Frate Zaheu

Moto:
„Că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este…”
(„Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur”)
Soţului meu, Sorin V., părintelui Vasile, Bisericii „Sfinţii
Apostoli Petru şi Pavel” din Schela Cladovei, Severin
Poemul acesta sârbesc

Trebuia să ies din scenă cumva melodramatic.

Aşa că am scris poemul acesta la sfârşitul unui an,

un semn al meu că alt an
a început.

Dacă ar fi prima oară, aş înţelege.

Dar anii se repetă şi trec şi fiecare poem al meu e un semn

că am început.

Fiecare cuvânt şi fiecare ceaşcă de cafea deco fără îndulcitor,

pe care mi-o pui dimineaţa pe noptieră, sunt semne
că încep.
Totul, dar absolut totul începe.

Să-ţi intre bine în cap.

Dimineaţa, cafeaua, blogul tău. Iarna, Severinul şi Dunărea.

Data viitoare o să-mi păzesc bărbatul cu puşca de vânătoare sub

pat
şi la prima femeie care o să apară în viaţa noastră, o să-i spun:
-Împuşc-o!

Însă ea va veni îmbrăcată astfel încât să pară mai tânără decât

mine,
rubicondă şi surâzătoare,
în sarafan din blugi, cu ghete de iarnă,
ciorapi trei sferturi şi cozi împletite, şi-ţi va spune:
-Împuşc-o!

Poemul acesta scris pe genunchi, la sârbi,

e un semn al meu că un alt poem
a început.

Poemul acesta sunt eu însămi, întinsă la pământ,

înfăşurată în vestă antiglonţ.
Şi ea, înfăşurată în vestă antiglonţ.

Rudele, prietenii, nelipsiţi din niciun poem,

înfăşuraţi în veste antiglonţ.
Sicriele plutesc pe Dunăre, ca nişte crenvurşti fierţi,
înfăşurate în veste antiglonţ.

Nimeni nu rămâne împuşcat.

Nu ştiu cine ar plânge.

Acatist

Pavele, tu ai fost prima familie

de la care mi-am întors
faţa.

Tu m-ai învăţat că dragostea

se bucură de adevăr. Mi-ai zis,

ca Domnul lui Petru: mă iubeşti tu pe mine?

Ţi-am spus nu,
dar voi păstori
oile tale.

Pavele,

dacă aş fi avut atunci mintea de-acum,

ţi-aş fi cerut, ca femeia cananeeancă,
puţină pâine, să rămân lângă tine.

Aşa de mult
te-am minţit.

Şi câinii
mănâncă din firimituri de la masa
stăpânilor. Şi ei nu mint.

Ce-mi este mie bogăţia, şi slava, şi desfătarea

fără tine?

Bucură-te, suflete al meu,

că pe Hristos în tine l-ai descoperit.
Frate al meu

Frumos este tot ceea ce este, aşa mi-a zis

Domnul
când a intrat în casa noastră,
frate al meu, Zaheu.

Eu nu mă suisem
într-un smochin să-L văd, căci mă închipuiam
înaltă, de aceea,
ce crezi, Zaheu, că mi-a mai zis
Domnul
fii tulpina lui, el
coroana ta,
ca amândoi să mă vedeţi
pe Mine.
*
Ascultă-mă, ascultă-mă bine,
deschide o carte care se citeşte uşor,
n-o să doară.
*
Deci aşa mi-a zis fii tu pentru Zaheu trunchiul şi el,
coroana ta.
Cu timpul trăim duminicile

Dacă ar trăi, aş întreba-o pe bunica

de ce a construit bunicul magazia în mijlocul curţii,
ca să intre în ea în fiecare zi,
în timp ce bunica se îngrijea de casă,

şi ce făcea el acolo ore întregi, înconjurat de cuie, şurubelniţe,

ciocane şi ferăstraie
agăţate pe perete, după mărimi,

de ce ieşea doar foarte rar şi atunci se ducea să ude grădina

vlăguită de arşiţă,
ori să mă cheme pe mine,
să vin să ascult cum ronţăie Piki,
vezi Doamne şoarecele care trăia în magazie.
Piki nu se arăta niciodată şi ferăstrăul cel mare al bunicului mă
înspăimânta,
îmi spuneam că fetele n-au ce căuta în astfel de locuri
neatrăgătoare,
deschideam uşa din fier şi o luam la fugă.

