăturilor imitate să fie realizate spontan,
aproape ca şi semnăturile autentice. În acest caz, cele mai frecvente greşeli se produc în redarea
proporţiilor, adică a raporturilor dintre litere şi dintre elementele lor componente.
Uneori falsificatorul foloseşte drept model un tip de semnătură originală dintr-o altă perioadă
adecât data actului pe care îl întocmeşte, apărând astfel o neconcordanţă suspectă. Imitarea liberă
a semnăturilor este mult facilitată în cazul în care autorul are un grafism apropiat de cel al
titularului, aşa cum se întâmplă în înscrisurile familiale. Iată un exemplu elocvent: “Numitul I.G.
îşi părăseşte familia şi atunci soţia sa hotărăşte să facă schimb de locuinţă cu alţi locatari din
acelaşi bloc ceea ce s-a şi realizat cu forme legale. După un timp, soţul se reîntoarce şi, cum noul
apartament era unul mic, acesta cere în justiţie anularea schimbului şi repunerea în situaţia
anterioară, motivând că cererea de schimb şi declaraţia respectivă nu au fost semnate de el, deşi
este locatar principal. O primă expertiză greşeşte susţinând că semnăturile de pe cele două acte
sunt autentice (figura 10 a şi b), întrucât ele se aseamănă cu semnătura II din figura 10 c, ceea ce
dealtfel este exact, şi care, în mod eronat fusese indicată ca semnătură de comparaţie provenind
de la I. G. Cu ocazia unei noi expertize se observă că dintre cele trei semnături aflate pe coperta
unui caiet de conducere auto (figura 10c ) numai semnătura I este a numitului I. G. Ori aceasta,
precum şi alte semnături ale titularului diferă parţial de semnăturile de pe actele contestate. Pe de
altă parte, acestea din urmă corespund cu semnătura II de pe caiet, care un este altceva decât un
exerciţiu de contrafacere a semnăturii tatălui executat de către fiica sa, numita I.M. şi, în
consecinţă, şi semnăturile în litigiu au fost imitate liber de către ea. De altfel, operaţia nu i-a
cerut un mare efort, căci propriile ei semnături (printre care şi semnătura III de pe caiet) sunt
foarte asemănatoare cu cele ale tatălui.
Asemănările demonstrează autenticitatea dacă prezintă o execuţie spontană,
suprapunerea exactă indică copiere iar deosebirile categorice şi constante pun în evidenţă
imitaţia. Chiar dacă formal semnăturile corespund, diferenţele de înălţime, înclinare, spaţiere,
etc. mai greu apreciabile “din ochi” vor fi relevate foarte clar de către imaginile geometrice, în
special atunci când acestea sunt completate de măsurători precise.

27
Fig. 10 a-b). Semnăturile imitate de pe actele S.G.L. c). Copertă de caiet pe care figurează
semnătura titularului I. G. ( I ), exerciţiul de reproducere aparţinând fiicei sale, numita I. M. ( II )
şi semnătura proprie a acesteia (III).

28