Evoluţia statului român, în secolele al XIX-lea - al XX-lea

Secolul al XVIII-lea şi prima jumătate al secolului al XIX-lea au marcat intrarea societăţii româneşti într-o nouă fază a
evoluţiei sale istorice, identificată prin apariţia semnelor modernizării şi afirmarea conştiinţei necesităţii unităţii politice naţionale.
Statul român modern, înainte de a deveni o realitate instituţională, a existat ca proiect politic- proiect care a fost raportat întotdeauna la
realităţile autohtone, pe deoparte şi la raportul de forte dintre marile puteri vecine, pe de altă parte.

Proiectul politic care a dus la modernizarea societăţii româneşti şi realizarea României Mari este
definitivat însa de revoluţia de la 1848. Pregătite de reprezentanţii Partidei Naţionale, programele politice
elaborate în teritoriile româneşti aveau în vedere un tip de guvernare bazată pe principiile suveranităţii
poporului, separării puterilor în stat, responsabilităţii ministeriale, precum şi drepturi şi libertăţi cetăţeneşti în
sens modern.

După 1848, ideea de unire a cuprins întreg poporul român. Marile puteri, întrunite în Congresul de pace de la Paris
- în anul 1856, ca urmare a Războiului Crimeii (1853- 1856), au luat în discuţie problema unirii principatelor şi statutul
juridic al acestora. În ţară, programul politic unionist a fost adoptat în rezoluţiile Adunărilor ad-hoc – 1857. Dorinţele
românilor (autonomia principatelor, unirea într-un singur stat sub numele de România, prinţ străin, neutralitatea statului,
adunare legiuitoare reprezentativă) au fost supuse atenţiei reprezentanţilor celor şapte mari puteri garante, întruniţi în
Conferinţa de la Paris din 1858. Aceasta conferinţă s-a soldat cu o Convenţie prin care Marile puteri se implicau atât în
unirea principatelor cât şi în modernizarea noului stat. Convenţia de la Paris (1858) menţinea suzeranitatea Porţii şi
garanţia colectivă a Marilor Puteri, iar

Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei urmau să aibă fiecare câte un domnitor, un guvern şi o adunare legislativă
proprie. Se înfiinţau două instituţii comune: Comisia Centrală de la Focşani şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie.

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza la 5, respectiv 24 ian 1859, deschidea una dintre perioadele cele mai
intense în reforme şi înnoiri din istoria modernă a românilor astfel statul s-a consolidat prin reforma agrară,
reforma electorală, reforma învăţământului, Codul Civil, Codul Penal, Legi de organizare a armatei şi a
administraţiei.

O perioadă deosebit de importantă pentru procesul de modernizare a statului român este inaugurată de Constituţia
din 1866 şi aducerea pe tron a lui Carol de Hohenzollern. Într-un răstimp de 48 ani de domnie s-au înregistrat progrese
noi: au apărut partidele politice, statul şi-a dobândit independenţa în 1878, a fost proclamat Regatul României la 1881, s-a
instalat rotativa guvernamentală şi s-au făcut demersuri importante în direcţia realizării României Mari.

În plan internaţional Statul Român modern începe să joace un rol activ. Între 1875-1878 Criza orientală
înregistrează un nou capitol. Sub pretextul „protejării fraţilor creştini”, în 1876 Rusia intenţiona să se amestece în războiul
declanşat de sârbi şi muntenegreni împotriva Imperiului Otoman. România a întrevăzut în această situaţie ocazia de a
obţine independenţa printr-o alianţă cu Rusia. Refuzată iniţial, alianţa româno-rusă s-a concretizat prin Convenţia de la 4
aprilie 1877. Rusia dădea asigurări cu privire la respectarea integrităţii României, iar România permitea armatei ruse să
treacă în Bulgaria. Înfrângerea forţelor ruseşti la Plevna a determinat solicitarea intervenţiei grabnice a României în
război. Sacrificiile făcute de România pe câmpul de luptă din Bulgaria aveau să fie răsplătite prin recunoaşterea
independenţei sale de către Tratatul de Pace de la Berlin, semnat la 1 iulie 1878. Un merit major al Congresului de la
Berlin (pe lângă recunoaşterea independenţei) este de a fi adus în componenţa statului Român Dobrogea, Delta Dunării
şi Insula Şerpilor; în acest fel România dobândea deschiderea la Marea Neagră şi şansa de a se dezvolta economic şi
politic pe un alt nivel.

Primul Război Mondial (1914-1918), pentru România a avut caracterul unui război de întregire a neamului. Deşi a
necesitat mari sacrificii, dezideratul naţional s-a împlinit prin actele de la 27 martie 1918 (când Sfatul Ţării de la Chişinău
a decis unirea Basarabiei cu România) de la 28 noiembrie 1918 (când Congresul General al Bucovinei a hotărât unirea
acestei provincii cu România) şi de la 1 decembrie 1918 când în cadrul Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia românii
din Ardeal au adoptat Rezoluţia de unire a Transilvaniei cu România.

Prin actul de la 1 decembrie 1918 s-a desăvârşit astfel procesul de constituire a Statului Naţional Unitar Român. În istoria
românilor, anul 1918 reprezintă triumful idealului naţional.

În secolul al XIX-lea şi prima jumătate din al XX-lea spaţiul românesc a cunoscut o perioada de accelerată modernizare,
realizarea statului naţional român ieşirea lui de sub suzeranitate otomană, ieşirea de sub stăpânire străină a Dobrogei,
Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei şi Banatului, constituirea Statului Naţional Unitar. Modernizarea societăţii româneşti
a fost un proces ireversibil, evidenţiat prin reforme de natură politică, economică şi socială. În perioada interbelică
România a ajuns, astfel, un exemplu privind sistemul politic democratic, echilibrul promovat în relaţiile internaţionale şi
dezvoltarea economică accentuată.