Aş fi putut atunci s-o întreb pe bunica de ce construise bunicul

magazia.
Poate aş fi aflat că uneori bărbaţii
au nevoie, ca lupii, de locul lor unde, la nevoie, să plângă, căci
altcumva cum,
-în văzul lumii sau în văzul nevestei e tot aia - ,

au nevoie de locul lor în care să meşterească idei,

pentru că bărbatul are un marsupiu în spatele minţii şi acolo el
naşte idei.

Bunica n-ar fi răspuns nimic din toate astea, ar fi zis

nu ştiu, mamă, aşa a vrut el, magazie în curte,
bine că nu aleargă după muieri, ca alţii,
da’ de ce întrebi, m-ar fi întrebat,

uite-aşa, i-aş fi răspuns, şi amândouă am fi ştiut

că nu e bine niciodată să vorbeşti despre marsupiul
bărbatului.

Cu timpul, lucrurile se aşază, trăim duminicile din bucuria

celuilalt
care respiră.
Toate câte se spun

Mi-e aşa un dor, că a venit primăvara în crucile

Bisericii Maioreasa, a bisericii din Schela,
Delea Veche, Sfântul Gheorghe,
Grecescu, a bisericilor toate
câte le-am bătut.

A venit, şi de muguri s-au acoperit,

icoanele
n-au mai plâns, florile au înflorit, atât mi-e
de dor.

Dunărea a curs.

În Piaţa Amzei, eram aşa de tineri, mai târziu,

aşa bătrâni.
Lucrurile au rămas în urmă. Toate câte se spun
sunt pământ.

Dar ce am făcut împreună e mir

şi primăvară, căci fără de veste
Judecătorul va veni.
Ăl bătrân

Pâinea pe care jucau muştele

a fost
a tuturor.
*
Poarta dădea spre coastă. Pe acolo
coborau vacile. Câinele le auzea, lătra din bătătură.
Dora îl asmuţea, râdea, mesteca în mâncare.

Ăl bătrân
mătura curtea.
Se chinuia să zică ceva.
Nu-l băga nimeni în seamă de când pierduse glasul.

Ce zâsăşi ăl bătrâne, întreba Dora,

dar tocmai atunci Steli ţipa după Miha
şi ce răspundea Miha era important,
pentru că Miha mersese la sârbi, unde răcise –
o prânsese ploaia când se dusese după ţâgări,
că ş-aia nu putea să stea fără!
*
Când venea Jega să ceară de mâncare –
o vedeam din spatele gardului cum urcă coasta alene,
dădea din fund ca vacile, numai că era căţea, aşa grele-i
atârnau ţâţele, că fătase, mai era şi pitică –

Dora îi arunca resturile de la masă,

îşi amintea iar de ăl bătrân: ce zâsăşi, mă,
ăl bătrâne?

Şi când să zică şi el ceva,

se strângeau toate deodată,
se ţineau de şolduri, îşi drămuiau
bărbaţii,
că toţî sunt o apă şi-un pământ, puneau
de cafea, rupeau păstăi, cojeau mere, râdeau,
strigau că ăl bătrâne-n sus
şi-n jos, firialdracului că mi-ai mâncat zâlele auzâşi,

şi când să zică, în sfârşit, şi el, ceva,

oboseau, mergeau
să se culce.

Abia atunci ăl bătrân proptea mătura de perete,

ridica mâna-n aer cum ar fi alungat o nălucă,
un zâmbet i se lăţea pe faţă, zicea:
Nişte tute!
*
Noaptea venea ca un făcut.
Nimeni nu-nţelegea:

Ce avea el n-avea nimeni.

Iată fiul tău

Să trăiesc fiecare secundă cum aş citi un poem,

să nu judec,
să nu ucid.

Să iubesc,
să merg până la capăt.

Lucrurile bune au în timp răsuflarea lor, devin comori.

Tu intri în casă, cu obrajii roşii, râzi.

Eu intru în casă cu obrajii roşii, râd.
Fiecare dintre noi a iubit, a mers
până la capăt.

Fiecare dintre noi a avut o perfuzie înfiptă

în mână.
Asta ne uneşte.

Tu trăieşti fiecare secundă cum ai citi un poem.

Tu nu judeci,
nu ucizi.

Liturghiile sunt aceleaşi peste tot. Sufletele

oamenilor au o frumuseţe neasemuită.
Sângele lor primeşte sânge sfânt şi timp
să se vindece.
Împreună

În fiecare zi unul dintre prietenii mei moare.

Dar nu-l înmormântez de tot.

Întâi mâinile, pe urmă gesturile
cuvintele.

Din prietenul meu cel mai bun azi a murit mama.

Spre seară vor muri surorile şi fraţii mei.
Bunicii din prietenul meu cel mai bun vor muri
mâine.
Poate că vor muri îmbrăţişaţi.

A rămas cineva care nu vrea să moară

în prietenul meu cel mai bun.
Afară e cald.
Torc de fericire. Prietenii mei încap într-o mănuşă.
Călătorie

Iată, 39 de ani de insomnie,

am umblat vie pe străzile oraşelor.
Oraşele au rămas în mine, luminile lor
sunt ochii mei.

Dacă îmi ridicaţi părul, vedeţi oraşele înlănţuite

într-o singură salbă.
De aceea vă spun ridicaţi-mi părul, prindeţi-l în coadă,
pe umărul meu e un cod
de temniţă.

Când mă vor prinde voi fi liberă.

Trebuia s-o iert pentru că lucrurile sunt la fel

Afursita de mă-ta şi supele ei cu găluşti.

Trebuia s-o iert, pentru că lucrurile sunt la fel:
oamenii, copiii lor, cuvintele lor, casele, gardurile ce le
împrejmuiesc.
Alte mă-ta, alte supe cu găluşti, acelaşi gust.

Acum mă-ta şi găluştile ei se-nvârt fără oprire,

numai tu stai în mijloc
ca-n filmele de la Bollywood.

Uneori îmi aduc aminte de tine din senin.

De poza aia în geacă de blugi,
mi se părea că arăţi ca un cocalar,
îţi plăcea să vorbeşti tare,
cu palmele deschise-n sus.
De tine, cum îţi luai la revedere,
stăteai pe marginea patului,
mă sărutai pe frunte,
îmi spuneai la revedere, iubito,
plecai.

Era simplu. Ştiam că te-ntorci

pe scările tribunalului,
eram doi copii care chiuleau de la şcoală,
poşteam o ţigară, râdeam.

Aveai ochi curaţi.

Nimic despre mă-ta şi găluştile ei.

Sau te visez simplu, cum bei cafeaua.

Apocalipsă

În orice colţ m-aş uita există

o femeie care ţi se potriveşte mai bine
ca mine.

Cunoaşte exact visele tale, scrie mai iscusit

ca mine, e mai frumoasă,
tânără,
avută,
prietenoasă, inimoasă, înţelegătoare şi poartă
tricouri cu Marilyn Monroe şi pantaloni
scurţi.

Despre această femeie nu ştiu mai mult, dar ea există.

Şi-ţi spun:
înainte ca eu să fiu oase şi ulcele, ea va veni şi iureş va face.
Vor fi ploi, inundaţii, incendii, copiii se vor ridica împotriva
părinţilor, morţii vor
învia, rochiile cu flori se vor
demoda.

Oriunde te-ai duce, această femeie te va găsi.

Plouat, dezaxat, nimicit, un zero.

Pe marginea prăpastiei.

Te va lua de bărbat, veţi trăi fericiţi până la sfârşitul

zilelor, poate că mai trăiţi
şi astăzi.
Ce frumuseţe, ziua

Nu e uşor până la hotarele

Împărăţiei.

Dacă ai răni, mergi

mai departe, ai gijă
să-i tragi pe ceilalţi după tine.

Umblă odată cu zorile.

Când se lasă întunericul,
strânge-ne de mână, dimineaţa nu uita
să ne numeri.

Dacă visezi sau iubeşti,

dă-ne să bem apă din râul
Iordanului.
Nu rupe legăturile. Ne-am născut
unii din alţii odată cu ziua şi alte câteva
zile îi succed
până se duc în pământ,
şi pământ se fac.

Nopţile stăm ghemuiţi, cu gurile lipite.

Fericirea e doar în cei care visează.
Doar timpul nu iartă.

Dacă îmbătrâneşti,
roagă-te.

E prea frumos în lume să nu iubesc.

Crez

Poemul
a fost singura casă.

Cuvintele cu care au lovit alţii le-a pus piatră

de temelie.

Candelele fără mir le-a făcut icoane

de împodobit.

Pe urmă a aşteptat.

Cuvintele să prindă sămânţă,

candelele, mir,
tot poemul
să crească.
Şi numai după ce a aşteptat,
după ce casa ei s-a întrupat, a pătimit şi s-a înălţat,
ar fi putut, în sfârşit, să se odihnească.

Dar nu.
A lăsat scrisă
biserica aceasta.
Dacă

De aceea bătrânul m-a mângâiat, mi-a spus

îmi inspiri milă, întoarce-te
la părinţii tăi.

Nici el nu ştia.

Părinţii mei se întorseseră la părinţii lor

şi nu-i mai găsisem.

De aceea bătrânul m-a întrebat ce să fac cu tine.

Dacă
frumuseţe străină ai văzut şi cu dânsa
ţi-ai rănit inima.
Părintele luminilor

La ora asta se vine?

La ora asta, i-am spus, nu trebuia

să vin în haine curate, să prind
autobuzul?

La ora asta, judecătorule.

Şi chiar voiam să mă iau de el:

nu vreau o biserică din zid, nu vezi cum se prăbuşeşte
biserica din suflet!?,

când deodată el zice, pe cuvânt de onoare că

zice, când eu chiar
voiam să mă iau de el:

Ascultă, fiică, lasă casa ta şi părinţii tăi şi du-te.

Unde să mă duc, bine
că nu i-am spus, căci el din nou a zis:

ai şi tu ceva bun,
ai un bărbat
care nu bea, nu petrece, dar ţine în mână
o carte.

Bărbatul ăsta nu e bun, nici eu nu sunt bună!,

bine că nu i-am zis.

Pentru că am văzut ramura verde cum se mişca

în fereastra Altarului.

Şi eu ce făceam, mă judecam.

Când ramura, chiar acolo,

în fereastra Altarului,
bătea
să-i deschidem.
Cuprins

Frate Zaheu (2011-2014)

Poemul acesta
sârbesc………………………………………………………..
Acatist………………………………………………………
Frate al meu…………………………………………………
Cu timpul trăim
duminicile…………………………………………….……
Toate câte se
spun……………………………………………………………
Ăl bătrân…………………………………………………………
Iată fiul
tău…………………………………………………………
Împreună…………………………………………………………
Călătorie…………………………………………………………
Trebuia s-o iert pentru că lucrurile sunt la fel………………….
Apocalipsă…………..…………………………………………
Ce frumuseţe,
ziua…………………………………………………………
Crez………………………………………………………………
Dacă……………………………………………………………
Părintele luminilor……………………………………………..